S-ar putea să fie un „obicei prost” al istoriei sau o ironie fină a ei, o morală severă, o pedeapsă sau chiar „justiție divină” în ceea ce, îndeobște și generic, numim „revoluții”. Căci putem observa că acela sau aceia care le fac par a nu fi niciodată și beneficiarii lor. Cu alte cuvine, meritat sau nemeritat, „revoluția” nu e pentru cine se pregătește (cum se spune românește), ci pentru cine se nimerește. Mai mult, putem asimila acestui concept nu doar revoluțiile cunoscute (precum cea engleză, americană sau franceză etc.), ci și altele mai mici (nu neapărat „revoluții”), cărora le putem spune schimbări, reforme, modificări, restaurații etc. Și cu asta (fără a filosofa prea mult) să aterizăm scurt și direct în istoria noastră contemporană.
Deci, să ne aducem aminte că actul istoric din 23 august 1944 (de întoarcere a armelor împotriva Aliaților), pregătit și negociat de partidele istorice (PNL, PNȚ, PSDR) și de regele Mihai I, s-a transformat în „insurecție antifascistă și antihitleristă armată” însușită de comuniști, iar autorii de fapt au ajuns fie în pușcării (sau în ceruri), fie pe calea băjeniei. Nici primii înfăptuitori ai „revoluției comuniste” n-au dus-o prea bine (au ajuns prin temniță și ei), căci adevărații beneficiari au fost sovieticii (rușii). Și Nicolae Ceaușescu s-a ținut ca „revoluționar și reformator” al sistemului, dar asta nu l-a scutit (dimpotrivă) de bătaia puștii, profitorul principal fiind Ion Iliescu. Să-l luăm pe Iliescu cu echipa lui de neocomuniști, care au crezut (multă vreme) că fac o revoluție, o reformă și apoi o tranziție în folosul propriu și al comunismului „cel blând și bun”. Până la urmă, praful s-a ales de tot, România a luat-o în direcția ce-i era sortită, iar „echipa de tranziție” se îndreaptă (chiar dacă cu întârziere) către „un loc răcoros” al istoriei (la propriu și la figurat). Nici Emil Constantinescu nu s-a bucurat deloc (ba dimpotrivă) de faptul că a vrut să pună statul român pe alte coordonate, iar când s-a întâmplat, era prea târziu pentru el, alții au cules roadele sacrificiilor lui politice. Exemplele pot continua cu și mai mare putere de convingere. De pildă, Adrian Năstase, care se voia și se vedea președinte al României în 2004, a croit o Constituție (votată în 2003) pe măsura sa, cu un mandat prezidențial de cinci ani nu de patru, cum prevedea vechea constituție. El, de fapt, tocmai îi pregătea două mandate de zece ani lui Traian Băsescu, rivalul său și inamic înverșunat, prin a cărui străduințe a ajuns să fie condamnat și scos din viața politică. Dar nici lui Traian Băsescu nu i-a mers după voie, deși părea că a făcut ce-a vrut în mandatele sale. Bunăoară, noul sistem judiciar (anticorupție), reformat cu aportul Monicăi Macovei, după ce a funcționat cu succes (mai ales) împotriva rivalilor politici (cu DNA și Laura Codruța Kovesi în frunte), s-a întors împotriva lui și a apropiaților lui, în beneficiul rivalilor. Iar acum, de aceste „legături primejdioase” încearcă să profite Liviu Dragnea.
Probabil că unii dintre cititori și-au dat seama unde vreau să ajung de fapt. Liviu Dragnea, care este ultima verigă din acest lanț al determinărilor nefaste, este și se vrea și ultimul „reformator” al statului român. Nu mai reiau aici toată teoria, străvezie și culpabilă, a motivației (personale, în mod covârșitor) a acestor „schimbări” ale arhitecturii statului. Spun doar că are toate șansele de a trece prin ce au trecut predecesorii săi și că toate câte le vrea, dincolo de faptul că s-ar putea întoarce împotriva sa, să fie de folos tocmai rivalilor lui politici de astăzi.
Două observații aș mai face: nu-i nicio garanție (pentru nimeni) că exact așa se va întâmpla, pe de altă parte, cine l-ar putea convinge pe Dragnea și cu ce argumente să se oprească, câtăvreme se află pe un drum cu un singur sens, fără întoarcere. Așadar, toată mascarada asta, ce ține de mai bine de un an, pe care cu tupeu o numește „reformarea statului” pentru a-și masca propriile interese juridice și a-și salva propria piele, are două efecte vizibile. Unul este că îi distruge accelerat credibilitatea ca om politic (având o cotă de încredere de sub 10% – cea mai slabă de care îmi aduc aminte dintre politicieni români de la vârf), fapt ce va duce, în condiții electorale normale, la pierderea alegerilor de către el și partidul său, cu varianta de a fi înlăturat ante factum de la conducerea partidului. Al doilea este de a oferi rivalilor arme și muniție împotriva propriului partid sau altfel spus, a acorda beneficii inamicilor politici. Liviu Dragnea are toate șansele de a păți ce-au pățit toți „reformatorii” de dinaintea lui.
În tot răul poate fi și un bine, se spune. La urma urmei, toate obsesiile astea mediatice (transformate zilnic în breaking news) și preocupările legislative obstinate ale lui Dragnea pentru „binoame”, „state paralele” și alte „drăcii de PR politic” (ca și cum țara n-ar avea și alte probleme) vor ajuta statul român să se mai „curețe” de zgura conspirațiilor și a scenaritelor cu ingrediente de intelligence.
Și chiar ar putea fi de folos cuiva. Dar nu lui Liviu Dragnea!
C-așa-i istoria de pe la noi!

Până când ne vom maturiza (ca stat, țară, națiune), până când vom identifica și aplica (popor și conducători) un model propriu de existență și creștere, rămâne să ne luăm după alții și să ne comparăm cu ei. Și să fim serioși, n-am fost niciodată nici foarte inventivi, nici foarte consecvenți, nici (tot timpul) foarte norocoși (în istorie) în a găsi cele mai bune căi și cele mai bune modele de coexistență. Bunăoară, să luăm doar ultima sută de ani (că tot suntem la centenar), ca să nu mergem mai departe. Oricât de mult ne spunem și credem că ne-am dorit marea unire, să fim onești, nici n-am prea sperat că se poate, nici n-am prea făcut mare lucru pentru realizarea ei (ne-o arată mărturiile istorice). Marele noroc s-a numit atunci, la sfârșitul Primului Război Mondial, președintele SUA W. Wilson și a sa vizionară declarație de autodeterminare a popoarelor (nu trebuie niciodată să uităm asta), făcută la încheierea păcii, ce a dus la dezmembrarea Imperiului austro-ungar și a deschis nesperata cale a unirii românilor din Transilvania și Basarabia cu cei din regat. Peticul de istorie numit „perioada interbelică” a ajuns un fel de referință pentru că n-am avut altul mai bun și a fost primul moment de intrare în rezonanță (fie ea și culturală) cu lumea civilizată a Europei. N-am excelat cu ceva anume (politic, economic, social), dar nici n-am făcut ce nu trebuia, iar răgazul a fost prea scurt pentru proiecte și ctitorii de lungă durată. Instalarea comunismului stalinist ce a urmat în România nu ne scoate cu ceva în evidență, înafara luptelor de partizani. Schimbarea din temelii a orânduirii sociale (după model sovietic) s-a făcut cu vărsare de sânge, cu decapitarea elitelor, cu exces de zel din partea asupritorilor interni și externi și cu acceptare resemnată și pe termen lung din partea majorității. Hai să-i spunem ghinion al istoriei! Alegerea unei căi proprii (originale) în cadrul blocului comunist estic, de către Ceaușescu, nu a fost o carte câștigătoare (cum s-a văzut). Dimpotrivă, toate excesele făcute pentru a ne diferenția în comunism s-au întors împotriva noastră după prăbușirea acestuia. Am fost singurii care am făcut revoluție cu sacrificii omenești, am fost cei mai departe de „economia de piață”, am avut cel mai greoi proces de reinstaurare a proprietății, am avut tranziția cea mai înceată, păguboasă și incompletă. Iar combinația democratică „ce alege poporul, ce fac conducătorii” a fost tot timpul una nefericită, ineficientă, în urma istoriei și a momentelor cruciale prin care am trecut. Progresul (incontestabil) înregistrat în acești ultimi zeci de ani în țara noastră a fost mai mereu datorat contextului și sub presiunea celorlalți. Asumările unor decizii importante de către politicieni au fost conjuncturale, de aceea și vedem că rădăcinile nu sunt foarte adânci.
Mărturisesc că m-au „prins” aceste reflecții/capcane (anti)paseiste cu gândul la alegerile din Rusia, pe care, aflați aici la doi pași, trebuie să le „rumegăm” cumva. Rusia care este (ar trebui să fie), în opinia mea și din toate punctele de vedere, un anti-model pentru România. Această țară imensă, eterogenă, birocratică, greu de condus și de înțeles l-a (re)ales președinte pe Vladimir Putin, cu 76% și cu o participare la vot de peste 67%. Adică mult peste standardele noastre, pentru închipuirile și așteptările noastre. Dar a-i disprețui pe ruși pentru asta ar fi un semn de ignoranță, a-i admira, ar fi o nesăbuință, iar a încerca să-i urmezi ar fi o prostie și o absurditate. Nu sunt convins că modelul de succes electoral al lui Putin n-a înflăcărat deja mintea unor politicieni de la noi sau măcar a unor consilieri (care lucrează pentru bani). De aceea spun că în „Rusia nostalgiei imperiale” se poate trăi cu un salariu și o pensie mai mici, cu un nivel de trai mai scăzut, dacă faci „ordine”, dacă „dai peste nas” americanilor, dacă încerci să faci impresie de mare putere mondială și dacă experimentezi noi arme pe care alții nu le au. În alte părți nu funcționează, la ruși, da. Pe de altă parte, victoria anticipată a lui Putin, într-o țară, pot spune, semi-democratică (în care principalul contracandidat a fost împiedicat să între în competiție) are o rezonanță globală și constituie un avertisment pentru „inamicii” Rusiei, țară obișnuită să-și ia puterea din conflicte și să crească din stări incerte. Am auzit că la Moscova a circulat în aceste zile gluma sinistră că „după ce am câștigat alegerile la americani, hai să le câștigăm și pe ale noastre”, aluzie la amestecul trollilor ruși (cercetat de autoritățile americane) în alegerea președintelui Donald Trump.
La urma urmei, ar trebui să ne doară în cot ce au votat rușii (și care e modelul lor) dacă am fi noi o țară normală și așezată. Dar nu suntem. Dimpotrivă. Suntem o țară influențabilă, cu un popor slab educat în privința susținerii propriilor interese (democratice) și cu o clasă politică slab motivată (moral) în susținerea propriilor interese statale, naționale. De aceea suntem nevoiți să ne luăm după mintea și rânduielile altora, câtăvreme combinația „popor plus conducători” nu poate produce (încă) un model propriu, original, stabil, unitar, de încredere, care să fie urmat de toți.
Iar modelele viabile pentru noi, până la „noi ordini”, nu pot veni decât din vest.

Un popor trăiește prin limbă, amintiri și emoții comune. Un stat există prin interese și proiecte comune, fie bunăstarea, securitatea etc.. Istoria nu iartă pe nimeni și ne arată că atunci când slăbește liantul social, comunitățile, oricât ar fi de mari și de puternice, se destramă și se prăbușesc. Iar una dintre cele mai importante forme de agregare socială, în opinia mea, este încrederea. Încrederea în forțele proprii, încrederea de a fi și de a face împreună.
Societatea românească, aflată în criză prelungită, este măcinată de tot soiul de boli, dar cea mai periculoasă, cred eu, este lipsa de încredere. Asta ne împiedică să ne identificăm, să ne prețuim laolaltă și să ne facem planuri trainice împreună. Țara e formată din bucăți, care nu se pun nici alături, nici la cap-la-cap ca să dea o formă distinctă și o intenție clară. Presa ca instituție nu-și poate asuma cercetarea aprofundată și vindecarea acestei „afecțiuni sociale”, dar are obligația de a sesiza formele ei de manifestare, atunci când ele sunt evidente și produc efecte.
Din păcate, semnele negative sunt pe cât de evidente, pe atât de convergente.
Pentru a nu putea fi acuzat de subiectivism în observațiile mele, voi porni de la rezultatele a două cercetări sociale efectuate de două case de sondaj cunoscute (Avantgarde și CURS), care arată că până la 80% din populația României consideră că țara se îndreaptă într-o direcție greșită. Nu sunt primele sondaje care arată asta și nu de acum, ce diferă este dimensiunea neîncrederii. Știu și ce se spune, că toate sondajele sunt măsluite (după interesele plătitorului) și că prin toate se încearcă manipularea (într-o direcție sau alta) a oamenilor. Dar mai știu că, astăzi, adevărul nu mai poate fi ascuns (poate doar greșit interpretat) și că acesta poate fi de folos și celui mai mare mincinos. Așadar, chiar dacă vine pe canale îndoielnice, eu cred în veridicitatea acestei cifre și a altora câteva făcute publice recent.
Așadar, românii cred, în proporție covârșitoare, că țara lor merge într-o direcție greșită, că este condusă greșit, manifestând lipsă de încredere în clasa politică și în proiectele acesteia.
Și ei ce fac pentru asta?
În cine au încredere?
Care e contribuția lor la această direcție eronată?
Un răspuns găsim într-o altă statistică, care indică absența la vot la ultimele alegeri, situată la peste 60%. Nu încercăm să conexăm aceste cifre monstruoase pentru a ajunge la concluzii mai aberante decât e cazul. Căci ar însemna să credem că la cei 60% neîncrezători în direcția țării (dar absenți la vot) se adaugă încă 20% dintre cei care au votat, dar care și-au dat seama că au făcut-o greșit. Pe această cale, încredere ar mai avea 20% dintre români, care sunt dependenții sociali, adică nimeni, căci și aceștia cred de musai, neavând ce face.
Observând multiplele perturbări din societatea românească, cred că putem spune cu temei că:
1. Românii nu au încredere în democrație și în grația libertății. Să fie de mirare? Dintr-o sută de ani de existență a statului întregit, douăzeci au fost de inițiere, cincizeci au fost de suspendare (comunistă), iar ultimii (aproape) treizeci, de tranziție și căutări (imperfecte). Din această „tăvăleală istorică”, democrația iese compromisă, o experiență incompletă, neînțeleasă și neasumată. Ca niște ageamii, i-am căutat democrației toate beneficiile și i-am ignorat slăbiciunile și riscurile, ca și cum ar fi un sistem perfect. Nu e!
2. Românii nu au încredere în puterea votului și în forța solidarității. Un vot e o picătură dintr-un ocean. Pentru cel neîncrezător, votul e o utopie, picătura ce nu va ajunge niciodată (într-un) ocean. Pentru cel inițiat, rațional, votul e o forță irepresibilă, generată de motorul solidarității când acesta funcționează.
3. Românii nu au încredere în partide și în actul decizional. Pentru majoritatea oamenilor, partidele politice sunt un soi de „găuri negre”, unde nu știi niciodată ce se întâmplă și unde nu-ți dorești să intri. Dar asta este o eroare fatală. Politica nu o fac alții pentru noi, ci o facem noi pentru noi. Partidele sunt (ar trebui să fie) segregări naturale de interese, constituite pe încredere (între membri) și care să genereze încredere (pentru votanți). Dar de partide, toți fug, alte partide se nasc greu din… neîncredere. Ori renunțăm la democrație, ori ne asumăm toți politica, în toate rolurile ei.
4. Românii nu au încredere în economie și în mediul de afaceri. De pildă, în sondajul RBL (Romanian Business Leaders), indexul de încredere macroeconomică este de 52,3%, 49% dintre repondenți (antreprenori și executivi români) consideră că se se oferă condiții nefavorabile de a face business, iar 61% consideră că vor fi nefavorabile și în anul acesta; 98% cred că rata inflației va crește, 93% că ROBOR-ul va crește, iar 83% cred că leul se va deprecia în acest an. Aproape niciun indice din cei 17 luați în calcul nu arată încredere.
5. Românii nu au încredere în semenii lor. Într-o societate fără orizont și fără repere sigure și clare, reușitele sunt individuale, iar eșecurile sunt comune; ca să ai, nu ajung meritele proprii, trebuie să iei de la celălalt, căci el va face la fel. Asta e logica prăpădului.
6. Românii nu au încredere în ei înșiși. Din neîncredere în forțele proprii, pizmuim pe cei mai buni, ridicăm pe cei mai slabi, răsturnăm scara valorilor, acceptăm orice. Dacă n-ar fi așa, am căuta aleși mai pricepuți, reprezentativi.
Încrederea e cel mai bun liant social, lipsa ei, cel mai sigur distrugător.
Cât ne mai trebuie să înțelegem asta?!

Cu ultimul protest masiv din București și cu replici consistente în câteva mari orașe, opoziția din stradă a actualei puteri (singura ce pare că mai contează) dă semne că și-a regăsit parte din suflul și spiritul arătate iarna trecută. Așadar, preocuparea și întrebarea ce murmură în mintea aderenților #rezist e dacă mitingul acesta (cel mai consistent din toamnă încoace) e un punct de inflexiune sau doar un foc de paie, peste care puterea pesedistă va trece fără scrupule. Încă se poate discuta despre asta.
Chiar dacă e subiectul momentului (și aprinde un licăr de speranță), chiar dacă e o problemă importantă la mijloc (ce n-a fost tranșată încă), cred că e (doar) o parte a unei teme/dileme mai mari a societății românești: încotro merge țară, cât de grave și de ireversibile sunt derapajele momentului, ce tip de societate avem, care va fi locul României într-o lume și o Europă aflate în proces de reconfigurare. Am mai scris despre acest subiect aici, nu pe tonul cel mai optimist, semnele de întrebare au temei, iar subiectul în sine este controversat.
De pildă, pentru Dorel Șandor (care este sociolog), în România anului 2018, regresia este instalată aici (analistul făcând o demonstrație pe puncte a faptului că țara noastră se află în proces de involuție, că, fără a-și atinge țintele (democratice), România a luat-o îndărăt. Argumentele sale privesc in/evoluția clasei politice (falimentare), fragmentarismul societății civile, lipsa dezbaterii publice autentice, eșecul de integritate și profesionalism în administrație, risipirea avuției naționale, mediocritatea serviciilor publice, lipsa de viziune externă. Părerea lui nu e singulară, existând un val de scepticism în interiorul societății românești, atât la nivel de specialiști (cercetători ai fenomenului social), cât și la nivel cetățenesc, în special, în rândul păturii mai educate, în care se conturează, parcă, un nou val de emigrație din motive politice.
La polul opus se plasează tot un sociolog, Sebastian Lăzăroiu, care afișează un ton optimist cu privire la traseul României, cel puțin referitor la răscrucea numită legile justiției. Fostul consilier prezidențial (cu acces la informații privilegiate), într-un interviu acordat pressone nu se arată îngrijorat de pachetul actual de legi ce reconfigurează funcționarea justiției, susținând că „sistemul nu le va lăsa să treacă”. Fără a detalia, Lăzăroiu consideră că ceea ce numește el sistem, în cea mai mare parte, „este sub influența acestor forțe occidentale”, îndeosebi după întrarea Românei în NATO. Cu alte cuvinte, n-am avea motive serioase de îngrijorare.
Măturisesc că n-am fost admiratorul niciunuia dintre cei doi, nici ca specialiști sau analiști, nici ca prezențe publice. Dimpotrivă, în toți acești ani, nu mi s-a părut de bun augur nici criticismul și scepticismul accentuat al lui Dorel Șandor (fost și el consilier de prim ministru), nici aura de mafaldă cu iz ocult a lui Sebastian Lăzăroiu (consilier prezidențial important al lui Traian Băsescu). Mai mult de atât, am fost tentat mereu să nu le dau dreptate, să iau totul pe dos și să consider (asemenea multor altora) că fac jocuri și că trag sfori publice. Și totuși, câteodată și în parte, „gura păcătosului adevăr grăiește”.
De partea cui ar trebui și ar fi bine să fim?
De partea rațiunii, care ne arată, prin multe semne, că România „se duce pe sfârlă” sau de partea „ocultei” și a „sistemului”, care lucrează din umbră și pe tăcute pentru noi, fără ca noi să facem nimic? Prima variantă este apăsătoare și induce o stare de pesimism, descurajare și tentație evazionistă (de a pleca), cea de-a doua induce o stare de pasivitate, de încredere nejustificată, de speranță irațională și de așteptare providențială. Pentru D. Șandor, „tema viitorului a devenit o iluzie”, pentru S. Lăzăroiu „după ce am intrat în NATO, toate structurile statului s-au aliniat unei anumite politici. Pe care uneori n-o vedem, dar îi simțim efectele”.
Nu îmbrățișez niciunul din aceste puncte de vedere, fără a nega că fiecare dintre ei are câte puțin dreptate. De pildă, nu putem nega că România este pe jumătate un stat eșuat, dar nu pot admite că alții trebuie (și o vor face), la nesfârșit, din umbră, să suplinească neputințele, defectele și devierile noastre.
Nu pot fi de acord ca, în fața unui nou obstacol (precum politica PSD-istă actuală), să punem arma jos, să ne resemnăm și să plecăm (câți, unde, de ce, până când); cum nu pot fi de acord să stăm cu brațele în sân să așteptăm ca Europa și NATO să ne rezolve problemele.
Sigur că ai putea să înnebunești gândind la cât de multe lucruri merg prost în România (și să stai să le numeri), dar nici lipsa de implicare, ignoranța, izolarea, lipsa de solidaritate nu-ți furnizează sentimente mai bune.
Protestele stradale (așa democratic-primitive cum par) sunt, în esență, demonstrații profunde de solidaritate umană, gesturi de noblețe și de (împreună) sprijin.
Solidaritatea este o placă turnantă și poate însemna, la extrem, că tu, cel care acum ai de toate (sau nu-ți lipsește nimic), poți fi alături de cel care acum n-are nimic (sau îi lipsesc multe).
Fără acest liant fundamental, nu există țară, nu există popor, nu există națiune!