„O făcurăm și pe asta și tot degeaba”. Îmi permit să concluzionez această lungă dezbatere publică despre religia în școlile românești cu „o vorbă de duh” a uneia dintre „autoritățile românești supreme” care este Caragiale. Nu-i un lucru nou și mă tem că orice discuție despre învățământul românesc de bază și orice măsură de reformă în domeniu ar sfârși într-un mod asemănător, cum de fapt s-a întâmplat mereu în ultimii zeci de ani. „Nu repara ceva ce nu este stricat” sau „nu da cu biciul în calul trăgăuș” ar fi alte vorbe despre care n-a auzit niciunul dintre cei peste douăzeci de miniștri ai educației din acești ani, miniștri care fiecare s-a considerat obligat să fie reformator. În fond, fiecare dintre aceștia a realizat sau a știut de la început că nu poate sau că nu se poate face ceva serios, așa că a încercat să-și lege numele de ceva, uneori câte un lucru bun, dar izolat, alteori câte o simplă năzbâtie, fără urmări și fără sens. Nu voi acuza aici vreun ministru, pentru că acum nu de la el se trage. Problema obligativității studierii religiei în școli a pornit de la societatea civilă (după ce le „rezolvase” pe toate celelalte ale societății românești), de la un profesor de filozofie excedat de lipsa de libertate spirituală a unei domnișoare, nimeni altcineva decât fiica lui. De la un simplu individ, având în spate o asociație (deci se poate), chestiunea a intrat direct și la cel mai înalt nivel în „dispozitivul” numit Curtea Constituțională a României, pe care eu o văd ca un fel de „cutie neagră” a unui aparat eșuat: știm ce intră în ea, dar nu știm ce se întâmplă înăuntru, nu știm ce s-a salvat și dacă putem avea încredere în datele finale. Cinstit, eu n-aș avea încredere într-o decizie luată de înaltul for în preziua alegerilor prezidențiale, într-un moment în care lumea era preocupată firesc de altceva. Însă subiectul, incitant nu-i vorbă, nu s-a rostogolit atunci, nu era loc (cum sperau unii), ci mai târziu când, s-a dovedit, nu mai folosea la nimic înafara unor certuri zdravene între părți, programate însă cu alt scop. Pe de altă parte, se mai spune, „întărâtă-i drace că și mie-mi place”, tehnic vorbind, iar dacă se poate, de ce nu. Pornită așadar ca o problemă inexistentă (în fond, orice părinte, printr-o simplă hârtie, își putea „extrage” copilul de la influența nefastă a orei de religie), dezbaterea a mers otova, fiind asumată de tabere și combatanți, generând energie și strategii, luată de unii ca o luptă „pe viață și pe moarte”. Nu ascund că și mass-media a căutat, cu satisfacție, de la detaliul incitant până la cel sordid, orice putea aprinde discuțiile. Și s-o spunem, biserica ortodoxă, în special, s-a mobilizat exemplar (chiar avea dreptul s-o facă) pentru o cauză ce părea, la un moment dat, pierdută. N-au lipsit nici idealiștii naivi ai libertăților absolute, cum s-au „băgat” și oportuniștii de tot felul, de la cei politici și religioși, până la tot felul de minoritari. Ce putea să iasă altceva în spațiul public decât un soi de babilonie! Apoi, ca prin farmec, în plin post al Paștelui, când s-a împlinit sorocul, a venit știrea mântuitoare, simplă, obișnuită, normală, banală: cei mai mulți dintre părinți (aproape toți) și-au înscris copii pentru ora de religie. În fond, ce rău ireparabil i s-ar putea întâmpla unui copilul care studiază religia în cadrul confesiunii pe care și-o alege și de unde părintele îl poate scoate când dorește? Iar la final, de tip happy end, nu avem decât învingători: bisericile (confesiunile) au biruit în lupta cu Satana libertății neînțelese și a birocrației, activiștii și constituționaliștii spun că au obținut normalitatea (chiar dacă nu le este convenabilă), ministerul e bucuros că nu trebuie să dea profesori afară, iar părinții și-au luat piatra educației religioase de pe inimă, lăsând-o în grija școlii și pe asta.
Nimic n-ar fi fost greșit în tot ce s-a întâmplat dacă nu ar fi alte probleme mai reale, mai grele și mai importante de rezolvat. Unii ar spune că tocmai de aia apar astfel de dezbateri pentru că nu pot fi rezolvate cele grele și importante și nici nu se vrea, mai ales din lipsă de bani și de răspundere. Un scandal nu costă statul aproape nimic, ba poate aduce audiențe și venituri unora. În schimb, o reformă reală în învățământ de bază necesită minte, asumare, responsabilitate, risc, răbdare, sacrificii politice și mulți bani care n-ar trebui să fie furați, ci chiar dați celor destinați să facă educație.
Mai rar un sistem atât de important și de cuprinzător ca al educației (ce include copii, părinți, profesori, familie, școală, pe orizontală și pe verticală) și mai rar atâta nepăsare și lipsă de responsabilitate. Iar produsul educației nu poate fi eludat, nicicum, este prezent necontenit, în noi, cu noi, lângă noi, peste noi și, din când în când, arată cu degetul și cere socoteală.
Articolul a apărut în ziarul Monitorul de Cluj din 10 martie 2015
Mar
14
