Category Archives: Eveniment

Jul 09

Fițele omoară școala!

Posted on by

DSC_0177
Pentru școală, această perioadă a anului este una efervescentă, mai ales pentru zonele de fixare și de trecere de la un nivel la altul, esențiale în viața elevului. Fiecare face câte un pas important, absolvenții clasei a opta au evaluarea națională și admiterea în liceu, liceenii din ultimul an trec prin „furcile caudine” ale Bac-ului, urmând a opta pentru o facultate, studenții, cei mai mulți, sunt în sesiune, iar absolvenții trec prin examenul de licență șamd. Pentru nimeni (părinți, elevi, profesori, manageri) nu-i ușor într-un sistem care nu funcționează pe coordonatele cele mai firești și la cotele unui învățământ modern, dinamic, eficient.
Dintre toate punțile (suspinelor), mi-am ales să vorbesc despre treapta gimnaziu-liceu, din cel puțin trei motive: pentru că, așa cum stau lucrurile la noi, este fundamentală pentru traseul și viața elevului; pentru că este singurul nivel unde contează, formal, cunoștințele și pregătirea școlară și, în fine, deoarece cunosc acest nivel nu ca profesor (eventual, părtinitor), ci în calitate de părinte, în place să cred, interesat și responsabil. Că vrem sau nu, că e bine sau nu, evaluarea națională este, în acest moment, cel mai important examen din viața elevului și singurul care generează consecințe reale și, în general, ireversibile pentru traseul lui inițiatic. Simplu spus, „ai prins” un liceu bun, copilul mai are o șansă de a învăța, nu „l-ai prins”, formarea lui de bază pentru această vârstă este în cea mai mare parte ratată. Nu sunt cuvinte mari, sunt constatările cuiva care preia și are de-a face cu absolvenți de liceu, pe care îi cunoaște „în detaliu”.
Tehnic vorbind, în haloimăsul ce se cheamă repartizare computerizată, fiecare elev de clasa a opta intră cu o notă rezultată din media claselor 5-8, cu o pondere de 25%, și media examenului de evaluare națională (română și matematică), cu o pondere de 75%. Candidatul se poate înscrie cu opțiuni nelimitate (numeric) în privința instituției școlare și a specializării, iar computerul alege la intersecția dintre nota de concurs, liceul și specializarea bifate. Nu pot pune în discuție temeinicia acestui sistem, pare un concurs just, adevărat, aplicat unei mase eterogene, dar bazat pe rezultate școlare, are niște variabile discutabile, într-adevăr, dar asigură locuri de continuare a studiilor pentru aproape toți candidații înscriși, după medie, evident. Răul de aici începe.
Mai întâi, media claselor 5-8. La această vârstă de uriașe și importante acumulări de cunoștințe, este o competiție „la sânge” pentru note, indiferent de calitate actului de învățământ. În școlile bune (puține, câte mai sunt), nota și media la clasă a copilului îndeplinesc mai multe funcții: de onorabilitate (pentru copii, părinți, profesori, școală, minister etc.), de susținător al mediei de concurs (pentru păstrarea traseului și a poziție privilegiate) și, pur și simplu, de „fiță” (pentru sublinierea pregnanței părinților și a copiilor). În școlile slabe (cele mai multe), învățarea nu prea contează, relevanța notei scade, dar crește și acolo cea a „fiței” sociale ca substituent (tunsoare, încălțări, veștminte, telefoane etc.), care merge, de multe ori, mână în mână cu sărăcia. În primul caz, într-o competiție școlară destul de artificială, notele sunt, de multe ori, susținute financiar de către părinți (prin atenții/donații personale sau către școală) sau prin lecții particulare acordate „la greu” copiilor. În al doilea caz, competiția și motivația școlare par lipsite de noimă. De doi ani, ponderea mediei gimnaziale a fost scăzută de la 50% la 25%, cred, tocmai din motivele enumerate și pentru a da mai mare importanță ideii de concurs, de testare spontană. Este și o șansă în plus acordată celor mai „săraci”, mai fără „fițe” și a celor care-și pregătesc copii înafara sistemului oficial, nefiind „compatibili” cu acesta.
Îi lăsăm deoparte aici (nu pentru că e bine, ci din lipsa unei reforme profunde la bază) pe elevii slabi și mediocrii, majoritari, pentru care nu sunt prescrise strategii, scenarii și trasee de reușită în viață. Dar nici pentru elevii buni și foarte buni, care cochetează cu excelența, drumurile nu sunt mai netede. În primul rând, cum am arătat, grupul lor nu este rezultatul absolut al unei selecții naturale, procesul fiind bruiat și pervertit în multe feluri, ducând la frustrări, false ierarhii și inevitabile excluderi. Ca și cum n-ar fi fost îndeajuns, la apăsarea școlară inegală și nedreaptă uneori, se adaugă presiunea socială pusă asupra unor copii inocenți. S-a ajuns atât de departe încât elevi foarte buni să refuze școlile de primă mână din cauza „fițelor”. Există licee (și în Cluj câteva) în care excluziunea socială funcționează, iar standardele nu sunt impuse numai de performanță și rezultate, cât (și) de telefon, „țoale”, jeep-ul de la poarta școlii, statutul social al părinților etc. Fenomenul este cunoscut, nu prea are cine și cum să-l discute, dar este unul negativ și subminează atât selecția și performanța elevilor, cât și prestigiul efectiv al școlii.
O asemenea situație, deși este gravă, nu este insolubilă. Când familia și școala, instituții fundamentale în creșterea sănătoasă a copiilor, vor reflecta la aceste lucruri, vor găsi sigur soluții. Iar dacă ar coopera și ministerul, ar fi minunat.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iulie 2015

Apr 29

„Cluj e în altă ligă”

Posted on by

DSC_0149
Pentru amatorii de sport, pentru suporterii lui „U” (printre care mă număr și eu), pentru toți clujenii, trebuie să precizez că acest articol nu este despre sport, în primul rând, și nu despre liga 1 sau o altă ligă e vorba, în sensul propriu. Ar fi complet nedrept pentru echipa de fotbal care a pierdut un meci cu Steaua, după un meci strâmb (din motive evidente de arbitraj) și după un scor infidel (după cum a arătat jocul și raportul de forțe din teren). Pentru „U” Cluj, pentru cei 15.000 de suporteri, dar, mai ales, pentru galeria care a cântat tot timpul meciului, într-o adevărată demonstrație de forță și fidelitate, duminică n-a fost decât un meci care a strâns rândurile, a arătat că se poate și a dat încredere că lupta pentru supraviețuire în primul eșalon fotbalistic continuă.
„Liga” în discuție vine dintr-o altă direcție, iar titlul a fost preluat de la un blogger bucureștean (Toma Nicolau) care a publicat un text în urma unei vizite, de câteva zile, la Cluj. Îmi permit să preiau, aproape integral (cu verificare la sursă), constatările lui, ca să nu se creadă că „vântur” disperat un soi de patriotism local într-un scop obscur sau că sunt prizonierul unor „parti pris”-uri. Adaug că blogger-ul nu e chiar un anonim, dar chiar dacă ar fi, n-ar fi mai puțin convingător. Ce spune prietenul nostru:
„Să vă explic, pe scurt, ce mi s-a întâmplat în cele 48 de ore ardelenești:– din seria taximetriști: un domn mi-a cărat bagajul până la recepția hotelului; alt domn mi-a dat rest un leu la o cursă de 9,6 lei (am plătit cu 10); (…) altul a mutat radioul pe meci numai când ne-a auzit vorbind de fotbal/– n-am auzit nici măcar un claxon în cele 45 de secunde în care mașina oprită pe singura bandă de mers a străzii a stat ca să pot merge la un bancomat, deși coada era de vreo 8 mașini/– am mâncat cea mai bună omletă din lume la Nuka și a costat 12 lei/– am mâncat cel mai bun cremșnit din lume la Euphoria și a costat tot vreo 12 lei/– am călcat pe picior (din greșeală) un localnic în club; și-a cerut scuze cu insistență/– am scris rândurile astea de la Boema, unde chelnerița mi-a spus parola de wireless când nici măcar nu apucasem să mă așez la masă” (…). Iar logos-ul acestei postări este următorul: „clujeni, ziceți-le și altora cum faceți s-aveți răbdare, omenie, tact și bun simț, că poate se ia”. Prin aceste cuvinte, fără îndoială, măgulitoare, consider totuși că nici blogger-ul n-a căzut în păcatul divinației și nici eu în cel al amăgirii, să îmi închipui că așa e peste tot aici și tot timpul. N-am făcut decât să prezentăm un fragment de realitate, așa cum se arată ea în cele mai mici și mai neînsemnate detalii ale vieții. Acele detalii care abia puse laolaltă încep să capete sens.
Acum subiectele la modă în presă sunt corupția, traficul de influență, mita, abuzul în serviciu etc. În cazul Marian Vanghelie, s-a vehiculat suma de 90 de milioane de euro. Dorin Cocoș ar fi dat șpagă, în dosarul „Bica”, 9 milioane de euro. În cazul „Microsoft” se vorbește de un prejudiciu de sute de milioane de euro, în speța „Mazăre”, erau 7 milioane euro, la „Vâlcov”, erau vreo 3 milioane de euro etc., iar cea mai „mică șpagă” rămasă în memoria colectivă ar fi parcă „un fleac” de 500 de mii de euro, la fostul ministru Cristian David, proaspăt botezat în credința penticostală. Pare cu neputință de crezut!
Tot acum, (re)apare și Clujul pe harta corupției, pentru a se vedea că nu e totuși de pe altă lume. Așadar, aflăm cu „stupoare” că a fost reținută soția unui senator de Cluj pentru primirea de foloase necuvenite, pentru ca, „prin influenţa de care ea sau soţul său se bucură la conducerea Spitalului Clinic Judeţean Cluj sau a Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, să le obţină posturi/locuri de muncă precum cele de profesor suplinitor, infirmier, asistent medical, jurist consult”. Nu insist, dar s-a reținut că e vorba procurarea a 8 locuri de muncă, posturi de infirmier și asistent medical printre altele, iar sumele avansate de DNA pentru această șpagă variază între 800 și 10.000 lei. Diferența ar fi, pe românește, de la câteva milioane de lei vechi, la sute de milioane de euro. Pentru unii foarte mare, pentru alții, insesizabilă.
De aici putem formula mai multe ipoteze. Prima ar fi că situația familiei senatorului Alexandru Cordoș e o „farsă” a DNA (în favoarea Clujului) pentru a marca niște diferențe, de sume și de fapte, dintre București și Cluj (de exemplu). A doua ipoteză este că ne aflăm în fața unei pure întâmplări, care derutează din toate punctele de vedere. A treia variantă, ce trebuie s-o luăm în considerare, este că exact așa stau lucrurile, asta e realitatea, aceasta e diferența reală și atunci observațiile inocente ale blogger-ului se văd într-o altă lumină. Cazul „Uioreanu”, fostul președinte al CJ, nu e nici el foarte departe. Mai știu că și această „cumpătare și măsură” în ticăloșie (dacă există așa ceva) va fi luată ca dovadă de „prostie”: dacă furi, s-o faci cu stil și să merite, ar zice unii.
Și din această perspectivă, „Clujul e în altă ligă”.

Apr 19

Pentru un jurnalism nou

Posted on by

Am propus, sub egida Departamentului de Jurnalism al FSPAC Cluj-Napoca, o dezbatere pe tema crowdfunding-ului în jurnalism. Pe scurt, pentru publicul mai puțin familiarizat, crowfunding în mass-media înseamnă finanțarea activității jurnalistice de către public (nu pe rețeta clasică patron, sponsor sau stat). Am inițiat această temă pentru că jurnalismul de calitate (la nivel central și local) are nevoie de bani „independenți” (nu „dedicați”) pentru a se putea desfășura, pentru a avea succes și a nu-și pierde credibilitatea; de asemenea, am propus asta deoarece crowdfunding-ul „a prins” și s-a dezvoltat în toată lumea civilizată, din SUA, până în UE; sunt convins apoi că, mai devreme sau mai târziu, crowdfunding-ul va deveni și pentru România o soluție, cu toate limitele, conservatorismul și lipsa de informație în domeniu. Făra a le ascunde, dar, e drept, și fără a le mărturisi, am pus câteva mize pe această întâlnire jurnaliști-specialiști-studenți. Prima era să vină cât mai mulți reporteri, jurnaliști de linie, baza piramidei, cei care duc greul meseriei, ca să audă, să asculte, să se informeze, să judece, să cântărească și să spună ceva dacă vor vrea. Nu le-am chemat în mod special patronii ca să-i inhibe, nu le-am chemat șefii ca să-i ia la ochi (glumesc, evident). Din acest punct de vedere, întâlnirea nu și-a atins scopul. Am mizat apoi, știind cum stau lucrurile, pe o informare tehnică, procedurală, oportunistă în privința crowdfunding-ului, de aceea am și invitat un specialist în domeniu. Nu în ultimul rând, am mizat pe prezența studenților, martori interesați și participanți activi la dezbateri, posibili viitori beneficiari, o dorință parțial satisfăcută. Am acoperit nevoile dezbaterii, cred eu, cu un portofoliu echilibrat de invitați: un specialist în crowdfunding (Mirel Borodi – www.multifinantare.ro), un bun cunoscător al presei naționale (Mihnea Măruță), un bun cunoscător al presei locale (Cosmina Fernoagă) și pe cineva care a trăit pe viu o experiență de crowdfunding (Bianca Felseghi – www.iest.ro). S-au alăturat dezbaterii cunoscuții jurnaliști Mihai Goțiu și Călin Poenaru și reprezentanți ai presei locale, dintre care am reținut Ora de Cluj.

Dincolo de conținutul pur informativ, dezbaterea a pivotat în jurul câtorva idei centrale: este sau nu este crowdfunding-ul o soluție viabilă de finanțare pentru mass-media, dacă este aplicabil în România acest procedeu, care ar putea fi modalitățile concrete de implementare, cât și când. Opțiunile au fost firesc diferite: pentru Mihnea Măruță, crowdfunding-ul nu este încă soluția de finanțare a prezentului, dar este una sigur pentru viitor și există „mișcări de trupe” și regrupări în acest sens la nivelul presei centrale. Condiția este ca jurnalismul să se practice cu pasiune, onest și cu discernământ profesional, pentru a oferi publicului ceea ce așteaptă/cere și nu altceva. Cosmina Fernoagă, ce tocmai ieri și-a lansat (cu alți patru colegi) un site de știri pe rețeta „clasică” (cu finanțator), a avut, normal, o pledoarie pro domo, exprimându-și rezervele cu privire la crowdfunding. Ea crede că cine n-a dat câțiva lei pentru un ziar, nu va da nici altfel pentru a finanța mass-media, deoarece publicul ar fi, în general, nerecunoscător. Poate că aici e cheia dezbaterii, a problemei finanțării și a crowdfunding-ului. Da, sunt de acord, în vechea paradigmă, nimic nu se poate schimba: aceeași jurnaliști, cu aceeași rețetă financiară, fac același lucru pentru același public. E un cerc vicios și nu mai poate duce nicăieri: publicul nu mai are încredere, iar mass-media pierde în audiențe, în calitate și în bani. De aceea e nevoie a construi o nouă paradigmă, cu un alt algoritm. De pildă, în vechiul model, un jurnalist face un produs (anchetă jurnalistică) și apoi încearcă să o vândă publicului său, cunoscut sau închipuit. În noul model, lucrurile ar sta altfel: un jurnalist vrea să facă un produs jurnalistic (anchetă), dar pentru asta solicită întâi bani și părerea publicului său real și abia apoi realizează produsul pe care nu-l mai vinde, fiindcă el este deja acontat. Ar fi un abonament realizat înaintea realizării produsului/serviciului, în care publicul este implicat financiar și consultat în privința opțiunilor tematice. Însă nu e nici asta singura formă de crowdfunding posibil.

În spiritul realismului care a animat dezbaterea, Bianca Felseghi și-a mărturisit experiența trăită în crowdfunding, ceva ce nu sună extraordinar din punct de vedere financiar și adminsitrativ (au  strâns 7.600 lei), dar care arată bine ca produs jurnalistic finit, independent și de calitate, și ca număr de utilizatori, pentru exigențele de moment.

Studenții jurnaliști s-au implicat în discuții, în registru mai ales realist-sceptic. Pentru ei însă nu ce-au spus acolo e important, ci ceea ce au înțeles, ceea ce gândesc despre viitorul lor și al jurnalismului și, îndeosebi, ce vor face în anii care urmează.

Jan 30

De-ale lor și de-ale noastre

Posted on by

anm-a-emis-cod-rosu-de-ninsoare-si-viscol-pentru-buzau-vrancea-si-braila-18472245 După potolirea ecourilor tragediei din Apuseni (vorba ceea: „o făcurăm și pe asta și tot degeaba”), țara e din nou ruptă în două. Și nu de una, ci de două tragedii, să zicem, una caldă și una rece. E adevărat, extrem de diferite între ele, atât de diferite încât n-ar trebuie alăturate niciodată, dar uite că se-ntâmplă. Tragedia „rece” e viscolul, vremea grea, omătul și frigul ce au dus nu doar la blocaje, izolări, înfometări sau demiteri, ci și, din nou, la pierderi de vieți omenești. Putem vorbi pănâ la infinit despre aceste lucruri, „geniul administrativ românesc” va bate mereu orice previziune meteo și orice măsuri de întâmpinare, iar așa cum stau lucrurile, e aproape imposibil să nu se întâmple ceva rău la orice adiere de vânt. Din acest punct de vedere, cu toții suntem de acord, consensul se strică din momentul în care unii trebuie să facă, iar alții trebuie să critice. Constatăm că rezultatul e același și atunci când rolurile se schimbă, asta pentru ca despărțitura să fie perfectă și perpetuă. Frigul a împărțit la propriu țara și pe regiuni, în sensul că urgia s-a abătut asupra sudului și estului, Ardealul fiind din nou ocrotit de Dumnezeu din acest punct de vedere.
Nu pot să spun sigur dacă se poate face o legătură directă între cele două „tragedii”, dar aș înclina să cred că da, într-un mod ce ține de PR-ul politic. Este în Biblie un cuvânt teribil de profund, mai ales pentru uzul intelectualilor, ce spune, citez aproximativ, „când ai prea multe gânduri, dă de lucru mâinilor tale”. Îmi îngădui, iertat să-mi fie, să parafrazez pe dos această vorbă în registrul comunicării politice, în sensul acesta: „când mâinile tale sunt prea slobode, împovărează-ți mintea cu gânduri cât mai grele”. Iar dacă nu poți, te ajutăm noi. Și așa am ajuns la cea de-a doua „tragedie națională”, ce vine de la un film sau două, anume Nymphomaniac I și II.
Vă mărturisesc că n-am văzut încă filmul cu pricina, dar, cum ar spune cineva, am auzit atâtea despre el, încât am ajuns să știu „despre ce e vorba”. Prin tot ce se spune și se scrie, se pune mare presiune pe spectator, a devenit aproape o „obligație intelectuală” să-l vezi, să-l comentezi, să te pronunți, așa încât, din spirit de contrazicere, o să încerc să-l văd când voi scăpa de această presiune, dacă va mai fi posibilă vizionarea. Nu-i așa?! Pentru că înțeleg că, printr-o hotărâre a CNC (Consiliul Național al Cinematografiei), partea a doua a filmului este interzisă la difuzare și vizionare în cinematografe pentru a proteja populația de imagini nepotrivite, de pornografie, cu alte cuvinte. Și așa începe nebunia! Pentru unii, a falsei pudibonderii, pentru alții a prostiei patentate, pentru unii, a marketing-ului pur, iar pentru alții, a manipulării crase. În ceea ce mă privește, deși decizia, fără doar și poate, aleatorie și absurdă, este pigmentată cu îngrediente din fiecare, merg pe ultima variantă, a manipulării, a provocării scandalului cu orice preț și a falsei dezbateri. Sunt toate premisele pentru asta, iar, pe de altă parte, subiectul este perfect, iar cei care au văzut filmul, înțeleg și mai bine asta. Căci tragedia numărul II trebuie să acopere tragedia numărul I, așa e „în tenis”, dacă nu e mai mare, scandalul trebuie să implice factorii de influență, mass-media, social media etc., iar dacă nu există, el trebuie inventat, cu dibăcie, dacă se poate. N-am să pot prezenta niciodată dovezi în acest sens, ci numai argumente sau convingeri, în cel mai rău caz. Rețeta manipulării nu e nouă și face parte din recuzita politică, ceea ce surprinde aici e contrastul enorm între cele două situații pe care, cu cinism, îl voi sublinia, căci e vorba de distanța de la suferința fizică, la plăcerea fizică, de la neputință trupească, la obsesia minții, de la lipsa de gândire, până la excesul ei, în sfârșit, de la lopata care smulge zăpada, la palma ce „incită” tastatura. Rezultatul este, ca întotdeauna, un joc cu sumă nulă. Și uite așa, fără să vrem, ne-am mai împărțit încă o dată în două: între cei trăiesc tragedia neorânduielii statului român și cei care se leapădă pe loc de ea, între cei care trag foloasele și cei care trag ponoasele, între cei care vor să vadă filmul și cei care vor să fie interzis etc. Important e ca, de fiecare dată, să apară niște „ai noștri” și niște „ai lor”, cât mai mulți și cât mai mărunți. Însă, dacă te gândești bine, nu e deloc limpede cine sunt „ai noștri” și de ce, cine sunt „ai lor” și de ce.

Jan 21

„I-am tălălit”

Posted on by

avion-prabusit-300x225
Foto:stiridecluj.ro

Între declarații de miniștrii, secretari de stat, importanți directori și alți responsabili oficiali implicați în accidentul aviatic de la Beliș, deocamdată, mărturia emoționantă a unui singur om face lumină în privința operațiunilor de căutare și salvare. „I-am tălălit”, a spus primul sosit la locul prăbușirii aparatului, un pădurar localnic, al cărui nume a rămas undeva în anonimat. Pentru cei nefamiliarizați cu vorbele din munții Apuseni, „a tălăli” înseamnă aici „a nimeri” și asta este, la acest moment, prima concluzie ce se poate trage din acest incident cu sfârșit tragic neașteptat. Așadar, nu sofisticatul sistemul de semnalizare aviatic, nu ultrainvocatele sisteme de localizare GPS, nu misterioasele sisteme de localizare ale STS, nici miraculoasa metodă de triangulare, nu, niciuna din acestea n-a folosit la ceva, ci căutarea în orb, la „tălălit”, a unor țărani a salvat cinci din cele șapte vieți implicate în prăbușirea avionului. Deși expresia este românească (cu etimologie neprecizată), „tălălit” sună ca într-o limbă africană, cam așa cum a fost și căutarea supraviețuitorilor. La modul genuin, sincer și emoționant, până n-au fost „prelucrați” ce e bine să zică, căutătorii spun că au primit trei coordonate, toate greșite, că au folosit câini, că s-au folosit de zgomote puternice, urlete, bătăi și focuri de armă, încercând că comunice cu supraviețuitorii. Un salvamontist de la fața locului spunea că nu mai poate înțelege nimic din cauza urletelor căutătorilor, care se încurcau unii pe alții. Un „off-road-ist” povestea că, mult după găsirea răniților, colegi de-ai lor încă hălăduiau bezmetic prin munți, neștiind ce se întâmplă. Toți voluntarii au vrut să facă ceva, oamenii s-au implicat, au contribuit fiecare cu ceva, lipsind însă tocmai acel element esențial, adică ceea ce înseamnă informație, calificare, ordine, coordonare, comandă, eficiență. Cap limpede.
Binențeles că e preamatur a vorbi despre vinovăție și vinovați, despre cauze și circumstanțe, despre soartă și despre ce s-ar fi putut face mai mult. Toate detaliile despre cele întâmplate în munți urmează a fi descoperite și aflate sau urmează a fi ascunse, din diverse interese „strategice”. E foarte posibil ca unele din aceste detalii să nu le aflăm niciodată. N-ar fi prima dată și nu se va face „gaură în cer”. Am însă o altă nădejde că măcar o parte din miturile zilelor noastre se vor prăbuși sau vor căpăta alte valențe. E vorba întâi despre mitul dotării și competenței STS (Serviciul de Telecomunicații Speciale), celebrii paznici ai eterului și ai „firelor”, reale și virtuale, cărora pare a nu le scăpa nimic, cu excepția esențialului. Va trebui ca cineva, într-un mod oarecare, să lămurească, tehnic, ce știu, ce pot, ce vor să facă pentru siguranța cetățenilor României. Apoi este mitul atotputerniciei SRI, acești maeștri ai interceptărilor de toate felurile, stăpâni ai inelelor” și celulelor comunicaționale. Tăcerea nu le folosește în aceste situații emoționale, de criză: ori nu pot și atunci asta e, opinia publică le va reconsidera puterea și competența, ori pot, dar au intervenit alte elemente, ce trebuie explicate. Mai este apoi mitul disciplinei din aviație, al comunicării și semnalizării perfecte, care vor suporta și ele, probabil, niște amendamente.
Însă ne-am obișnuit. În România, nimic nu se mișcă în direcția bună în condiții de normalitate, vezi în sănătate, în învățământ etc. Așadar, criza, accidentul, aberația și anormalul trebuie să fie starea de normalitate pentru ca în țara noastră să se întâmple ceva bun. Pentru asta trebuie să se întâmple ceva rău înainte.