Feb 25

Ispita întrebărilor fără răspuns

Posted on by

Portret 3
E mai puțin obișnuit, pentru jurnaliști, să-și întrebe cititorii (telespectatorii, ascultătorii, utilizatorii) despre lucruri pe care (real, aparent sau retoric) nu le înțeleg.
În exercitatea curentă a profesiunii lor, de fapt, jurnaliștii își întreabă sursele (explicite sau implicite), pentru a afla de la ele informații noi și relevante și pentru a le transmite apoi cititorilor/consumatorilor, ca un plus de informații (față de ce știu ei) și ca un plus de înțelegere (față de cât pot pricepe ei singuri). Această simbioză socio-politică (jurnalist-cititor) e unul din principiile de căpătâi ale vieții democratice și unul din stâlpii ei de rezistență. Sensul fundamental al relației (de prestări servicii calificate vitale) rămâne același (dinspre jurnalist spre utilizator) și trebuie să rămână același, cu toate că statutul jurnalistului este (tot mai) amenințat, cu toate că rolul lui social pare (tot mai) ambiguizat și cu toate că au apărut nuanțări considerate normale în era Web 2.0.
Așadar, ar trebui să rămână firesc ca cititorii să-și întrebe jurnaliștii și să aștepte de la ei „limpeziri”, „clarificări”, „lămuriri” despre lumea din jur, chiar dacă paradigma comunicării mediatice se schimbă și ea, cum se schimbă toate. De pildă, ceea ce ieri (și azi din ce în ce mai puțin) se numea „furnizare de informații importante” (de către jurnalist înspre cititor), de mâine (dar începând chiar de azi) se cheamă tot mai des și tot mai clar „selecție de informații relevante” (de către jurnalist pentru cititor). Pe de altă parte, tot ceea ce ieri (și până în ziua de azi) o numeam „plus de cunoaștere” a realității (adus de jurnalist în folosul omului obișnuit), de mâine (dar tot mai frecvent, chiar de azi) să se numească „interpretare în spiritul adevărului”, un serviciu nou, nu doar util, ci și necesar în era fake news și a dezinformării/manipulării. Mai adaug la aceste lucruri (abstracte și complicate pentru unii) faptul că a devenit cumva normal (în epoca rețelelor sociale și a interactivității) ca jurnaliștii să se informeze direct de la cititori/utilizatori/ consumatori (îi spune crowdsourcing), să le solicite finanțare (îi spune crowdfunding), să încerce să le câștige încrederea (într-o lume a intereselor și a neîncrederii) etc.
Cu toate acestea și, evident, împotriva curentului, m-am încăpățânat să nu înțeleg niște lucruri și să-mi permit să întreb despre ele.
De pildă, nu pot să înțeleg de ce e bun Brexit-ul pentru români. Știu desigur că o parte (mică) dintre români sunt antieuropeni. Știu că Brexit-ul dă bătăi de cap UE și că e o problemă complicată chiar și pentru britanici, că și-au bătut capul vreo trei ani și nici acum nu e sigur că e bine ce-a ieșit după alegerile anticipate recente, care dau liber ieșirii din UE a Marii Britanii. Dar de ce s-ar bucura românii de asta? L-am auzit și pe președintele Iohannis spunând că Brexit-ul e bun pentru românii din UK (peste 500 de mii), pentru că e „cu acord”. O cunoștință din România, stabilită cu familia în regat, e entuziasmată de englezi, e încântată de Boris Johnson și jubilează de victoria netă a Conservatorilor lui. De ce? Un prieten, aflat nu de multă vreme în Londra, privește cu seninătate Brexit-ul (ca pe ceva implacabil), dar nu ca pe ceva decisiv sau periculos pentru el (deși nu are un statut cert încă în UK). Poate că e bun pentru că nu vor merge și alți români în Marea Britanie, să le creeze lor (celor deja acolo) „probleme”. Ca să fie tacâmul complet, am citit recent un sondaj care arată cu britanicii înseși nu sunt atât mișcați/interesați de Brexit în sine, cât sătui și plictisiți de toată povestea lui (imposibilă) și dornici să se termine odată, într-un fel posibil. S-a dovedit că, odată urnit, Brexit-ului i-a fost mai prielnic să meargă înainte decât îndărăt.
Apoi nu pot înțelege cum, în România, vreme de 30 de ani, a fost ignorată/ratată/ocolită de vot, tocmai educația (cea mai importantă temă socială), în condițiile în care în fiecare casă/familie e cineva la școală și se poate presupune întemeiat că fiecare părinte (bunic, frate, soră) cu drept de vot vrea binele copilului aflat în școală. Orice altceva a contat în peste șapte cicluri de alegeri generale (și tot atâtea prezidențiale), oamenii au votat toate „prostiile” (neocomuniști, anticomuniști, „telegenici”, guralivi, bețivi, chiori, șmecheri, „muți” etc.), s-au luat după toate „fentele” (privatizare, sărăcie, bunăstare, criză, anticorupție, anti anticorupție etc.), dar nu realizau că votul cel mai sigur și cea mai bună investiție (de țară și de familie) era o educație sănătoasă pentru copiii lor. O fi greu de înțeles, o fi greu de urmărit, o fi greu de controlat, nu știu. Dar lucrurile nu par deloc schimbate în preajma unei noi încercări de reformare a educației naționale.
Nu înțeleg apoi cum în România, după treizeci de ani de democrație, nu s-a format o clasă politică autentică și o societate civilă care s-o genereze și s-o controleze. Am rămas tot în logica „serviciilor” atotstăpânitoare și atotcontrolabile, care fac și desfac jocurile de putere, indiferent de partidele aflate la putere. Iar atunci când nu sunt manevrate de cineva, partidele noastre (noi și vechi), din amatorism, din lipsă de reguli și de selecție, se comportă ca și cum ar fi. E un semn de imaturitate. Și apoi nu înțeleg de ce societatea/democrația noastră nu se maturizează, dimpotrivă, pare, câteodată, că vrea să-și reia adolescența.
Ispita întrebărilor fără răspuns nu se oprește aici.

Feb 25

Piața ideilor politice (de-a gata)

Posted on by

Select8
Care sunt principalele idei politice ale momentului?
Ce trebuie să facă acum partidele?
Ce așteptări ar putea/ar trebui să aibă oamenii în aceste momente?
Care este cea mai bună atitudine a presei?
Am asistat, spre acest sfârșit de an, la o neașteptată schimbare de putere, confirmată apoi, indirect, printr-un proces electoral (prezidențial). Pentru orice fel de regim politic (democrație, dictatură etc.), acesta este ritualul politic cel mai important, mai dramatic și mai plin de consecințe pentru întreaga societate. Ca întotdeauna, pentru bunul mers al societății, este preferabil să se producă fără violență și ca noua putere să fie legitimă, să se simtă responsabilă și să convingă că este bine intenționată. De aici începe o nouă poveste politică.
Principalele idei politice ale acestui moment sunt așteptările la adresa liberalilor (cu privire la guvernare și la propria evoluție), soarta PSD-ului (din perspectiva disoluției sau a renașterii) și rolul de mediator pe care trebuie să și-l asume USR PLUS (fie luați în parte, fie luați împreună).
Din capul locului voi spune că toate aceste provocări sunt problematice și dificile. Asupra PNL se exercită, cu forță egală și de sens contrar, două tipuri de presiuni, care trebuie înțelese și corect gestionate, pentru bunul mers al țării măcar (liberalii fiind partidul gestionar al puterii). Prima greutate apasă din exterior spre interiorul partidului, are capacitate constructivă și vine de la așteptările oamenilor (țării), de la pretențiile președintelui ales, de la „moștenirea” lăsată de fostul regim, de la presiunea alegerilor viitoare etc. și privește, pur și simplu, buna guvernare, satisfacerea unor promisiuni (economice), realizarea unor „reparații” (juridice), gestionarea resurselor (financiare și nefinanciare) etc..
Pentru asta e nevoie de viziune, competență și precizie. Așadar, „liberalii” trebuie să livreze rezultate.
O doua presiune vine din interiorul partidului, are forță distructivă și ține de „setea de putere” greu de stăvilit a membrilor partidului, aflat în lungă așteptare (PNL n-a mai fost niciodată principalul partid la putere în ultimii treizeci de ani). Scenariul catastrofic, cu șanse însemnate (vezi „sindromul” PNȚ-CD, PDL, PSD?), este de a se arunca asupra funcțiilor și banilor, puși pe căpătuială, prădăciune și nepăsare. Aparent, ar putea sta frână acestei evoluții dezastruoase, cu ceva șanse, trei lucruri: profilul psihologic (și moral?) al premierului Ludovic Orban (nu știm dacă deține forță și determinare); supravegherea și implicarea prezidențială a lui Klaus Iohannis (eliberat de aspirații politice pasagere); dorința de a obține (prin alegeri locale și parlamentare) mai multă putere și legitimitate, drept pentru care și-ar temporiza „pofta ce-o poftesc”.
Pentru asta e nevoie de luciditate și tărie. Așadar, „liberalii” trebuie să se abțină.
Pentru cea mai mare parte dintre români, PSD nu mai este opțiune de vot (exceptând, în mare, dependenții social), iar din perspectiva analizei politice, este un partid uzat ca imagine, compromis ca încredere și epuizat ca resurse de cadre. În acest moment de maximă slăbiciune, PSD pare să nu mai aibă nici forță de tracțiune la vârful partidului (cu „disonante” ca Dăncilă, Ciolacu, Bădălău etc. pare condamnat la extincție), nici putere de inspirație și mobilizare în structura teritorială („baronii locali”), nici capacitate de convingere la talpa lui (la membri ordinari și simpatizanți). Cu toate că prezintă toate semnalmentele unui partid care „și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul”, două fenomene pot opri/încetini destrămarea naturală a PSD. Mai întâi că PSD a fost și este un partid de interese și relații și nimeni nu știe mai bine să le gestioneze și distribuie. Momentul alegerilor locale (nu Congresul) poate fi unul de resurecție, de salvare, de stângere a rândurilor în ultimul moment. A doua problemă este cum se face „absorbția stângii”, cine scoate din „ghearele” PSD (un partid mai degrabă populist cu accente naționaliste) pe toți cei care au, legitim, interese „de stânga” (pensionari, defavorizați social, bugetari, intelectuali, o parte din tineri etc.). Din ceea ce vedem acum, PRO România nu are destulă credibilitate, iar DEMOS nu are destulă vizibilitate și forță de atracție.
E nevoie de reformă în PSD până „la măduvă”. Poate că nu se poate. Poate că nici nu (mai) trebuie.
USR PLUS (sau USR, în special) s-au născut și au crescut în opoziție, au arătat că știu să facă politică „în răspăr” (critică, agitație), dar au arătat că nu știu (din lipsă de experiență) să facă politică de/la putere (negociere, construcție, compromis, rezultate). La acest moment, ei nu-și pot asuma decât rolul de mediator al scenei politice (nici prima, nici a doua forță), cel puțin până după alegerile locale. M-a întrebat cineva din interior ce ar trebui să facă ei și le-am spus „să-și identifice perfect locul de acum în politica românească și să (învețe să) negocieze “până le crapă capul””. Susținerea publică au avu-o (o mai au), le mai trebuie cea din interior (sincronizare-coordonare) și cea a partenerilor politici (încredere-negociere).
E nevoie de pricepere și înțelepciune. S-ar putea să le dobândească, s-ar putea să nu.
Pentru presă, atitudinea cea mai bună ar fi cea neutră, imparțială, deontologică. Să-și aducă aminte că, de fiecare dată când au funcționat ca vehicul politic, „au dat-o în bară”, au produs abuzuri, au generat polarizare socială, au contrariat, s-au compromis și și-au pierdut publicul.
E nevoie de (mass-)media mai credibilă decât oricând. Pentru ea și pentru societate.

Feb 25

Alegeri: despre abuz și reconstrucție

Posted on by

Select1
Despre noul președinte Klaus Iohannis și învingătorii clari ai acestor alegeri vom avea ocazia să (tot) vorbim. Să-i lăsăm puțin să se bucure. Mai cu tâlc acum, în euforia/tristețea momentului electoral, mi se pare să deslușim concluziv și cu maximă acuratețe parcursul politic al României din ultimii trei ani, cum s-a ajuns aici, la un asemenea deznodământ. Abia eliberați de povara (unei guvernări apăsătoare) și de moștenirea (unui leadership politic catastrofal) pe care PSD-ul acestui timp le lasă, vom fi capabili să înțelegem, să ne revenim și să mergem mai departe însănătoșiți.
Asistăm, de fapt, la încheierea unui ciclu politic, marcat nu atât prin câștigarea președinției de către K. Iohannis (în 2014), cât prin preluarea guvernării de către PSD (în 2016) și încheiat acum (ce coincidență) prin acordarea unui nou mandat președintelui și prin puternica respingere de către electorat a PSD, aproape (de)odată cu ieșirea lui de la guvernare. A fost ca-n fotbal sau ca la război, unde, câteodată, meciul se câștigă cu defensiva, președintele putând spune, cu mâna pe inimă, că n-a făcut, în primul mandat, decât să apere statul de drept în fața asaltului, agresiv și susținut, al PSD.
Nu e că am invoca lucruri (prea) noi. Mi-aduc aminte că în lunea de după alegerile parlamentare din decembrie 2016 (câstigate masiv de PSD) eu însumi am spus la TVR Cluj (invitat să comentez rezultatul) că un scor de 46% pentru un singur partid creează un grav și îngrijorător dezechilibru politic care deschide calea spre abuzuri… Proastă profeție! Nu știam nici eu atunci și nici alții ce va urma, aceea că ținta principală a guvernării va fi îngenunchierea justiției și că miza de căpătâi va deveni rezolvarea dosarelor penale ale lui Liviu Dragnea și blocarea luptei anticorupție.
Acum pot să spun deschis că alegerile prezidențiale din 2019 au fost pierdute de către „candidatul din umbra” Liviu Dragnea (în mod mijlocit) și de către „candidatul de formă” Viorica Dăncilă (în mod nemijlocit), că au fost compromise șansele de un mod precar (la cel mai jos nivel practicat în România) de a gândi și a face politică (politica unui stat). Iată doar câteva din greșelile mortale ale „doctrinei Dragnea” (un lider lipsit de har și responsabilitate) și a echipei sale de consilieri/colaboratori (cinică, interesată și nepăsătoare), susținute/acceptate de un partid amorf și docil: ascunderea intențiilor reale (în campania electorală), privitor la domenii esențiale (justiție, economie, fiscalitate, stat de drept, orientare geopolitică etc.); decizii discreționare și unilaterale (fără consultarea partidului), privitor la numiri importante de prim-miniștri, miniștri, funcții cheie, înalți demnitari („clica de Teleorman”) etc.; îndepărtarea României (încercare nereușită) de axa principală de bunăstare (UE) și de axa principală de securitate (NATO), fără a cere consimțământul cuiva; un comportament individual neadecvat, autoritar (în partid), arogant (față de parteneri, interni și externi) și unul sfidător (față de cetățeni); o comunicare politică dezastruoasă, fără explicații și argumente, o atitudine iliberală invocând partea convenabilă a democrației (alegerile, autoritatea) și obnubilând partea inconvenabilă (legitimitatea, reprezentativitatea); compromiterea ideii de competență și discreditarea meritocrației, o „bombă socială” cu efect întârziat care nu poate fi dezamorsată cu mijloace democratice; încercarea de control (eșuată) a tuturor instituțiilor importante ale statului (CSM, DNA, IJ, CCR, SRI etc.), interferența/coliziunea/intruziunea neavenite cu alte puteri legitime (președinția, Parlamentul, legislativul); cultivarea (exhibarea) stridentă a interesului personal (sau de partid) în dauna interesului general până la abuzarea și încălcarea legii; compensată prin încercarea de a cumpăra bunăvoință publică prin gesturi populiste forțate (măriri de salarii, pensii etc.); calitatea extrem de scăzută și prestația publică sub nivelul de acceptabilitate a personajelor exponențiale (prim-ministrul V. Dăncilă, miniștri etc.) șamd. Nu-i putem inventaria chiar toate „tâmpeniile” politice, unele voite („pentru că putem”), altele, doar greșeli grobiene (generate de impostură).
Nu putem trece în revistă nici toate efectele toxice ale acestei guvernări, percepute ca atare și sancționate foarte aspru de electorat. Cele simbolice (precum terfelirea democrației, polarizarea și antagonizarea socială, coborârea nivelului prestației politice, neîncredere în stat, confuzie socială etc.), cele juridice (bulversarea legislativă a sistemului etc.), cele administrative sau cele economice (datorii, deficite, găuri bugetare etc.). Va fi timp și pentru astea.
Voi încheia prin a menționa două efecte negative ale dominației PSD ce pot afecta viitorul apropiat. Se știe că un exces atrage după sine un alt exces. Pornind de la un dezechilibru politic evident (46% câștig electoral), PSD a instaurat o guvernare abuzivă, care, identificată ca atare, a fost invalidată tot printr-un exces (vezi scorul dezechilibrat de la prezidențialele de ieri), creând însă premise certe pentru noi abuzuri (atât iohanniste, cât mai ales liberale, la guvernare). C-așa merge lanțul. Sperăm să se rupă.
A doua năpastă lăsată de PSD este faptul că, fiind un partid mai degrabă populist cu accente naționaliste, și mimând politicile de stânga (mărind salariile și pensiile, de pildă), a dat, de fapt, o lovitură grea unei stângi autentice și care va îngreuna (eventuală) reconstrucția ei.
Căci n-au lăsat nicio sămânță bună.
E greu însă „a vorbi despre funie în casa spânzuratului”.

Feb 25

Semnul egalității

Posted on by

Portret 2
După treizeci de ani de „învățare la locul de muncă” și de „exercițiu democratic în condiții speciale”, aveam pretenția că știu și înțeleg ce sunt acelea alegeri, ce este o campanie electorală, care este rolul confruntărilor (dezbaterilor) între candidați, în general, care sunt beneficiile și riscurile unei societăți de tip democratic bazate pe libertate.
De câteva zile, mi-am pierdut aceste certitudini (sper să nu-mi pierd și încrederea) și-mi vine greu să înțeleg și să accept nivelul precar al vieții publice din România și al percepției acesteia în rândul propriilor cetățeni.
Constat că sunt tot mai puțini aceia care au încredere în democrație ca sistem politic, ca tip de orânduire socială (deși nu există ceva mai bun în istorie), iar asta se vede în participarea la vot (tot mai scăzută), în modul de implicare, asumare și responsabilizare a fiecăruia raportat la viața comunitară. Gen: „nu mă bag, nu mă implic, nu-i treaba mea, nu se poate, să facă alții, mă abțin, plec”
Observ o calitate tot mai slabă (în timp) a partidelor politice (ca vehicule ale reprezentativității) și a oamenilor politici (ca vehicule ale credibilității). Cu două observații: 1. Totuși, chiar dacă scăzută și în scădere, calitatea (partidelor și a politicienilor) nu este aceeași pentru toți, oricât de mare ar fi efortul de egalizare și de convingere asupra acestui lucru; 2. Există, deocamdată, doar semne de schimbare și înnoire a partidelor și a compoziției acestora (confirmate parțial, neconfirmate sau eșuate).
Vrem, nu vrem (ne place, nu ne place), democrația este un joc, cu „actori”, reguli și miză („decât” că jucătorii suntem noi toți, iar miza este viața noastră, siguranța noastră, bunăstarea noastră). Constatăm deci o apetență tot mai scăzută pentru acceptarea regulilor și pentru respectarea lor în societatea noastră. Mai mult, s-a ajuns până la sfidarea acestora. De pildă, în viața noastră publică, respectul pentru muncă, pentru merit, pentru strădanie sau rezultate a fost călcat în picioare; bunul simț, corectitudinea, fair play-ul au fost eliminate strident, ritualic, oficial; regulile jocului politic (alternanța putere/opoziție) nu (mai) sunt respectate, la noi, de la putere se pleacă „prin împușcare” (cândva), prin „întemnițare” (nu demult), prin „pârjolire și prăpăd în urma” acum (și nu știm ce ne așteaptă).
Ca studiu de caz, ultima guvernare pesedistă (cea mai slabă din istorie și, probabil, ultima) s-a evidențiat tocmai prin încălcarea regulilor: sfidarea interesului comun (în favoarea celui personal); acțiuni în răspărul legilor economice și ale fiscalității, abuzarea Constituției țării (așa imperfectă cum este); schimbarea (în interes personal) a regulilor de funcționare ale justiției; încălcarea convențiilor internaționale asumate de statul român; ignorarea intereselor strategice ale țării și a celor de siguranță și securitate personală ale cetățenilor; subminarea/reducerea prerogativelor adversarului etc.. Într-un cuvânt, statul de drept. Culmea, cea care a girat toate aceste derapaje democratice (Viorica Dăncilă ca premier) invocă reguli și „joc democratic corect” din partea celui care (măcar) s-a străduit să le conserve, iar corul amnezic o aprobă. Posibilitatea acum de „a da năvală” peste contracandidatul tău la o întâlnire (dezbatere) unde n-ai fost invitat (ba chiar refuzat) devine una reală. La încălcarea acestei reguli nu se gândise nimeni până acum.
În fine, peste toate aceste mari deficiențe de fond (pentru care ar trebui să căutăm soluții cu prioritate), se prăvălește acum (în campania pentru turul al doilea al prezidențialelor) această fervoare de a pune semnul egalității între noi toți. Putem accepta că suntem (mai) de stânga sau (mai) de dreapta, putem accepta că suntem mai deștepți sau mai puțin inteligenți, dar nu putem accepta că suntem toți proști în mod egal numai pentru a face acceptabilă candidatura pentru cea mai mare funcție în stat a cuiva complet nepotrivit și ajuns acolo conjuctural.
Impregnarea semnului egalității între cei doi candidați la președinție (nefiind cazul) și, până la urmă, între noi (fiind cazul, cu atât mai puțin) a devenit cea mai mare miză și unica a acestei campanii electorale. Cei care au gândit-o ca strategie politică, au făcut-o ca gest de continuitate, dar și din disperare, ca ultimă soluție, cei care au acceptat-o sunt corul inocenților și oportuniștilor de partid, cei care au preluat-o sunt „idioții utili”, așa cum am fost mulți dintre noi în această pseudo-campanie electorală. Adică aceia care cred în jocul democratic, în reguli, în corectitudine, în merit și fair play, puși să joace cu „bandiți calificați”, paiațe politice și mediocri interesați.
Alegerea este de fapt între „simțul egalității” și „simțul dreptății” (dacă nu cumva cel al ridicolului). Eu mi-am însușit de la tata (cel mai important pedagog) „spiritul dreptății” (al meritului, al corectitudinii, al justeții) și nu pot judeca altfel. Diferențele dintre oameni sunt atât de mari, încât acceptăm egalitatea doar în fața legii și a drepturilor elementare. În rest, totul (și inteligența și prostia) ne diferențiază substanțial.
Pe scurt:
Nu e de acceptat semnul egalității între Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă, oricâte argumente s-ar aduce.
Nu e de acceptat semnul egalității între partide (mari sau mici, noi sau vechi), oricât de mult ar vrea cineva.
Nu e de acceptat semnul egalității între noi (cetățeni absenți sau votanți implicați), oricât de mult i-ar conveni cuiva.
Votul, asumarea, implicarea, informarea, înțelegerea pun chiar semnul diferențierii.

Feb 25

O înfrângere cât o victorie și viceversa

Posted on by

Select9
Prezidențialele din noiembrie 2019 sunt un „amestec românesc” de victorie cu înfrângere greu de separat.
În partea de sus a rezultatelor, câștigătorii sunt (și) perdanți, iar învinșii sunt (și) învingători.
Nu există învingători puri (poate doar candidații care n-veau ce căuta, de fapt, acolo), dar există învinși puri, în număr de doi: unul este democrația (printr-o prezență slabă la vot), al doilea este Dan Barna (printr-o prezență inoportună la vot).
De dimineață am avut o presimțire proastă, dar mi-am ținut „umorile în frâu”, de bine de rău, până după-amiază. Duminică, pe la „ujină” așa, pe măsură ce indicii prezenței la vot începuseră să „înțepenească”, mi-am dat seama ce se întâmplă de fapt și am început să mă înfurii. Am realizat brusc că „eu am pierdut alegerile”, că vom avea o prezență slabă la vot și că mai rău de atâta nu se poate. Și mi-au venit în minte toate cele pe care, din diverse „rațiuni utile”, le pusesem deoparte în vremea campaniei electorale.
Așa mi-am amintit că niciun partid (niciunul), niciun candidat (niciunul) n-au făcut ceva generos (de la sine, dezinteresat) pentru vot, pentru participare mai amplă la scrutin, pentru democrație, pentru țară. Fiecare s-a gândit numai la sine, la câștigul său, la activarea propriilor suporteri sau votanți, la dezangajarea și marginalizarea alegătorilor potrivnici. Așa a făcut PNL și Iohannis, așa a făcut PSD și pseudo-candidatul lui, așa a făcut și USRPLUS (fără să-și dea seama) și Dan Barna și toți ceilalți, au încercat să scotocească prin mulțimea de votanți cvasi-dezinteresați fix pe aceia care i-ar fi considerat dezirabili.
Apoi, la fel ca în 2016, au obscurizat aproape complet campania electorală, în beneficiul partidelor mari și a candidaților cunoscuți. Nici nu s-a știut/simțit că sunt alegeri. Excepțiile n-au făcut nici ele „mare brânză”: Dan Barna a reușit să se agite degeaba (plasându-se de la început pe o traiectorie paralelă cu votul); Toader Paleologu a reușit să facă „pe deșteptu” și atât (nici nu și-a propus mai mult); Mircea Diaconu a reușit să arate că e „singur și necăjit” (fără să producă empatie și efect electoral semnificativ).
Nu în ultimul rând, candidații principali au evitat dezbaterile electorale, care ar fi putut anima campania, să atragă atenția asupra probleme de interes, să lanseze teme noi pe piața ideilor politice, să dea emulație, viață și culoare vieții publice, să atragă lumea la vot. Din „rațiuni practice”, pentru că nu considerau necesar, nu era util pentru imagine și putea fi contraproductiv din punct de vedere electoral, candidații au evitat să se înfrunte în mod direct și deschis, preferând să se „dueleze” declarativ, de la distanță, din medii artificiale și sigure pentru ei. Astfel că mobilizarea la vot (înafara activiștilor, oportuniștilor și dependenților de partid) a maselor de absenteiști și indeciși a lipsit în cea mai mare parte. Chemările disperate la vot din partea activiștilor USRPLUS (de pildă) s-au spart adesea în bule foarte reactive/agresive (e drept), dar relativ restrânse numeric și izolate față de marea masă de votanți.
Sigur că există și alte motive (obiective) care explică prezența slabă la vot (lista umflată de alegători inițiali, dimensiunea disporei, slaba educație politică și democratică, lipsa de informare, neîncrederea etc.), dar care nu pot fi înlăturate foarte ușor. În schimb, oportunismul individualist, obnubilarea campaniei electorale și evitarea dezbaterilor directe sunt factori subiectivi și pot fi atribuiți candidaților și prestației negative a acestora.
Despre ce victorii putem vorbi în aceste condiții!?
Klaus Iohannis ar părea marele câștigător, dar, chiar dacă își va adjudeca turul doi, va fi părând a fi un președinte oportunist, meschin, individualist, lipsit de glorie, devansând un adversar (Viorica Dăncilă) slab, necompetitiv, care s-a bătut singur. În schimb, Iohannis a ratat unica ocazie de a-și scoate (definitiv) din joc marele adversar (PSD), deși a avut toate condițiile: și-a ales singur oponentul, l-a ținut în joc cât a vrut, l-a lovit decisiv când i-a convenit, dar s-a mulțumit cu o victorie modestă de etapă în loc să-i dea lovitura de grație.
Viorica Dăncilă nu poate fi declarată câștigător, pentru că a ieșit a doua și pentru că nu are profil de învingător. Dar, dacă a intra în turul doi e o victorie, înseamnă că atât de sus/jos a ajuns standardul ei și al partidului care o susține.
Dar dacă pe Dăncilă a ales-o un singur om (L. Dragnea, în interes propriu), pe Dan Barna l-a ales un congres (și o alianță) în folos comun. Iar candidatul Dan Barna e cel care singur a băgat partidul și alianța în bucluc, printr-o candidatură necompetitivă, fiind omul nepotrivit la locul nepotrivit, fără ca nimeni să-l mai poată întoarce din drum. El (și-)a greșit candidatura și trebuie să se „disloce”, dacă ține la partid și la alianță.
Îmi stăteau pe limbă aceste lucruri despre Dan Barna – candidat la prezidențiale, dar am evitat să le spun în campanie:
• Rolul său principal (ca outsider în campanie) era de a mări vizibilitatea, anvergura și credibilitatea alianței USRPLUS, printr-o prestație inteligentă, inventivă, necontondentă la adresa lui Iohannis (ca viitor aliat politic). Ar fi reușit ușor, fără să-i ostilezeze pe liberali și pe Iohannis. N-a făcut-o!
• În schimb, în scurtă vreme, și-a luat (prea) în serios rolul de challanger, mai mult, a început să creadă (pe ascuns) că-l poate bate pe Iohannis în turul doi. De aici au pornit „autoaugumentarea” lui ca personaj politic și toate marile erori de interpretare a situației și de evaluare a șanselor.
• Cu succesul moțiunii de cenzură, s-a autodeclamat influencer al scenei politice, iar alianța sa, principal partid (reformator). În fond, nimic nu era adevărat: el era lipsit de carismă și anvergură, rigid, neadevat, fără priză la public; candidatura sa l-a vizat pe Iohannis direct (și pe Dăncilă în subsidiar), nu mașina de vot pesedistă; alianța sa nu avea structura și forța organizatorică pentru a schimba radical viața politică românească; USR nu-i un partid de mase, putea avea succes cu un candidat de alt profil, mai versatil, mai inteligent, mai agil. Și cu care ar fi trebuit să treacă prin locuri „înguste” (cum erau, de pildă, campania electorală, susținerea guvernului L. Orban, anticipatele etc.).
Le-a ratat pe toate. Și o grămadă de „voturi utile”.

Feb 25

Alegeri la UBB

Posted on by

Select11
Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca este în febra alegerilor, pentru că în 3 martie, cei în jur de o mie cinci sute de electori își vor alege noul rector, după expirarea celor două mandate ale lui Ioan Aurel Pop. Ar fi cel de-al cincilea nume de rector în ultimii treizeci de ani, după Ionel Haiduc, Andrei Marga, de două ori, și Nicolae Bocșan (intercalat). Nu uităm, UBB este o universitate reprezentativă pentru Cluj-Napoca și pentru România (evident, fără a fi singura). Este încă și cea mai mare universitate din oraș și din țară și, bag seamă, din sud-estul Europei (cel puțin). UBB este, de câțiva ani, și locul meu loc de muncă principal, unde însă activez ca și cadru didactic, în diferite forme, de vreo cincisprezece ani. Evident că o să votez și eu, așa cum este firesc, alegând dintre cei doi candidați înscriși pentru această responsabilă funcție. Cei doi candidați, aflați în campanie, sunt deja cunoscuți, în persoana profesorului Ioan Chirilă, de profesie teolog, venind din partea Facultății de Teologie Ordodoxă, respectiv a profesorului Daniel David, de profesie psiholog, și reprezentând Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Cei doi, fiecare cu meritele sale, și-au făcut cunoscute programele și intențiile, în diferite forme, de la expunerea proiectului managerial pe site, trecând prin apariții în media și până la vizite la facultăți, pentru întâlniri cu electorii. Candidații au fost și la facultatea noastră (FSPAC) și am participat la ambele întâlniri, fapt ce mi-a și inspirat gândurile de față.
Vreau să adaug că eu nu sunt chiar deloc universitarul tipic, adică acela care începe ca asistent și sfârșește ca profesor, făcând același lucru toată viața. Nu că ar fi ceva rău în asta, dar la mine nu s-a întâmplat așa. Eu am urmat întâi o facultate tehnică și am rămas în această horă (inclusiv efectuarea stagiului) până la Revoluția din 1989. Înainte de asta chiar, m-am înscris și am urmat o facultate umanistă din actuala UBB (pe vremea când nu aveai voie să faci facultățile cum vrei tu) și, începând cu anul 1990, m-am apucat de jurnalism atunci când a devenit liber. După vreo treisprezece ani de presă (grei și foarte intenși), mi-am asumat o experiență antreprenorială care a durat 7-8 ani, până când efectele crizei financiare din 2008 m-au obligat să închid firma. A fost o perioadă prolifică pentru mine, nu numai și nu neapărat financiar, cât al învățămintelor trase (despre antreprenoriat, economie reală, piață de capital, crize economice etc.,) despre viață în general. Chiar și despre jurnalism, pe care l-am înțeles mult mai bine odată ieșit din interiorul sistemului. S-a întâmplat, totodată, aproape de la începutul aventurii mele antreprenoriale, să am norocul unui context și al unor oameni potriviți care m-au acceptat/chemat, ca practician al jurnalismului, să predau un curs de jurnalism de investigație la Jurnalism (FSPAC din UBB) și așa a început „cariera” mea universitară. Am funcționat mai mulți ani cu trei slujbe (cea de profesor nefiind cea principală), n-am „pățit” nimic, iar în timpul liber mai și scriam câte un articol de opinie. Se pare că m-a prins „munca la catedră”, s-a transformat încet în pasiune (iar câteodată, cred, chiar în misiune) și m-am dedicat cu totul, păstrând însă o „supapă”/un debușeu pentru scris și jurnalism aplicat. A fost un amestec „straniu” de activități și incidențe, pe care doar tranziția îl poate face mai bine înțeles. Însă eu fiind foarte legat de jurnalism, asumându-l și profesându-l mereu în diferite forme, atunci când cineva mă întreabă repede ce mă simt (jurnalist sau profesor) am mici probleme de identificare, răspunsul cel mai corect și acceptabil fiind și/și. Ceea ce-mi conferă și o anumită distanță în raport cu toate câte se întâmplă într-o universitate.
Vreau să spun că n-o să fac eu vreo recomandare cuiva pe cine să voteze și n-am să spun nici eu cu cine voi vota, electorii au avut la dispoziție atât programele, cât și candidații să se hotărască. Voi spune, cu îngăduința tuturor, fără a intra în detalii, ce aștept eu, din poziția de angajat/cadru didactic și jurnalist de opinie, ca viziune, de la noua conducere a UBB, fără a fi luat nici măcar ca vagă aluzie la programele candidaților.
1. La forța pe care o invocă și o are, UBB trebuie să fie un „jucător”principal pe piața ideilor, să dea tonul, să fie un jalon de neocolit în toate domeniile sale de competență, de la științele educației, trecând prin cele umaniste și ajungând la cele tehnice. Autoritatea culturală/intelectuală/științifică a UBB (dacă există) trebuie să iasă din sala de curs, din conferințe tematice și lucrările științifice, și să ajungă/coboare în societate pentru a deveni norme, standarde, repere. Profesionale, științifice și morale. Și nu doar local sau național. Câteodată, UBB, în toată mărimea și splendoarea ei, și-a părut sieși suficientă.
2. UBB poate și trebuie să fie un pol de putere și de influență (printre cele mai mari), inclusiv politică, la nivel național. E un „colos” uman și intelectual care nu-și folosește forța pe care o are. Iar această putere trebuie să se facă simțită imperativ (fie în acord, fie în dezacord) în toate lucrurile importante din această țară: întocmirea de strategii și planuri de dezvoltare, elaborarea de legilor importante, realizarea de expertize și prognoze etc. De pildă, e aproape obligatoriu ca UBB (să încerce) să impună o calitate mai mare a educației din România, în amonte. Prea multă discreție, prea puțin altruism instituțional.
3. Rezultatele eforturilor punctuale și ale gândirii din laboratoarele conceptuale ale universității trebuie să ajungă în societate, sub toate formele, de la consultanță și expertiză, până la proiecte și colaborări, având destinatari instituții guvernamentale/neguvernamentale sau instituții private lucrative. Câteodată, traseele par complet paralele când ar trebui să fie convergente. De la informatică, fizică, economie etc. și până la comunicare și jurnalism.
Dacă e prea mult sau prea puțin, candidații vor fi știind mai bine.

Oct 28

Cui îi e frică de jurnalismul de investigație

Posted on by

Portret 5
Săptămâna trecută (joi), am fost la lansarea Anuarului 2019 al APPC (Asociația Prefesioniștilor de Presă – Cluj), un fel de oglindă anuală a activității jurnaliștilor clujeni. Acolo am aflat, din gura președintelui asociației Remus Florescu, că niciun (tânăr) jurnalist clujean, membru al APPC (din vreo câteva zeci bune de membri), n-a dorit să participe la un training de jurnalism de investigație, ce a avut loc recent. Acțiunea de instruire a avut loc la București, vreme de trei zile, iar organizatorii achitau toate cheltuielile aferente (de transport, cazare, masă, training etc.). Jurnaliști clujeni (dar nu numai) potențial interesați nu trebuiau decât să vrea, să facă o scurtă descriere a activității lor (de unde să rezulte interesul pentru acest tip de jurnalism pretențios) și să trimită un email organizatorilor. Niciunul n-a făcut acest lucru.
Știu bine toate astea pentru că și la studenții jurnaliști a ajuns o astfel de invitație, pe care am diseminat-o (cumva experimental) la anii de studiu doi și trei. Și-a ieșit o mare surpriză, pentru că și-au exprimat dorința să se implice peste zece studenți și au participat efectiv jumătate din ei (circa o treime din total). S-au întors mulțumiți, încântați, pozitivi, puțin copleșiți unii dintre ei, dar și (mai) încrezători în dorințele și posibilitățile lor.
De aici începe discuția mea despre jurnalismul de investigație și despre modul în care este privit acesta de către jurnaliști, manageri de presă, public, politicieni etc. Atitudinea de refuz/rezervă/reținere a jurnaliștilor clujeni (departe de-a o judeca sau condamna) are pentru mine o valoare mai mult simbolică (pentru vremurile pe care le traversăm), decât una factuală.
De ce e important jurnalismul de investigație?
Pentru că îndeplinește acea funcție, ingrată (fiindcă în societățile șubrede n-o vrea nimeni), de „câine de pază” al democrației. Atunci când toți vor să fure, iar pe hoț nu vrea nimeni/are cine să-l prindă. De aceea, jurnaliștii de investigație sunt și paznici, sunt și sanitari, sunt și „gunoieri”, nevoiți să facă pe detectivii, să-și riște cariera, timpul, libertatea sau, câteodată, viața, pentru a dezvălui cele mai grave fapte din societate. Nu se prea înghesuie foarte mulți s-o practice. Iar alții chiar se străduie s-o discrediteze, mai ales cei vizați de anchete (politicieni, infractori, corupți, profitori, „căpușe” de toate categoriile). Sau cel puțin să spună că asemenea materiale „nu prea interesează publicul”. Altădată se încerca, dar acum ar fi greu de susținut că anchetele jurnalistice nu sunt de interes public, odată cu succesul (absolut) al unor proiecte noi, digitale, de jurnalism serios, independent, investigativ (Rise Project, Recorder, Casa Jurnalistului, G4media, Scena9, presseone.ro, inclusiv.ro, safielumina.ro, Centrul de investigații Media etc.). Aceste nuclee (ce-i drept, cam în capitală) ale unui nou jurnalism, populate de un amestec interesant de jurnaliști cu state vechi (mai mult sau mai puțin „resetați”) și tineri jurnaliști în căutarea unei cariere curate (de impact și de succes), devin tot mai atractive și sunt (tind să devină) noile standarde în materie de jurnalism.
Dar atunci de ce e mai atrăgător un training gratuit de jurnalism investigativ (organizat de Rise Project) pentru un student de la jurnalism și deloc interesant pentru un jurnalist aflat în exercițiul profesiunii? Unde începe și unde se sfârșește pasiunea pentru jurnalismul de calitate/impact/anvergură? Unde se frânge dorința și elanul de a face lucruri importante pentru societate și pentru sine?
Sigur că un prim răspuns ar putea fi conjunctura (ar fi vrut ei, dar nu s-a potrivit). S-o luăm cu titlu de inventar.
Ar fi apoi lipsa obiectului muncii (nu le cere nimeni să facă anchete). Așa să fie? Dar ei câte au propus, câte au fost respinse, câte (n-)au fost finalizate?
Ar putea fi și politica editorială, fără genul investigație (din conformism, de frică, din partizanat, pentru a nu-și crea „probleme”, pentru a avea acces la „resurse” etc.).
Ar mai putea fi lipsa de pricepere, anchetele fiind, efectiv, greu de făcut și cerând calificare. Există soluții și pentru asta: școlile de jurnalism (pentru inițiere), training-urile (din țară și de afară), cursurile deschise (UBB are și așa ceva), resurse online, urmarea din pasiune și practica efectivă, care sunt cei mai desăvârșiți profesori.
Și mai e frica personală. Prin definiție, anchetele sunt ceva „împotrivă” (periculos), jurnaliștii care le fac s-ar putea trezi „singuri”, ridicându-și-i în cap pe „toți” ceilalți. Și să-și facă loc fenomenul de solitudine, de inhibiție și teamă.
Deși, în realitate, lucrurile sunt întotdeauna mai complicate, concluzia naturală a acestor fapte/gânduri/reflecții este că tinerii (aspiranți) jurnaliști își doresc să facă lucruri grele, riscante, importante (pentru ei și societate), dar pentru a le face trebuie încurajați, învățați, susținuți, iar pentru a reuși e nevoie de răbdare, încredere și resurse. Și pentru ca rezultatele să vină și să producă efecte, mai e necesar ca toți actorii împreună (jurnaliști, manageri, patroni) să-și asume deplin rolul social crucial al presei, acela de „câine de pază” al democrației. Căci un câine care nu „latră” (de frică sau de altceva) nu e complice la hoție?!
Am mai spus-o, nu există țară (oraș, societate) civilizată, emancipată, dezvoltată fără o presă puternică și liberă.
Nu există lideri politici autentici, fără o opoziție (mediatică) reală.
Nu există „miliardari” autentici dacă n-au trecut prin „cătarea” presei de investigație.
Nu există opinie publică autentică fără o presă profundă.
Cât de greu de priceput este?!
Iar asta trebuie s-o înțeleagă (și s-o susțină) și președintele țării, și premierul, și primarul, și „miliardarul”, toți, până la ultimul muritor de rând.

Oct 28

Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii

Posted on by

Portret 2
Niciun sistem politic nu este perfect (știm asta), democrația s-a dovedit cel mai puțin imperfect dintre toate („cel mai rău dintre regimuri, cu excepţia tuturor celorlalte”, cum zicea W. Churchill), iar democrația reprezentativă dă mari rateuri, mai ales în perioade de criză. Exemplele pot fi luate aproape de oriunde, din istorie și geografie.
E imposibil acum să nu-ți atragă atenția ce se întâmplă în Marea Britanie (cu Brexit-ul) și nu doar de ieri de azi, ci de peste trei ani. E atâta șovăială, târguială și amânare, atâta confuzie, lipsă de transparență și determinare, atâta ipocrizie, disimulare și dramatism, încât a-i zice, dacă n-ar fi vorba despre viața a peste șaizeci de milioane de oameni, că e o piesă de Shakespeare în patria perfidului Albion. Nu reluăm toată povestea, dar unde mai regăsim reprezentate interesele britanicilor într-un Parlament care se ascunde și fuge în continuu (de o decizie finală), și un guvern, care pare a lucra după mofturile și agenda personală ale premierului Boris Jonhson?
Alunecarea e prea evidentă, prea lipsită de noimă și prea periculoasă, chiar pentru poporul de la temelia democrației moderne. Căci, dacă la început vorbeam despre crize de identitate/autoritate (a conservatorilor, a lui David Cameron), despre insularismul englezilor în UE sau despre pericolul imigranților, dacă apoi vorbeam despre daune economice, acorduri, „no deal” sau „blackout”, acum am ajuns să vorbim despre lupta (hârjoana) pentru putere a doi rivali (David Cameron –inițiatorul Brexit-ului și Boris Johnson – executorul acestuia), care încă din adolescență își împărțeau postul de prim-ministru. O „joacă” de-a puterea din care n-a câștigat nimeni, dar din care ar putea pierde sute de milioane, spectatori inocenți, înmărmuriți, neputincioși, la un spectacol politic prelungit de proastă calitate.
Dovada hybrisului, a dezordinii sociale și a neorânduielii politice sunt manifestările personale stranii, derapajele instituționale suspecte și mitingurile de protest gigantice (de milioane de oameni). De pildă, premierul Boris Johnson trimite UE nu o scrisoare (de amânare a Brexit-ului), ci trei, una nesemnată. Un nou referendum, deși este cerut în societate, a devenit doar temă de speculație pentru parlamentari. Așa cum mărturisesc reprezentanții de presă străini, e o atmosferă „de v-ați ascunselea”, foarte greu de înțeles pentru britanici înseși, pentru jurnaliști acreditați la Londra și pentru cei aflați la distanță. Politica la Londra e foarte departe de oameni și de interesele lor. Escaladarea politicianismului (în dauna reprezentativității) poate deveni ucigașă.
Am ales acest exemplu cu gândul că voi vorbi, până la urmă, despre politica noastră românească și despre problemele ei „insolvabile”. Nu e un alibi sau un mod de-a găsi explicații pentru prostiile și nechibzuințele de la noi. Nu e nicio scuză pentru amatorismul politic pe care-l vedem în aceste zile. E doar o parte dintr-un întreg ce reflectă un tip de neînțelegere între conducători și conduși și care sfârșește de obicei prost, cu sacrificii, suferință, pierderi, … războaie.
Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii e (cel puțin) la fel de legitimă întrebarea pentru România. Iar dacă o majoritate reușește să răstoarne un guvern prin moțiune de cenzură, aceeași majoritate nu mai e valabilă pentru instalarea unui alt guvern? Pe cine reprezintă ea? Întrebarea rămâne valabilă și e cea mai importantă dintre toate, căci distanța dintre cei care aleg și aleșii chemați să ia decizii în numele lor este imensă și crește în continuare.
Bunăoară, vreme de doi ani și jumătate, un întreg Parlament a votat legi (cele ale justiției) care erau folositoare (aparent și efectiv) unui singur om (Liviu Dragnea, liderul partidului majoritar), salvării acestuia de închisoare. În subsidiar, era favorizată clica politică aliată și toți infractorii reali sau potențiali din țară. Era atât de evident încât, într-o țară normală cu o justiție pe măsură, aceste fapte ar fi trebuit cercetate penal.
Înafară de asta, pe cine (mai) reprezintă PSD-ul? Pe cei săraci, muncitorii, angajații, pensionarii, intelectualii, pe cei „de stânga”? Sau își reprezintă propriile interese personale (ale baronilor locali), interese financiare și de partid? Ar putea spune cineva pe cine a reprezentat vreodată un parlamentar ALDE, care e profilul civic al alegătorului lui?
Cei din opoziție ar părea favorizați, doar fiindcă ei trăiesc (încă) din vorbe. Dar trebuie să se gândească serios în numele cui vorbesc, cine sunt votanții lor, care sunt dorințele și așteptările acestora. PNL pare că vrea să-și asume guvernarea, dar nu știm în numele cui negociază și dacă modelul de inspirație nu este cel pesedist. Valabil și pentru celelalte partide mai mici.
Chestiunea zilei este pe cine reprezintă USR (ca partid nou) sau cum își reprezintă el alegătorii. Cerința minimală este să susțină (la modul real) un guvern care să scoată de la putere PSD, partid care nu mai are susținere populară, așa cum au arătat europarlamentarele. Asta e dorința majoritară a românilor. Contează pentru cineva? Dar iată cum calcule politicianiste, egocentrismul, lipsa de experiență, de curaj și de încredere, lipsa de viziune funcționează ca o frână. USR nu trebuie (neapărat, orbește) să intre la guvernare, să preia ministere etc., trebuie doar să susțină, fără atâtea condiții, un guvern al opoziției. Ei nu trebuie să „valideze” PNL, ci dorința majorității de a îndepărta de la putere un guvern incompetent și nociv pentru interesele tuturor.
Dacă și „partidul cel nou” sfidează reprezentativitatea, unde mai e speranța?

Oct 28

Sceptici, fragili, divizați

Posted on by

Select11
Nu s-a încheiat bine „toamna puterii” că a început „iarna vrajbei noastre” (ce tinde a deveni anotimp unic).
Moțiunea de cenzură la adresa guvernării PSD a trecut și lucrul cel mai important de spus acum, înainte de orice, este să vedem ce a lăsat în urmă și ce premise lasă pentru viitor. Din capul locului spun că nu propun o discuție economică, financiară, tehnică, fiindcă nu aceasta e miza aici (e un subiect mai greu accesibil, cere interpretare independentă și deja apar cifre macroeconomice ale guvernării care se bat cap în cap). Dar și dacă ar fi să măsurăm efectele negative ale guvernării ar trebui să ne gândim bine care au fost mai nocive: cele economice, cele politice, cele sociale, democratice sau de altă natură.
Moțiunea de cenzură care consfințește formal destituirea guvernului Viorica Dăncilă e, într-adevăr, finalul unei înfruntări politice de durată, dure și necruțătoare, care lasă în urmă un câmp plin de „morți”, armament distrus, resurse risipite, comandanți compromiși, trupe destrămate, încredere aproape de zero etc. Dar nici astea nu sunt de cel mai mare interes, cât ecourile și efectele pe care acest „război civil politic” le-a generat și consecințele pe termen lung pe care le lasă în societate.
După trei ani de „tranșee democratice, civice, juridice”, societatea românească iese măcinată, plină de controverse, șovăitoare, dezbinată, confuză. Bombardamentul propagandistic neîncetat, hărțuiala mediatică continuă, populismul exhibat pe orice „colț de fotografie publică”, pretențiile de „salvatori ai statului de el însuși” au accentuat polarizarea, ducând-o la cote nemaiîntâlnite. Nimic nu mai părea posibil, consensul era doar obiect de dispută, credibilitatea se ducea spre minim, iar șansele de (re)construcție politică păreau compromise total.
O primă falie se născuse între opozanții regimului (tot mai mulți) și susținătorii guvernului (tot mai puțini), potrivit sondajelor. Șocul europarlamentarelor n-a schimbat situația, ci doar a accentuat confuzia puterii, încrâncenarea, lipsa de idei și de mijloace a ei.
O a doua ruptură importantă era între cei ce credeau că guvernul Dăncilă trebuie demis prin moțiune cu orice preț, în raport cu aceia care credeau că totul e inutil, că nu are sens, că nu există soluții.
O a treia falie s-a creat între cei care încuviințau că moțiunea, odată depusă, ar avea o șansă de a fi votată, în contra celor care, dezamăgiți de încercările anterioare, nu acordau nici cel mai mic credit unei asemenea încercări.
Sigur că rezultatul votului era cel mai puțin capabil să genereze consens: nucleul clientelei politice, al oportuniștilor și susținătorilor necondiționat ai puterii mizau și spera orbește în eșecul moțiunii. Opozanții, învăluiți într-un val gros de scepticism, își făceau curaj singuri că moțiunea ar fi putut să treacă.
În fine, nici în sânul adepților moțiunii nu exista o percepție unitară: unii voiau ca PSD să-și ducă crucea până la capăt (până la dispariția de pe scena politcă), alții spuneau că moțiunea e singura cale de a opri (cu orice preț) o guvernare toxică, periculoasă.
Moțiunea e doar unul din multele motive de dispută în societate, alături de efectele și cifrele guvernării, prestația și calitatea liderilor, intențiile și miza guvernării, lupta anticorupție, pro sau anti europenismul PSD, egocentrismul conducerii, nivelul și calitatea dezbaterii politice, decăderea lidearshep-ului etc.
Aceste distanțe imense de percepție între diferitele părți ale societății (uneori, chiar asupra unor simple realități factuale) e cel mai dificil de gestionat (mai greu decât cifrele), pentru că acestea creează realități paralele, distorsionează orice mesaj public, îngreunează comunicarea, generează așteptări disproportionate și false. Din această perspectivă, „moștenirea” este grea și face riscantă și dificilă orice preluare de putere, chiar cu prezumția de bunăcredință.
Chiar și acesta a fost aspru și lung subiect de dispută, dacă inițiatorii moțiunii de cenzură (PNL, în special), au dorit cu adevărat să elimine PSD și să preia puterea.
Mai spun o dată că, din perspectiva mea, prealuarea puterii nu se discută, pentru oricine pășește în politică, indiferent de moment, de oportunitate sau de riscuri. Se execută urgent, la prima ocazie! Puterea exercitată cu bunăcredință, în folosul cetățenilor, inteligent comunicată ca intenție și temeinic explicată în fapte și rezultate, nu are cum să dăuneze și nu are de ce să producă teamă. Dacă o asemenea dorință și strategie există!
În această mare (de) confuzie, un lucru ar trebui să fie clar, că PSD a prestat o guvernare cu ochii numai și numai la interesele liderului și la mendrele personale ale leadershipului, fiind atenți la efecte politice (populiste) imediate, nu și la consecințe și la dezastrul ce-l lasă după ei. Aceeași beție (dezmățată) a puterii (nepăsătoare față de rest) i-a cuprins (partial) pe țărăniști (și-au ieșit din istorie), i-a „amețit” până la sfidarea realității pe pedeliști (și-au dispărut ca entitate) și i-a „îmbătat” pe pesediști (până în pragul destrămării).
E limpede că un singur mare partid (PNL) postdecembrist a rămas nelovit încă de această „molimă”. Dar acesta este și cel mai mare pericol pentru el. Și aceasta este și cea mai mare amenințare de percepție și de expunere comunicațională. Cel mai repede vor înțelege cetățenii că politica (din nou) nu e pentru oameni, ci tot pentru politicieni.
Dacă trec de validare, riscul e să invoce „moștenirea” grea (ca „ceilalți”) și vor s-o rupă pe căpătuială proprie.
Există șanse să scape, dar mici!

Oct 28

Toamna puterii: aruncați „cojile”, căutați miezul

Posted on by

Portret 3
Cine n-a învățat „lecția Dragnea”, e condamnat s-o repete.
Cui nu-i mai arde de democrație, de politică, de alegeri, să spună deschis (și să ofere, dacă poate, o alternativă).
Dacă românilor „le-a venit mintea la cap” (totuși), să facă bine s-o folosească, pentru uz personal și pentru folos de țară.
Este-o vorbă care spune că atunci când te-a păcălit cineva prima dată, e de vină el, dacă te-a înșelat a doua oară, ești de vină tu, iar dacă te-a tras pe sfoară și a treia oară, înseamnă că ești prost.
Suntem în preajma alegerilor (a campaniei electorale) și ar trebui să fie un timp al clarificărilor trecutului și al conturării viitorului.
Știu foarte bine că a încerca să vorbești despre „cazul Dragnea” a deprimant, e caduc, pare fără rost, e chiar plictisitor, după „tonele” de cuvinte de mărire/ocară ce i-au fost destinate. Dar dacă nu „strângem buboiul să iasă puroiul”, n-o să înțelegem ce se întâmplă azi, chiar în campania electorală ce începe sau după numărarea voturilor prezidențiale. Dar, mai ales, n-am înțelege pasivitatea prezidențială și agresivitatea prim-ministerială (executivă), care au fost și sunt principalii vectori politici ai acestei perioade tulburi.
Despre atitudinea cvasi-pasivă a președintelui țării, raportat la derapajele democratice ale „regimurilor Dragnea”, n-am să spun foarte multe (am mai făcut-o). A fost o strategie politică personală („îi las să greșească”, „îi arat cu degetul”, „îi las să-și rupă singuri gâtul”, „îi aștept la cotitură” etc.), de succes pentru sine (validat de referendum și europarlamentare), dar nu la fel de benefică pentru țară, care, dacă n-a dat înapoi (și-a cam dat, politic și democratic), atunci sigur a stat pe loc (ca dezvoltare). Practic, Klaus Iohannis a fost făcut erou de „dezmățul pesedist”, fără a avea stofă pentru asta. Dar a fost prezent, unde trebuie, la datorie, și a rezistat, în felul său, atacului (asaltului) populist, iliberal, antidemocratic, „penal” al coaliției la putere și acum culege roadele electorale. Un scenariu surpriză, un mandat neașteptat, dar cu un rezultat scontat, dacă realegerea se va produce.
Dar ceea ce a fost îndeajuns până acum, în opinia mea, s-ar putea să nu mai fie destul de acum încolo (poate chiar azi).
De partea cealaltă, putem vorbi despre un simulacru de putere, despre o delegare de prerogative, despre o putere-surogat. Sau despre un simulacru de democrație, unde se invocă alegerile libere și majoritatea, se simulează reprezentativitatea, se disimulează legitimitatea, se imită regulile democratice etc. În fruntea acestui sistem (și nu în ultimii trei, ci în ultimii patru ani), s-a aflat Liviu Dragnea, iar azi trăim încă pe relicvele (ruinele, hoitul, epava, cenușa?) acestuia. A-i acorda însă personajului virtuțile „geniului rău” ar fi prea mult pentru. Pe de-o parte, multe din „ideile politice” (greșite, tâmpite, oportuniste) instrumentate în regimul său au aparținut camarilei/consultanților/profitorilor, îndeobște, mai deștepți decât el (dar deresponsabilizați), el voind a fi doar beneficiarul final (al propriei libertăți). Pe de altă parte, Dragnea (așa cum se putea lesne vedea) era un tip mediocru în gândire și vorbire, lipsit de anvergură intelectuală, culturală, politică etc. Era doar produsul unui sistem politic, prototip al politicianului român în tranziție (îmbogățit prin corupție și protejat, în bună parte, de instituții de forță precum Poliția, serviciile secrete, justiția) care nu a acceptat să fie „sacrificat” (chiar el) și „să iasă din viață și din politică ca un prost”. De aici a început totul, un calvar pentru țară, o palmă pe obrazul societății și un pumn în plină figură pentru democrație. Pe drept cuvânt, se spune că nu-i recomandat să testezi, chiar oricând, rezistența și vulnerabilitățile unui sistem fragil și instabil, cum este democrația. Dovadă, iată, Brexitul sau alegerile americane!
Tot ce s-a întâmplat la noi în ultimii patru ani stă sub semnul maimuțărelii, al pre-facerii, al soluției cu înlocuitori, iar democrația și societatea s-au clătinat din temelii.
Soluție surogat, din capul locului, a fost însuși Dragnea la conducerea PSD, însă așa se alienează și se distrug toate organizațiile, prin lipsă de leadership și de lideri autentici. Putere cu înlocuitori a fost tot ce a urmat după aceea, prin blocarea acestuia către funcția executivă supremă (de prim-ministru). Nu insistăm (căci e istorie) asupra episoadelor (simetrice) de premieri surogat: Sevil Shhaideh, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă. Toate au ieșit prost, într-o suită ce culminează cu această caricatură politică a incompetenței și imposturii care este ultimul premier, cocoțat în postura de candidat prezidențial. Culmea-culmilor ar fi ca delegarea să meargă până la capăt (de mandat și de candidatură), chiar în absența delegatarului (de-legat în pușcărie).
Încă două exemple, din multe altele: Valer Dorneanu (președinte CCR) maimuțărea/substituia (prin decizii) funcția de președinte (surogat) al țării, iar Tudorel Toader era „ministrul paiață” al Justiției, executantul orb al voinței altcuiva.
Din aceste „coji de putere” au dispărut asumarea și responsabilitatea și-au rămas doar aparențele autorității, adică gălăgie, agitație, țipete, icneli, răsteli, țâfnă deșănțată, agresivitate fără fond. Și acesta a fost fenomenul dominant al acestor ani și al acestor zile.
Aceste anomalii să înceteze odată, iar alegerile să clarifice (măcar) ce e delegare și ce e asumare și răspundere.