Category Archives: Media

Apr 26

Jurnalismul scurt și publicul cu memorie lungă

Posted on by

Observ, în aceste zile, un suflu proaspăt în presa clujeană și îl salut „din prima”, chiar fără a intra în detalii și a insista asupra cauzelor și formelor de manifestare. Până una-alta, e bine că se întâmplă. Pe de altă parte, aparițiile noi, consolidările de poziții sau relansările, la nivelul scăzut de receptare al presei locale, putem spune că nu crează un climat apăsat concurențial, ci mai degrabă unul complementar. Altfel spus, din păcate, ziarele, site-urile etc. nu se anulează/concurează, ci (încă) se completează unele pe altele. Ceea ce nu-i la fel de bine. Ca parte interesată, am să-mi îngădui, în virtutea experienței și a preocupărilor de zi cu zi, să sesizez câteva fenomene, ca modeste semnale și încercări de a face ordine într-un domeniu ce pare a cădea pradă haosului.

Sunt parte interesată, cum spuneam, pentru că de peste douăzeci de ani mă aflu, în diverse forme, în sfera mass-media, pot spune că le-am văzut și trăit pe toate și că nu-mi poate fi indiferent nimic din ce se întâmplă aici. Deci, contează pentru mine și cine sunt jurnaliștii, și ce fac ei și cum, și ce se spune despre ei, și care este statutul lor în societate. Subliniez, unul deloc bun și favorabil în aceste momente. Nu în ultimul rând, mediul jurnalistic va fi spațiul de manifestare pentru zeci și sute de viitori jurnaliști și nu e totuna cât de atrăgător, cât de curat, cât de prietenos și cât de prosper este acest mediu pentru tinerii ce privesc cu speranță și interes, la un moment dat, înspre această zonă. (Am văzut câteodată și acest debușeu nedrept, cum jurnaliștii „vechi” își descarcă eventualele neîmpliniri prin „tinerii” jurnaliști, chiar studenți).

Câteva din fenomenele de interes pe care vreau să le aduc azi în discuție, din sfera mass-media, sunt următoarele:

1. Clujul este o piață dificilă pentru media, nu de ieri de azi. Nu s-au lămurit deplin cauzele, dar putem vorbi de circumstanțe de luat în seamă. Iată câteva: Caritas-ul, care a decredibilizat presa locală; administrația locală atipică, ce a creat o presă ostilă publicului (presa îl critica pe Funar, clujenii îl alegeau mereu); cazurile de corupție din mass-media și corupția la nivelul cel mai înalt al administrației locale, care n-au fost deloc în favoarea presei; partizanatul fățiș; împărțirea descreționară a banilor șamd. E posibil ca jurnaliștii, luați de val și de vremuri, să uite mai repede decât publicul, mai conservator și cu memorie de elefant. Însă, oricare  și oricâte ar fi circumstanțele, niciodată, dar niciodată publicul nu este de vină pentru insuccesul presei. E suficientă și valabilă pilda văcarului care se supără pe sat. De aici pornesc toate strategiile posibile pentru viitor.

2. În mod paradoxal, astăzi, printul a devenit o susținere pentru on line. Straniu, deoarece acum abia vreo 15 ani, când The Guardian, primul, scotea ediția on line a ziarului, lucrurile stăteau exact invers, adică on line-ul susținea ziarul tipărit, care era baza. Însă paradoxul nu este o soluție, ci doar o constatare, nedreaptă, pe deasupra. O rețetă financiară justă, rezonabilă jurnalistic, ar arăta, deocamdată, că on line-ul, cel gratuit, este formula soft a publicației, iar printul, cel pe bani, este formula hard a aceleiași publicații, nu identice însă. Pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie, obligatoriu, să există o diferență clară, vizibilă, evidentă, ca și conținut și abordare, între cele două formule, print și on line. Puțini reușesc să facă această diferență (Gazeta Sporturilor reușește) și să ceară bani pentru conținutul de calitate, exclusiv. On line-ul enunță, inițializează, printul aprofundează, fixează și definește un subiect. Sigur că există și formula intermediară a conținutului on line parolat și plătit, e drept, la prețuri modice, pentru cine își permite.

Cu aceste lucruri, publicul trebuie învățat, iar marketing-ul nu este doar o poveste, ci chiar o știință.

3. Jurnalistul zilelor noastre, confruntat cu fenomenul de convergență media, cu on line-ul, blog-ul și social media, se află într-o justificată dilemă, ce merge mai bine  (dincolo de disjuncția „tabloid-serios”): conținutul scurt, enunțiativ, divers, ușor de receptat sau conținutul greu, complex, explicativ, lung, de calitate. Altfel spus, știrile scurte, multe și mărunte, eventual ilustrate, ca un mozaic ce amintește de facebook, sau analize, reportaje, anchete ce reflectă o lume diferită, profundă, legată, mai apropiată de realitate. Greu de ieșit dintr-o asemenea răspântie, dar, e limpede că un conținut eterogen, prolix, vâscos, pictural întâlnit și în rețeaua socială nu-ți va da niciodată identitate ca instituție media și plusul necesar pentru a conta pe piață. Dimpotrivă, doar conținutul independent, exclusiv, omogen, de calitate își poate conferi acest statut și acel atu de care ai nevoie pentru a marca deosebirea față de multe alte inițiative similare, la fel de facile. Aici mai există și tentația numită „valea ambiguității”, a click-ului cu orice preț, inclusiv a amestecării realului cu viralul. Această ambiguitate voită aduce click-uri, nu-i vorbă, dar, în fond, nu face nici doi bani.

De fapt, aici e cheia, la bani. Se știe și se confirmă, printul pierde bani, dar aceștia nu se duc în on line. (va urma)

Feb 27

Țara în care adevărul nu există

Posted on by

Antena3       images

 

Televiziunile de știri din România au un comportament de tip autist, pentru care stimulii jurnalistici normali nu mai există. Ele nu sunt îndreptate cu fața spre publicul lor, ci stau închinate în fața celor pe care îi slugăresc. Apoi, cele mai multe din informațiile transmise nu se raportează la oameni și, uneori, nici la realitate, ci par citite de pe un prompter străin, scris de altcineva cu o zi, o săptămână sau o lună înainte. Evenimentele focalizate nu par desprinse din actualitate, ci luate cu grijă din agenda soioasă a unui politician grobian, lipsit de imaginație. Personajele care animă aceste studiouri, deși figuri cunoscute, par niște roboți setați, care, din când în când, mai schimbă decorul și programele între ei. Pentru televiziunile de știri, la modul paradoxal, țara se reduce la capitală și la câteva palate, iar cetățenii ei sunt în număr de trei: Băsescu, Ponta, Antonescu. Problemele  societății, dezbătute zi de zi, lună de lună, an de an, sunt și ele doar câteva: Băsescu este bun sau rău, Ponta este bun sau rău, Antonescu este bun sau rău, în dozaje diferite, în funcție de banii și de influența de care fiecare dispune în aceste „agenții de publicitate”. Chestiuni legate de economie, sănătate, învățământ, cultură, nivel de trai, viață socială, sărăcie, dezvoltare, strategie națională și altele sunt secundare, fiind fie ocolite, fie apărând ca piese atașate la dosarul „problemelor principale”, mai sus menționate. Pentru televiziunile de știri nu există, cu adevărat, o agendă externă de evenimente și priorități, cum nu există o agendă internă. Știri internaționale pentru aceste „birouri de marketing politic” sunt atunci când unul din personajele cultivate de ele se întâlnește cu vreun om important sau reușește să „fure” o poză cu acesta. Iată un exemplu de inconștiență și iresponsabilitate: toate televiziunile, site-urile și ziarele din Europa și din lume deschideau cu noutăți din Ucraina, aflată în pragul unui război (nu e sigur de care), doar la noi, țară de graniță, s-au dat douăzeci de „breaking news”, în câteva ore, cu revelațiile, reale și închipuite, ale lui Tăriceanu. Dezmățul jurnalistic etalat în aceste zile, prilejuit de ruperea USL, a atins cote nemaiîntâlnite, dar și pagube de imagine imposibil de recuperat.

Un inventar sumar ne arată că în România există cel puțin șase televiziuni de știri importante (TVR News, Antena 3, Realitatea TV, România TV, B1 TV și Digi 24). Eu nu cunosc o țară, având caracteristicile noastre, cu atât de multe canale de știri. Mi-aduc aminte că în SUA există trei mari asemenea posturi, care deservesc o țară întreagă. Și, de fapt, la ce ar putea servi atât de multe la noi, decât la slujirea intereselor partidelor, persoanelor, unor jocuri partizane, fie politice, financiare, grupuri de presiune. Nicidecum la mai buna informare a publicului. Îi admir și invidiez pe cei care spun că au reușit să scape de televizor sau să-l țină închis de ani de zile. Personal, prin natura ocupației, dar și din dependență mărturisită, nu am reușit asta și încerc să fiu măcar prizonierul critic al televiziunii. De aceea, pot evalua și constata acest bilanț sumbru. Dintre toate aceste canale, Digi24, din trustul cu același nume, pretinde poziția cea mai neutră, deși și el are un trecut de partizanat pro Băsescu ce a lăsat urme. Cu toate acestea, din câte se știe, a fost și cel mai puțin urmărit, obiectivitatea ca valoare jurnalistică neavând preț la un public puternic polarizat și biciuit întruna cu informații dirijate. O figură de neutralitate face și TVR News, un post public de știri, înființat și reinființat după pofta celor de la putere. Sigur că acesta ar trebui să fie etalonul în materie de știri ca și canal public și, într-o oarecare măsură, chiar este.  Asta până când cei de la putere reușesc, și reușesc, să-l subordoneze și să-i distrugă audiența. Antena 3, din trustul lui Dan Voiculescu, deocamdată cel mai urmărit și mai vehement, a fost constant anti Băsescu și oscilant pro Antonescu și Ponta, pentru a se fixa acum definitiv în favoarea actualului premier. Realitatea TV își caută insistent o nouă identitate, după multiple schimbări de direcție și de patroni. Sub o slab jucată neutralitate, postul se poziționează mai nou pro Antonescu și anti Ponta, dar nu întoarce spatele lui Băsescu și grupării sale. România TV, a parlamentarului PSD și milionarului Sebastian Ghiță, într-un registru de semi-tabloid, ignorând toate standardele jurnalitice, are o poziție ferm și constant pro Ponta și, deopotrivă, anti Antonescu și Băsescu. B1TV a fost, de la crearea sa ca și canal de știri, favorabil pe față președintelui și critic al USL. Mai nou, păstrându-și aversiunea față de premier și partizanatul față de președinte, postul cochetează cu Antonescu de la ruperea USL. Așadar, fără dubii, ale publicului și ale CNA, avem un scor: Ponta -2, Băsescu-1,25, Antonescu-0,75.

Dar acestea sunt lucruri știute. Uimitor este cum fiecare dintre aceste canale vorbesc despre Românii   complet diferite. Nici punerea lor în complementaritate sau concurență, nici măcar media aritmetică sau medierea între aceste imagini de laborator nu dau un întreg inteligibil. De aici am tras concluzia că în țara noastră, văzută așa, adevărul nu este posibil, deci el nu există. Și nu este o țară de basm, ci România reală.

Rătăcirea aceasta tulbure a televiziunilor de știri poate fi o bună șansă pentru ziare și site-uri de știri, nici atât de bete, nici atât de slugarnice, de a se reabilita și a reface onoarea „nereperată” a presei autohtone.

Feb 21

Patru lucruri mai importante decât ruperea USL

Posted on by

images (2)                         images

 

România este o țară buimacă, cu o clasă politică iresponsabilă, cu o presă amorțită și partizană și cu un public forfecat între false probleme și propriile interese. Ruperea USL e subiectul principal și nimeni nu spune că schimbarea guvernului/alianței nu e importantă, pentru presă și pentru țară. Când însă subiectul se „lălăie” de luni de zile, iar criza atinge trei săptămâni și nu se cunoaște un deznodământ, e limpede că ne aflăm în plină aberație.  E tot mai clar că scandalul se lungește cu voie, că PSD vrea să se „scape” de PNL și are nevoie de timp pentru a „fixa” public un vinovat. Vrând-nevrând, cea mai mare parte a presei ține isonul, țintuind atenția publică de dimineața până seara. Se poate demostra simplu că în țară (dar și în lume), în acest timp (și tot timpul), se petrec lucruri (cel puțin) la fel de importante, ce influențează real viața oamenilor.  Am ales, aproape la întâmplare, patru situații numai din ultima săptămână, pentru a arăta cât suntem de fraieri și de ușor de manipulat.

Scandalul ASF-Astra Asigurări

Aici sunt două mizerii mari, cu legătură între ele. Prima, aproape obișnuită, privește salariile „nesimțite” dintr-o instituție „autonomă” (ASF), ce „controlează la sânge”, contracost, piața de capital (aflată la terapie intensivă),  piața asigurărilor (un fel de gaură neagră) și piața pensiilor private (o vacă bună de muls). Prinsă în flagrant, ASF generează, ca să scape, un scandal și mai mare, denunțând situația explozivă la societatea Astra Asigurări, cel mai mare asigurator din România. Căci vorbim de un sistem cu peste patru milioane de clienți asigurați, cu 800 de mii de RCA și cu peste două milioane locuințe asigurate. Mai mult, aici sunt asigurate Tarom-ul, Otopeni-ul și Băneasa, Poșta Română, Romsilva, Romatsa, CNADR, Oltchim și multe altele, tot ce are statul mai valoros. Ei bine, spune controlul ASF, dacă s-ar produce vreun eveniment grav, de proporții, Astra Asigurări n-ar putea plăti despăgubiri pentru că nu are rezervele necesare și legale. Ce înseamnă asta!? Ba mai mult, are deja 80 de milioane de euro de daune neachitate, iar service-urile deja resping reparațiile mașinilor asigurate de Astra. Pe deasupra, controlul a sesizat un împrumut supradimensionat, de peste 23 de milioane de euro, făcut în cadrul grupului către Medien Holding, societatea ce editează un important ziar. Cum așa? Putem înțelege de aici că Astra ar fi un fel de FNI, unde oamenii depun bani care apoi, fără explicații, dispar fără urmă? E limpede că putem vorbi de o situație explozivă și mă întreb cum e posibil legal ca, după atâtea experiențe tragice – gen Caritas,  SAFI sau FNI – un asemenea mamut financiar, cum este Astra Asigurări, poate să ajungă a fi controlat de un singur om, Dan Adamescu, o persoană cu o imagine publică mai mult decât dubioasă?

Creșterea economică de 3,5%

Anunțul acestei creșteri, ținută ca un as în mânecă de Victor Ponta, ar fi putut fi o știre pozitivă. Din păcate a fost doar o știre, trecută aproape neobservată, în lipsa unor ecouri, a unor explicații și a unor dezbateri adevărate. Iar cel mai important, dincolo de semnul de întrebare din jurul acestei cifre surpriză, este cum se reflectă această creștere în viața oamenilor sau măcar a statului român, care, în continuare, „ridică” taxe și nu „scade” ceva semnificativ. Dacă nici acesta nu era un subiect de primă mână, care trebuia asimilat de politicieni, presă și oameni de rând, atunci care?

Independența justiției

Cine dorește o justiție independentă în România? Nimeni. Bunăoară, săptămâna trecută un judecător din România, fost membru al CSM, a trimis o scrisoare deschisă către Consiliul Superior de Apărare a Țării (CSAT), reproșându-i că nu și-a îndeplinit mandatul legal de a verifica dacă există în justiție magistrați care sunt și ofițeri acoperiți. Cu toate că există o lege din 2004, care înterzice judecătorilor și procurorilor să lucreze ca ofițeri acoperiți, CSAT nu și-a indeplinit obligația legală și constituțională, reclamă judecătorul, aceea de a verifica autenticitatea declarațiilor pe care magistrații sunt obligați să le facă la preluarea unui mandat. A interesat pe cine asta? E ceva mai important decât independența justiției într-o țară? Da, lipsa ei!

Petrom se întrece pe sine

În fine, ca un fulg a trecut anunțul cu privire la profitul Petrom pentru 2013, care a atins cifra record de un miliard de euro. Pentru a fi siguri că ne interesează subiectul, să facem o scurtă recapitulare: în 2004, PSD de la guvernare a vândut pachetul majoritar al Petrom către OMV cu 600 milioane de dolari, ați calculat corect, mai puțin decât jumătate din profitul numai din acest an, obținut, mai ales, din exploatarea resurselor interne, cu redevența știută, și din distribuție combustibil, la prețul cunoscut. Așadar, OMV are ceva peste 50% din Petrom, statul român peste 20%, iar restul e la FP (19%)  și pe bursă. Acest profit fie s-a transformat, proporțional, în dividende (nu mult), fie „s-a scurs” prin țevile întortocheate ale grupului către Viena, cum s-a scris. În schimb, acciza pentru combustibil va crește, ferm, după premierul Ponta, de la 1 aprilie.

PS: N-am apucat să spun nimic despre situația critică din Ucraina, stat de graniță, unde stă să înceapă un război civil. Scuzați, e subiect extern!

Jan 18

Suprajurnalismul

Posted on by

N-aș fi scris niciodată despre personaje de genul Radu Banciu, cum n-aș fi scris niciodată despre personaje de genul Mircea Badea. Nu e vorba de altceva, ci este o chestie de gust. N-aș fi scris nici acum dacă Radu Banciu nu se apuca să vorbească, într-un mod care îl descalifică ca om, ca român și ca jurnalist, despre moldoveni. Pentru că s-a atins o limită. Se spune că doar prostia e nelimitată, că proștii au limitele lor. Așa e. Iată ce spune jurnalistul Radu Banciu despre românii din Republica Moldova într-un eseu televizat ce se dorea a fi, probabil, memorabil, de pus nepoților și strănepoților:
„Asta este Moldova. Un ţăran sau un ţigan, după cum vreţi, care n-a făcut altceva decât să cerşească pe lângă România de când îi ştim noi. (…) Niște incompetenți ăia, niște lături în toate domeniile, care au atârnat de România exact ca borfașul care a zis, mă, dă și mie niște țigări. Nu-ți dau, mă! Mai dă-mi, mă, niște bani de pâine! Nu își dau că îi bei! Ăștia sunt moldovenii. (…) Am explicat şi cu toţi nătărăii ăia care veneau studenţi din Republica Moldova, unu’ nu reuşea să treacă clasa, da? Zeci erau, bursieri pe banii statului român, primiţi în braţe, toate curvele alea ale lor care rămâneau gravide în primul semestru şi aşa mai departe. O ruşine de oameni!”.
Acestea fiind spuse (public, pe un post TV), cred că e mai folositor, decât a interpreta istoria trecută și recentă a României, să privim nițel în istoria personajului care declamă aceste lucruri de ocară. Pe Radu Banciu îl știu mai ales din lungile tururi cicliste de pe Eurosport din perioada anilor 2000. Era și atunci colțos, gălăgios, exagerat și nonconformist în tot ce spunea, numai că acolo era vorba despre Richard Virenque, Marco Pantani, Jan Ullrich sau Lance Armstrong și nu conta prea mult. Dar, mai ales, îl avea alături, în cabina de comentator, pe Radu Naum care, mai mereu, cu inteligență și umor, acoperea „craterele” făcute de Banciu și asperitățile lăsate de acesta la tot pasul. Împreună, alcătuiau un cuplu, căruia eu i-am spus „înțeleptul și nebunul”, ce, după un timp de acomodare, putea deveni simpatic, dacă nu agreabil. Mai târziu, tot în zona sportului, Banciu a încercat, tot în cuplu, un talk show la sport.ro, o emisune de „bășcău” și „miștocăreală, în stil propriu. Deși n-a fost singur în studio, având drept „tampon” pe Mihai Mironică, emisiunea n-a ținut mult, cum s-a auzit, din lipsă de „subiecți”, prea puțin dispuși să suporte „ironiile” lui Banciu. Din această perioadă datează o realizare memorabilă a jurnalistului, respectiv, imitarea, aproape perfectă, a vocii lui Mircea Lucescu. Ar fi putut persevera. Înainte de a deveni supervedetă de televiziune, a mai făcut o încercare efemeră, refăcând fostul duet de succes cu Radu Naum, un talk show la TVR, mi se pare. Dar era tot mai limpede că nu echilibrul, de care nu era capabil, îl va consacra, ci chiar lipsa lui. Așa a ajuns singur într-un studio de televiziune, fără să-l tragă cineva de mânecă, și cu un model de atins și de bătut: Mircea Badea. Un Mircea Badea identic „ca formă”, „pe invers” ca și conținut. Asemenea omologului său, Banciu a avut toate condițiile, și cele politice, și cele de atmosferă socială, și cele de CNA, să se dezvolte liber și nestingherit ca showman. Și a făcut-o, așa cum poate să o facă oricine într-o țară cu o presă liberă. Problema nu e de natură principială, ci una individuală, ce ține de limite, acele granițe greu de deslușit, ce despart nesimțirea de bunul simț, măsura de lipsa ei, omul obișnuit de supraom. Exercițiul unor astfel de emisiuni (de gen „În gura presei”, „Lumea lui Banciu” și altele) au generat ceea ce eu numesc suprajurnalismul. Suprajurnalistul nu transmite informații, asta e prea puțin, insignifiant, conjunctural și partizan. Suprajurnalistul nu transmite nici opinii, asta e ceva prea îngust, lipitură, cârpeală, alibi. Nu. Suprajurnalistul transmite adevăruri pure, sentințe ultime, decizii definitive și irevocabile. El are întotdeauna ultimul cuvânt, după ce jurnaliștii obișnuiți și-au dat măsura a tot ce pot. Vorba poetului, „într-o lume relativă…”, e nevoie de repere. Suprajurnaliștii se autoinstituie drept repere, apoi invocă autoritatea în materie, apoi revendică dreptul de a se pronunța în orice, de la „ce-a fost mai întâi: oul sau găina”, până la „deplasarea spre roșu a universului”.
Aici intervine chestiunea audienței. Sigur că ei sunt urmăriți, se știe, extremele atrag, crează pasiuni și dezechilibru, generează atragere sau respingere, vehemență și exces. Publicul de televiziune vânează show-ul de acest fel, atras de formă și „sminteală”, de propriile pasiuni și obsesii. La televizor, siguranța de sine convinge și orice prostie zisă cu emfază și morgă face impresie. Audiența însă transformă totul în „inteligență pură” și conferă certificate de putere și de competență în toate și în orice. Numai astfel, Mircea Badea a devenit „invincibil”, din toate punctele de vedere, numai astfel, Radu Banciu a devenit un fel de „supraromân”. Probabil unicul. Numai astfel e posibil să spună ce-a spus despre oameni pe care nu-i cunoaște.

Jan 02

Convergența media văzută din Cluj

Posted on by

Discuții

În cele ce urmează, o spun pe șleau, va fi vorba despre problemele jurnalismului contemporan așa cum au fost văzute și tratate ele la Conferința Internațională „Convergența Media” – 2013, desfășurată săptămâna trecută la Cluj, organizată de Departamentul de Jurnalism din FSPAC – UBB, la aniversarea a 20 de ani de existență. Nu vă grăbiți să treceți la alt articol, ca și cum ați zappa sau ați da click, căci sigur nu știți despre ce e vorba. Nici vorbă să descriu cele circa cincizeci de prezentări tematice (deși ar merita), susținute de invitați din străinătate (șapte) și din țară, de la principalele școli de jurnalism, și cele ale studenților. Nici n-am să insist asupra importanței participării profesorului american Henry Jenkins, acest „părinte mondial” al convergenței media, a profesorului Peter Gross, un specialist în presa internațională și, nu mai puțin, în cea românească. De asemenea, abia dacă voi aminti de profesorul americano-clujean Tudor Vlad, al cărui trup se află când în Georgia (SUA) când în Cluj, dar al cărui suflet bate în ambele locuri deodată. Nu e loc decât de a telegrafia prezența și altor invitați din Spania, SUA, Turcia și Franța, deși au fost mesagerii jurnalismului din aceste țări și vor fi mesagerii jurnalismului românesc în țările lor.

Mai important este că problemele jurnalismului, dezbătute în acest context select, nu sunt doar ale jurnaliștilor. Mass-media, presa, în înțelesul ei clasic și modern, sunt serviciul public perfect împărțit în două. Pe de-o parte se află culegătorii, producătorii și difuzorii de informație, într-un cuvânt, jurnaliștii, de cealaltă parte, se află cititorii, telespectatorii, consumatorii sau utilizatorii, într-un cuvânt, publicul. Paradoxal sau nu, tot mai greu de separat. Când sistemul funcționează, e echilibru, sunt bani, nu e criză și lucrurile sunt așezate, toată lumea e mulțumită… În privința mass-media, deopotrivă jurnaliști și public, știm ce a fost și încă mai înțelegem câte ceva din ce se întâmplă, dar știm tot mai puțin despre ce urmează, pentru că fenomenele sunt complicate, schimbările sunt rapide și profunde, iar transformările afectează comunicarea în substanța ei. Cum spuneam, în condițiile asaltului new media, în comunicarea în masă dictincția dintre emițătorii mesajului și beneficiarii lui este tot mai greu de făcut. Cele care îi diferențiază încă sunt „problemele” specifice fiecăruia. Jurnalismul instituțional, în frunte cu presa scrisă, este într-o dublă criză, una de finanțare, alta de sistem și credibilitate. Criza de finanțare ține de lipsa banilor din întreaga economie, dar și de cumpărători, publicitate, tiraje și audiență. Pe de altă parte, în noua stare a lucrurilor, presa scrisă, în starea de acum, pare greoaie, redundantă și îmbătrânită, televiziunea pare liniară și monotonă asemenea unui râu plicticos, online-ul pare atomizat, agresiv, ieftin și lipsit de repere. Dincolo, cititorul de ziare nu mai scoate bani din buzunar, găsind subtituentul gratuit online, telespectatorul pasiv și inert începe să-și piardă răbdarea și să respingă rigiditatea grilei, iar pe internet se găsesc prea multe lucruri, atât de multe că nu ai timp să vezi, să înțelegi, să selectezi, căci important este doar click-ul. Peste toate astea, au venit noile media, amestecând și tulburând și mai mult lucrurile. Căci jurnaliștii apelează tot mai mult la public, pentru a cere informații (crowdsourcing) sau bani (crowdfunding), iar publicul are tot mai mult pretenții „jurnalistice”, de promptitudine, de audiență, de credibilitate (blog, rețea, twitter). Altfel spus, ne aflăm în fața unui fenomen de convergență. Însă americanul Henry Jenkins n-a venit la Departamentul de Jurnalism din Cluj să vorbească despre acest tip de convergență. Pentru el, convergența media nu este o chestiune de oportunitate a publicului și, mai ales, nu este generată de tehnologie (cum ne-am aștepta), ci o convergență ce vine pe cale culturală și ține, pur și simplu, de conținut și de noile obiceiuri culturale ale oamenilor. Cu alte cuvinte, spune Jenkins, convergența este un flux de conținut răspândit pe multiple platforme mediatice, este cooperarea dintre industriile media și comportamentul migrator al audienței (mare „degustătoare” de informații sumare – media snacking), care caută peste tot tipul de divertisment pe care-l vrea. Teoria sa, convenabilă sau nu, este un mijloc de înțelegere sau, cel puțin, instrument de lucru. Spre deosebire de teoria despre mass-media a lui HR Patapievici, care, expusă în cadrul conferinței, a fost superbă, seducătoare, cumplit de exactă, dar nu folosește la nimic. Eseistul a făcut un adevărat elogiu presei scrise, din perspectiva scopului, a mijloacelor și a sursei de autoritate, cu aceleași unități de măsură vituperând televiziunea drept „cea mai mare amenințare non-politică la adresa democrației” și internetul, unde „autoritatea este linkul”.
Pe lângă aceste coliziuni spectaculare, conferința a strâns forțe din câmpul cercetării și predării jurnalismului, practicieni și viitori jurnaliști, într-un schimb fertil de experiență. Participanții au fost mulțumiți, studenții au fost interesați, presa pe fază, cât a fost prezentă, iar publicul a împărtășit, ca întotdeauna, în măsura în care a fost informat.