Oct 28

Unde nu-i responsabilitate, vai de autoritate

Posted on by

DSC_0176
Ne putem întreba (și e bine s-o facem) de ce a devenit premierul României atât de agresiv, de colțos, de reactiv, dincolo de faptul că e, cel mai adesea, inadecvat și, de multe ori, penibil. Unii vor zice că e (pre)campanie electorală prezidențială și că e firesc (cu de la sine putere) să ridice tonul din poziția în care se află. Alții vor socoti că așa îi spun să facă consultanții politici, care au avut întotdeauna un rol determinant în existența politică a acestui personaj tragi-comic. Câte puțină dreptate o fi având fiecare, dar, cred eu, această nouă Viorică Dăncilă e rezultatul unei metamorfoze personale, a unei evoluții peste fire, ce depășește slabele puteri omenești de înțelegere și împotrivire.
În sistemul politic actual democratic, funcția de prim-ministru, de departe, e cea mai puternică, mai influentă și mai responsabilă. Nici nu trebuie explicat foarte mult, căci prin monopulul gestionării resurselor, prin controlul politic efectiv (de partid) și cel decizional, șeful executivului, și nu președintele sau Parlamentul, deține rolul primordial efectiv în conducerea statului. Și nu doar la noi.
Așez această putere foarte mare a guvernării statului într-o triadă, formată din competență, responsabilitate și autoritate, în lipsa căreia orice act de guvernare eșuează. Competența e suportul tehnic, acel bagaj de instruire și de cunoaștere profundă, care îi permite unui lider să înțeleagă o realitate și să ia deciziile corespunzătoare situației. Responsabilitatea e componenta morală a oricărui act managerial/decizional, un (auto)amortizor și un fel de frână în calea abuzurilor, care tentează orice exponent al puterii. Autoritatea ar fi instrumentul personal și instituțional pe care-l folosește în exercitarea actului de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor. E lesne de înțeles că, în această triadă, una nu merge fără cealaltă.
Bunăoară, degeaba e un premier competent (un tehnocrat), bine intenționat și responsabil, dacă e lipsit de autoritate (personală, de partid, instituțională), el nu va reuși să facă nimic din ce și-a propus și va fi/părea un prim-ministru slab. Vorbim aici despre o guvernare moale, dezarticulată.
Pe de altă parte, degeaba s-a înzestrat cu autoritate (personală, instituțională) ca prim-ministru, în zadar e animat de bunăvoință, bunăcredință și responsabilitate, dacă n-are capacitatea de a pricepe (singur sau consiliat de alții) realitatea și a avea viziunea celor mai bune decizii. Vorbim aici despre o guvernare amatoristă.
În fine, duetul competență profesională plus autoritate personală, lipsite de simțul responsabilității, poate produce cele mai mari aberații și abuzuri posibile. Pot intra în discuție decizii dinadins luate în defavoarea interesului public și în folosul unei persoane sau a unui grup. Aici vorbim despre o guvernare discreționară și autoritară.
În paranteză fie spus, chiar prin trecerea în revistă a acestui sumar de situații, avem explicația proastei guvernări a țării noastre în cei aproape treizeci de ani de democrație. Niciodată n-am avut/găsit pe cineva (de ce?) care să îndeplinească deodată cele trei minime condiții și să facă ce trebuie pentru țară și pentru noi toți.
Simularea poate continua în condițiile în care lipsesc nu una, ci două din componentele triadei, și ne putem imagina consecințele.
Așadar, care-i profilul Vioricăi Dăncilă raportat la această schemă de înțelegere a guvernării prin triada competență/responsabilitate/autoritate? S-o spunem neted și fără exces de argumente, personajul nu s-a hrănit nici din marii clasici ai dreptului, ai economiei, ai umanismului filologic sau ai tehnicii, instruirea ei a fost precară (constatabilă cu ochiul liber), iar competența nu poate fi invocată, sub nicio formă, în sprijinul acestei guvernări. Tehnic vorbind, nu pare a stăpâni nimic din ceea ce gândește, face sau susține public din managementul guvernării.
Presiunea morală sau responsabilitatea publică pare să fie un apendice de care fiecare politician român se dispensează cu ușurință și seninătate. Sau funcționează prin transfer. V. Dăncilă a fost pusă prim-ministru de Liviu Dragnea „pentru că știe el ce face” și el era responsabil. Așadar, premierul răspundea moral față de cine a pus-o, nu față de țară, oameni, propria conștiință. Când sursa originară (bună sau proastă, nu conta pentru ea) a dispărut (Dragnea a intrat în pușcărie), Dăncilă a preluat un fel de surogat de responsabilitate, servind grupul de susținători/apropiați, partidul. Iresponsabilități evidente: disprețul față de democrație, politică, demnitatea funcției, populism deșănțat, îndatorarea țării, favorizarea crizei, degradarea imaginii externe a țării etc. Responsabilitatea nu poate fi invocată în contextul acestei guvernări, singurul gest responsabil ar fi însemnat declinarea ofertei.
Și-a rămas autoritatea. Neavând niciun alt sprijin real pentru guvernare, Viorica Dăncilă s-a refuziat în agresivitate, arțag, atacuri la oricine, o gâlceavă declarativă continuă ca substitut de autoritate. De fapt, atât e capabilă să înțeleagă din actul guvernării și din puterea (foarte mare) a funcției: că poți face orice și că orice faci e bine câtăvreme o ocupi. Atât. Și că nu dai socoteală nimănui. Puterea metamorfozează pe toți, dar pe ea a dus-o într-o rezervație mentală stranie, un fel de distopie.
Nu mai e lipsă de legitimitate, e impostură crasă.

Oct 28

Muzica și zgomotul

Posted on by

Select5
Simona Halep a câștigat turneul feminin de tenis de la Wimbledon, una dintre cele mai importante competiții în domeniu, de fapt, un fel de campionat mondial (neoficial) al sportului alb. Peste un milion de români (1,1) au urmărit, sâmbătă, de la ora 16, finala, pe Eurosport 2. Alți destui concetățeni ai noștri au fost prezenți la fața locului, printre ei nu puțin cunoscutul Ion Țiriac. Evenimentul a fost relatat pe larg, din chiar „miezul lucrurilor” (All England Club), de numeroși corespondenți ai publicațiilor românești și ilustrat cu generozitate de toate televiziunile autohtone. Mai mult, s-au pronunțat despre această reușită excepțională a sportivei românce toată floarea tenisului mondial, jucători și foști jucători (Roger Federer, John McEnroe, Mats Willander, Chris Evert etc.), antrenori (printre ei Daren Cahill), analiști, specialiști, comentatori și, ca de obicei, toți cei care, din pornire sinceră sau din oportunism de orice fel, au ținut să spună ceva despre acest triumf românesc, cu adevărat gigantic și neașteptat. S-au spus, parcă, toate lucrurile posibile, de la aspecte tehnice și tactice, până la cele mediatice și care țin de circumstanțe (de moment, de public, sportive, statistice, motivaționale etc.). Ar mai fi ceva de adăugat la câteva zile după consumarea evenimentului?
Părerea mea este că da, din câteva motive foarte simple și foarte clare.
Oricât de multe lucruri s-ar fi spus despre această reușită sportivă, nu ar fi niciodată suficient sau prea mult. Wimbledonul (ca de altfel toate celelalte Grand Slamuri) e un turneu cumplit de greu, iar esența performanței ajunge mai cu dificultate la omul de rând și, poate, la sportivul de rând. Haloul acesta de detalii, aura ce învăluie o victorie cu un asemenea răsunet global sunt necesare și fac bine, întregesc reușita și o multiplică, reverberează plăcut pentru toți, transmit energie pozitivă, însănătoșesc climatul public, oferă subiecte de discuție consensuale/ neconflictuale, ameliorează imaginea despre sine a românilor (și a oricui) și, preț de minute/ore/zile (măcar), ne dau impresia că suntem cineva, că suntem altfel, că suntem sau că putem fi mai buni. Cum ar veni, cu cât mai mult (vorbim), cu atât mai bine.
În altă ordine de idei, performanța incredibilă a Simonei Halep naște (și trebuie să nască) emulație, constituind cea mai bună paradigmă a succesului sportiv sau de țară. Pentru cei care privesc, pentru cei care practică sau vor practica sportul în viitor. Mai mult, dezvăluirea Simonei că a învățat tenisul pe iarba de la Wimbledon (deoarece în România nu existau terenuri de iarbă pentru antrenament), dincolo de aspectul șocant, poate da idei de afaceri unor investitori/antreprenori în tenis/sport, de pildă.
În al doilea rând, un asemenea eveniment trebuie mediatizat până la exces, până la saturație, să fie reflectat până la cel mai mic detaliu de către toți jurnaliștii (instituțiile mediatice). Susțin punctul de vedere potrivit căruia jurnaliștii sunt cei care vor identifica/arăta/spune lucrurile cele mai semnificative, relevante, interesante despre un fapt, oricare ar fi el, pentru că aceasta este meseria lor, atunci când o fac cu bunăcredință și în folosul real al publicului. Vreau să pun că esența competiției/performanței o vor transmite jurnaliștii serioși, nu morocăneala interesată a lui Ion Țiriac, nu exaltările deșănțate uneori ale lui Ilie Năstase, nu „expertizele” unor specialiști geopolitici sau idiosincraziile unor experți etc. Acestea dau culoare și diversitate, dar jurnalismul sportiv generalist sau jurnalismul sportiv specializat sunt singurele aflate în serviciul publicului și a interesului acestuia. Dincolo de asta, un asemenea context de fapte e terenul cel mai propice, de excelență chiar, al jurnalismului pozitiv. Și așa e acuzată media că excelează printr-un jurnalism preponderent negativ. Cum ar veni, dacă e ceva despre care să se scrie de bine, atunci asemenea fapte sunt cele mai potrivite pentru așa ceva.
În al treilea rînd, s-a văzut/demonstrat cât de ușor poate fi deturnat chiar și un eveniment (mediatic) major, cum a fost victoria la Wimbledon a Simonei Halep. A fost de ajuns (pentru media ușuratică/ușurică din țara noastră) ca un impresar zurliu din fotbal (Anamaria Prodan) să aplice (în văzul presei) un pumn în figura unui dur al fotbalului (antrenorul Dan Alexa – clientul, amantul sau jucăria ei mediatică) pentru ca performanța unică în istorie, inimaginabilă, greu repetabilă a Simonei să fie făcută praf din punct de vedere mediatic, să treacă pe planul doi. În presa noastră, transformată subit în una de „moravuri ușoare”, nimic n-a mai contat atât, nici politica, nici economia, nici dezastrele, nici nimic. Un amantlâc (și acesta „nedovedit”), cu elemente vizuale explicite, a ocupat instantaneu spațiul public principal.
Merita Simona Halep o asemenea „concurență”?
Merita publicul din România o asemenea interferență?
Merita ca presa noastră să facă un asemenea sacrificiu?
Ar fi bine să contabilizeze (chiar public) ce au pierdut și ce au câștigat.
Și apoi s-o luăm „de la capăt”, confundând politica cu zgomotul ei, viața socială și economică cu scandalurile și sportul cu bârfele ce roiesc în jurul său.

Jul 15

Inamicul public numărul 1

Posted on by

Portret 5
De la europarlamentare încoace, Dacian Cioloș a început să devină, tot mai apăsat (în ultima vreme), inamicul public numărul unu pentru lumea politică românească. O fi așa, n-o fi așa, o fi bine, n-o fi bine, e de bine, e de rău …! Nu știm precis! Dar e important de găsit un răspuns într-un climat politic în care nu se întâmplă foarte multe lucruri semnificative pentru țară și în care actorii politici se (re)grupează din te miri ce.
Punem deoparte (dar o să revenim) faptul că fostul premier a fost „calul de bătaie” în alegerile din 2016 și principala țintă a PSD, atribut pe care, în bună parte, nu l-a pierdut nici în prezent. În ultimele săptămâni (îndeosebi), după ce a fost ales să conducă grupul Renew Europe din Parlamentul European, actualul lider al PLUS a devenit obiectiv principal de atac pentru forțe politice la care te-ai fi așteptat mai puțin. Să le luăm pe rând și în ordine (des)crescătoare.
Traian Băsescu („bătrânul edec”?), ieșit pe ușa din dos de pe orbitele principale ale politicii, combate pe unde poate și pe cine apucă, o „epavă politică” din care a mai rămas doar umbra cuvintelor. Fostul președinte de țară (agățat de ultimul vagon al europarlamentarelor), în loc să țină conferințe pe bani sau să-și plimbe nepoții prin parc, „se înfige”, ca pe vremuri, în toate ca și cum ar mai conta… Dăunăzi, l-a atacat pe Emmanuel Macron (vrând-nevrând, cel mai puternic politician european la acest moment) și pe Dacian Cioloș, aliatul acestuia din România, „un executant al mandatelor date de Macron”. Macron nu e bun, zice, Băsescu, iar Cioloș e un servant, cam asta e ideea. Dincolo de tonul bășcălios și de invidie, e vorba de contraproductivitate politică. Băsescu pare să fi uitat că inamicul său principal a fost PSD, cu care face acum front comun în ochii propriului electorat (cât o mai fi fiind). Nu mai punem la socoteală că Traian Băsescu însuși l-a propus comisar european din partea României pe Cioloș.
Victor Ponta e printre cei mai virulenți detractori ai liderului PLUS, pe care îl acuză că a negociat pentru Franța, „țara lui”, atunci când s-au împărțit funcțiile la vârful Uniunii Europene și unde țările est-europene au rămas pe dinafară. Aici „buba” e mai mare, iar Ponta n-o poate explica. În primul rând că Dacian Cioloș s-a opus (cu succes) accederii în grupul Renew Europe a celor doi europarlamentari Pro România (când aceștia nu-și găseau „familie politică”), dar acest gest nu poate fi interpretat ca nepatriotic sau de trădare, ci ca unul de oportunism politic. Aici e vorba despre partide, nu despre țară. În al doilea rând, est-europenii s-au tăiat singuri de la funcții în UE, nu i-a eliminat Cioloș. E limpede că, prin opoziția încrâncenată la desemnarea lui Frans Timmermans ca șef al Comisiei Europene, grupul estic (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) s-a autoexclus de la orice funcții importante în UE. Dincolo de asta, prin negociere cu Macron (pentru retragerea candidatului francez de la șefia Parchetului European), se poate deschide cale liberă Laurei Codruța Kovesi, care ar fi cel mai important est-european într-o funcție a UE. Greu de înghițit!
Iar dacă până aici am mai înțeles câte ceva, din atacurile halucinante ale lui Rareș Bogdan la adresa lui Dacian Cioloș făcute la Antena 3 nu mai e de priceput mare lucru. Putem accepta că un succes fulminant în alegeri, precum a fost al USR PLUS, provoacă neliniște și invidie tuturor, atât partidelor mari (PSD, PNL), cât și partidelor mici (PRO România, PMP, ALDE), dar de aici până la a-ți submina propriile interese politice e cale prea lungă. Nu trebuie uitat că PNL (chiar cu o prestație mediocră în opoziție și în campanie) a câștigat europarlamentarele cu un mesaj accentuat anti-PSD. Nu trebuie uitat că Rareș Bogdan (ca tânără speranță a politicii liberale) a avut succes din contul de jurnalist anti-PSD, vreme îndelungată la postul Realitatea TV. Nu trebuie uitat că la înfrângerea PSD o contribuție importantă a avut Cioloș și alianța USR PLUS. Cum arată acum în ochii propriului electorat (anti-PSD) să te duci la Antena 3, să-ți ridici fustele în cap și să-l ataci pe fostul aliat anti-pesedist?!
Pe scurt: PNL a obținut voturi anti-guvernare, Ponta a obținut voturi anti-Dragnea din PSD, iar Cioloș (USR PLUS) a atras, mai ales, voturi noi. Din lipsă de experiență, din euforie și îngâmfare, Rareș Bogdan (probabil fără acordul PNL) pare a face una dintre cele mai mari greșeli în politică și anume schimbare de electorat. Atacându-l pe Cioloș (în contexte favorabile PSD), vrând să limiteze dimensiunile noului val (al simpatiei pentru USR PLUS), el empatizează cu electoratul PSD (fără a-i obține și votul) și antagonizează proprii alegători anti-PSD (care s-ar putea refugia chiar la Cioloș).
Cum spuneam, apetitul pentru critici la adresa lui Cioloș al PSD n-a fost întrecut decât de cel la adresa lui Klaus Iohannis. Care și el pare a fi nehotărât cine să fie inamicul principal pentru viitor, dintre PSD și Cioloș (USR PLUS). Cu toate greșelile enorme pe care PSD le-a făcut și le face, e prematur, spun eu, să-i subestimezi și să-i consideri eliminați din cursa politică pe termen scurt și mediu.
Când toți se aliază împotriva ta înseamnă că ai devenit (prea) important, ceea ce, orice ai face, se capitalizează. În funcție de intelegența/prostia politiciă a ta sau a celorlalți, poți să dispari sau poți deveni actorul principal al scenei politice.

Jul 15

Marele câștig

Posted on by

Select7
După șocul alegerilor din 26 mai, vom rămâne cu niște amintiri puternice, câteva consecințe politice, juridice și economice notabile și, lucrul cel mai important pentru mine, cu un mare câștig.
Condamnarea definitivă a lui Liviu Dragnea și încarcerarea de a doua zi au avut darul unui amplificator de emoție, de gust politic și de miros (iz) democratic. Însă impresiile senzoriale trec, importante cu adevărat sunt consecințele și, mai ales, cele de lungă durată.
Urmările politice n-au întârziat să apară, scena politică s-a resetat complet și intrăm într-o zonă a nisipurilor mișcătoare. În numai două zile, PSD și-a pierdut capul, direcția și ținta și-a intrat în plină derivă (ca o „găină beată”), în frunte cu Viorica Dăncilă. Căci scopul nu era decât să-l scape de pușcărie pe „derbedeul politic” Liviu Dragnea, „restul” programului, compus din „daruri grecești” (salarii și pensii mărite etc.), neavând alt scop decât să facă acceptabilă această „golănie națională”, instrumentată politic, legislativ și economic. Fără acest țel (neanunțat, nemărturisit și nerecunoscut), de încurajare a hoției și descurajare a cinstei, muncii și meritocrației, complet eșuat, PSD se vede în situația de a face „artă pentru artă”. A dat oamenilor cât a putut pe împrumut, dar nu i s-a recunoscut nimic.
Și acum ce să facă?
Să continue cu abuzarea statului ca și cum Liviu Dragnea ar fi încă în viață (politică)?! Nu-i cine!
Să încerce „să dea” în continuare ca până acum? Nu-i de unde!
Să-și asume explicit populismul, extremismul, antieuropenismul? Nu-i pentru cine!
Să se întoarcă la social-democrația pierdută și abandonată? Nu-i credibil!
Să încerce să se reformeze? Nu-i nicio șansă! Căci forța sa e tocmai tribalismul, „baronismul”, conservatorismul!
Singura idee politică nouă adusă de actuala guvernare (PSD+ALDE) a fost că în România e prea multă anticorupție și că românii nu o doresc. O ideea închipuită și complet eronată, după cum arată rezultatul alegerilor și al referendumului.
Urmările juridice sunt (sper) încetarea măcelului asupra justițiarilor, asupra legislației penale și a întregului sistem juridic, slăbit, vulnerabilizat, decredibilizat. Măscărici politico-juridici precum Florin Iordache, Eugen Nicolicea sau Șerban Nicolae, investiți cu puteri anormale și discreționare, sper că vor dispărea de pe prima scenă. Cred că vor fi abandonate proiectele „reformei nebunești”, de salvare a șefului (odată ce el este deja în pușcărie), și că va începe revenirea, normalizarea, liniștirea apelor în justiție. Curtea Constituțională a României (un fel de „cloșcă” a abuzurilor) probabil că se va reorienta, așa cum a indicat deja. Abia apoi va trebui să înceapă adevărata reformă costituțională, dacă va fi cine s-o facă și s-o susțină.
În mod mai puțin vizibil, cele mai preocupante consecințe sunt cele economice. Cel mai greu de înțeles și cel mai dificil de îndreptat/reglat. Nu știm cu adevărat cine va avea curajul, determinarea și luciditatea să ia „taurul de coarne” și să-și asume să facă ordine în dezordinea indusă de actuala guvernare. Amănuntele sunt prea abundente, dar să nu uităm că stăm pe cea mai mare inflație din Europa, pe o creștere economică artificială (prin consum), că bunăstarea sugerată se bazează pe împrumuturi și pe chițibușuri fiscale și că vine vremea decontului și a crizei. Mai debrabă partidele se vor feri s-o înfrunte, pentru a evita costurile politice. Ceea ce nu-i bine deloc!
Spuneam la început de un mare câștig al alegerilor. Acesta nu este nici dispariția lui Liviu Dragnea (căci personaje ponosite, acre, bete de putere și mediocre ca el nu rezistă prea mult, producând germenii propriei distrugeri). Nu este nici marginalizarea prin vot a PSD, generată de o strategie politică absurdă, a „struțului”, subordonatată intereselor unui singur om, ignorând imaginea și soarta partidului. PSD e demult un partid alienat, care se reprezintă pe sine și un grup, tot mai restrâns, de dependenți electorali. Marele învingător nu e nici PNL (deși a obținut cele mai multe voturi), pentru că nu a câștigat nimic prin propriile puteri, prin strategie, idei și figuri noi, nu a produs nicio revelație. A obținut voturi așteptând inert „să se strice fructul” și să cadă singur (așa cum a făcut PSD în 2016), a urmat cuminte ideea președintelui Iohannis, de a lăsa pe Dragnea să greșească, să se compromită și să piardă alegerile pe un vot de contestare. Strategia a reușit, e drept, dar cu ce costuri și cu ce riscuri, România ajungând la un pas de marginea UE!
Marele câștig e participarea mare la vot (surpriză absolută), extinderea ofertei politice, apariția unor politicieni și partide noi și, mai ales, validarea acestora și încrederea enormă cu care au fost investiți. Țara noastră s-a trezit, brusc, dintr-un coșmar într-o altă realitate politică, cu o prezență la vot nemaiîntâlnită, cu cetățeni revoltați că nu-și pot exercita dreptul de vot, și cu un alt raport de forțe între partide. Validarea Alianței USR+PLUS ca a treia forță politică e marea surpriză și marea revelație a acestor alegeri.
Apariția de partide noi și întoarcerea către politică și către asumarea acesteia de către cetățeni e una dintre obsesiile mele și principalul motiv pentru care am făcut cronică politică în acești ani. Am descoperit cu toții acum un depozit enorm de energie publică, civică, democratică, care „zăcea” undeva și care a fost activat prin acest scrutin. Cu îngăduință, e și un mic motiv de satisfacție personală.

Jul 15

Ajungea „o botă la un car de oale”

Posted on by

Portret 4
Puterea actuală, cu PSD în frunte, și-a pus pe cap justiția din întreaga lume civilizată. Începând cu magistrații români, trecând la comisiile de specialitate din UE, la comisarul pentru justiție din Comisia Europeană și până la Comisia de la Veneția, neuitându-i pe americani. Nu e de ignorat conținutul raportului MCV și pozițiile dure, ultimative, fără echivoc ale principalilor lideri europeni: prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, președintele Parlamentului European Antonio Tajani, președintele Consiliului UE, Donald Tusk etc.. Ultima raliată (chiar ieri) acestui curent cu sens unic împotriva schimbărilor abuzive din sistemul juridic românesc este Asociația magistraților europeni care cere guvernului român să înceteze modificarea legilor justiției prin ordonanțe și să garanteze independența procurorilor și magistraților.
Temerile repetate, îngrijorările continui și semnalele de alarmă nu au apărut chiar de ieri, ele însă s-au intensificat și amplificat în contextul alegerii procurorului șef european, unde, Laura Codruța Kovesi, având opunerea fățișă și înverșunată a guvernului român, are cele, totuși, mai mari șanse.
Mă mir cum nimeni, fie el specialist în comunicare, consultant politic, analist al conflictelor, expert în teoria argumentației, negociator maestru în arta războiului și ce-o mai putea fi etc., n-a zis nimănui din PSD că nu se pot câștiga, pe față, în același timp, două războaie de același fel.
Cu aceleași arme, cu aceeași oameni și cu aceeași strategie!
Câștigi așa doar dacă te bați cu proștii!
Ca s-o scoți la capăt, ori te concentrezi asupra unuia și renunți la celălalt, ori pe cel de-al doilea îl amâni sau îl disimulezi.
Ei nu și nu!
Dragnea și PSD au ținut să schimbe din temelii, în mod convenabil lor, sistemul juridic românesc, iar când s-a ivit ocazia, au încercat s-o distrugă, fără fereală, pe orice cale, pe Laura Codruța Kovesi, când aceasta și-a anunțat candidatura europeană. Cum „argumentele” celor două conflicte deschise de PSD sunt de același fel, merg în aceeași direcție, încercând, ca strategie unică, să se susțină unul pe altul, nivelul de credibilitate a ajuns atât de jos încât nu mai poate fi luat în serios de nimeni. Ei nu doar că abuzează justiția, ci o abuzează deschis și pe Kovesi și pe oricine care spune altceva. Și e clar pentru toată lumea!
Nu era destul o singură bătălie?! Sau cum zice românul: (nu) era destul o botă la un car de oale!?
N-am nicio îndoiala că socoteala așa-zișilor strategi ai puterii a fost că, dacă o înfrâng și deturnează din drum pe LC Kovesi, înseamnă că am învins/convins „monstrul european” și deci au rezolvat și problema de fond a justiției din România. Adică, dintr-un foc, împușcă doi iepuri!
Socoteala pare greșită pe tot frontul! Căci nimeni dintre cei enumerați mai sus nu cedează și nu se lasă convins cu privire la sensul schimbărilor negative din justiția românească (legi de funcționare, control politic, intimidarea magistraților etc.). Își mențin criticile și par dispuși să ajungă la sancțiuni.
Pe de altă parte, Laura Codruța Kovesi, în ciuda acuzațiilor tot mai grave cei se aduc din țară, pare a întruni un consens tot mai larg, atât printre politicienii influenți din UE, cât și în opinia publică europeană (vezi pozițiile celor mai influente publicații din Europa). Poate tocmai de aceea!
Ce-ar putea ieși!?
Dacă lucrurile își urmează cursul, PSDragnea și aliații ar putea să se fi bătut în două războaie și să piardă trei: primul, pentru subjugarea justiției, al doilea, pentru demolarea europeană a Codruței Kovesi, iar cel de-a treilea (neprevăzut), să fie excluderea PSD din Partidul Socialiștilor. Și cu asta ce-au făcut!? Rămâne să-și continue războaiele împotriva românilor?
Dar, la urma urmei, nu câte războaie pierde PSD ne interesează, ci câte pierdem noi și România cu lumea civilizată! Aceasta e marea noastră „bătălie”!
La aroganța, disprețul și sfidarea afișate în tot ce fac, „derbedeii politicii românești” n-ar trebui tratați cu sfaturi, ci dați jos imediat! Însă pot învăța și singuri că, în toate, chiar și în războaiele informaționale (hibride, murdare), mai presus de toate este credibilitatea.
S-o ai sau să n-o ai!
Urmează votul!

Feb 28

Mersul pe sârmă

Posted on by

Portret 1
De câțiva ani, țara noastră trăiește într-o echilibristică continuă, obositoare și periculoasă. Mergem pe sârmă din punct de vedere politic, într-un balans nesfârșit, o bălăngăneală a puterii, cu senzația că, la fiecare mișcare (moțiune de cenzură, schimbare de guvern, remaniere, proteste, lege, diverse „reforme” etc.) totul se prăvălește în gol. Am ajuns pe muchie din și perspectivă economică, din pricina „pietroaielor fiscale” legate de gâtul economiei din motive populiste, de promisiuni exagerate, nesustenabile, nerealiste. Schimbările succesive, neanunțate, imprevizibile și impredictibile de legislație hărțuiesc mediul de afaceri, înroșesc economia, cresc inflația și înrăutățesc viața oamenilor, în cele din urmă. Confuzia, degringolada, nesiguranța domnește cu privire la situația noastră în UE. Din pricina multiplelor modificări legislative, a controverselor din justiție, a ostilizării tuturor organismelor internaționale din domeniu, România a ajuns un fel de paria, la o margine a UE, nu departe de un „no man’s land” geopolitic.
Toate aceste echilibristici (și altele, mai mari sau mai mici), nenaturale, forțate (răspunzând unei agende străine intereselor comune), creează senzația (și așteptarea fatidică) de pericol iminent, de prăbușire, de scăpare în gol. Cumplit e că nu doar că nu știm când, dar nu știm nici dacă și nici unde vom cădea în prăpastie. Știm numai că n-am găsit nicio soluție încă și că tangajul continuă.
La limita „prăbușelniței” merge PSD, fără să știe ce-i rezervă europarlamentarele din luna mai, la fel ca liderul său, Liviu Dragnea, care „pe sârmă” s-a dus și el la Madrid (la reuniunea socialiștilor europeni) și clătinându-se s-a întors. Pe muchie se duce și opoziția (cu Iohannis în frunte), care nu știe dacă face prea mult (nelăsând PSD să-și rupă gâtul singur) sau prea puțin (pentru a câștiga încrederea electoratului). Nici noua opoziție (USR, PLUS, DEMOS, PRO România) nu știe dacă „calcă” pe teren destul de lat pentru a convinge oamenii să iasă la vot.
În fine, mucaliții ar spune că mergem pe sârmă cu toții pentru că nu am fost în stare să construim „autostrăzi” și acum tragem ponoasele.
Dar până să facă politicienii autostrăzile (cele proprii și cele ale civilizației politice și democratice moderne), mai e mult și așteptările pot fi în van. În democrație (și nu e un șablon), cei mai vajnici constructori (de autostrăzi) sunt cetățenii care pun mâna și se implică. Și nu există în omenire o forță cunoscută mai mare și de nestăvilit decât a mulțimii conștiente și puse pe treabă. Nimeni nu-i poate sta în cale. Ne arată istoria!
Nu că această conștientizare (luare la cunoștință de sine) ar fi foarte ușoară și la îndemână, dar, bag seamă, e singura soluție.
Și nu sunt necesare de fiecare dată revoluții, victime și vărsări de sânge.
Câteodată e de-ajuns doar să facem ceva.
Să încercăm, să ne străduim, să înțelegem!
Și să mergem la vot!
E primul pas și cel mai important de a ne simți pământul sub picioare.
Și a arunca naibii sârma păcătoasă!

Feb 28

„Țara răufăcătorilor”

Posted on by

Select11
Într-o vreme, cam pe când Victor Ponta era premier și Traian Băsescu președinte, se spunea despre România că este „țara procurorilor”. Două motive îndreptățeau acest apelativ, ce dădea fiori reci unora: pe de-o parte, cele mai influente poziții în statul român erau ocupate de procurori (sau foști), pe de alta, era un primat al acuzatorilor publici și o prigoană a corupților.
Sigur că fenomenul corupției atingând mai ales nivelurile de sus ale politicii (și societății), cultul pentru acuzația publică era pe placul poporului și îi oferea satisfacția și „sângele” de care avea nevoie. Era vremea marilor dosare de corupție care au uimit o țară și o lume întreagă. Tot atunci, am asistat, stupefiați uneori, la ceea ce se numea „telejustiția”, acel „proces” unde dreptatea era făcută, până la proba contrarie, de către media, mai ales prin televiziuni. Judecând aceste lucruri, eu nu mi-am pus niciodată problema că e prea multă „procuratură” în România (cum considerau alții), dimpotrivă, credeam că e (încă) prea puțină justiție față de ceea ce se întâmpla în mod real. Alta e chestiunea, pentru că, iată, ne întrebăm acum dacă s-ar fi putut face și altfel și dacă această exhibare a actului de justiție a adus doar foloase sau a pricinuit și daune. Răspunsul e cu da și nu.
Da pentru politicienii care au susținut-o (pentru că a fost un vector politic major care a asigurat succesul electoral).
Da pentru poporul oamenilor cinstiți, care se simțea reprezentat (prin prinderea și întemnițarea hoților).
Da pentru visteria națională, prin tăierea canalelor de deturnare a averii statului (teoretic, banii „ocrotiți” de lăcomia conducătorilor putând fi dedicați unor proiecte de interes național)
Da pentru imaginea țării în UE și în lume (părând a fi intrat pe făgașul statului de drept și al justiției egale pentru toți).
Nu pentru că justiția, fie că era, fie că nu era dreaptă, părea orientată și se lega, inevitabil, de niște acuzatori și acuzați de înalt nivel politic (derautant fiind nu sentimentul de justiție accentuată, ci de parțialitate).
Nu pentru că a antagonizat mai mult decât era cazul societatea românească (mai ales acea parte care era afectată direct de stigmatul acuzațiilor)
Nu pentru că a realizat o coaliție sui generis a luptei anticorupție, formată din infractori prinși, infractori neprinși, viitori infractori, de la cel mai înalt nivel politic, dar și susținătorii inocenți ai acestora.
Nu pentru că s-a creat o ruptură totală în clasa politică, care nu mai face posibile consensul, compromisul, negocierea (lăsând poporului „ignorant” toată răspunderea alegerii dintre cele două Românii ireconciliabile).
Mai mult decât ne-am închipuit și decât ne-am fi putut aștepta, anul 2016 a constituit punctul de inflexiune în politica românească și în destinul țării noastre, iar cheia acestei transformări o găsim în acest bilanț. A fost anul alegerilor (ce încheia ciclul de zece ani de apartenență la UE), câștigate, pe un fond de absenteism masiv și cu un discurs populist-naționalist, cu o largă majoritate, de partidul (PSD) care a fost principala țintă (dar nu singura) a luptei împotriva corupției. Au urmat doi ani de frământări, de agitație, de proteste interne și de luptă politică în tranșee, dar abia acum înțelegem cu adevărat care este miza.
S-a pornit de la faptul că un condamnat penal (Liviu Dragnea) nu poate conduce legal un guvern și se va ajunge că aceleiași persoane să-i fie îngăduit (tot legal) să devină președinte al țării. Fără ca nimic din natura faptelor și a oamenilor să se fi schimbat între timp. Chiar nimeni din țara asta nu a fost pregătit: nici să facă, nici să înțeleagă, nici să riposteze și nici să accepte așa ceva. E o metamorfoză rapidă și care a surprins pe toată lumea, de la inițiatorii ei aflați la putere (mirați de cât de ușor le iese totul), la adversarii lor politici (uluiți cât de greu e să explice/critice) și până la popor, luat și el pe nepregătite (incapabil, deocamdată, să înțeleagă, să asimileze și să reacționeze în fața noii situații).
Într-un timp relativ scurt, statul român a devenit o „coajă goală”, în care instituții democratice fundamentale (președinția, guvernul, CCR, avocatul poporului, justiția, ANI etc.) și-au pierdut (parțial sau total) sensul sau au fost deturnate de la rolul inițial. Iar fosta „țară a procurorilor”, a acuzatorilor publici, și a luptei împotriva corupției s-a transformat în „țara infractorilor”, în paradisul denunțurilor și a denunțătorilor, în țara luptei anticorupție. „Telejustiția” a ajuns o amintire, fiind înlocuită de „teleinfracțiune”, răufăcătorii sunt cei onorabili și nu procurorii. În acest spațiu gol (al statului demolat), „spiritul infracțional” a început să construiască altul nou, începând cu filosofia și legislația penală și încheind cu noua arhitectură constituțională, făurită „pe șest”, cu complicitatea elitelor (cumpărate pe banii lor), cu acordul Curții Constituționale, dar fără consultare populară.
La modul simbolic, această transfigurare grotescă se reflectă chiar în aceste zile: procurorii să fie arestați, iar infractorii să fie puși în libertate.
E sigur că logica politică (a succesului și a abuzului) nu va rezolva această „confuzie de țară”. În democrație, doar rațiunea electorală (a solidarității și interesului comun) poate rezolva acest conflict ireconciliabil. Dacă funcționează.
Dar pentru asta, poporul electoral trebuie să înțeleagă sau să simtă pericolul „statului infracțional”, în care beneficiarii sunt puțini și mari, iar perdanții sunt mulți și mici.

Feb 04

Cu noile partide

Posted on by

Portret 3
Susțin cu perseverență (și pe toate căile) că România se află de multă vreme într-o stare de blocaj politic de natură să-i afecteze dezvoltarea, stabilitatea, securitatea, prestigiul și imaginea de țară membră a UE și partener NATO.
La baza acestei situații maladive cronice stau mai multe cauze, din care amintesc câteva dintre cele mai importante: o tranziție smucită, imperfectă de la partidul unic la multipartidism, o democrație prost învățată, însușită și asumată, o slabă cultură politică la nivel de mase, un sistem de partide (tarat) tot mai puțin reprezentativ pentru societate, o mentalitate întârziată în raport cu realitățile politice și economice, un nivel de sărăcie ce afectează semnificativ libertatea politică a cetățenilor șamd.
În cei aproape treizeci de ani de democrație (așa cum a fost ea), aceste cauze au influențat diferit evoluția țării noastre, ele însele având traiectorii variabile în diverse perioade și etape.
Progresele (câte au fost) au ținut mai degrabă de factori nepartinici (individuali, externi, economici, mediatici) și de presiunea venită din exterior (în special, din partea UE în procesul de aderare, dinspre Occident și SUA, în general).
Regresele (tot mai vizibile de la un moment dat) au venit dinspre închistarea, inactualitatea (caducitatea) sistemului politic, tot mai conservator, mai egolatru, mai superficial și mai populist. Paradoxal, aflat tot mai departe de poporul pe care declamă că-l slujesc.
În același demers, în mod natural, susțineam nevoia urgentă a restructurării sistemului de partide, acest lucru însemnând, după o sumară analiză, nimic altceva decât apariția unor partide noi, proaspete, fără nicio legătură cu trecutul politic apropiat, ca singura șansă de a ieși din starea de blocaj și de regres. Este și calea cea mai rapidă, mai dinamică și mai lesnicioasă de a schimba ceva, în raport cu celelalte, ce presupun procese complicate și de durată (restructurarea partidelor vechi, schimbarea mentalităților, creșterea nivelului de trai, educația și cultura în rândul maselor etc.).
Partidele politice, atunci când își îndeplinesc menirea, pot fi niște motoare care trag după ele întreaga societate.
Dincolo de dilema „ce-a fost mai întâi oul sau găina”, apărea întrebarea firească dacă este capabilă societatea românească să inițieze, să producă și să susțină matur și autentic acest tip de proiecte speciale care sunt partidele politice?
Un răspuns dificil pentru o societate tot mai neîncrezătoare, profund polarizată, antagonizată la maximum, chiar pe coordonate politice. Greu de construit comunități de interese reprezentative într-o țară supusă hemoragiei demografice, în care cei care pleacă acum sunt chiar elitele, afectate de morbul dezamăgirii profunde și a lipsei de perspectivă. Greu de găsit liantul într-o țară a proiectelor (tot mai) individuale și a luptei pentru supraviețuire.
Și totuși!
Am făcut această voltă pentru a putea spune că, în ciuda condițiilor improprii, a îmbâcselii ideologice și a vitregiei condițiilor, în România anului 2019 au apărut, totuși, partide noi, alternative viabile pentru scrutinurile care urmează anul acesta și cel următor. Să le luăm ca „minuni”, extravaganțe, ciudățenii sau ca pe niște simptome de însănătoșire?! Nu știm, însă e bine să fim încrezători, dar vigilenți și prudenți!
Primul semnal l-a dat intrarea USR în Parlamentul României încă de la alegerile din 2016. O apariție surpriză, complet neașteptată, un partid înjghebat din vară până-n toamnă. O grupare născută dintr-un ONG, cam „nebăgată în seamă”, outsider autentic, ignorat de propaganda mainstream și de vectorii de influență subterană. Dar mai degrabă „un fenomen politic nou” ce arată, într-o țară în care campania electorală se duce pentru absenteism, nevoia oamenilor de „fețe noi” în politică și de „repere noi” în sfera de reprezentativitate politică. Era doar un simplu mugur de speranță și un semnal în societatea cea mai dezgustată de politică și cu cel mai mare absenteism la vot din Europa (60%). În ciuda scepticismului general și a marilor probleme identitare și organizatorice ale acestuia, putem spune că USR a fost o reușită și o confirmare a unui semnal public ce nu trebuia ignorat sau lăsat să se piardă.
Pe drept cuvânt, lumea arăta că s-a săturat de duetul PSD-PNL (sau troica PSD-PNL-PDL), incapabil că mai aducă la vot mai mult de 30-40% din electori. Dar USR, ca partid nou, cu tot efortul lor (disperat) de a se lupta în opoziție (alături de un PNL rarefiat, învechit, plat, puțin neconvingător) era prea puțin și trebuia multiplicat, strategic, numeric sau ideologic.
E salutară apariția unei grupări politice cu orientare de stânga (centru-stânga), numind aici DEMOS, prima care prezintă dovezi credibile că nu are legătură cu PSD (tot mai puțin de stânga și tot mai mult naționalist și populist – iliberal). Pentru simpatizanții stângii, DEMOS trebuie să iasă cât mai repede și cât mai credibil în evidență pentru a-și optimiza șansele de a intra în cărțile electorale reale.
Pe centru-dreapta s-a definitivat, în sfârșit, PLUS, în jurul fostului premier Dacian Cioloș. O poveste politică așteptată și tot mai vizibilă, tot mai controversată și, poate de aceea, tot mai convingătoare. Iar prin această alianță realizată recent cu USR, s-a conturat, cu adevărat, după mult timp (sau poate pentru prima dată) o alternativă politică nouă, dinafara sistemului. Exact ceea ce trebuia!
Cu toate riscurile, neajunsurile și controversele, merită încercat!

Feb 04

Complicitate

Posted on by

Portret 5
Unul dintre fenomenele cele mai nocive, mai periculoase și mai fără de noimă, de la noi și din vremurile recente, este acceptarea și perpetuarea stării de complicitate. E mult mai grav și mult mai dăunător decât ne închipuim.
Nu că toată lumea din jurul nostru e în deplină armonie – conflictele și contradicțiile politice bântuie în toate direcțiile, de la nord la sud și de la est la vest.
Nu că alte societăți sunt perfect echilibrate – există dizarmonii și inechități în toate sensurile, de la capitaliști la comuniști, de la cei săraci la cei bogați, de la cei puternici la cei emergenți etc.
Nu că omul altor teritorii civilizate e mai coerent, mai rațional sau mai moral – sunt dovezi tot mai convingătoare că o stare de dezordine se întinde peste tot, că o criză a valorilor e tot mai evidentă și că reperele sunt tot mai relative.
În al doilea rând, complicitatea (și ruda ei mai mare, compromisul) nu este ceva, din capul locului, rău (iremediabil) și blestemat (pentru totdeauna).
Ceea ce se întâmplă în țara noastră în aceste vremuri tulburi are o dublă caracteristică specifică: are ceva românesc sută la sută și o autenticitate balcanică de netăgăduit. N-ar fi nimic dacă n-ar genera un prezent rușinos și un viitor incert și primejdios. Or, noi, românii, nu suntem destul de mari și puternici ca să ne permitem orice.
Nu-i ușor de vorbit despre complicitate atunci când ea circulă în societate asemenea unui fluid imponderabil și de nevăzut. Pe de altă parte, complicitatea din societatea românească la acest moment e principalul suport al actualei puteri, o putere lipsită de legitimitate (fiindcă nu are mandat popular pentru ceea ce face), o putere abuzivă (derapajele, excesele și abuzurile fiind certificate atât din interiorul, cât și înafara țării), o putere fără perspectivă (fiind lipsită se resurse viabile – umane, economice, de leadership etc. – singura ei bază fiind exclusiv politică). Fără această încuviințare tacită din partea unei însemnate și importante părți a societății românești, fără pasivitatea deliberată a acesteia, fără refuzul implicării explicite a ei, actuala putere ar fi trebuit de mult să cadă.
Acum suntem în avalul acestei situații, la un moment pe care unii îl consideră tardiv și cu consecințe grave și ireversibile, cel puțin o parte din ele. Dar să vedem ce se află în amonte și cum s-a ajuns aici. Încă din campania electorală, puterea pesedistă (concentrată/abandonată în mâna unui singur om-Liviu Dragnea) avea planul gata făcut: să umfle promisiunile la maximum și să cumpere cât mai multe conștiințe și creiere (în special, intelectualimea bugetară), pe de-o parte, și să găsească țapi ispășitori pentru dezechilibrele și neajunsurile create cu bună-știință, pe de alta. Avea nevoie de liniște și pace socială (cumpărată cu mari și împovărătoare cheltuieli bugetare), dar avea nevoie și de conflict, simulat, simbolic, abstract, împins până la caricatură în zona politicului.
În paranteză spus, schema cu care s-a lucrat e una destul de laborioasă și am serioase îndoieli că a ieșit din vreun creier autohton (e prea precisă, cinică și eficientă), dar face parte din arsenalul populist, foarte la modă acum. Populismul aplicat la noi e atipic, pentru că, în teorie, elitele țintite de politica populistă sunt, îndeobște, „intelighenția” (elitele tehnice, artistice, avocații, profesorii etc.), elitele economice, bancherii, milionarii, reprezentanții la vârf ai politicii etc.. Or, la noi, clasa politică (din motive de relevanță) a fost redusă la președintele Klaus Iohannis, iar „tirul” a fost îndreptat împotriva unor ținte mai puțin precise, cum ar fi „statul paralel” (o chintesență a „elitelor abstracte”), selectiv, împotriva unor magistrați potrivnici și împotriva puterii din umbră a serviciilor secrete. În mod evident, populiștii noștri nu puteau ataca „elitele intelectuale” sau cele economice, care erau deja de partea puterii se manifestau, tacit, în complicitate cu ea.
În fond, și „pacea socială” (un fel de somnifer popular) și „conflictul continuu” (un fel de război cu umbrele) sunt niște iluzii, niște ingrediente politice și comunicaționale cu efect pe durată limitată.
Acesta este argumentul pe care „complicii” puterii (o bună parte din ei) îl știau, sperau să fie așa sau pe care preferau să mizeze, fără prea multă bătaie de cap.
Complicitatea cu actuala putere (cum spuneam, abuzivă și ilegitimă) a atins cote mari și nebănuite, din motive foarte diverse și, uneori, opuse între ele.
Complice a fost și președintele Iohannis, prin pasivitate și prea multă îngăduință (cu speranța autocompromiterii definitive a puterii), complici au fost și partidele de opoziție (uneori involuntar, prin lipsă de pregnanță și relevanță), complice este aproape toată lumea justiției (din teamă și/sau oportunism), complici sunt serviciile secrete (devenite brusc oarbe, surde, mute și impotente), mulți oameni de afaceri (așteptând să prindă „valul cel bun”), jurnaliști confuji sau non-jurnaliști, guvernatorul BNR (din al cărui „arsenal de luptă” au mai rămas câteva „adjective”) etc.
Dar pe acești complici îi știam, îi bănuiam. Ei sunt importanți și ar fi putut, prin abandonul complicității și al demonului convenabilității, să stopeze evoluția nefastă a lucrurilor.
Dar înafara lor, pe aceleași coordonate etice, se află o altă „armată” de susținători din umbră, compusă din mii, zeci de mii, sute de mii (milioane?) de „complici anonimi”. O bună parte dintre ei înțeleg ce se întâmplă, cei mai mulți știu că nu „va ține”, toți simt că nu e bine.
Dar tac mâlc, așteptând să vină toamna, să cadă frunza, singură!
Acest articol a fost publicat și de către cotidianul Monitorul de Cluj

Feb 04

Știm ce urmează

Posted on by

Select7
În mod numai aparent straniu, numirea Vioricăi Dăncilă ca premier al României s-a făcut (și) pentru ca să se poată spune că țara noastră este marginalizată în UE, că este considerată națiune de mâna a doua, că este tratată discreționar și nedreptățită de ceilalți.
Nu era greu de ajuns aici, la nivel de reprezentare (adică un om egal o țară ), luându-se în considerare „incompetența dobândită” (prin ocuparea unor funcții cu care era incompatibilă) și „prostia nativă” (limitele înzestrării intelectuale fiind evidente) a personajului în cauză, ales ca purtător de mesaj de țară.
Întrebarea este de ce să fi vrut cineva să se întâmple asta și cu ce scop? Pare greu de înțeles ca cineva să dorească răul „pentru sine” cu tot dinadinsul și să-l caute pe orice cale și cu orice preț.
Și totuși!
Orice bilanț al anului 2018 (dincolo de cele personale) arată, în termeni real-politici, că a fost sacrificată justiția (printr-o nouă arhitectură legislativă), că a fost deturnată economia (prin dimensionarea defectuoasă a cheltuielilor bugetare), că a fost măcelărită democrația (prin sfidarea pe față a celorlalți actori politici și sociali), că a fost jertfită imaginea țării (auto-discreditarea părând a fi devenit un scop în sine). Într-un cuvânt, România „peste noapte” a devenit un altfel de stat.
Dar sacrificiile nu privesc doar statul, căci a fost efectiv pulverizată imaginea partidului de guvernământ (PSD a ajuns în sondaje la circa jumătate din scorul din alegeri – 46%) și a liderilor (Liviu Dragnea se află la o cotă de încredere cu o cifră, adică sub 10%). Iar despre înrobirea și înjosirea presei mainstream nici nu mai are rost să vorbim.
Se știe de ce s-au făcut aceste imense sacrificii politico-statale (și nu voi insista asupra lor): pentru a salva de pușcărie, în primul rând, pielea liderului de partid (și a altora, în subsidiar) și pentru a crea impresia, pentru susținători, de „țară a politicienilor noștri”, nu a statului de drept.
Ceea ce nu se înțelege, deocamdată, este cum vor să remonteze acest uriaș handicap politic creat prin modul abuziv și samavolnic în care au procedat în cei doi ani de zile de guvernare, încălcând toate regulile și cutumele existente și inventând reguli/legi acolo unde nu s-a putut altfel.
Teoretic, pentru acest straniu proces de „sinucidere politică în masă” (dacă cumva nu i-a lovit cu adevărat „damblaua puterii”), ar exista două remedii, două posibilități de păstrare a puterii sau de menținere pe poziții. Încă în limita raționalității, ca să zic așa!
Prima ar fi soluția autocratică (cea hard), spre care împinge iliberalismul practicat acum, care s-ar traduce prin escaladarea și accentuarea abuzurilor (nu doar legislative), izolarea completă a opoziției, la intern, și a României, la extern, controlul cvasi-total asupra informației (prin mass-media), expansiunea agresivă a populismului și naționalismului, controlarea alegerilor pentru asigurarea succesului electoral etc. Toate acestea conducând spre o realitatea politică a unei semi-dictaturi sau dictaturi, cu păstrarea unor vagi aparențe ale statului de drept. Sunt câteva semne care îndreptățesc o asemenea ipoteză: compromiterea și încercarea de suprimare a opoziției, controlul (sau încercarea) asupra instituțiilor de forță ale statului (procurori-justiție, jandarmerie, armată, servicii de informații etc.), propaganda agresivă prin media. Avem și fapte, precum deturnarea în instanțe a cursului unor procese „politice” sau represaliile din 10 august ale manifestațiilor antiguvernamentale. Și altele.
A doua soluție (cea soft) ar fi una cvasi-democratică, încercarea de a câștiga alegerile printr-un program electoral pragmatic și eficient, care să întoarcă în favoarea lor trendul de acum, păstrând aparențele democratice, conservând la limită pozițiile României în diverse tratate internaționale și încercând să joace totul pe cartea populistă, a voinței poporului și a „dictaturii majorității”.
În opinia mea, totul este pregătit pentru un asemenea scenariu, fiind create premisele strategice și logistice și având în faza de încercare (demo) ideile principale care vor fi utilizate în campaniile electorale ce vin. Așa după cum a început să se arate, în centrul campaniei de (re)câștigare a bunăvoinței românilor se va afla „tema străinilor” care ne fură și ne exploatează țara. Iar în acest scenariu de victimizare a românilor în fața „multinaționalelor”, Viorica Dăncilă are rolul său prestabilit. „Străinii” nu doar că ne iau tot ce-i mai bun (pământuri, energie, bănci, comunicații, comerț etc.), dar ne și batjocoresc liderii, îi tratează de sus, le nesocotesc funcția și mandatul popular.
Bineînțeles că totul e o manipulare ordinară, o strategie populistă, un anti-elitism cusut cu ață albă dacă e cine să-l priceapă.
Ce ar realiza această strategie în favoarea PSD: justifică toate măsurile economice populiste, luate „pentru români”; justifică toate măsurile legislative de la sfârșitul anului trecut, luate „împotriva străinilor”; justifică toate criticile „străinilor” aduse PSD cu privire la justiție și încălcarea statului de drept (care ar avea substrat economic); demonizează instituțiile internaționale, menite să-i sărăcească pe „români”; creează fantasma „ne descurcăm mai bine singuri”, „n-avem nevoie de voi” șamd. Ce nu poate face această strategie, cu altă ocazie!
Când pe Iohannis l-ai acuzat deja de toate relele din lume, când „statul paralel” s-a tocit, când Soros a „îmbătrânit” și el, când n-ai pericolul „imigrației”, nu-ți rămâne decât să te erijezi în apărătorul românilor. De propriile umbre!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj