Odată cu toamna, a început și cea „de-a doua școală” (a studenților), iar Clujul, pe nesimțite, își amestecă vârtos vârstele, interesele și trăirile. Ca în fiecare an, e o transformare însemnată, dar pe care noi, localnicii, din rutină, confort și superficialitate uneori, n-o mai percepem decât prin efectele ei negative și imediat vizibile: mai multe mașini, aglomerație umană cvasigeneralizată, prețuri mai mari, chirii și locuințe mai scumpe etc. Sunt o serie de date demografice și financiare care conturează un fenomen deja, asupra cărora n-o să insist, fiind de altfel bine-cunoscute: la o populație înregistrată de peste trei sute de mii de locuitori, se adaugă, în cifre relative, o sută de mii de studenți (și elevi), adică un sfert din totalul brut al locuitorilor, raport care influențează substanțial toate datele traiului în comun, de la „PIB-ul local”, venituri și locuri de muncă, până la indicatori de consum și frecvență de evenimente, ce se clasifică toate la capitolul efecte pozitive. Iar dacă acestea „nu se văd” imediat, cu siguranță „se simt”, pe termen mediu și lung. Bunăoară, zilele trecute am citit o statistică a salariului mediu la nivel național, unde Clujul se situează pe poziția a treia (practic, a doua), după București, pe locul următor fiind județul … Ilfov (de fapt, tot București). Explicația veniturilor mai mari din Cluj era dezvoltarea industriei IT, desigur reală, dar insuficientă și care nu oferă tabloul complet. Căci, pe de-o parte, firmele de IT au venit la Cluj tocmai pentru că au găsit aici o bază serioasă de recrutare și de selecție a forței de muncă, Clujul universitar oferind două centre importante de formare specialiști IT ( Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea Tehnică). Pe de altă parte, salariile sunt mai mari pentru că angajatorii au venituri care le permit asta și, în același timp, se plătește calificarea, este mai bine remunerat personalul instruit și specializat, la a cărui formare contribuie și școală. Cu alte cuvinte, ne place sau nu ne place, vrem-nu vrem, relativa bunăstarea a clujenilor (raportată, bineînțeles, doar la intern) are legătură cu școala, chiar prin mai multe fire. Însă nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, să credem că atât în învățământ, cât și în economie, lucrurile au atins desăvârșirea. Constatăm doar un lucru cert, că emulația universitară este principala sursă de venit a orașului nostru.
Dar nu la efectele lucrative am vrut să mă gândesc acum în primul rând, ci la cele de natură umană și spirituală. Căci nu e doar statistică scăderea mediei de vârstă a unui oraș, atunci când un sfert din populație are, mereu, între 18 și 25 de ani (să zicem) și când intră în fiecare an câte 10-15 mii de „oameni noi” și tineri, dintre care unii nu-l vor mai părăsi niciodată. E și puțină poezie aici, dar înseamnă și un anume ritm și puls al vieții, înseamnă intensitate și un plus de aspirație și motivație, înseamnă și un suflu mereu proaspăt de elan, dorință, emoție și sentimente, pe care nu le poate nimeni nega, nici ignora. E imposibil să nu vedem și întâlnim acești tineri, la fiecare pas pe care-l vom face în oraș. Vor fi, cu siguranță, în mall-uri (în curând, vor primi cadou unul nou, lângă Complexul Hașdeu), vor aglomera fast food-urile și donuteriile și vor ocupa, până la refuz, cluburile de noapte. Tot ei vor frecventa sălile de cinematograf și se vor abona la spectacolele Teatrului Național și ale Operei Române (sperăm că și repertoriul acestora ține cont de asta). Pot fi întâlniți, de asemenea, la nenumăratele evenimente muzicale și sportive, la tot felul de festivaluri etc. Nu în ultimul rând (e adevărat că nu toți), studenții vor popula sălile de lectură ale bibliotecilor și sălile de curs, pentru a-și dedica o parte a „vârstei de aur” studiului, lecturii, formării, carierei etc. Este într-adevăr pentru ei timpul și momentul tuturor încercărilor, al începuturilor, a experiențelor și al primelor roade, un amestec unic de rațiune și nechibzuință, de calcul și ignoranță, de seriozitate și „nebunie tinerească”. Experiențele trăite în această perioadă de grație, printre noi, alături de noi, sub ochii noștri, profunde și diverse, rămân de neșters pentru toată viața. E de netăgăduit că, dacă s-ar putea vorbi despre emoție și sentimente în termeni de cantitate, orașele universitare ar fi pe primul loc în orice top. E timpul cunoașterii de sine, al cunoașterii celuilalt și a celorlalți, cu un ultimul „pardon” îngăduit al vieții. Nu cunosc oameni care să nu aibă nostalgia studenției și nu cunosc eu pe cineva care să fi trecut prin Cluj și să nu-l regrete (or fi existând, totuși, mă gândesc).
În cele din urmă, importantă pentru noi toți nu e fiecare experiență în parte (acesta fiind un bun individual), ci rezultanta acestor energii comune și împrejurări favorabile, ce înseamnă ea, cum o gândim și o interpretăm și ce avem de făcut, fiecare dintre noi.
Generația lor nu are nimic și nu a pierdut nimic încă, generația matură are totul și a pierdut totul deja, fără să recunoască. „Bătrânii” ar vrea să fie mai buni, dar uneori nu pot și nici nu (mai) știu. Să-i lăsăm și să-i ajutăm pe ei să ne facă mai buni pe noi.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 septembrie 2015

Arestarea nocturnă a primarului Sorin Oprescu mi-a provocat, de la bun început, un sentiment de confuzie. Mai întâi a fost lipsa de acuratețe a informațiilor primite, oficial și pe surse, și „răsucirea” lor pe parcursul zilei de duminică în ceea ce privește circumstanțele (dar asta poate fi doar o senzație subiectivă). Apoi a contat deruta stârnită la apariția cifrelor. DNA-ul ne „obișnuise” cumva cu valori grotești ale corupției (reale sau imaginare): Vanghelie – 90 milioane euro; Georgescu (ANI) – 75 milioane; Mazăre – 7 milioane; David – 500 mii etc. Și dintr-o dată apare „marele primar Oprescu” cu o plevușcă de 25 de mii de euro, direct din „Liga onoare”, o informație pe care nu știi cum s-o iei: o bătaie de joc la adresa anti-corupției, o ironie fină a DNA-ului, „epuizarea” stocului de bază al corupților sau că ar fi vorba de un dosar „aranjat” pentru alte soiuri de „lucrări” politico-juridice. Asta pe fondul în care avocata Alinei Bica, o reprezentantă la vârf a justiției române, se exprima, nu mai departe decât săptămâna trecută, cum că a primi suma de 17 mii de euro de la cineva (ca mită sau pentru trafic de influență etc.) ar fi irelevant din punct de vedere juridic, nu merită, e aproape firesc, e în ordinea lucrurilor, nu ar mai constitui infracțiune(!). Așadar, cu o sumă de 25 de mii de euro, asociată unui „pește” de mărimea lui Oprescu, riscai să te faci de rușine ca DNA, credeam eu. O confuzie și mai mare pornește de la faptul că primarul capitalei părea să fi ieșit din „cătarea” imediată a DNA, după mai multe reprize de zvonuri, bănuieli și iminente „arestări”, oricum, ieșit de pe lista (lungă) de „așteptători” la DNA și, în orice caz, din prim-planul atenției publice. Mai mult de atât, Sorin Oprescu, dincolo de învelișul autoprotector de miștocăreală plus rațiune, părea omul tuturor protecțiilor posibile: era (și a fost) ocrotitul băieților deștepți din servicii (ca fiu de general de Securitate și alte conexiuni), era și este omul PSD-ului (cu tot „dansul public” al independenței sale), și era (încă) preferatul bucureștenilor, cu șanse mari pentru un al treilea mandat.
Dar confuzia principală nu vine din circumstanțe, ci din lăuntrul acestor oameni și din deciziilor lor. Cred, dar nu cred, sunt convins, că în sinea fiecărui înalt demnitar din România și a fiecărui primar se dă, din prima secundă a ocupării funcției, o crâncenă bătălie între datorie și pasiune (ca-n tragedia greacă). Câteva precizări: primarii, spre deosebire de alți demnitari, sunt foarte aproape (cei mai aproape) de bani (Oprescu și-i punea sub pernă, să nu fie departe nici de cap, nici de inimă); apoi, încercarea aceasta este valabilă pentru toții primarii (și demnitarii) din România, fără excepție; în fine, pentru această apăsătoare dilemă etern umană, realitatea românească a născocit mai multe „soluții”. Nu e ca-n tragedia greacă, unde nu există „ieșire”, toate deciziile posibile fiind complet și definitiv greșite, e ca-n „tragedia românească”, unde nicio soluție nu e greșită, iar cele bune sunt mai multe, dacă nu chiar toate. Recunosc, de aici nu mă mai descurc!
Dar să revenim la lupta dintre datorie și pasiune. Pentru un primar, datorie ar însemna să-și respecte promisiunile și obligațiile curente față de urbe, să identifice și să urmărească interesul public al concetățenilor, să cheltuiască cu măsură banul public, să nu urmărească propriul interes sau cel de partid, să servească valorilor tradiției și ale democrației, să respecte legea și să sporească încrederea oamenilor în puterea ei etc.. Dar cu cine au de luptat acești „soldăței” ai datoriei, puțini numeric, anemici, prost echipați și ridicoli? Ei bine, cu titanii puterii nemărginite, cei care vizează că sunt zei intangibili în panteonul imaginar, cu caracatița banilor, care devine instantaneu o a doua și singura natură posibilă, cu cavalerii vanității, smintiți ca cap după prima „luptă” cu propriile limite, cu „meșterii” absoluți ai amorului, cei în fața cărora nimeni nu-i făcut să reziste. Am învățat și simțim asta în fiecare zi, pe pielea noastră, în tot ceea ce ne înconjoară: în înfruntarea dintre datorie și pasiune, învingătoare, de fiecare dată, este pasiunea, pentru putere, pentru bani, pentru femei, dar de cele mai multe ori, pentru toate trei odată. Iar cu cât mai înalt este nivelul, cu atât mai slabe sunt „puterile” datoriei, iar acolo sus de tot, acestea nici nu mai există, deoarece par complet inutile.
În aceste condiții nu mai rămâne decât să transformi nefirescul în firesc, să faci ca strâmbul să pară drept, micul să pară mare, slabul să pară gras sau invers. Așa și cu primarii, s-au învățat să ia (mită), încât li s-ar părea nefiresc să n-o facă. Cu acest lucru s-au obișnuit și cei care dau și lor li s-ar părea nefiresc să nu mai dea (șpagă). Mai mult de atât, în condițiile în care fenomenul este cvasi-generalizat, și cetățenii s-au obișnuit cu această realitate, nu se mai miră, nu se indignează, nu protestează. Și-atunci mai că te-apucă părerea de rău să vezi cum „îl saltă”, dintre toți, pe unul „dăștept”, simpatic și „de-al nostru”, precum Oprescu. Îți vine să întrebi ce le-a venit și de ce se opresc(u) aici și nu merg mai departe.
România are nevoie de oameni ai datoriei, căci cei ai pasiunii toți, buluc, sunt de partea ei, dar nu-s de nicio haznă!
Articolul a fost publicat și de cotodianul Monitorul de Cluj din 8 septembrie 2015