Jan 24

Nevoia de „accidente” în România

O să-i rog din suflet să mă ierte pe toți cei care, în vreun fel sau altul, au avut de suferit în urma unui accident, oricare și oricând a fost el. Cu atât mai mult, rămân dator celor ce au avut de suferit în urma prăbușirii avionului din Apuseni. Cine își dorește așa ceva? În fond, nu despre suferințele umane e vorba aici, ci despre „accidente” ale funcționării statului român și ale relațiilor dintre cetățenii lui. E absolut anormală afirmația din titlu, dar e cea mai potrivită pentru a arăta, dramatic și tragic, puternica anormalitate ce domnește în România.
„Accidentul” în funcționarea statului, aidoma unei catastrofe, asemenea unei furtuni iscate din senin, fără premeditare și fără răgaz, dă peste cap întreaga rânduială, trage perdeaua de pe slăbiciunea și ticăloșia omenească, lăsând „în fundul gol”, adică arătând așa cum este, societatea românească, cu bune, dar mai ales cu rele. Accidentele de acest fel sunt un fel de turnesol ce arată, la zi, starea „chimică” a societății. O stare de aciditate ajunsă la extrem ce topește orice formă de normalitate, dezarticulează funcționarea instituțională, separă orice formă de coeziune între stat și cetățenii lui. De ce sunt bune „accidentele”? Pentru că, în lipsa lor, nu suntem în stare de nici cel mai mic progres, nu vrem să vedem nimic din ceea ce nu ne convine, ne complacem în „mlaștina” interesului personal minor, ce înseamnă „învârteală”, interese diverse, bani, funcții, căpătuială. Mai mereu, trebuie să moară cineva, trebuie să se producă o bubuitură, un trăznet sau o catastrofă pentru ca ceva să se schimbe într-un sistem, oricare ar fi el: politic, juridic, afaceri, sănătate, educație etc. Nimic de la sine nu produce corpusul social, nici germenii creșterii sănătoase, nici anticorpi împotriva bolilor ce macină „organele” acestui corp. ”Accidentele”, dincolo de efectele lor directe, adică suferință și deznădejde, sunt mici demaraje, mici oaze de normalitate. Din păcate, niciodată suficiente, niciodată duse până la capăt.
Prăbușirea avionului din Apuseni este o asemenea „scuturătură”, ce a făcut să cadă câteva pături groase de „ceață”, nu toate și poate nu cele mai dese. De exemplu, a căzut steaua de pe fruntea „reginei” Romatsa, compania strategică ce asigură securitatea zborurilor, cea care invocă cei mai buni specialiști și cei mai bine plătiți din câți există. Bănuiesc că din neglijență, prostie sau infatuare n-au băgat în seamă „un biciclist” al aerului, care circula neatent pe magistralele comodității și incompetenței lor. Cade steaua și de pe capul eterat al STS (Serviciul de Telecomunicații Speciale), care, nu se înțelege bine încă, n-a putut, n-a știut sau n-a vrut să facă ceva. Nici SMURD-ul, cel mult lăudat, nu merită nicio vorbă bună, n-au ieșit cu nimic deasupra nivelului organizatoric și de reacție al întregii „șandramale”, un carusel ce are în frunte diverse capete politice, loc unde a domnit haosul, hazardul, improvizația, norocul. Nu excludem, sub nicio formă, alte capete încoronate, care aveau capacitatea și competența să intervină, din alte structuri ale Ministerului de Interne, SRI și altele.
Printre aceste straturi groase de ceață mâloasă și puturoasă, s-a făcut o binevenită lumină dinspre partea activității nonguvernamentale, căci cele mai active și eficiente structuri organizate implicate în operațiunile de salvare au fost salvamontișii și pasionații de „off-road”. Aceștia, doar pentru că știau și puteau, fără să fie chemați și fără să fie plătiți, din spirit civic nenegociat în niciun fel, s-au pus la drum și s-au expus pericolelor. Au vrut să facă ceva într-o situație limită, pe cont propriu și fără să ceară răsplată. În vârful acestei piramide răsturnate a neputințelor se află omul simplu, „talpa țării”, de la care, uităm mereu, încep și se termină toate. O mână de oameni simpli, feriți în cătunele lor de otrava civilizației, ne aduc aminte de lucrurile simple și elementare: nădejdea, solidaritatea umană, curajul, credința în fapta bună ce nu așteaptă răsplată. Plecați la „război cu palmele goale”, moții au salvat onoarea unei nații sau, dacă vreți, ne-au făcut de rușine pe noi toți într-un mod meritat.
”Accidentul” a făcut bine și presei, coclită în navigare pe internet și în evenimente de circumstanță, care și-a dezmorțit oasele pe coclaurile necunoscute ale vieții celei reale din România. Chiar dacă s-au făcut multe erori de informare sau de interpretare, chiar dacă zgura citadină a urcat uneori până în vârful muntelui, printre valuri nesfârșite de știri răzbătea pulsul real al unor evenimente neobișnuite, uluitor de grave și uimitor de nefirești. Sau de nobile. Sau de frumoase. Preț de câteva zile, presa și-a recâștigat statutul firesc și, sunt convins, audiența meritată. Încă o dată, e cinic și nefiresc să ne dorim mai multe „accidente”, dar fără ele nu se poate, nu știm și nu vrem altfel.
Așadar, nu va trece mult și vom fi martorii unei noi „catastrofe”, ce va fi una feroviară. Atenție „ceferiști”. Am „informații” în acest sens!