Care sunt principalele idei politice ale momentului?
Ce trebuie să facă acum partidele?
Ce așteptări ar putea/ar trebui să aibă oamenii în aceste momente?
Care este cea mai bună atitudine a presei?
Am asistat, spre acest sfârșit de an, la o neașteptată schimbare de putere, confirmată apoi, indirect, printr-un proces electoral (prezidențial). Pentru orice fel de regim politic (democrație, dictatură etc.), acesta este ritualul politic cel mai important, mai dramatic și mai plin de consecințe pentru întreaga societate. Ca întotdeauna, pentru bunul mers al societății, este preferabil să se producă fără violență și ca noua putere să fie legitimă, să se simtă responsabilă și să convingă că este bine intenționată. De aici începe o nouă poveste politică.
Principalele idei politice ale acestui moment sunt așteptările la adresa liberalilor (cu privire la guvernare și la propria evoluție), soarta PSD-ului (din perspectiva disoluției sau a renașterii) și rolul de mediator pe care trebuie să și-l asume USR PLUS (fie luați în parte, fie luați împreună).
Din capul locului voi spune că toate aceste provocări sunt problematice și dificile. Asupra PNL se exercită, cu forță egală și de sens contrar, două tipuri de presiuni, care trebuie înțelese și corect gestionate, pentru bunul mers al țării măcar (liberalii fiind partidul gestionar al puterii). Prima greutate apasă din exterior spre interiorul partidului, are capacitate constructivă și vine de la așteptările oamenilor (țării), de la pretențiile președintelui ales, de la „moștenirea” lăsată de fostul regim, de la presiunea alegerilor viitoare etc. și privește, pur și simplu, buna guvernare, satisfacerea unor promisiuni (economice), realizarea unor „reparații” (juridice), gestionarea resurselor (financiare și nefinanciare) etc..
Pentru asta e nevoie de viziune, competență și precizie. Așadar, „liberalii” trebuie să livreze rezultate.
O doua presiune vine din interiorul partidului, are forță distructivă și ține de „setea de putere” greu de stăvilit a membrilor partidului, aflat în lungă așteptare (PNL n-a mai fost niciodată principalul partid la putere în ultimii treizeci de ani). Scenariul catastrofic, cu șanse însemnate (vezi „sindromul” PNȚ-CD, PDL, PSD?), este de a se arunca asupra funcțiilor și banilor, puși pe căpătuială, prădăciune și nepăsare. Aparent, ar putea sta frână acestei evoluții dezastruoase, cu ceva șanse, trei lucruri: profilul psihologic (și moral?) al premierului Ludovic Orban (nu știm dacă deține forță și determinare); supravegherea și implicarea prezidențială a lui Klaus Iohannis (eliberat de aspirații politice pasagere); dorința de a obține (prin alegeri locale și parlamentare) mai multă putere și legitimitate, drept pentru care și-ar temporiza „pofta ce-o poftesc”.
Pentru asta e nevoie de luciditate și tărie. Așadar, „liberalii” trebuie să se abțină.
Pentru cea mai mare parte dintre români, PSD nu mai este opțiune de vot (exceptând, în mare, dependenții social), iar din perspectiva analizei politice, este un partid uzat ca imagine, compromis ca încredere și epuizat ca resurse de cadre. În acest moment de maximă slăbiciune, PSD pare să nu mai aibă nici forță de tracțiune la vârful partidului (cu „disonante” ca Dăncilă, Ciolacu, Bădălău etc. pare condamnat la extincție), nici putere de inspirație și mobilizare în structura teritorială („baronii locali”), nici capacitate de convingere la talpa lui (la membri ordinari și simpatizanți). Cu toate că prezintă toate semnalmentele unui partid care „și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul”, două fenomene pot opri/încetini destrămarea naturală a PSD. Mai întâi că PSD a fost și este un partid de interese și relații și nimeni nu știe mai bine să le gestioneze și distribuie. Momentul alegerilor locale (nu Congresul) poate fi unul de resurecție, de salvare, de stângere a rândurilor în ultimul moment. A doua problemă este cum se face „absorbția stângii”, cine scoate din „ghearele” PSD (un partid mai degrabă populist cu accente naționaliste) pe toți cei care au, legitim, interese „de stânga” (pensionari, defavorizați social, bugetari, intelectuali, o parte din tineri etc.). Din ceea ce vedem acum, PRO România nu are destulă credibilitate, iar DEMOS nu are destulă vizibilitate și forță de atracție.
E nevoie de reformă în PSD până „la măduvă”. Poate că nu se poate. Poate că nici nu (mai) trebuie.
USR PLUS (sau USR, în special) s-au născut și au crescut în opoziție, au arătat că știu să facă politică „în răspăr” (critică, agitație), dar au arătat că nu știu (din lipsă de experiență) să facă politică de/la putere (negociere, construcție, compromis, rezultate). La acest moment, ei nu-și pot asuma decât rolul de mediator al scenei politice (nici prima, nici a doua forță), cel puțin până după alegerile locale. M-a întrebat cineva din interior ce ar trebui să facă ei și le-am spus „să-și identifice perfect locul de acum în politica românească și să (învețe să) negocieze “până le crapă capul””. Susținerea publică au avu-o (o mai au), le mai trebuie cea din interior (sincronizare-coordonare) și cea a partenerilor politici (încredere-negociere).
E nevoie de pricepere și înțelepciune. S-ar putea să le dobândească, s-ar putea să nu.
Pentru presă, atitudinea cea mai bună ar fi cea neutră, imparțială, deontologică. Să-și aducă aminte că, de fiecare dată când au funcționat ca vehicul politic, „au dat-o în bară”, au produs abuzuri, au generat polarizare socială, au contrariat, s-au compromis și și-au pierdut publicul.
E nevoie de (mass-)media mai credibilă decât oricând. Pentru ea și pentru societate.