N-aș fi scris niciodată despre personaje de genul Radu Banciu, cum n-aș fi scris niciodată despre personaje de genul Mircea Badea. Nu e vorba de altceva, ci este o chestie de gust. N-aș fi scris nici acum dacă Radu Banciu nu se apuca să vorbească, într-un mod care îl descalifică ca om, ca român și ca jurnalist, despre moldoveni. Pentru că s-a atins o limită. Se spune că doar prostia e nelimitată, că proștii au limitele lor. Așa e. Iată ce spune jurnalistul Radu Banciu despre românii din Republica Moldova într-un eseu televizat ce se dorea a fi, probabil, memorabil, de pus nepoților și strănepoților:
„Asta este Moldova. Un ţăran sau un ţigan, după cum vreţi, care n-a făcut altceva decât să cerşească pe lângă România de când îi ştim noi. (…) Niște incompetenți ăia, niște lături în toate domeniile, care au atârnat de România exact ca borfașul care a zis, mă, dă și mie niște țigări. Nu-ți dau, mă! Mai dă-mi, mă, niște bani de pâine! Nu își dau că îi bei! Ăștia sunt moldovenii. (…) Am explicat şi cu toţi nătărăii ăia care veneau studenţi din Republica Moldova, unu’ nu reuşea să treacă clasa, da? Zeci erau, bursieri pe banii statului român, primiţi în braţe, toate curvele alea ale lor care rămâneau gravide în primul semestru şi aşa mai departe. O ruşine de oameni!”.
Acestea fiind spuse (public, pe un post TV), cred că e mai folositor, decât a interpreta istoria trecută și recentă a României, să privim nițel în istoria personajului care declamă aceste lucruri de ocară. Pe Radu Banciu îl știu mai ales din lungile tururi cicliste de pe Eurosport din perioada anilor 2000. Era și atunci colțos, gălăgios, exagerat și nonconformist în tot ce spunea, numai că acolo era vorba despre Richard Virenque, Marco Pantani, Jan Ullrich sau Lance Armstrong și nu conta prea mult. Dar, mai ales, îl avea alături, în cabina de comentator, pe Radu Naum care, mai mereu, cu inteligență și umor, acoperea „craterele” făcute de Banciu și asperitățile lăsate de acesta la tot pasul. Împreună, alcătuiau un cuplu, căruia eu i-am spus „înțeleptul și nebunul”, ce, după un timp de acomodare, putea deveni simpatic, dacă nu agreabil. Mai târziu, tot în zona sportului, Banciu a încercat, tot în cuplu, un talk show la sport.ro, o emisune de „bășcău” și „miștocăreală, în stil propriu. Deși n-a fost singur în studio, având drept „tampon” pe Mihai Mironică, emisiunea n-a ținut mult, cum s-a auzit, din lipsă de „subiecți”, prea puțin dispuși să suporte „ironiile” lui Banciu. Din această perioadă datează o realizare memorabilă a jurnalistului, respectiv, imitarea, aproape perfectă, a vocii lui Mircea Lucescu. Ar fi putut persevera. Înainte de a deveni supervedetă de televiziune, a mai făcut o încercare efemeră, refăcând fostul duet de succes cu Radu Naum, un talk show la TVR, mi se pare. Dar era tot mai limpede că nu echilibrul, de care nu era capabil, îl va consacra, ci chiar lipsa lui. Așa a ajuns singur într-un studio de televiziune, fără să-l tragă cineva de mânecă, și cu un model de atins și de bătut: Mircea Badea. Un Mircea Badea identic „ca formă”, „pe invers” ca și conținut. Asemenea omologului său, Banciu a avut toate condițiile, și cele politice, și cele de atmosferă socială, și cele de CNA, să se dezvolte liber și nestingherit ca showman. Și a făcut-o, așa cum poate să o facă oricine într-o țară cu o presă liberă. Problema nu e de natură principială, ci una individuală, ce ține de limite, acele granițe greu de deslușit, ce despart nesimțirea de bunul simț, măsura de lipsa ei, omul obișnuit de supraom. Exercițiul unor astfel de emisiuni (de gen „În gura presei”, „Lumea lui Banciu” și altele) au generat ceea ce eu numesc suprajurnalismul. Suprajurnalistul nu transmite informații, asta e prea puțin, insignifiant, conjunctural și partizan. Suprajurnalistul nu transmite nici opinii, asta e ceva prea îngust, lipitură, cârpeală, alibi. Nu. Suprajurnalistul transmite adevăruri pure, sentințe ultime, decizii definitive și irevocabile. El are întotdeauna ultimul cuvânt, după ce jurnaliștii obișnuiți și-au dat măsura a tot ce pot. Vorba poetului, „într-o lume relativă…”, e nevoie de repere. Suprajurnaliștii se autoinstituie drept repere, apoi invocă autoritatea în materie, apoi revendică dreptul de a se pronunța în orice, de la „ce-a fost mai întâi: oul sau găina”, până la „deplasarea spre roșu a universului”.
Aici intervine chestiunea audienței. Sigur că ei sunt urmăriți, se știe, extremele atrag, crează pasiuni și dezechilibru, generează atragere sau respingere, vehemență și exces. Publicul de televiziune vânează show-ul de acest fel, atras de formă și „sminteală”, de propriile pasiuni și obsesii. La televizor, siguranța de sine convinge și orice prostie zisă cu emfază și morgă face impresie. Audiența însă transformă totul în „inteligență pură” și conferă certificate de putere și de competență în toate și în orice. Numai astfel, Mircea Badea a devenit „invincibil”, din toate punctele de vedere, numai astfel, Radu Banciu a devenit un fel de „supraromân”. Probabil unicul. Numai astfel e posibil să spună ce-a spus despre oameni pe care nu-i cunoaște.