Tag Archives: politica

Oct 23

Jurnalician vrs. politilist

Posted on by

Poza blog 1
Aud (tot mai des în ultima vreme) că politicienii seamănă foarte mult cu jurnaliștii, cu alte cuvinte, că jurnaliștii sunt aidoma politicienilor. Înainte de a demonta această aberație, vreau să spun că știu de ce a apărut acest laitmotiv în spațiul public și înțeleg și semnificația lui. A apărut pentru că suntem în preajma alegerilor, iar politicienii ar face „pe dracu-n patru” să iasă „cu fața curată” și să prindă un nou mandat. În aceste împrejurări, se produce (pe căile cele mai gălăgioase) mascaradă numită „primenirea clasei politice”, în care „clasa” cea veche (îmbătrănită în rele) vrea să pară „nouă” (și întinerită), recurgând la tot felul de trucuri ieftine, cu efecte vizuale și auditive cât mai pregnante. Fac o paranteză: pe fond, în România nu există politicieni profesioniști (cei care studiază și se pregătesc pentru asta sunt, de obicei, ignorați), ci doar „talentoși ai politicii”, oameni proveniți din baza de rude, aliați, prieteni, afini de interese și „lingăi” (profesioniști sau amatori) ai politicienilor aflați deja „în funcție”. Așadar, una dintre aceste mișcări preelectorale de presdigitație politică (nici foarte elaborată, nici foarte eficientă) este de-a invita (cu mare pompă) și a pune pe liste (ca mreajă la vot) jurnaliști cu nume foarte cunoscute (n-am zis foarte buni sau reprezentativi). În felul acesta, lumea va afla, va vorbi, va dezbate, iar această „schimbare” va putea fi instrumentalizată de „specialiștii” în imagine ai partidelor. Până aici, dacă lucrurile merg în felul acesta, ne situăm încă între niște limite de rezonabilitate: pe de-o parte, ar fi oarecum firesc ca politicienii noi să fie recrutați și din rândul jurnaliștilor (precum din rândul altor categorii profesionale), pe de altă parte, se urmărește, cum am spus, transmiterea unui așa-zis „semnal de primenire” a partidelor, folosirea notorietății acestora ca tracțiune de vot și realizarea unei investiții, politice și electorale, ieftine și rapide (fără consum mare de timp și de bani). Urmările sunt, de fapt, altele și niciuna pozitivă, în opinia mea: intrați în altă „branșă”, jurnaliștii își pierd conturul și identitatea, se „compromit”, nereușind să ia și să păstreze ceva din valorile profesiei lor; „înghițirea” lor de către masa politică este percepută înafară ca o pildă de oportunism și de asimilare fără rest; induce o stare de confuzie generală, atât în rândul breslei jurnalistice, cât și a celei politice și în rândul publicului. Este o avansare sau o degradare? Este recunoașterea unui merit sau a unei metehne? Este de folos personal sau de interes public?
Raportat la situația de față (recrutarea sau încercările de recrutare ale unor jurnaliști de către PNL și PSD), personal, nu mă interesează prea mult faptul în sine (care nu este o noutate) și nici analiza de la caz la caz (prea puțin relevantă). Ceea ce mă deranjează cu adevărat este tocmai semnul egalității pus (mai mult de voie decât din întâmplare) între cele două categorii (politicieni și jurnaliști), invocarea apăsată a asemănării dintre ele, faptul că ar fi interșanjabili. Acest lucru mi se pare nu doar complet neadevărat, ci de-a dreptul aberant, pentru că vorbim de două profesii cu funcții sociale nu doar diferite, ci chiar opuse și de oameni puși în situații care nu sunt comparabile/compatibile. Iată care sunt argumentele:
 Politicianul este exponentul unei puteri reale, consacrate prin lege, cu prerogative efective de exercitare a puterii; jurnalistul este exponentul unei puteri simbolice („a patra putere”), cu atribuții indirecte și cu funcția (la fel de simbolică) de „supraveghere” a puterii
 Politicianul trăiește prin imaginea sa (creată efectiv prin intermediul jurnaliștilor); jurnalistul trăiește prin imaginea pe care o creează despre realitate și politicieni (ca principali vectori ai acesteia). Politicianul se luptă cu impresiile, jurnalistul, cu faptele (nu invers)
 Politicianul construiește lumea (șa cum este); jurnalistul o arată așa cum este
 Responsabilitatea și răspunderea socială sunt diferite: politicianul dă socoteală pentru deciziile sale și pentru urmările acestora; jurnalistul răspunde pentru modul în care aceste decizii sunt aflate și înțelese de către public
 Politica este un execițiu pur de oportunism, jurnalismul este un act dur de realism. Politica este „arta posibilului”, jurnalismul este „arta probabilului”
 Politicienii vând iluzii publicului, jurnaliștii vând informații acestuia (nu informații despre iluzii)
 Pentru politician contează (numai și numai) adevărul propriu; pentru jurnalism contează (numai și numai) adevărul comun. Pentru politician contează (doar și doar) interesul personal (de partid, de grup); pentru jurnalist contează (doar și doar) interesul public
 În relația unu la unu, întotdeauna, politicianul se apropie de jurnalist; jurnalistul, întotdeauna, se îndepărtează de politician. Apropierea folosește unuia, îndepărtarea, celuilalt. Publicului folosește distanța optimă dintre ei.
Caruselul deosebirilor ar putea continua, dar trebuie spus ceva și despre asemănări, care țin de slujirea oamenilor, a țării, a poporului din care faci parte. Spuse așa, parcă încep să sune fals. De aceea zic că nu există un act de mai mare patriotism decât să-și faci meseria (fiecare pe a lui) potrivit propriei meniri și regulilor care o definesc. Nici nu ne putem aștepta la mai mult, nici n-ar trebui mai mult.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 18 octombrie 2016

Jan 29

Două tururi de scrutin

Posted on by

DSC_0154
Subiectul alegerilor primarilor în două tururi de scrutin (ce părea „mort” după refuzul lui Dacian Cioloș) a fost resuscitat duminică de Klaus Iohannis. Prezent la Iași, la omagierea „Unirii mici”, președintele țării și-a făcut public acordul pentru alegeri în două tururi (considerând a fi opțiunea corectă), fapt ce a fost imediat interpretat și care, efectiv, poate schimba „destinul” legii electorale. Mai mult de atât, în presă au apărut informații despre negocieri de culise între partide pentru reluarea acestui subiect chiar sub forma, radicală, a asumării răspunderii de către guvern tocmai pe această lege. Anterior, în mod întrucâtva surprinzător, premierul Cioloș respinsese cererea liberalilor de a modifica legea electorală, în sensul dorit de ei, prin ordonanță de urgență, sub motivul formei nepotrivite (de ordonanță) și a unei prea mari încărcături politice pentru un guvern tehnocrat. În democrație, s-o spunem, disputele politice sunt firești, controversele sunt recomandate, unanimitatea este periculoasă, iar disputa cu argumente este întotdeauna preferabilă consensului, indiferent de subiect. Dincolo de aceste premise, de „fragilitatea” la vot a guvernului, de interesele diferite ale partidelor, de sensibilitatea președintelui etc., ar trebuie să conteze interesul general și să primeze, în decizia finală, o bună reprezentare a cetățenilor, o participare substanțială la vot, o implicare a acestora în procesul democratic, transparență în procesul legislativ și cel electoral. Din aceste motive, tematica alegerii într-un singur tur sau în două tururi trebuie bine înțeleasă, corect asimilată de către alegători și aleși și aplicată deschis. Cu atât mai mult cu cât, iată, „meciul” nu este jucat.
De ce să se voteze într-un singur tur:
1. Ca învățătură de minte pentru cei care au crezut și cred că legile se fac pentru a rezolva probleme, personale, de familie, de „gașcă” sau de partid, de natură politică, economică, juridică etc. ale celor care fac legile;
2. Ca pildă pentru ce poate însemna votul conjunctural și legea făcută cu gândul la altceva. În fapt, atunci când a fost votată legea electorală cu vot într-un singur tur, ea a fost agreată atât de PSD, cât și de PNL (partide hotărâtoare la vot), și unii și alții crezând că le va fi de folos. Va fi, dar în mod diferit, iar liberalii au acceptat fie din lipsă totală de viziune politică, fie din cauza unor „sfori” (reușite) în partid la acel moment, fie sub presiunea primarilor în funcție din partid;
3. Ca pedeapsă pentru amatorism în politică, politicianism ieftin și prost mascat, lipsă de realism, cultivarea interesului îngust în politică, ignoranță, prostie etc.
4. Există și argumente pozitive pentru un singur tur, cum ar fi evitarea înțelegerilor și a alianțelor electorale de culise pentru turul doi sau genuinitatea alegerii „din prima” etc.
De ce să se voteze în două tururi:
1. Ca exercițiu democratic într-o țară în care rostul votului și al alegerilor nu sunt suficient de clare, în care democrația încă este o formă lipsită de conținut și în care prezența la vot este constant scăzută
2. Pentru aprofundarea votului și responsabilizarea celor care votează sau nu; „prima strigare” (turul întâi) poate trece „neobservată”, prinzând alegătorul nepregătit, neatent, dezinteresat; analiza unui rezultat parțial, posibilitatea schimbării rezultatului, incidente de campanie etc. pot mobiliza și responsabiliza oamenii pentru vot în turul doi (cum se întâmplă mereu)
3. Pentru mai buna cunoaștere a candidaților și a programelor și promisiunilor acestora. Primul tur, cu (posibil) foarte mulți candidați, dispersează mesajele și interesul publicului, partajează atenția acestuia, provocând confuzie, uniformitate, lipsă de pregnanță, dezinteres etc. Turul doi, cu doar doi candidați, cei mai buni, focalizează atenția, induce ideea de dispută, de program, de concurență, de identitate și de răspundere.
4. Votul într-un singur tur creează un avantaj mare, clar, indiscutabil, primarilor în funcție, care sunt mai bine cunoscuți, dispun și utilizează mai multe resurse (inclusiv ale primăriei), beneficiază de votul interesat, de circa 15% (al angajaților, membrilor de partid, al celor favorizați, al clientelei și al cârdășiilor făcute în timpul mandatului) și de votul inerțial, 5-10% (al alegătorilor mecanici, necritici, ce votează mereu pe cel în funcție). Aceste mecanisme de vot pot da singure primarul, fără nicio campanie electorală, fără nici un program, fără nicio diferență, cu tot efortul concertat al altor partide și candidați, al campaniei creative, cu toate afișele și mesajele electorale, cu toți banii aruncați în publicitate și marketing electorale.
5. Votul într-un singur tur, superficial și conjunctural (totuși, nu antidemocratic), poate genera și încuraja tendințele extreme și extremiste, „loviturile” de moment, concertarea și instrumentalizarea (compromiterea adversarilor) unor acțiuni de moment ce pot duce la succes nemeritat, furt de imagine, foloase incorecte, ce nu mai pot fi îndreptate și corectate prin vot.
Din aceste motive, consider eu, nimic n-ar fi prea mult pentru a îndrepta o eroare evidentă: nici din partea președintelui, nici din cea a premierului, nici din partea Parlamentului, nici din partea oricărui partid politic. S-a văzut că rezultatele votului nu sunt dinainte bătute „în cuie” niciodată.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de cluj din 26 ianuarie 2016

Jun 21

Spre Londra cu Baku

Posted on by

DSC_0174
Continuă navigatul tulbure al României prin Uniunea Europeană. Am dat cap-compas Londra (putea fi altul), nu doar pentru că, în spiritul excepționalismului britanic, Anglia este o țară atipică, ci și pentru că se comportă, într-o anumită măsură, ca o țară post-UE. De fapt, la nivelul UE, nu e greu să înțelegem atitudinile marilor puteri: Anglia, dacă n-a putut să fie prima, a vrut să fie „altfel” și este altfel; Germania a vrut să fie prima, este în capul mesei (numeric, financiar, economic) și se comportă ca atare; Franța nu este nici prima și nu este nici „altfel”, dar nu prea are ce face, deocamdată etc.. În felul acesta, îi putem înțelege pe toți, de la greci, „scandalagii Europei”, în lipsă de altceva, până la gălăgioșii și pragmaticii italieni, trecând prin faza „copilul teribil/tembel” al Europei, cum pare acum Ungaria. Întrebarea tulburătoare este cum se identificată România și cum poate fi ea individualizată în acest concert polifonic. Mărturisesc că întrebarea este apăsătoare, iar răspunsul este nu atât de greu de dat, cât de greu de suportat. Are România un profil, ne știu europenii a fi cumva, știm ce vrem din această incursiune geo-politică? Semnele sunt proaste.
Respectând metafora navigatorului, unii vor spune că plutim în derivă pentru că nu am avut/avem nici comandant, nici cârmaci. E chiar o ironie să invoci acest lucru când unul dintre conducători a fost comandant de vas la propriu, dar discuția are sens și la modul serios. De exemplu, primul comandant postdecembrist era prea bătrân și navigase doar pe râuri interne, în ape mici, fără adâncime și fără ieșire „la mare”, făcând curse de siguranță, într-un trafic ce trebuia să asigure, numai și numai, „supraviețuirea”. Celui de-al doilea comandant i s-a dat pe mână o corabie prea mare și de producție externă, complicată și greu de manevrat, cu mateloți interni nepricepuți, dar învățați să chiulească și să fure. Cel de-al treilea conducător, cum spuneam, a fost chiar un fost comandant de vas care, din păcate, și-a luat funcția la propriu: s-a comportat ca un căpitan de goeletă (uneori de pirați) când ar fi trebuit să fie conducător de țară. Iar când se enerva, mătura puntea cu toți, schimba echipajul și „incendia” vasul, apoi „trăgea” ancora în diverse porturi ale lumii și căuta femei. Ultimul comandant pare timorat, vasul e șubred, supraîncărcat, vremurile sunt schimbătoare și mările mișcătoare, iar el parcă învață încă „meserie”.
Despre cârmaci sau despre cei care au ținut efectiv timona țării în mână (diverși premieri) sunt și nu sunt multe de spus. Dacă corabia ar fi întreagă și prosperă, echipajul mulțumit și portul sigur, ai zice că au ținut direcția bună. Impresia este că au ținut ei cârma, câine-câinește, pe direcție, dar vasul a luat apă, are fundul spart, stă pe-o rână, gata să eșueze, dezmățul și furturile sunt în toi, iar echipajul bombăne, oamenii nu mai au încredere și revolta pe punte e gata să izbucnească. Cu unele excepții, cam așa fost mereu, indiferent cine a ținut timona. Iar acum avem un „timonier de excepție” și merită atenție prin ultimele manevre pe care le face înainte de a eșua. Important este către ce recif ne îndreptăm acum și cât de grave vor fi avariile în momentul în care cala va lovi stâncile. Căci primele scrâșnete încep deja să se audă. Și- apoi să vedem cu ce venim înapoi: cu crucișătorul, cu bricul, cu bacul sau cu pluta.
Așadar, Victor-Viorel Ponta nu și-a dat demisia din funcția de premier, așa cum părea că va face, cum impunea onoarea și rangul pe care îl are și cum îi șopteau cele mai lucide și realiste voci chiar din proximitate. Autopenitenței, demnității și posibilei reabilitare, el le-a preferat duplicitatea, ipocrizia, privilegiile. Nu e sigur încă de ce: de plăcerea satisfacerii ego-ului și a vanității unuia scrântit de putere sau de frică pentru ce s-ar putea întâmpla? Iar apoi, după ce întoarce spatele cutumelor și obligațiilor democratice occidentale, se urcă subit în avion și o ia spre Est, la o competiție sportivă îndoielnică, găzduită de Baku, capitală oficială a unei dictaturi neoficiale, și girată direct de Vladimir Putin, în apropierea căruia Victor-Viorel nu se sfiește să se afișeze. Întrebarea, dramatică pentru țară, este de la ce (se face că) pleacă el și unde se (face el că se) duce. Înțelegem perfect problema cu „ambasadele” occidentale, știm cine sunt, ce-au vrut ele, de ce au credit limitat și de ce ne sunt prieteni „cu măsură”. Poate au dreptate și cei care zic că, în fond, ne disprețuiesc, că încearcă să profite și că, atunci când vine sorocul, ne lasă, fără scrupule. Înțelegem, de asemenea, că ne „împrumută” democrație, principii, modele, rafinament și stil de viață. Ok. Asta e! Să spunem „merçi”, să luăm și să folosim ce-am primit, să ne vedem de viață ca „tovarăși de drum”. Căci alternativa estică e cețoasă și înseamnă autoritarism, ambiguitate instituțională, duplicitate perpetuă și minciună ajunsă la rang de principiu, segregaționism financiar și moral, cultivarea privilegiului, stranietate etc. Ceva ce seamănă cu ceva ce-am mai auzit și auzim, dar pe care ar trebui să-l uităm.
Anglia își permite să se arate atipică pentru că este atipică. Noi nu ne permitem asta. Ca să putem fi atipici, mai întâi, ar trebui să fim măcar tipici, iar noi nu suntem decât mitici.
Iar despre post-UE, nu-i așa, mai bine să nu vorbim.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 16 iunie 2015

Jan 31

Dar-ul de după dar

Posted on by

Dar-ul de după dar

În discursul despre starea națiunii din acest an, Barack Obama a spus-o și a spus-o bine: „când voi putea lua măsuri fără a urma calea legislativă pentru a îmbunătăți șansele familiilor americane, o voi face”. Această formulare, privind eludarea legislativului, rostită în fața Congresului SUA, n-a putut trece neobservată, căci republicanii l-au întâmpinat cu mare ostilitate, iar un congresman nu s-a sfiit să-l numească pe Obama „dictator socialist”. Desigur că urmează un mare DAR sau chiar mai multe ce „amorțesc” această exprimare publică nedemocratică, orice s-ar spune, nefericită. Așadar:

  • Știm cu toții că președinția SUA este o funcție specială, de șef al executivului, cu prerogative mai mari (uneori discreționare) decât ale unui prim-ministru obișnuit, să nu amintim aici decât celebrul drept de veto, care poate răsturna o lege votată de Congres
  • Apoi nu uităm că toți prim-miniștrii fac la fel, într-un mod sau altul, pe tăcute și uzând de toate pârghiile și portițele îngăduite de sistemul legislativ
  • De asemenea, în orice susținere publică de acest fel există o doză însemnată nu doar de politică, ci de populism și chiar de demagogie, că așa e în politică
  • Apoi nu uităm iarăși că suntem în cel mai puternic și mai dezvoltat stat cu democrația cea mai consolidată (dacă există așa ceva), așa încât nu trebuie să ne facem griji
  •  În sfârșit, pentru că președintele invoca acest uz neobișnuit pentru probleme importante ale țării, cum sunt reducerea inegalităților sociale și accelerarea creșterii economice, ar trebui, se subînțelege, să fim mai îngăduitori cu democrația.

Cu toate acestea, există un DAR (sau chiar mai multe) de după DAR, pornind chiar de la temelie:

  •  Cum și de ce să se vorbească despre ocolirea Parlamentului unui stat reprezentativ (chiar cel mai mare, cel mai puternic, cel mai democrat) într-un moment istoric sensibil când sunt puse în discuție, odată cu criza, rolul statului, principiile (legile) capitalismului și ale economiei de piață, virtuțile democrației?
  • Apoi de ce a trebuit spus răspicat, în gura mare, acest lucru în momentul de cea mai mare atenție și audiență ale președintelui, respectiv în discursul despre starea națiunii?
  • Cum a fost posibil ca această aserțiune discutabilă să fie făcută de primul președinte de culoare al SUA, susținut de Partidul Democrat, cu un sufragiu popular foarte larg și ales în două mandate succesive?
  • Cum s-a putut întâmpla acest lucru în SUA ce constituie (și se erijează în) model democratic universal ce-și permite să apostrofeze și să aducă la ordine pe cei care nu respectă principiile democratice?
  • În ce stat și care prim-ministru nu ar putea identifica două-trei probleme importante (și chiar reale) pentru țară unde să invoce renunțarea la birocrația politico-democratică pentru a rezolva eficient aceste probleme?

Și totuși!

În aceste zile, Ucraina vecină geme sub uriașele eforturi și sacrificii de a zămisli …democrația, iar cel care vorbește despre dreptul la determinare al poporului și despre sancțiuni împotriva statutului ucrainian este chiar Barack Obama.
Mai reținem câteva aspecte asemănătoare doar sub titlu de inventar acum. De exemplu, Germania nu-și ascunde de mult dreptul discreționar exercitat în cadrul UE, iar Uniunea în sine este un mecanism ciudat, în care deciziile importante, strategice aparțin unor tehnocrați „vizionari”, care nu se consultă cu nimeni, iar acestea sunt apoi justificate și „acoperite” prin instituții parlamentare și mega-parlamentare, ce le dau legitimitate sau nu șamd. Și aici avem DAR-uri și DAR-uri de după DAR-uri asupra cărora merită revenit.

Jan 07

Cei PRO, cei CONTRA și MOFLUJII

Posted on by

Un fost premier al României, Adrian Năstase, a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare. E a doua condamnare și, de data aceasta, nu șocul e mai mare, ci pedeapsa. În fine, lucru nu-i lipsit de importanță, căci ecourile și reacțiile sunt ample și, aș îndrăzni să spun, rău prevestitoare pentru noi toți. Până la a vedea cum (nu mai e mult de așteptat), să sesizăm, din partea societății românești, același tip de reacție, specific ultimului deceniu: în presă, pe forumuri și rețele, la serviciu, pe stradă, la stadion și oriunde, când e vorba despre ceva mare, inutil și gălăgios, țara se rupe fix în două și jumătate. În principiu, acestea sunt cei PRO, cei CONTRA și MOFLUJII (ca să mă exprim caragialesc), numindu-i pe aceștia din urmă pe cei înșelați, nemulțumiți, dezamăgiți, blazați. Moflujii n-au atins nivelul de categorie întreagă pentru că, în esență, ei nu contează, nu știu nimic, nu cer nimic, nu se implică și nu votează. Să-i lăsăm, deocamdată, în pace, așteptându-i să se trezească, deoarece, totuși, ei sunt cei mai multi și mai importanți. În cazul de față, condamnarea lui Năstase, vom vorbi despre cele două categorii întregi și care sunt următoarele:
1. Exaltații: la această oră, ei chiuie de bucurie, cu pumnul strâns ridicat deasupra capului. Pentru ei, acesta a fost pasul decisiv și fundamental pe care România l-a făcut spre… ceva. Condamnarea fostului premier reprezintă, mega-simbolic, răpunerea hidrei cu o mie de capete ce a ținut țărișoara înlănțuită timp de decenii. Inamicul, aproape personal, a fost zdrobit și totul seamănă cu o victorie, aproape la fel de personală, dătătoare de speranță… Pentru o asemenea finalitate, ei sunt capabili să accepte orice tip de sacrificiu, orice tip de compromis, orice tip de înțelegere și de acceptare.
2. Plângăcioșii: ei ar fi capabili să jure, cu mâna pe Biblie, că Năstase e nevinovat, că nu trebuie, sub nicio formă, condamnat, că totul e o mascaradă politică orchestrată, de la un capăt la altul, de inamici, personali și nepersonali. Și ei transformă miza pentru soarta unui om, în miză fundamentală pentru o țară și văd un martiraj acolo unde se pune problema, simplă, a unei răspunderi personale pentru niște fapte ce nu sunt, e adevărat, nici singulare, nici întâmplătoare și, culmea, nici cele mai grave. Pentru salvare, pentru îndreptarea erorii, ei ar accepta, de asemenea, orice formulă, de la compromisul (grav) de stat, până la cel (jalnic) uman.
Concluzii
N-am pomenit nimic de justiție. Deloc întâmplător, deoarece justițiabililor, fiind și ei români, li se aplică temeinic împărțeala de mai sus. Fiecăruia după numele său.
Stați calmi, n-au dreptate nici cei PRO, nici cei CONTRA (pe cuvânt și pe argumente).
Dreptate au MOFLUJII, doar că ei nu știu de ce și, deocamdată, nici nu-i interesează.