
După șocul alegerilor din 26 mai, vom rămâne cu niște amintiri puternice, câteva consecințe politice, juridice și economice notabile și, lucrul cel mai important pentru mine, cu un mare câștig.
Condamnarea definitivă a lui Liviu Dragnea și încarcerarea de a doua zi au avut darul unui amplificator de emoție, de gust politic și de miros (iz) democratic. Însă impresiile senzoriale trec, importante cu adevărat sunt consecințele și, mai ales, cele de lungă durată.
Urmările politice n-au întârziat să apară, scena politică s-a resetat complet și intrăm într-o zonă a nisipurilor mișcătoare. În numai două zile, PSD și-a pierdut capul, direcția și ținta și-a intrat în plină derivă (ca o „găină beată”), în frunte cu Viorica Dăncilă. Căci scopul nu era decât să-l scape de pușcărie pe „derbedeul politic” Liviu Dragnea, „restul” programului, compus din „daruri grecești” (salarii și pensii mărite etc.), neavând alt scop decât să facă acceptabilă această „golănie națională”, instrumentată politic, legislativ și economic. Fără acest țel (neanunțat, nemărturisit și nerecunoscut), de încurajare a hoției și descurajare a cinstei, muncii și meritocrației, complet eșuat, PSD se vede în situația de a face „artă pentru artă”. A dat oamenilor cât a putut pe împrumut, dar nu i s-a recunoscut nimic.
Și acum ce să facă?
Să continue cu abuzarea statului ca și cum Liviu Dragnea ar fi încă în viață (politică)?! Nu-i cine!
Să încerce „să dea” în continuare ca până acum? Nu-i de unde!
Să-și asume explicit populismul, extremismul, antieuropenismul? Nu-i pentru cine!
Să se întoarcă la social-democrația pierdută și abandonată? Nu-i credibil!
Să încerce să se reformeze? Nu-i nicio șansă! Căci forța sa e tocmai tribalismul, „baronismul”, conservatorismul!
Singura idee politică nouă adusă de actuala guvernare (PSD+ALDE) a fost că în România e prea multă anticorupție și că românii nu o doresc. O ideea închipuită și complet eronată, după cum arată rezultatul alegerilor și al referendumului.
Urmările juridice sunt (sper) încetarea măcelului asupra justițiarilor, asupra legislației penale și a întregului sistem juridic, slăbit, vulnerabilizat, decredibilizat. Măscărici politico-juridici precum Florin Iordache, Eugen Nicolicea sau Șerban Nicolae, investiți cu puteri anormale și discreționare, sper că vor dispărea de pe prima scenă. Cred că vor fi abandonate proiectele „reformei nebunești”, de salvare a șefului (odată ce el este deja în pușcărie), și că va începe revenirea, normalizarea, liniștirea apelor în justiție. Curtea Constituțională a României (un fel de „cloșcă” a abuzurilor) probabil că se va reorienta, așa cum a indicat deja. Abia apoi va trebui să înceapă adevărata reformă costituțională, dacă va fi cine s-o facă și s-o susțină.
În mod mai puțin vizibil, cele mai preocupante consecințe sunt cele economice. Cel mai greu de înțeles și cel mai dificil de îndreptat/reglat. Nu știm cu adevărat cine va avea curajul, determinarea și luciditatea să ia „taurul de coarne” și să-și asume să facă ordine în dezordinea indusă de actuala guvernare. Amănuntele sunt prea abundente, dar să nu uităm că stăm pe cea mai mare inflație din Europa, pe o creștere economică artificială (prin consum), că bunăstarea sugerată se bazează pe împrumuturi și pe chițibușuri fiscale și că vine vremea decontului și a crizei. Mai debrabă partidele se vor feri s-o înfrunte, pentru a evita costurile politice. Ceea ce nu-i bine deloc!
Spuneam la început de un mare câștig al alegerilor. Acesta nu este nici dispariția lui Liviu Dragnea (căci personaje ponosite, acre, bete de putere și mediocre ca el nu rezistă prea mult, producând germenii propriei distrugeri). Nu este nici marginalizarea prin vot a PSD, generată de o strategie politică absurdă, a „struțului”, subordonatată intereselor unui singur om, ignorând imaginea și soarta partidului. PSD e demult un partid alienat, care se reprezintă pe sine și un grup, tot mai restrâns, de dependenți electorali. Marele învingător nu e nici PNL (deși a obținut cele mai multe voturi), pentru că nu a câștigat nimic prin propriile puteri, prin strategie, idei și figuri noi, nu a produs nicio revelație. A obținut voturi așteptând inert „să se strice fructul” și să cadă singur (așa cum a făcut PSD în 2016), a urmat cuminte ideea președintelui Iohannis, de a lăsa pe Dragnea să greșească, să se compromită și să piardă alegerile pe un vot de contestare. Strategia a reușit, e drept, dar cu ce costuri și cu ce riscuri, România ajungând la un pas de marginea UE!
Marele câștig e participarea mare la vot (surpriză absolută), extinderea ofertei politice, apariția unor politicieni și partide noi și, mai ales, validarea acestora și încrederea enormă cu care au fost investiți. Țara noastră s-a trezit, brusc, dintr-un coșmar într-o altă realitate politică, cu o prezență la vot nemaiîntâlnită, cu cetățeni revoltați că nu-și pot exercita dreptul de vot, și cu un alt raport de forțe între partide. Validarea Alianței USR+PLUS ca a treia forță politică e marea surpriză și marea revelație a acestor alegeri.
Apariția de partide noi și întoarcerea către politică și către asumarea acesteia de către cetățeni e una dintre obsesiile mele și principalul motiv pentru care am făcut cronică politică în acești ani. Am descoperit cu toții acum un depozit enorm de energie publică, civică, democratică, care „zăcea” undeva și care a fost activat prin acest scrutin. Cu îngăduință, e și un mic motiv de satisfacție personală.
Tag Archives: partide noi
Cu noile partide

Susțin cu perseverență (și pe toate căile) că România se află de multă vreme într-o stare de blocaj politic de natură să-i afecteze dezvoltarea, stabilitatea, securitatea, prestigiul și imaginea de țară membră a UE și partener NATO.
La baza acestei situații maladive cronice stau mai multe cauze, din care amintesc câteva dintre cele mai importante: o tranziție smucită, imperfectă de la partidul unic la multipartidism, o democrație prost învățată, însușită și asumată, o slabă cultură politică la nivel de mase, un sistem de partide (tarat) tot mai puțin reprezentativ pentru societate, o mentalitate întârziată în raport cu realitățile politice și economice, un nivel de sărăcie ce afectează semnificativ libertatea politică a cetățenilor șamd.
În cei aproape treizeci de ani de democrație (așa cum a fost ea), aceste cauze au influențat diferit evoluția țării noastre, ele însele având traiectorii variabile în diverse perioade și etape.
Progresele (câte au fost) au ținut mai degrabă de factori nepartinici (individuali, externi, economici, mediatici) și de presiunea venită din exterior (în special, din partea UE în procesul de aderare, dinspre Occident și SUA, în general).
Regresele (tot mai vizibile de la un moment dat) au venit dinspre închistarea, inactualitatea (caducitatea) sistemului politic, tot mai conservator, mai egolatru, mai superficial și mai populist. Paradoxal, aflat tot mai departe de poporul pe care declamă că-l slujesc.
În același demers, în mod natural, susțineam nevoia urgentă a restructurării sistemului de partide, acest lucru însemnând, după o sumară analiză, nimic altceva decât apariția unor partide noi, proaspete, fără nicio legătură cu trecutul politic apropiat, ca singura șansă de a ieși din starea de blocaj și de regres. Este și calea cea mai rapidă, mai dinamică și mai lesnicioasă de a schimba ceva, în raport cu celelalte, ce presupun procese complicate și de durată (restructurarea partidelor vechi, schimbarea mentalităților, creșterea nivelului de trai, educația și cultura în rândul maselor etc.).
Partidele politice, atunci când își îndeplinesc menirea, pot fi niște motoare care trag după ele întreaga societate.
Dincolo de dilema „ce-a fost mai întâi oul sau găina”, apărea întrebarea firească dacă este capabilă societatea românească să inițieze, să producă și să susțină matur și autentic acest tip de proiecte speciale care sunt partidele politice?
Un răspuns dificil pentru o societate tot mai neîncrezătoare, profund polarizată, antagonizată la maximum, chiar pe coordonate politice. Greu de construit comunități de interese reprezentative într-o țară supusă hemoragiei demografice, în care cei care pleacă acum sunt chiar elitele, afectate de morbul dezamăgirii profunde și a lipsei de perspectivă. Greu de găsit liantul într-o țară a proiectelor (tot mai) individuale și a luptei pentru supraviețuire.
Și totuși!
Am făcut această voltă pentru a putea spune că, în ciuda condițiilor improprii, a îmbâcselii ideologice și a vitregiei condițiilor, în România anului 2019 au apărut, totuși, partide noi, alternative viabile pentru scrutinurile care urmează anul acesta și cel următor. Să le luăm ca „minuni”, extravaganțe, ciudățenii sau ca pe niște simptome de însănătoșire?! Nu știm, însă e bine să fim încrezători, dar vigilenți și prudenți!
Primul semnal l-a dat intrarea USR în Parlamentul României încă de la alegerile din 2016. O apariție surpriză, complet neașteptată, un partid înjghebat din vară până-n toamnă. O grupare născută dintr-un ONG, cam „nebăgată în seamă”, outsider autentic, ignorat de propaganda mainstream și de vectorii de influență subterană. Dar mai degrabă „un fenomen politic nou” ce arată, într-o țară în care campania electorală se duce pentru absenteism, nevoia oamenilor de „fețe noi” în politică și de „repere noi” în sfera de reprezentativitate politică. Era doar un simplu mugur de speranță și un semnal în societatea cea mai dezgustată de politică și cu cel mai mare absenteism la vot din Europa (60%). În ciuda scepticismului general și a marilor probleme identitare și organizatorice ale acestuia, putem spune că USR a fost o reușită și o confirmare a unui semnal public ce nu trebuia ignorat sau lăsat să se piardă.
Pe drept cuvânt, lumea arăta că s-a săturat de duetul PSD-PNL (sau troica PSD-PNL-PDL), incapabil că mai aducă la vot mai mult de 30-40% din electori. Dar USR, ca partid nou, cu tot efortul lor (disperat) de a se lupta în opoziție (alături de un PNL rarefiat, învechit, plat, puțin neconvingător) era prea puțin și trebuia multiplicat, strategic, numeric sau ideologic.
E salutară apariția unei grupări politice cu orientare de stânga (centru-stânga), numind aici DEMOS, prima care prezintă dovezi credibile că nu are legătură cu PSD (tot mai puțin de stânga și tot mai mult naționalist și populist – iliberal). Pentru simpatizanții stângii, DEMOS trebuie să iasă cât mai repede și cât mai credibil în evidență pentru a-și optimiza șansele de a intra în cărțile electorale reale.
Pe centru-dreapta s-a definitivat, în sfârșit, PLUS, în jurul fostului premier Dacian Cioloș. O poveste politică așteptată și tot mai vizibilă, tot mai controversată și, poate de aceea, tot mai convingătoare. Iar prin această alianță realizată recent cu USR, s-a conturat, cu adevărat, după mult timp (sau poate pentru prima dată) o alternativă politică nouă, dinafara sistemului. Exact ceea ce trebuia!
Cu toate riscurile, neajunsurile și controversele, merită încercat!