Tag Archives: populism

Nov 22

„Narativa” alegerilor anticipate

Posted on by

Select8
La putere, partidele se uzează și se destramă; în opoziție, partidele politice se adună și se întăresc. Nici un partid postdecembrist din România nu a ieșit (întreg) din această paradigmă, înafara PSD-ului, excepția care până acum a întărit regula.
Se pot identifica câteva explicații ale rezistenței și longevității PSD: a fost singurul partid format din „politicieni profesioniști” (chiar dacă foști membrii ai PCR sau în descendența acestora); a fost singurul partid cu un electorat omogen, stabil, bine definit (chiar dacă nu era pătura socială cea mai emancipată/progresistă a societății); a fost singurul partid din România care nu a abandonat, sub nicio formă, interesele partinice (chiar dacă nu erau întotdeauna interesele țării). În baza acestor realități (și a altora, nedezvoltate aici), partidul ca entitate politică decidentă „a tăiat în carne vie” și a știut să iasă din toate situațiile critice (nelipsite din viața partidului).
Din ceea ce se întâmplă de un an de zile de la victoria în alegeri a PSD, din modul în care pune în practică un (așa-zis) program de guvernare, din modul dubios/necredibil în care gestionează problemele și voturile importante (fiscalizarea, legile justiției, bugetul etc.), din felul în care poziționează România la nivel extern (raportat la mari „prieteni și dușmani”), e clar, pentru mine, că partidul nu mai are resursele (umane, morale, strategice, de leadership și energie, de atragere și convingere a maselor etc.) pentru a duce guvernarea până la încheierea ciclului electoral.
În opinia mea, pe de-o parte, este epuizată/degradată vechea paradigmă a unității de monolit a partidului și a interesului partinic, acum partidul fiind sacrificat în favoarea unor interese personale (ale liderilor). Pe de altă parte, nu s-a născut/conturat/consolidat o altă paradigmă credibilă de conducere a țării, de tipul autoritarism, iliberalism, dictatură, autocratură etc. Cum ai putea, de pildă, instaura un regim de autoritate (stat polițienesc) cu un ministru de interne amator, fără autoritate (de tipul Carmen Dan), cum ai putea impune un regim iliberal fără un suport popular real (luat prin vot), e imposibil de realizat cu planuri făcute „pe genunchi”, din mers, „peste noapte”, fără un traseu gândit dinainte și asigurat în prealabil și susținut, intern și extern. Nimeni nu va mai „ține spatele” din momentul în care vor înțelege adevăratele intenții (serviciile, armata, poliția, justiția, înalta sau mica funcționărime de stat etc.). Ca să reușească un asemenea proiect ar trebui să-i învelești pe toți aceștia în privilegii, să aibă încredere, interes, iar pe deasupra, să ai carismă, să-i „vrăjești”, să creadă într-o idee, fie ea și utopică.
Care-i această idee, cine o înțelege și cine are chef de ea?!
Mai degrabă, toți bombăne a nemulțumire!
Singurul aliat real al PSD, deocamdată, în această aventură riscantă este nepăsarea, ignoranța, lipsa de atenție și de înțelegere, de simț civic și de implicare a oamenilor (la alibi cu presa de propagandă). Dar e un „partener” infidel, capricios, nesigur, nu negociază și te poate părăsi brusc, în orice clipă, cum s-a dovedit de câteva ori în ultimii ani.
Tocmai de aceea trebuie găsită o altă cale, care poate fi a alegerilor anticipate, cu un calendar anticipabil pe cel puțin șase luni. Pare utopic, improbabil, nejustificat și imposibil de pus în practică. Dar lucrurile s-au schimbat într-un an de zile și s-au creat premise și interese pentru restartarea vieții politice românești, blocate acum sau intrate pe un drum înfundat, din care nimeni nu poate ieși câștigat sau mulțumit.
Iată principalele motive care fac ca alegerile anticipate să aibă sens:
1. PSD poate cere vot popular pe programul pe care încearcă acum să-l pună în practică (pe ascuns), dar care n-a fost unul votat. Naționalismul, populismul economic, controlul asupra justiției, îndepărtarea de organismele UE și NATO, autoritarismul, anticorupția sunt toate teme electorale ce pot fi aduse în discuție în mod deschis. Sau altul, social-democrat. Și să vedem…
2. O nouă campanie electorală ar fi un catalizator intern pentru PSD (tradițional), ar limpezi doctrinar apele, ar măsura dimensiunea taberelor și a influențelor, ar opri eroziunea și direcția care duc partidul către dezastru. Partidul e un turn Babel, din care se aude doar unul, cel care ține acum microfonul. PSD a început prost guvernarea, a continuat-o în același registru și nu sunt semne de schimbare. Dimpotrivă.
3. Alegerile anticipate ar fi o șansă acordată electoratului absent la vot în decembrie 2016 și care a fost, în opinia mea, principalul jucător la acel scrutin. Absenții (61%) au decis și procentul zdrobitor al învingătorilor (46%) și șubrezenia opoziției (20%) și legitimitatea scăzută a noii puteri (18% real) și abuzurile pe care și le-a permis aceasta.
4. Alegerile ar îngădui intrarea în competiție (ceea ce este imperativ pentru România) a noi partide, cu lideri noi și idei mai apropiate de nevoile reale ale românilor. Îmi vin în minte (cel puțin) două grupări (ce au înțeles și au început să dea semne de viață), una de centru-dreapta (din jurul lui Dacian Cioloș și a Platformei 100) și una de centru-stânga (din jurul mișcării Demos). Primii sunt deja foarte atacați (deci periculoși), ceilalți n-au coborât în arenă (deci încă ignorați).
În noul limbaj de lemn al politicii, le-aș recomanda noilor (și vechilor) partide să încerce să vină cu „narative de succes”. Voi încerca să explic asta cu alt prilej.

Nov 22

Agresiunea naște violență

Posted on by

poza-site-2
De un an de zile, neîncetat, sub diferite forme și fără un motiv aparent, țara noastră este supusă unei constante și profunde agresiuni. Din fericire (din câte vedem și înțelegem), nu vine din exterior, din partea prietenilor mari (UE și NATO) sau din partea neprietenilor (vecini, mai mult sau mai puțin apropiați), deci, nu avem la ce reacționa. Nu-i o „stare de război”. Din păcate, într-un chip cu totul neobișnuit (dar specific), fără sens (major) și fără justificare (la scară națională), agresiunea vine din interior, e insidioasă, disimulată și cumulativă și nu (prea) există mijloace de-a scăpa de ea. Vine din interese personale (și de grup), are „acoperire democratică”, reverberează diferit în societate și creează o stare de tensiune, de confuzie și de ruptură.. E o stare de „răzmeriță”, de „revoluție”.
Negreșit și pretutindeni, agresiunea naște agresiune.
În urmă cu un an, ne aflam în plină campanie electorală a parlamentarelor, iar asaltul venea sub forma populismului și naționalismului. În viziunea partidului ce avea să câștige zdrobitor alegerile (PSD), pe de-o parte, țara era plină de „dușmani” (imaginari, nevăzuți), cei mai mulți sub formă de „soroșiști”, și trebuia „apărată”. Pe de altă parte, prin țară au început să umble „câinii cu colaci în coadă”, sub forma promisiunilor electorale nebunești (imposibil de pus în practică). La această ofensivă, în lipsa unui suport și a unei alternative (mai solide), românii (majoritar) au înghițit în sec și au răspuns „mioritic”, acceptând și absentând (de la vot). Însă era doar începutul ofensivei. Conducerea penală a partidului câștigător a continuat exercitarea actelor de violență asupra mulțimii printr-un triplu atentat, încercând să impună (prin Sevil Shhaideh) un premier musulman (într-o țară majoritar ortodoxă), un premier femeie (pe un teren încă nepregătit) și un premier „slugă” personală (fără anvergura, expertiza și autoritatea cerute) a lui Liviu Dragnea.
Eșecul încercării n-a contat deloc, iar Sorin Grindeanu a fost doar a variantă ameliorată (acceptabilă) a acelorași intenții agresive ascunse. A urmat povestea atentatului numit „Ordonanța 13” și a șirului de abuzuri la vedere, stopate, ca prin minune, de niște proteste populare nemaivăzute vreodată în România, petrecute, iarăși uimitor, fără cea mai mica urmă de ripostă violentă. Nici asta n-a fost de ajuns.
Din nou fără motiv și fără justificare, liniștea țării a fost violată de răsturnarea lui Sorin Grindeanu (pentru nesupunere), cu „tăierea” intempestivă a guvernării, cu sacrilegiul moțiunii de cenzură și cu incursiunea numită „schimbarea de guvern”. A urmat o nouă incitare prin instalarea noului premier Mihai Tudose, „provocator” prin înfățișare/atitudine, umor bășcălios și prin (aparentă sau reală?) incompetență. Cu acompaniamentul presei complice (sau celei vegetative), s-au succedat raiduri asupra justiției (a cărei supunere era obiectivul central), cu episoade numite „lupta împotriva binomului”, „eliminarea lui Kovesi” sau „statul paralel”, pe cât de incisive, pe atât de confuze și greu de înțeles. În avangarda unei „armate” conduse aprig din spate de Liviu Dragnea și de Călin Popescu Tăriceanu (dând senzația că n-au niciun amestec), se lovea din toate părțile, fie cu floreta (Tudorel Toader), fie cu barda (Eugen Nicolicea), fie cu bolovanii (Florin Iordache, Șerban Nicolae).
Atunci când terenul de bătălie numit justiție era uitat, se isca câte-o năvală pe tărâm fiscal (ca să-i atingă pe toți), unde ba creștea una și scădea alta, ba apărea câte-o invenție, de genul „impozit pe gospodărie”, uitate și abandonate fără nicio explicație. Subiectul trecerii contribuțiilor sociale de la angajator la angajat a stat ca o „sabie a lui Damocles” deasupra capului tuturor (înainte de a cădea), nejustificată, neexplicată, nenecesară, cu efecte neluate în considerare. Ofensiva creșterii salariilor (care de fapt scădeau) a fost dată în seamă ministrului Olguța Vasilescu, un fel de mostră a incompetenței agresive, suficiente, inconștiente, iresponsabile.
Însă atacul principal și decisiv s-a produs tot în justiție, în încercarea liderilor coaliției de guvernare de a-și scăpa pielea, plănuită ca un complot și luând forma unei congestii, prin ocuparea tuturor capilarelor decizionale ale statului. Legile justiției (un fel de cheie a guvernării) au început să circule periculos și cu forme variabile (în funcție de interesul de moment) pe trasee între culoarele și birourile Ministerului Justiției, Guvernului, Parlamentului. Nici acum și, probabil, nimeni nu cunoaște forma finală a acestor legi, incertitudinea și schimbarea sunt cuvintele de ordine, voind a fi impuse în pofida oricărei opoziții, privite ca un cadou pentru unii și ca o pedeapsă pentru alții. Această agresivitate (la sfârșit de proces și la final de an) nu putea să nu producă urmări.
În linia începută acum un an, decizia primarului Gabriela Firea de a ocupa „piața protestelor” cu un târg de Sărbători e (tot) un gest de afront, de intimidare, de violență simbolică. Iar de la agresiunea simbolică la cea reală nu mai era decât un pas. Toată lumea a văzut asta, a înțeles și a spus asta.
Această escaladare fără sfârșit nu mai poate continua fără urmări. S-a văzut deja.
Două concluzii scurte: 1. e o iluzie că violența va folosi cuiva; 2. agresivitatea poate dispărea subit prin (auto)eliminarea sursei primare.

Jan 05

Sub semnul neîncrederii și al populismului

Posted on by

poza-site
Neîncrederea în democrație și accentuarea unor formule populiste par să fie dominantele anului politic international ce s-a încheiat (iar exemplele sunt binecunoscute). E acum vremea bilanțurilor și a previziunilor și nu e lipsit de temei să vedem și noi cum stăm și unde ne aflăm ca țară în acest concert al nemulțumirilor și al noilor opțiuni, îngrijorătoare, pentru unii, doar stranii și temporare, pentru alții. Așadar, cât de tare ne-a luat valul? Ce fenomene s-au petrecut în societatea românească și ce ar putea să se întâmple în viitorul apropiat? Cât de sincronizați și cât de protejați suntem de mișcările tectonice care afectează lumea?
România a încheiat anul politic „apoteotic”, s-ar putea spune, cu alegeri parlamentare, adică cu acelea care arată (sau ar trebui să arate) cel mai bine orientarea politică a societății, direcția de mers spre care înclină oamenii, opțiunile principale ale românilor în aceste vremuri tulburate. Prima constatare importantă este că românii, în contra (aproape) tuturor celorlalte nații, nu sunt interesați să-și arate nici intențiile, nici opțiunile, nici preferințele politice sau ideologice, marcând aceste alegeri printr-un enorm procent de absenteism (peste 60%). E o formă de autism social (în esență), unii îl interpretează ca pe o formă de penalizare (dar fără finalitate) a politicienilor sau ca pe un refuz (obstinat) al implicării, ce nu produce niciun fel de rezultat. În cel mai bun caz, absența la vot poate fi justificată ca o formă sui generis a românilor de a-și manifesta neîncrederea în democrația liberală (cea care le-a lipsit peste cincizeci de ani și de care s-au săturat atât de repede). Să spunem că peste tot în lume unde oamenii au fost nemulțumiți de ceva (de elite, de politici, de guverne etc.) au ieșit și au votat altceva (populiști, conservatori, naționaliști, extremiști). La noi, s-a stat acasă în proporție covârșitoare! Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, rezerva și neimplicarea oamenilor este privită ca o situație de cvasi-normalitate, nu s-au plâns de ea partidele (de lipsă de legitimitate), n-a făcut mare caz media (interesată și partizană, în cea mai mare parte), nu a protestat „societatea civilă” (anemică și fără putere de convingere în forma actuală). Ceva agitație și încercare de mobilizare la vot a fost în social media, cu o influență sesizabilă, dar încă limitată. Mai mult de atât, absenteismul este luat acum (nu doar de partide și părți interesate, ci și) de către analiști și comentatori politici ca un dat imuabil, ca o stare de „normalitate”, ce nu poate fi schimbată. Or asta, cred eu, nu se va întâmpla. E nevoie în România de alte partide, noi, moderne, compatibile cu noile realități, capabile să inspire încredere, să dezvolte proiecte și programe credibile, să cheme oamenii la vot și să obțină mandatul acestora în proporții normale și comparabile cu cele din lumea civilizată. Cred că acesta este pasul următor, hotărâtor și necesar, în politica românească și se va produce, indiferent de dorințele actualelor forțe politice dominante. Apariția USR, o formațiune încropită în câteva luni, indică (cel puțin) faptul că se poate și că a venit și la noi momentul marii reforme politice, dar nu în interiorul partidelor tradiționale (dovedită imposibilă), ci prin eliminarea lor, bruscă sau treptată.
O a doua constatare majoră este că populismul a prins aripi și e dominant și la noi și ne dăm seama de asta încet-încet, după dezmeticirea din șocul alegerilor. PSD a câștigat, fără mare tam-tam, cu niște promisiuni exagerate și cu cât trece vremea și stăm și analizăm aceste angajamente, cu atât ne dăm seama că sunt nerealiste și nerealizabile. De fapt, programul pesedist este unul de împărțit, nu de făcut bani, de distribuit resurse (salariale) unor categorii și unei clientele politice, nu de stimulat creșterea economică și sporirea resurselor. Dar care bani? Creșterea bugetului din anii următori (care ar face realizabile aceste angajamente electorale) se bazează pe stimularea continuă a consumului, pe o spirală care este totuși limitată. Mediul economic (antreprenorial), cel capabil să producă plusvaloare, este cel mai sceptic, mai rezervat și cel mai puțin angajat politic prin vot, simțindu-se slab sau nereprezentat pe scena politică, cu o „dreaptă” fărâmițată, eterogenă și dezorientată. Și probabil cel mai neîncrezător, indiferent sau ostil față de oferta politică „tradițională” și cel mai receptiv în raport cu noi oferte. Pe de altă parte, par aproape hazlii eforturile unor analiști postelectorali de a demonstra schimbarea structurii alegătorilor PSD (sesizând prezența urbanului, a tineretului, a intelectualilor) pe o participare de 40% și un vot de susținere real de 18% (din totalul populației votante). Orice s-ar spune, absenteismul este caracteristica principală a votului românesc, iar populismul este curentul politic de succes, cu ecou în masa nemulțumiților români de toate felurile.
În acest climat de neîncredere, întrebarea generală este dacă populismul poate rezolva problemele de moment ale omenirii. Populismul românesc, așa cum se manifestă el acum, sigur nu le rezolvă pe ale noastre. Așezat pe o fundație paradoxală (majoritate solidă în formă – 45%, șubredă în conținut – 18%), echilibrul politic românesc este volatil și vulnerabil la mișcările străzii și la valurile (emoționale, protestatare) din social media.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj