Category Archives: Media

Jan 15

Viitorul jurnalismului/Jurnalismul viitorului

Posted on by

Select3
• „Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate”/”Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale”/„Furnizați informații de context profunde/realiste”
• „Monitorizează și examinează guvernul”/„Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri„/”Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice”
În ultima întâlnire din acest semestru, am prezentat masteranzilor de la „Managementul Instituțiilor Media” (chiar în cadrul cursului de Management media) datele unui studiu despre rolul jurnalismului (raportat la viitorul jurnalismului), efectuat cu 1100 de profesori de jurnalism din Europa. Punctul de plecare și justificarea acestei ample cercetări au fost criza profundă în care se află jurnalismul, manifestată prin lipsa/diminuarea resurselor financiare, degradarea actului jurnalistic (prin abandonarea normelor deontologiei), pierderea vizibilă a credibilității, prestigiului și audienței în rândul publicului, precum și dificultatea în găsirea unor soluții viabile de redresare etc.
Mai mult de atât, autorii sondajului socoteau că reînnoirea/inovarea jurnalismului sunt concentrate mai ales pe mijloacele tehnologice și pe cele financiare ca posibil a oferi căi de izbăvire, dar și că, în acest moment, aceste două suporturi nu par a fi suficiente sau nu par a oferi soluțiile așteptate, în condițiile în care tehnologia, într-o continuă evoluție, generează mai degrabă instabilitate, iar modelele de afaceri căutate/găsite sunt infirmate și perturbate constant.
De aici s-a născut ideea de a căuta soluții nu în exteriorul, ci în interiorul jurnalismului, pornind de la premiza că ar fi necesar/ar fi potrivit/ar fi salvator să fie regândite din temelii obiectivele acestuia. Cu alte cuvinte, în interiorul culturii profesionale, să se caute rolurile jurnalistice ca „înțelegeri normative despre ce este jurnalismul și ce ar trebui să facă” și acestea se ocupe locul central în procesul de reînnoire și inovare a jurnalismului.
Poate ar mai trebui clarificat de ce au fost aleși pentru studiu profesorii de jurnalism și nu, de pildă, jurnaliștii activi sau managerii ori patronii media. Cred că e destul de simplu de explicat și de înțeles: pentru că aceste categorii distincte sunt părți (prea) implicate direct și activ, dependente, prin urmare, subiective în a se pronunța transparent, neutru, vizionar asupra propriilor lor probleme critice. Pe de altă parte, (fără a face/fi pro domo) profesorii de jurnalism sunt (cel puțin în tradiția europeană) foști jurnaliști cu experiență, adică buni cunoscători ai mediului jurnalistic, sunt, în al doilea rând, părți empatice, interesate și responsabile (ca educatori/formatori dedicați) pentru prezentul și viitorul jurnalismului, iar, în al treilea rând, sunt cercetători avizați, aplicanți, prospectivi ai domeniului jurnalistic. Cu alte cuvinte, ar avea și interesul și distanța necesară și priceperea/îndreptățirea de a se pronunța în privința ecosistemului din care fac parte (sau de care sunt legați organic).
Dacă nu a fost destul de clar ce se căuta, întrebarea sondajului nu lasă urmă de îndoială:
„Am dori acum să cunoaștem părerea dvs. personală despre care ar trebui să fie direcția viitoare a jurnalismului. Ne interesează în special ce credeți despre importanța viitoare a mai multor sarcini pe care jurnaliștii profesioniști ar trebui să le îndeplinească. Față de situația de astăzi, în următorii zece ani, importanța următoarei sarcini pentru jurnaliștii profesioniști ar trebui să fie (variante de răspuns): 5. Mult mai mare 4. Mai mare 3. La fel ca acum 2. Mai mică 1. Mult mai mică”.
Voi reproduce în continuare cele 18 sarcini/roluri jurnalistice propuse spre evaluare repondenților și punctajul obținut de fiecare (din maximum de 5 pct.):
a. Obțineți cu rapiditate informații pentru public-3,38
b. Evitați subiectele care nu pot fi verificate – 4,19
c. Monitorizează și controlează guvernul – 4,00
d. Fiți drepți/corecți cu cei defavorizați – 3,85
e. Oferiți divertisment și relaxare – 2,55
f. Prezentați abuzuri sociale – 3,88
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi – 2,39
h. Oferiți analiză și interpretare a actualității – 4,20
i. Monitorizați și examinați activitatea companiilor – 4,01
j. Oferiți oamenilor obișnuiți șansa de a-și exprima opiniile -3,45
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde – 2,43
l. Oferiți informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice – 4,04
m. Concentrați-vă să aduceți cele mai noi știri – 3,01
n. Furnizați informații de context profund – 4,26
o. Monitorizați și examinați organizațiile societății civile – 3,80
p. Motivați oamenii să se implice social – 3,67
q. Tratați publicul ca și consumatori și nu ca și cetățeni – 2,04
r. Îndreptați-i pe oameni către soluții posibile pentru problemele din societate – 3,80
Se pot face multe comentarii și analize a acestor rezultate obținute de la peste o mie de repondenți din diferite țări din Europa. Ele pot fi și e bine să fie obiectul atenției și dezbaterii publice. Împreună cu realizatorii studiului, voi prezenta aici datele esențiale/cheie rezultate.
Cel mai mic punctaj (sub 3 pct.), adică nerecomandate ca importante, sunt patru roluri jurnalistice, cu punctajul corespunzător:
d. Oferiți divertisment și relaxare (2,55),
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi (2,39)
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde (2,42)
q. Tratați publicul ca pe consumatori și nu ca pe cetățeni (2,04).
Dacă înțelegem corect, acestea ar fi sarcinile cărora jurnaliștii ar trebui să le acorde cea mai mică atenție, timp, preocupare, prioritate în sumarele lor zilnice.
Șase dintre sarcinile propuse spre evaluare au obținut peste patru puncte și înțelegem că acestea ar trebui să câștige importanță în următorii zece ani. Trei dintre ele sunt legate de funcția de control/examinare (opoziție, „câine de pază”) a prestației puterii îndeplinite de jurnalism, iar acestea sunt (cu punctajul aferent):
c. Monitorizează și examinează guvernul (4,00),
i. Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri (4,01)
l. Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice (4,04).
Însă cel mai mare punctaj au obținut următoarele trei roluri și ele sunt legate de funcția analitică a jurnalismului, cea de interpretare, cercetare și aprofundare:
b. Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate (4,19),
h. Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale (4,20)
n. Furnizați informații de context profunde/realiste (4,26).
Concluzia seacă, intrinsecă a studiului este că, dacă ar fi să se reînnoiască/reinventeze/inoveze, valorificându-și propriul potențial (fără a cere/aștepta sprijin din alte părți), jurnalismul ar putea-o face, mai simplu și direct spus, mai ales prin evitarea/ocolirea știrilor false, prin furnizarea către public a unor interpretări corecte a problemelor actuale ale realității și, înainte de toate, prin contextualizarea cât mai precisă, mai realistă și mai profundă a informațiilor pe care le transmite publicului. Nu pare ceva ceva complicat, ieșit din comun, imposibil de pus în practică, dimpotrivă, pare ceva elementar, la îndemână și încredibil de… normal.
Poate vor fi luate în considerare, poate, nu! Poate sunt previziuni reale, poate, nu! Pot fi recomandări de luate în seamă sau poate, nu! Dar dacă acceptăm buna-credință, buna-știință și buna-intenție a repondenților (proveniți din țări diferite, cu tradiții diferite și culturi jurnalistice diferite) și credem neverosimil a se fi înțeles între ei, le putem acorda și prezumția de credibilitate.

Dec 23

Despre libertatea presei noastre

Posted on by

Discuții
Am fost invitat, ieri, la TVR Cluj, să vorbesc despre starea presei românești în cei 31 de ani de libertate, trecuți de la căderea comunismului. Îmi era destul de limpede ce urma să spun, nu-mi era destul de clar timpul pe care îl voi avea la dispoziție. Apoi s-a întâmplat că m-au introdus mai repede în direct, de pe Skype, și am auzit ce spunea celălalt invitat, Cornel Nistorescu, cu un discurs nu critic, ci distrugător la adresa presei și a tinerei generații. Planul s-a schimbat în sensul că timpul s-a scurtat și că n-am putut face abstracție de ce a spus antevorbitorul meu și de întrebările moderatorului. Totuși, nu cred că trebuie sau trebuia să intru foarte tare în polemică cu cel care, mare ziarist, de când și-a pierdut oficial credibilitatea, e supărat rău (în sens conservator-retrograd) pe tot ce se întâmplă în România.
Pentru că nu am spus în emisiune nici pe departe ce plănuisem să spun, am să aștern aici principalele idei care consideram necesar a fi rostite, din convingere, fără niciun sens polemic, de data asta.
Eu am împărțit cei peste treizeci de ani de presă românească liberă în trei perioade, fiecare având aproximativ/orientativ durata unui deceniu. Prima perioada (anii 90) am numit-o de inițiere și creștere, caracterizată de amatorism, căutarea identității și început de profesionalizare, cu bani puțini sau deloc. A doua perioadă (anii 2000), de maturizare și consolidare, a însemnat raportarea la standarde profesionale, conștiință de sine, diversitate, relativă independență editorială, cu o mai bună distribuire a resurselor (relativă prosperitate). Etapa a treia, începută odată cu criza financiară din 2008 și până azi, este una de declin și criză prelungită a sistemului media, influențată și de tehnologie, caracterizată de transformare/schimbare (orientarea spre digital), diminuarea resurselor din publicitate, deprofesionalizarea media (scăderea sau abandonarea standardelor jurnalistice), decrediblizarea presei, fragmentarea publicului, încercarea unor noi modele de afaceri, fake news etc. Fiecare etapă poate fi dezvoltată și nuanțată.
Media momentului este într-un moment de căutare asiduă și de negăsire deplină încă.
Cu siguranță însă, în emisiune, la incidența dintre trecutul presei destul de chinuit și viitorul destul de incert, aș fi emis și dezvoltat următoarele idei cadru, cu posibilitate dezvoltare și argumentare:
• În democrație, prin definiție, presa este și trebuie să fie în opoziție față de putere și în slujba intereselor publicului. A fost și n-a fost așa și tot mai des uită să fie
• Libertatea presei este o lucrare împreună a întregului ecosistem media, inclusiv a publicului, care și cere, dar și susține această libertate. Din neclaritate și lipsă de educație (mediatică, politică, civică, democratică, financiară etc.) publicul cere mai puțin, iar când cere, nu asigură și susținere (financiară)
• Libertatea presei trebuie convenită/asumată/mediată (dincolo de coordonatele constituționale) de mediul politic și de cel economic-financiar: cel politic, prin asumarea riscului de a fi criticat (ce lovește însă direct în interesele electorale și de putere), lipsa de presiune (legislativă, financiară etc.), alocarea justă a resurselor; cel economic, prin nevoia de transparență și competiție, publicitate, finanțarea jurnalismului de calitate prin mecenat, premii, proiecte mari (de investigație). În fapt, mediul politic este discreționar, opresiv sau acaparator în raport cu media; mediul economic este nepăsător, indiferent, neglijându-și propriile interese în raport cu jurnalismul profesional.
Aș fi subliniat, de asemenea, o idee pe care am rostit-o și cu alte ocazii, aceea că nu există țară/oraș/societate civilizate fără presă liberă. Căci nu pot avea:
• Credibilitate, în lipsa elementului critic, a recunoașterii dreptului de a greși și de a fi criticat pentru asta
• Transparență, în lipsa existenței tuturor versiunilor de informare și interpretare
• Prosperitate (bunăstare pentru fiecare), în lipsa unei distribuiri juste (supravegheate) a resurselor.
Toate aceste repere au fost și sunt critice pentru presa românească, uitate, marginalizate sau ignorate cu bunăștiință, cu consecințele de rigoare.
Fără nicio îndoială, aș fi susținut următoarele:
• Conținutul jurnalistic de calitate (pentru prezent, dar mai ales pentru viitor) nu este și nu poate fi gratuit (niciun produs de calitate nu este ieftin, cu atât mai puțin gratuit); publicul trebuie să înțeleagă și să accepte treptat asta
• Presa românească (de toate felurile) trebuie să accepte procesul de schimbare/ transformare ireversibilă care este inevitabil și să învețe mai bine să se adapteze, ca și formă și conținut. Media din trecut nu va mai exista niciodată
• Presa românească trebuie să recâștige încredrea publicului, pornind de la faptul că a ignorat acest aspect (presupunându-i existența din oficiu) și ținând cont de noile dinamici ale audiențelor și de fragmentarea acestora
• Presa românească trebuie să ia în calcul și alte modele de afaceri (înafara modelului clasic, cu publicitate), să identifice alte surse de finanțare, să aibă o atitudine inovativă și creativă
• Modelul actual de supraviețuire nu este suficient, pentru că omite tocmai misiunea presei, aceea de serviciu public indispensabil funcționării democrației; interesele publicului sunt marginalizate sau manipulate în interes propriu, politic partizan sau economic, ceea ce publicul nu acceptă/nu va accepta
• În lipsa servirii interesului comun, publicul s-ar putea dispensa de presa profesionistă (nemaisesizând diferența), recurgând la alte mijloace de informare (presa zis amatoare, rețelele sociale etc.), ceea ce ar însemna „moartea presei”, dar și un fel de anticameră a haosului.
Am fost întrebat de moderator, la final, cum cred că va fi presa peste câteva decenii (treizeci de ani). Sub presiunea timpului am dat un răspuns expeditiv-optimism, eu cred că presa românească va supraviețui, sincron cu fenomenul presei în general. Adaug acum și motivele: presa nu va dispărea câtăvreme își va îndeplini misiunea, aceea de deservi, cu informații, profesionist, onest, în spiritul adevărului, interesele comune ale publicului și de care acesta nu se poate și nu se va putea lipsi. Și acest lucru rămâne valabil chiar dacă, în timp, conținuturile și modalitățile de transmitere vor fi diferite.
A venit vorba și despre tânăra generație, care nu mai citește, în general, și nu mai citește aproape deloc presă. Am spus că sistemul educațional actual din amonte de facultate, închipuit, anacronic, neadaptat, nu asigură conținuturile educaționale de care tinerii au nevoie, iar aceștia recunosc asta (de pildă, nu știu nimic despre politică, despre democrație, despre economie, despre afaceri, despre media etc.). Cu toții se află într-un deficit îngrozitor de background-uri culturale, fără de care nu pot, de pildă, operaționaliza știri. Asta îngreunează formarea lor superioară și (supra)solicită sistemul universitar, care are de recuperat suprafețe mari rămase descoperite. Și am dat exemplul pe care îl cunosc bine pentru că îl practic tot mai intens în ultimii ani: în primul semestru, cu studenții de la jurnalism facem mai întâi exerciții de lectură avizată a presei și de înțelegere și explicare a știrilor, a importanței și semnificației lor (într-o goană disperată pentru acumulare de backgroundu-uri), înainte de a învăța ce sunt și cum se fac știrile. Dar nu am uitat să subliniez progresul de care tinerii sunt capabili, capacitatea unora (cel puțin) de a compensa aceste deficite și a acumula competențele și abilitățile de care are nevoie un jurnalist.
Chiar dacă suntem realiști, suntem obligați să fim și optimiști.

Dec 13

Jurnalismul profesionist e singura noastră șansă

Posted on by

DSC_0165
Alegerile au trecut, iar participanții, fiecare în parte, și-au făcut bilanțul. Cum s-a comportat presa noastră, aflată în criză și suferință, e întrebarea la care am încercat să răspund, cu toată afecțiunea și înțelegerea.
Textul care urmează nu e unul polemic, nu e unul „dinafară”, nu e un reproș adus cuiva anume, nu e nici măcar complet, sunt constatările mele, făcute cu regret și amărăciune și, poate, nu privesc atât presa „mică”, cât media mainstream, presa ca atitudine, aflată parcă tot mai departe de misiune.

Ce-a făcut presa în această campanie electorală
Întâi de toate, presa românească a pornit în campanie electorală cu un deficit de imagine și de credibilitate, generate de subvențiile acordate de guvern ca sprijin pentru pandemie. Unii nici nu și-au pus problema etică (și n-o mai fac demult), alții și-au făcut scrupule și și-au declarat banii primiți de la stat, pentru transparență, dacă nu pentru obiectivitate. Nu era obligatoriu să respingă banii, depindea foarte mult ce făceau după aceea.
În al doilea rând, media noastră a intrat în logica de partid, imitând, într-un fel, comportamentul politicienilor, destul de dezinteresat de campanie electorală și de intensitatea ei, în cea mai mare parte.
Teoria spune că, în mod normal, perioadele electorale sunt de cea mai mare intensitate, atât pentru politicieni, cât și pentru jurnaliști. Când nu se întâmplă asta, înseamnă că avem o situație anormală.
Ce n-a făcut presa (în opinia mea):
• Nu a făcut o informare de campanie corespunzătoare, cu privire la profilul candidaților, a episoadelor incerte sau compromițătoare din CV-urile acestora
• Informarea politică a cetățenilor nu este opțională, este o obligație constituțională ce ține de rațiunea de a fi a presei democratice, iar libertatea de a alege (în cunoștință de cauză) este unul dintre pilonii democrației, alături de libertatea de exprimare și de cea economică
• Nu a făcut o informare cuprinzătoare cu privire la evenimentele de campanie, ca și cum n-ar fi fost important, ca și cum ar fi fost opțional, ca și cum așa ar fi fost normal
• Nu a sancționat derapajele de campanie, excesele, abuzurile care au fost, nu s-a arătat interesată de asta
• Nu a avut o atitudine critică, constructivă, de campanie, să ajute oamenii să înțeleagă politica, în general, nevoia de vot, responsabilitatea votului – nu a făcu și nu-și asumă educația politică (ca și educația mediatică, de altfel)
• Nu a ajutat oamenii să înțeleagă programele electorale, proiectele partidelor și candidaților, să le explice critic și să-i ajute să facă diferența dintre ele
• Nu a organizat îndeajuns, serios și independent, dezbateri electorale, chiar împotriva voinței politicienilor, prin care să atragă atenția, să creeze emulație și interes, să le transforme în show-uri politice
• Era în obiceiul presei în campanii să facă dezvăluiri, să publice anchete jurnalistice de mare impact (adevărate lovituri de presă), să valorifice la maximum o piață a subiectelor de scandal care exploda în campanie, ceea ce nu s-a întâmplat sau s-a întâmplat rar (recorder.ro)
• Am trăit senzația unei campanii politice ratate (plate, plictisitoare, monotone) și a unei campanii media ratate (indiferente, neatente, dezinteresate), a unei prese care a pierdut claritatea și o parte din valorile democratice care o fac/făceau indispensabilă
• Câteodată presa noastră pare a nu mai ști să facă agenda setting (să seteze agenda publică), iar când o face, e în folosul altora (politicieni, oameni de afaceri etc.)
De ce să permitem cuiva să spună (fie și în treacăt) că presa este sau va deveni inutilă, dispensabilă, că va dispărea, că funcțiile ei esențiale pot fi preluate de altcineva (de oricine)?
Jurnalismul profesionist e singura noastră șansă!
Și nu, nu e vorba despre trecutul (glorios) al presei, ci despre viitorul ei!

Jul 09

Ignoranți, oportuniști, conspiraționiști

Posted on by

poza-site-2
Nimănui nu-i cad bine coronavirusul, pandemia, boala, interdicțiile etc., exceptându-i pe cei care câștigă de pe urma lor. Înafara acestora, există „negaționiștii”, adică cei care resping tot, existența virusului, boala, pericolul, contaminarea, moartea etc. Pentru că sunt tot mai mulți aceștia, mai variați, mai agresivi și mai periculoși, am încercat să-i împart în câteva categorii. E bine să-i știm, pentru că pot deveni, pe viitor, un inamic mai nociv ca virusul însuși.
Acesta va avea un vaccin, cândva, dar care este/va fi vaccinul pentru „negatorii” cu orice preț?
Îi vezi peste tot, îi întâlnești tot mai des și îi regăsești unde nu te-ai aștepta, printre prieteni vechi sau cunoștințe noi, despre unii știi destule, despre alții, nimic, unii te surprind (fiindcă nu te aștepți), alții, nu, dar sunt cu toții tot mai puțin sfioși. Când argumentele le sunt slăbite de cifre și evoluții contrare convingerilor lor, găsesc altceva, se adaptează, fără niciun efort de a accepta, înțelege, ceda etc. Devine o miză personală.
Am încercat să identific câteva categorii clare și lesne de înțeles, pe care le regăsești cu ușurință în peisajul social actual. Știu că o asemenea postare nu va fi niciodată populară, unii se vor regăsi (sau vor refuza s-o facă) în aceste schițe de profil și nu le va pica bine această categorisire. O fac totuși pentru că este necesară pentru igiena noastră socială, ca un act de minimă civilizație.

# O primă categorie ar fi cea a ignoranților (generic spus și neofensator). Într-un fel, ignoranți suntem cu toții, însă aici e vorba despre modul în care se informează (sau nu se informează), ce surse (ne)media folosesc, cui acordă credibilitate, de ce, cum se raportează la adevărul mediatic, ce deprinderi de consum au etc. Multe se pot spune aici, dar într-un cuvânt ar fi vorba despre (lipsa) educația media, acel cumul elementar de cunoștințe despre ce este, cum funcționează și care este rolul media în sistemul democratic de tip deschis. Simplu spus, „ignoranții” înțeleg „altceva” din ceea ce se vehiculează în spațiul public (media, new media, social media), iar perturbarea/dezinformarea/(auto)manipularea vine pe cale emoțională, inedit, senzaționalism.

# A doua categorie este cea a oportuniștilor. Pentru ei, adevărat, din tot ceea ce se vehiculează (oficial sau neoficial) în acest spațiu public, este doar ceea ce este convenabil. Să ne înțelegem, într-o lume liberă, oportunismul nu este un defect sau o interdicție, dimpotrivă, atunci când trăim în condiții normale. Dar când sunt interpretate în manieră proprie legile, părerile majoritare ale specialiștilor (în sănătate), datele statistice (morți, bolnavi), evidențele factuale (fapte indubitabile), folosind unica cheie a oportunismului, teoriile nu stau în picioare. ”Oportuniști” în negare nu sunt doar oamenii de afaceri (cu interese financiare evidente) sau politicienii (cu interese politice străvezii), ci mulți alții, cu mize mult mai mici (niște bani, o slujbă, un concediu, o ocazie, o șustă etc.). Doar pentru că nu este el cel bolnav, pune totul în paranteză pentru interesul lui: stat, concetățeni, sănătate, boală etc.

# A treia categorie este a captivilor „politici”. Atitudinea de negare nu rezultă din cercetări sau convingeri proprii, ci din ceea ce le spun alții și pe care ei îi cred. Cei pe care ei îi creditează sunt cel mai adesea lideri politici, politicieni și partide, dar pot fi ideologi cunoscuți, analiști, jurnaliști, influenceri, personaje cu notorietate, artiști cunoscuți, sportivi, vedete, lideri religioși (pastori, preoți) și alții, a căror părere nu au pus-o niciodată în discuție. Dacă aceștia așa spun, înseamnă că așa e. „Spune-mi pe cine idolatrizezi ca să-ți spun cine ești”, ar suna o parafrază valabilă în această ipostază. Idolatria, lipsa spiritului critic, încrederea necondiționată și nejustificată, fenomenul „fun” și fanatismul sunt mobilele care răspândesc asemenea idei ce tind să se transforme instantaneu în ideologie sui generis.

# A patra categorie ar fi cea a conspiraționiștilor. Mai răspândită decât s-ar putea crede la prima vedere. „Conspiraționiștii” cred aproape orbește (și nu au nevoie de dovezi) că, de pildă, coronavirusul este opera unei conspirații mondiale și răspândirea lui servește unor interese ascunse, dar foarte precise și evidente pentru ei. Nu contează că aceste conspirații (multe) se bat cap în cap, nu contează că mizele sunt opuse și ireconciliabile. Conspirația este un fel de „pricină personală”, iar încrederea în existența ei conferă un fel de certificat de inteligență și de competență în „problemele lumii”. O spun pe șleau, conspirații s-ar dori mereu și există încercări destule, dar, la fel de direct o zic, acestea sunt „al dracului„ de scumpe și niciuna nu-i dusă până la capăt. Mult mai ieftine, gratis acum (cu rețelele sociale), sunt dezinformările și manipulările pe diverse teme, cum ar fi COVID-19.

Ce se câștigă prin negare nu e foarte clar până la capăt. E clar însă că se pune în joc credibilitatea statului, a instituțiilor fundamentale ale acestuia, conviețuirea, securitatea personală, pacea și liniștea în societatea, polarizarea socială. Nu ne lipsesc.
Este o vorbă cunoscută (despre credință), pe care doar o parafrazez:
Dacă cred că virusul există, dar el nu există de fapt, ce pierd? Nu mare lucru (niște restricții, niște comodități, niște bani)!
Dar dacă virusul există și eu nu cred în existența lui, m-am ars!

Jun 16

Care (e) jurnalism

Posted on by

Select7
Crizele (și poate ăsta e „rostul” lor, dacă o fi vreunul) ne arată cu adevărat cât de grave sunt lucrurile și ne indică faptul că trebuie făcute schimbări acolo unde apar.

Pandemia de coronavirus ne-a arătat multe, dar pe mine mă interesează acum ce ne spune ea despre jurnalism, despre informația din spațiul public, despre credibilitate și dezinformare.

Căci, bag seamă, puterea cuvintelor (bune sau proaste) s-a dovedit mai tare decât a virușilor, a vaccinurilor sau a banilor. Iar noua magie este viralitatea, dar nu aia la care vă gândiți (de coronavirus), ci viralitatea pe internet, cea pentru care nu există carantină și nici distanțare socială sau morală. Și nici legi sau decrete speciale.

Problema de fond este vehicularea informațiilor în spațiul public, acest spațiu care s-a extins la infinit parcă, prin intermediul rețelelor sociale și a noilor media, acest spațiu de comunicare care funcționează fără limite și fără reguli, acest spațiu al interșanjabilității absolute, unde fiecare poate deveni instantaneu emițător sau receptor de informații, producător sau consumator, fără calificare, fără abilitate sau atestat, spunând nestingherit ce-i trece prin cap și navigând liber pe „apele” involburate ale audienței, succesului, viralității, bulei. Iar in acest „ocean de irelevanță”, cum mai este numit internetul, relevante pot să devină (și să atragă atenția) știrile false, dezinformările, zgomotele asurzitoare, conspirațiile fanteziste, provocarea spaimelor sau a furiei, convenabilitatea, dezirabilitate, într-un cuvânt, fenomenul fake news.

Orice, dar nu adevărul.

Nimeni, cred, nu se îndoiește că în acest „haos al întâmplării” trebuie făcută, într-un fel sau altul, ordine, curățenie, ierarhizare, igienizare a spațiului comunicațional. Sigur, folosind orice măsuri, dar nu interdicțiile, deși vedem că există țări mari care le folosesc asupra internetului fără jenă (China, Rusia, Iran, Turcia). De acord, fără restricții, cât mai trăim într-o lume liberă.

S-a clamat, se clamează cu insistența și se va face în continuare (pentru comunitatea profesională și pentru public) că aceia care știu, vor și pot face ordine în această dezordine informațională sunt și trebuie să fie jurnaliștii. Că aceasta este menirea lor și noul rol social pentru care trebuie să și-l asume în prezent și pentru viitor. Că ei trebuie să țină contactul cu realitatea, cu adevărul și corectitudinea, că ei se pun chezaș pentru asta, că ei sunt profesioniști ai colectării, selectării, asumării și transmiterii informației. Că aceasta le este profesiunea. Că ei pot emite certificate de calitate și veridicitate pentru informațiile pe care le lansează în spațiul public, virtual și real. Din asta trăiesc.

Sunt discuții separate ce înțelege și ce face comunitatea jurnaliștilor pentru asta și ce înțelege și ce are de făcut publicul în această nouă paradigmă. Asupra primului aspect o să revin cu altă ocazie. Subliniez aici doar că pe mine mă doare gura cât le vorbesc studenților mei despre aceste lucruri.

În aceea ce privește publicul, soluția viabilă, dar de termen lung, se știe, este educația, gândirea independentă, spiritul critic, discernământul. Iar educația nu e doar cea mediatică, ci un întreg pachet ce cuprinde educația democratică, civică, politică, economică, financiară etc. Greu de realizat, instantaneu, sub imperativul momentului și al crizelor.
Până acolo (care e departe) putem răspunde unor întrebări mai simple și o putem face cu toții.

Ce este jurnalismul?
Ce este jurnalismul în așteptările noastre?
Ce răspunde mai bine intereselor noastre?

Așadar, considerăm jurnalism și asociem acestuia ce spune oricine, oricând și oriunde (eventual lipit de o poză) și transmis pe de un telefon mobil?

Putem considera jurnalism opiniile/părerilor oricui doar pentru că sunt publice?

Putem rămâne în această confuzie cumplită, constatată de J.F. Revel și subliniată de Alina Bârgăoanu, „confuzia dintre libertatea de expresie (care trebuie recunoscută inclusiv mincinoșilor și nebunilor) și meseria de a informa (care-și are propriile constrângeri)”?

Sau asociem jurnalismul unei profesii întregi, indispensabile și utile, care se formează în școală și în timp (ca oricare alta), asociem jurnalismul unui set de reguli și unor constrângeri profesionale și etice, îl asociem responsabilității și credibilității?

E totuna dacă informația care ne atrage atenția este livrată de un jurnalist, cu nume și prenume, fotografie, email și telefon, de o instituție mediatică identificabilă la registrul comerțului, cu reputație de apărat, sau de către un site anonim, fără niciun semn de identificare, fără niciun contact, fără nicio poză? Sau de către b/vlog-ul vreunui „pirat” al internetului care prăduiește naivități, aspirații, interese, bani?

Un pas mic și accesibil pentru orice om de a răspunde unor întrebări atât de simple.

Oct 28

Cui îi e frică de jurnalismul de investigație

Posted on by

Portret 5
Săptămâna trecută (joi), am fost la lansarea Anuarului 2019 al APPC (Asociația Prefesioniștilor de Presă – Cluj), un fel de oglindă anuală a activității jurnaliștilor clujeni. Acolo am aflat, din gura președintelui asociației Remus Florescu, că niciun (tânăr) jurnalist clujean, membru al APPC (din vreo câteva zeci bune de membri), n-a dorit să participe la un training de jurnalism de investigație, ce a avut loc recent. Acțiunea de instruire a avut loc la București, vreme de trei zile, iar organizatorii achitau toate cheltuielile aferente (de transport, cazare, masă, training etc.). Jurnaliști clujeni (dar nu numai) potențial interesați nu trebuiau decât să vrea, să facă o scurtă descriere a activității lor (de unde să rezulte interesul pentru acest tip de jurnalism pretențios) și să trimită un email organizatorilor. Niciunul n-a făcut acest lucru.
Știu bine toate astea pentru că și la studenții jurnaliști a ajuns o astfel de invitație, pe care am diseminat-o (cumva experimental) la anii de studiu doi și trei. Și-a ieșit o mare surpriză, pentru că și-au exprimat dorința să se implice peste zece studenți și au participat efectiv jumătate din ei (circa o treime din total). S-au întors mulțumiți, încântați, pozitivi, puțin copleșiți unii dintre ei, dar și (mai) încrezători în dorințele și posibilitățile lor.
De aici începe discuția mea despre jurnalismul de investigație și despre modul în care este privit acesta de către jurnaliști, manageri de presă, public, politicieni etc. Atitudinea de refuz/rezervă/reținere a jurnaliștilor clujeni (departe de-a o judeca sau condamna) are pentru mine o valoare mai mult simbolică (pentru vremurile pe care le traversăm), decât una factuală.
De ce e important jurnalismul de investigație?
Pentru că îndeplinește acea funcție, ingrată (fiindcă în societățile șubrede n-o vrea nimeni), de „câine de pază” al democrației. Atunci când toți vor să fure, iar pe hoț nu vrea nimeni/are cine să-l prindă. De aceea, jurnaliștii de investigație sunt și paznici, sunt și sanitari, sunt și „gunoieri”, nevoiți să facă pe detectivii, să-și riște cariera, timpul, libertatea sau, câteodată, viața, pentru a dezvălui cele mai grave fapte din societate. Nu se prea înghesuie foarte mulți s-o practice. Iar alții chiar se străduie s-o discrediteze, mai ales cei vizați de anchete (politicieni, infractori, corupți, profitori, „căpușe” de toate categoriile). Sau cel puțin să spună că asemenea materiale „nu prea interesează publicul”. Altădată se încerca, dar acum ar fi greu de susținut că anchetele jurnalistice nu sunt de interes public, odată cu succesul (absolut) al unor proiecte noi, digitale, de jurnalism serios, independent, investigativ (Rise Project, Recorder, Casa Jurnalistului, G4media, Scena9, presseone.ro, inclusiv.ro, safielumina.ro, Centrul de investigații Media etc.). Aceste nuclee (ce-i drept, cam în capitală) ale unui nou jurnalism, populate de un amestec interesant de jurnaliști cu state vechi (mai mult sau mai puțin „resetați”) și tineri jurnaliști în căutarea unei cariere curate (de impact și de succes), devin tot mai atractive și sunt (tind să devină) noile standarde în materie de jurnalism.
Dar atunci de ce e mai atrăgător un training gratuit de jurnalism investigativ (organizat de Rise Project) pentru un student de la jurnalism și deloc interesant pentru un jurnalist aflat în exercițiul profesiunii? Unde începe și unde se sfârșește pasiunea pentru jurnalismul de calitate/impact/anvergură? Unde se frânge dorința și elanul de a face lucruri importante pentru societate și pentru sine?
Sigur că un prim răspuns ar putea fi conjunctura (ar fi vrut ei, dar nu s-a potrivit). S-o luăm cu titlu de inventar.
Ar fi apoi lipsa obiectului muncii (nu le cere nimeni să facă anchete). Așa să fie? Dar ei câte au propus, câte au fost respinse, câte (n-)au fost finalizate?
Ar putea fi și politica editorială, fără genul investigație (din conformism, de frică, din partizanat, pentru a nu-și crea „probleme”, pentru a avea acces la „resurse” etc.).
Ar mai putea fi lipsa de pricepere, anchetele fiind, efectiv, greu de făcut și cerând calificare. Există soluții și pentru asta: școlile de jurnalism (pentru inițiere), training-urile (din țară și de afară), cursurile deschise (UBB are și așa ceva), resurse online, urmarea din pasiune și practica efectivă, care sunt cei mai desăvârșiți profesori.
Și mai e frica personală. Prin definiție, anchetele sunt ceva „împotrivă” (periculos), jurnaliștii care le fac s-ar putea trezi „singuri”, ridicându-și-i în cap pe „toți” ceilalți. Și să-și facă loc fenomenul de solitudine, de inhibiție și teamă.
Deși, în realitate, lucrurile sunt întotdeauna mai complicate, concluzia naturală a acestor fapte/gânduri/reflecții este că tinerii (aspiranți) jurnaliști își doresc să facă lucruri grele, riscante, importante (pentru ei și societate), dar pentru a le face trebuie încurajați, învățați, susținuți, iar pentru a reuși e nevoie de răbdare, încredere și resurse. Și pentru ca rezultatele să vină și să producă efecte, mai e necesar ca toți actorii împreună (jurnaliști, manageri, patroni) să-și asume deplin rolul social crucial al presei, acela de „câine de pază” al democrației. Căci un câine care nu „latră” (de frică sau de altceva) nu e complice la hoție?!
Am mai spus-o, nu există țară (oraș, societate) civilizată, emancipată, dezvoltată fără o presă puternică și liberă.
Nu există lideri politici autentici, fără o opoziție (mediatică) reală.
Nu există „miliardari” autentici dacă n-au trecut prin „cătarea” presei de investigație.
Nu există opinie publică autentică fără o presă profundă.
Cât de greu de priceput este?!
Iar asta trebuie s-o înțeleagă (și s-o susțină) și președintele țării, și premierul, și primarul, și „miliardarul”, toți, până la ultimul muritor de rând.

Nov 22

Nu există oraș civilizat fără presă liberă

Posted on by

Select3
Nu poate exista un oraș civilizat fără presă locală liberă, nu poate exista urbe prosperă deservită de un jurnalism sărac și umil, nu poate exista „smart city” fără „smart media”, indiferent de standardele după care se fac măsurătorile sau aprecierile. Aceasta îmi este opinia, aceasta îmi era dorința și asta speram să fie concluzia dezbaterii „Criza presei locale în Europa post-adevăr”, organizată de Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest în colaborare cu Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și găzduită, la finele săptămânii trecute, de Liberty Technology Park. Mai mult de atât, aceasta socoteam că ar fi putut să fie și concluzia autorităților locale invitate (din fruntea orașului și județului), a reprezentanților comunității de afaceri (parte esențială a dezbaterii), a jurnaliștilor (cei dintâi interesați) și PR-iștilor (participanți), a politicienilor, a societății civile și a publicului (prezent sau neprezent în sală). Dau asigurări că nu sufăr de lipsă de realism și că știu bine orașul și presa locală, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară.
Nu a fost (chiar) pe potriva așteptărilor, dar înainte de a identifica motivele, merită să subliniem întâi părțile bune ale organizării dezbaterii. Mai întâi că, în toată lumea democratică civilizată, există o preocupare asiduă pentru starea/destinul/evoluția presei locale, generată de amenințarea perturbărilor tehnologice, de subfinanțare, de criza de (eco)sistem a jurnalismului, diminuarea publicității, agresivitatea și expansiunea operatorilor online globali (Facebook, Google etc.), problemele de identitate ale jurnalismului. Iar prin asta, sunt recunoscute rolul presei locale în democrație și criza pe care o străbate, iar pe de altă parte, se fac eforturi vizibile de susținere financiară și de găsire a noi surse de venit și modele de afaceri viabile în lumea întreagă. Iată că acest lucru se întâmplă/discută și la noi, ca un prim pas, prin încercarea de implicare a autorităților statului (locale), a oamenilor de afaceri, a reprezentanților societății civile, a ONG-urilor etc. E un câștig că dezbaterea a avut loc, într-o situație tensionată, într-o comunitate dezbinată, aflată în mare nevoie de resurse și într-o concurență (nu întotdeauna loială) pentru obținerea lor.
Pentru a avea rezultate, calea deschisă trebuie continuată.
Să presupunem apoi că, dacă la baza crizei presei locale clujene s-ar afla (numai) indiferența publicului (datorată presei), lipsa de credibilitate a media, calitatea slabă a conținutului, calitatea umană și profesională a jurnaliștilor (sau a viitorilor jurnaliști), lipsa de solidaritate a breslei, „luarea cu hapca” a resurselor (puține) câte există sau distribuirea lor pe criterii partizane (înafara unor valori obiective), un sistem învechit/depășit din care lipsește inovația și interesul pentru inovare, pentru căutarea de noi formule de conținut, de transmitere și de valorizare a informației (în parte, arătate și de sondajul IRES prezentat de Vasile Dîncu în deschidere), ar rezulta că publicul clujean este perfect, că rezerva oamenilor de afaceri este deplin justificată, că autoritățile și politicienii fac bine că nu se implică. Or, știm bine că nu-i așa, că și publicul are neajunsurile lui (de educație, de asumare, de informare și înțelegere a societății și a nevoilor democratice), că și oamenii cu bani au limitele și slăbiciunile lor, că și autoritățile și politicienii au parti pris și interese înguste șamd.
Așadar, numai laolaltă și deschis se poate ieși la liman.
Ce am constat la întâlnirea de vineri seara de la Cluj: că autoritățile locale (Emil Boc, Alin Tișe etc.) nu s-au prezentat, lăsând de înțeles că n-au nici vină, nici responsabilitate (în trecut sau în viitor); că unii oameni de afaceri prezenți (Lucia Morariu – Eximtur, Mihaela Pop – Vitrina, Daniel Metz- NTT Data, Voicu Oprean –Arobs – surpriza serii) înțeleg (într-un fel sau altul) problemele și că ar fi dispuși să sprijine presa în proiecte bune, țintite, clare, de interes; că alți patroni/manageri (precum Ioan Rus) nu vor sau nu pot înțelege decât ceea ce (le) convine; că jurnaliștii au nevoie de unitate și solidaritate, că e nevoie de transparență…
A fost prea devreme pentru a găsi un numitor comun și o cale.
În ceea ce mă privește, m-am dus cu câteva idei și cu două propuneri, dar n-am intervenit pentru că, pe fondul dezbaterii, nu mi s-a părut oportun (poate pentru ediția a doua, dacă mediul universitar va fi invitat). Eu aș fi vrut să vorbesc despre surse alternative de finanțare pentru prea locală, precum parteneriatele (generale, de proiect) crowdfunding-ul, sprijinul financiar al oamenilor de afaceri, prin ONG-uri, instituții ale statului (locale) etc. Aș mai fi vorbit despre nevoia acută de comunicare între/cu cititori, finanțatori și factori de decizii.
În fine, voiam să propun un proiect pentru acordarea de burse (trei, cinci, șapte …) pentru jurnaliști (a câte 1000-1200 euro), acordate pe bază de proiecte (de circa șase luni), privind cele mai importante probleme ale orașului. Astfel, jurnalistul interesat, cu acordul redacției sale, va înainta un rezumat al proiectului său (de jurnalism investigativ, narativ, documentar, analiză etc.), iar proiectele selectate vor fi susținute în fața unei comisii formate din reprezentanți ai finanțatorului, APPC și ai mediului universitar jurnalistic. Proiectele câștigătoare vor fi finanțate (în etape), va crește calitatea produselor jurnalistice, va spori credibilitatea presei și va aduce publicului conținut de calitate.
Ceea ce, bănuiesc, dorim cu toții.

Nov 22

De ce presa locală are nevoie de sprijin

Posted on by

poza-site
E o iluzie să credem că, într-o societate construită pe fundamentul existenței și funcționării libertăților, bunăstarea unora este posibilă și se bazează (numai și numai) pe sărăcirea altora. Acest lucru cred că se întâmplă, în mod consacrat, în societățile anarhice (suborganizate sau slab organizate) și în dictaturi (societăți segregate, supraorganizate). În modelul de organizare de tip democratic, libertatea asigură un sistem al vaselor comunicante care face posibilă coeziunea, evoluția și dezvoltatea societății în întregul ei, iar relativa omogenitate în diversitate nu este o piedică, ci o premisă favorabilă și, poate, o condiție a prosperității comune.
Dacă cei care prețuiesc libertatea (ca valoare socială importantă) și au încredere în sistemul democratic (ca formă de organizare socială ce o face posibilă) sunt o majoritate, atunci trebuie să le asigure, conștient și asumat, condiții optime de existență. Căci, ne arată istoria (și o putem constata cu proprii ochi), libertatea nu este un „produs natural” (să crească singură pe marginea drumului), iar democrația nu este un sistem care să funcționeze de la sine, automat, necondiționat. Dimpotrivă, sunt necesare participarea, implicarea, asumarea, solidaritatea și vegherea tuturor ca acest tandem să funcționeze. Cred că este una din principalele lecții ale tranziției românești de la totalitarism la democrație.
N-o voi lungi prea mult, prin a accentua importanța libertății de exprimare – îndeplinită de către presă – ca pilon esențial de susținere a democrației, înainte de a ajunge la subiectul care mă interesează de fapt – criza media în general și criza presei locale în special. Voi sublinia doar că, în ciuda neajunsurilor ei, a mersului câine-câinește, datorăm mult presei pentru evoluția (intrinsecă și extrinsecă) a societății românești din ultimele decenii. Presa i-a ajutat pe oamenii ieșiți din „beciul dictaturii” să-și deschidă ochii, să vadă, să înțeleagă, să compare, să învețe, să progreseze, să lupte, să protesteze, iar aceste lucruri i-au ajutat să se schimbe, să caute, să găsească, să aibă realizări, să-și construiască destine, în acest vârtej amețitor al schimbărilor. Nu cred că a existat pentru oameni o călăuză mai bună a tranziției.
Iar în calea presei s-au pus mai degrabă piedici decât ajutoare, cele mai multe din partea politicului și, cu totul nepotrivit, din partea statului, prea impregnat de interese partizane, personale și financiare. Iar dacă pe unii i-a ajutat să se îmbogățească (pe bune), pe alții a încercat să-i împiedice s-o facă prin jaf și corupție, e drept, nefiind „câinele de pază” perfect. Întotdeauna, în acești ani, presa a avut mai mulți inamici decât prieteni, mai mulți au încercat s-o folosească, decât s-o sprijine, mai mulți s-o acapareze, decât să-i ofere libertate. Încet-încet, presa n-a mai fost o destinație finală (pentru investitori), ci una intermediară, un fel de instrument care doar ajuta la ceva (nu unui scop propriu). Astfel că și investițiile curate s-au rărit (unele au dispărut) și investitorii (o parte) au cedat, sub presiunea tentațiilor sau a amenințărilor.
Uităm prea ușor și prea des cât de multe datorăm presei libere și cât de multe am avea de pierdut în lipsa ei.
Iar presa locală a fost mereu copilul cel mic, neglijat și lăsat la urmă, deși, pe drept cuvânt, se spune că „toate știrile din lume sunt locale”. Mai întâi, a fost cenușăreasa presei centrale, acum a ajuns „cenușăreasa-cenușăresei”, de când însăși presa mainstream (din toată lumea) e subordonata internetului. Sunt multe de spus aici, dar esențial este că, în condițiile hegemoniei giganților online-ului, modelul de business media bazat pe publicitate este depășit și trebuie cât mai repede înlocuit și găsite surse alternative de finanțare. Iar dacă presa mare nu mai rezistă concurenței titanilor globali (Google, Facebook, Twitter, Youtube, Apple etc.) atunci ce va face presa locală?
Aceasta este una dintre preocupările fundamentale în întreaga lume democratică, pentru găsirea unor noi modele de afaceri care să viabilizeze presa, în general, cea locală în special, să o ajute să reziste, să poată supraviețui, recunoscându-i-se rolul și importanța în societate. Tema se află în atenția cercetătorilor de pretutindeni, antreprenorilor, organizațiilor nonguvernamentale, a statului și, nu în ultimul rând, a celor implicați direct, comunitatea profesională sau cea patronală din domeniul jurnalismului.
Ce-i de făcut la noi și cine să facă?
Nu ne putem raporta la modelul francez, cu un stat altfel croit și care a întâmpinat, încă din 2015, la nivelul de minister, problemele noului ecosistem media și perturbațiile provocate de revoluția tehnologică (criza printului, invazia internetului, dezvoltarea media digitală, scăderea publicității etc.). Nu ne putem raporta nici la modelul american, unde o puternică societate civilă, (o mulțime de asociații, ONG-uri) este implicată și preocupată de soarta jurnalismului, inclusiv a celui local. Recent, s-a creat un fond pentru instruirea și susținerea a o mie de jurnaliști care activează în media locală, ca simplu exemplu.
Am putea încerca un model românesc în care comunitatea locală să sprijine presa locală?
Înțeleg prin asta comunitățile de afaceri, cele profesionale, Primăria, Consiliul Județean, mediul academic, ONG-urile și altele. Fiecare în parte și toți laolaltă datorăm câte ceva presei libere. Iar ca să fie liberă, presa mai întâi trebuie să supraviețuiască.
Dacă se discută, înseamnă că se caută, dacă se caută, înseamnă că se poate găsi!

May 13

Presa independentă și de calitate nu-i un cadou

Posted on by

poza-site-2
Săptămâna trecută a fost Ziua mondială a libertății de exprimare și, pentru că am avut ocazia, mi-am exprimat, la TVR Cluj, un punct de vedere despre libertatea presei din România (https://youtu.be/QqNoFqbbL8E -de la min. 3.20 la 10.30). Vineri (5 mai), s-au dat premiile pentru jurnalism în Cluj pe anul 2016 și, pentru că am făcut parte din juriul uneia dintre secțiuni, am avut ocazia să reflectez, o dată în plus și în profunzime, la calitatea și destinul presei actuale.
Dar a vorbi despre media, ca întotdeauna, este complicat, sensibil și riscant, iar azi, când vine vorba, toți, la unison, se aruncă să spună că presa e slabă și că, știți, … fake news, care explică totul. Nu explică totul, iar media nu are doar o singură problemă, ci straturi întregi, depuse în timp și spațiu, pornind de la nivel global și ajungând la cel local, luând în calcul modificările structurale și atingând revoluția tehnologică. În condițiile schimbărilor dramatice din câmpul comunicării, unde jurnalismul nu mai deține monopolul informației, presa, în înțelesul ei cel mai clasic, suportă nu una, ci două crize majore: una de identitate și de (re)stabilire/poziționare a locului ei natural în societate și o criză a resurselor de funcționare, căreia putem să-i spunem de sistem, financiară, de model de afaceri etc. La aceste două mari probleme, sigur că s-au adăugat o criză de credibilitate, interferențele cu politicul, cu interesele economice, globale, geopolitice etc. La toate acestea, media a reacționat cu o adaptare forțată la noile condiții, care sigur că diferă de la un loc la altul. În America, se spune, presa mainstream s-a desprins de popor și trăiește într-o bulă proprie, pe care din orgoliu nu vrea s-o părăsească. Brexitul nu-i străin de lăcomia pentru spectacol post-adevăr al tabloidelor britanice. În Ungaria, mai ales, și Polonia (țări membre UE) mass-media pierde teren (legal), iar cea de opoziție scade văzând cu ochii. În Turcia, jurnaliștii sunt arestați direct (fără explicații), iar libertatea de exprimare (democratică) a devenit o glumă, sub ochii neputincioși ai gardienilor democrației (SUA, UE). Iar în Rusia și-n alte părți mai auzim că se și moare. Peste tot în lume, „babelul noii comunicări”, liberalizat prin dezvoltarea rețelelor sociale și încununat, în epoca post-adevăr, de fenomenul fake news, face ravagii (câștigă alegeri, pune președinți, trafichează influență, creează conflicte etc.) și destabilizează una din temeliile democrației, care este libertatea de exprimare, devenită un fel de „slobozenie la orice”.
Pe această schiță a unei hărți media cum am putea găsi presa din România (și cea din Cluj)?
Media românească, la modul cel mai general, este săracă, dependentă, partizană, influențabilă, vulnerabilă, ridicând serioase probleme de credibilitate și calitate. Adăugând aici entuziasmul autohton cu care a fost îmbrățișat fenomenul știrilor false, putem spune că nu ne deosebim esențial de peisajul general. Deosebirile apar cu privire la recunoașterea stării de fapt, recăpătarea conștiinței de sine și în căutarea și identificarea soluțiilor de „ieșire din tunel”. În lume, când s-a constatat că giganții on line (Google, Facebook etc.) atrag masiv (toți) banii din publicitate și că modelul de afaceri media bazat pe publicitate este perimat, s-a trecut la găsirea altor soluții, a altor modele de business. Acesta este fenomenul în curs, iar constatarea/concluzia este că doar publicul poate salva (financiar și moral) presa, dacă se reînnoadă firul încrederii, cel puțin după cum arată experiențele occidentale în aceste sens. Asta presupune că jurnalismul, eliberat de toate interferențele nocive, prestează (doar) pentru publicul său, servindu-l în toate nevoile sale firești (de interese active și relaxare), iar publicul se obligă în mod direct să plătească serviciul (prin abonamente directe, plata la bucată, proiecte de crowdfunding etc.), potrivit noilor modele de afaceri. Plățile sunt mici și cu cât succesul este mai mare, cu atât produsele media sunt mai accesibile. Condiția esențială este calitatea, interesul și încrederea reciprocă între jurnalist și publicul său. Aceasta este și calea ce trebuie urmată de jurnalismul din România în lupta pentru supraviețuire: calitate, independență, integritate. Doar că niciuna dintre părți nu pare, la acest moment, perfect conștientă și pregătită pentru asta. Media mainstream se mulțumește, deocamdată, cu „resturi” (publicitare, politice, ale grupurilor de interese locale și naționale). De cealaltă parte, publicul român așteaptă să-i vină totul gratis, nu este dispus (conștient) să ajute cu nimic.
Doar că, așa cum s-a dovedit, precum democrația nu-i un dar, ci un beneficiu posibil pentru care trebuie să lupți, nici presa independentă și de calitate nu-i un cadou, pe care să-l primești fără să faci nimic, fără să contribui cu ceva. Publicul nu trebuie să lase presa la cheremul puterii pentru a putea avea pretenții de la ea, ci trebuie s-o ajute (financiar). Micile proiecte existente arată că se poate.
La noi, mai există jurnalism de calitate (inerțial) prin strădania, contribuția individuală și „eroismul” unor jurnaliști (sau grupuri), dar nu ca efort instituțional, sistemic, asumat de întreaga comunitate profesională, solidară și coerentă.
Ceea ce nu este normal și nu poate dura la nesfârșit!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 mai 2017

Feb 11

Presă „de-adevăratelea”

Posted on by

DSC_0176
Când un șef de la Evenimentul Zilei a încercat să justifice (să facă apologia – e același lucru) „presei de doi bani” am crezut că-i mai bine să nu bagi în seamă asemenea „năzbâtii”. Chiar mi-am închipuit (sau mi-a plăcut să cred) că-i o ironie sau o glumă (proastă) și că omul va reveni pentru a-și dezvălui „adevărata profesiune de credință” jurnalistică. Ghinion! Jurnalistul n-a revenit, nici măcar să explice mai bine ce-a vrut să zică sau să pună un bemol și nici ecourile n-au fost „cine știe ce”. Mulți au tăcut chitic! Abia din acel moment mi-am dat seama că, nu doar în fapt, ci în principiu lucrurile sunt mult mai grave. Adică cu toții (jurnaliștii) mai facem câte „un rabat” de la calitate, mai scăpăm câte „o dumă”, ne mai prostim cu câte o mică „vânătoare de click-uri”, dar n-am ajuns să credem și să justificăm că jurnalismul adevărat e (doar) cel pe placul publicului. Pesimiștii ar spune că-i un semn prost, că se „duce naibii” presa și că azi-mâine va trebui să ne mutăm cu toții pe facebook. Să ne distrăm, să ne simțim bine, să postăm cu toții, să stăm acolo, iar dacă ne mai informează câte cineva cu câte ceva, bine, dacă nu, nu. Impresia contează!
În fond, care este fenomenul, de unde a pornit această „sofisticată” dezbatere și care este pericolul real pentru presă, în esența sa, și pentru acele mii bune de jurnaliști (și alte mii de aspiranți) care trăiesc din exercitarea acestei profesiuni (sau speră s-o facă)? Numitul ziar a publicat, pe ediția online, un material (imagine și video), preluat, se zice, din rețelele de socializare, cu „o sirenă” (ființă mitologică, jumătate femeie, jumătate pește), găsită (de-adevăratelea?), pe o plajă din Egipt. Ați ghicit, mai în glumă, mai în serios, din curiozitate sau prostie, din risipă sau prisos de timp, „articolul” a devenit viralul săptămânii, aducând 1500 de like-uri și, nu mă îndoiesc, multe alte mii de vizionări. Nu-i vorbă, am văzut lunile trecute un „articol” despre un „înger căzut”, la propriu, adică o poză ce arăta ceva ce avea aripi, oase, sex incert, era alb și îmbătrânit și „căzuse din cer”. Mai mult, pentru „credibilitate”, era filmat, în aer, momentul premergător „căderii”. Nu vorbesc că-i o blasfemie, ci cât de jos a ajuns comerțul de imagini contrafăcute și până unde poate duce „viralul” și foamea de succes. Toți știu că „sirena eșuată la mal” e o prostie, chiar publicația spune că „ar fi vorba” (dar nu e sigur) de un obiect de butaforie dintr-un film turnat recent. Într-o bălmăjeală lipsită de sens, pe scurt, era dezvoltată teoria nevoii divertismentului în media, a (non)subiectelor care ar genera „aprinse discuții” în rețele, despre care presa ar fi îndreptățită să scrie. Dacă rămânea o prostie, mai treacă-meargă! Dar jurnalistul manager insistă: „Un rău necesar de care nu putem scăpa acum, pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața”, scrie Mălin Bot. Sau „din moment ce sute de mii de oameni îl accesează zilnic și ne ajută să plătim salarii, este foarte important pentru noi să oferim zilnic acest divertisment”, mai notează acesta în editorial. Iar concluzia este că „în ciuda tuturor analizelor comentatorilor pretențioși care desconsideră divertismentul, formula aceasta crește audiențele mai mult ca orice altceva”. De aici vine pericolul, din abandon și resemnare, din abdicarea de la principii, din pragmatism și amatorism, dintr-o concepție managerială defectuoasă care judecă totul contextual și conjunctural, încercând să-și ridice limitele la rang de concepții de management media. Faptul descris mai sus nu e singular, ci reprezentativ, iar tipul de gândire devenit oarecum comun în media românească. „Managerul” de la evz.ro și-a permis să spună ce și alții gândesc și aplică, ignorând însă că a dat o palmă îngrozitoare și năprasnică profesiei sale (care are menirea de a informa, în primul rând) și miilor de jurnaliști/colegi care trudesc zilnic (ca fraierii?) să obțină informații noi, interesante, relevante, serioase, cu impact și în exclusivitate. Acestea ar trebui să fie reperele fundamentale și țintele managerului de presă și nu să numere accesările pentru poze cu „sirene eșuate” și „îngeri căzuți”.
Se înțelege că divertismentul „cu orice preț”, magnet pentru click-uri și like-uri, nu e singura meteahnă a presei tabloidizate de inspirație feisbucistă. Stau la același rang titlurile găunoase, neacoperite de fapte, dar generatoare de accesări; ascunderea informației sau disimularea ei sub faldul trucului, al „șmecheriei” care cere click în plus; detunarea și distragerea atenției de la subiectele importante; manipularea publicului în sensul captării facile, superficiale, instantanee; exacerbarea interesului pentru imagine (statică și dinamică) în detrimentul informației textuale, explicative, justificate, argumentate, probate, serioase etc.
Din fericire, jurnalismul, adică procurarea calificată a informației relevante și asumarea ei, nu e o profesie pe cale de dispariție și nu se va confunda, cred eu, niciodată, cu „postarea”, cu „aflatu’ în treabă” în rețea, cu „pan-plezirul” narcisist și cu „vânătoarea de like-uri”. Pe de altă parte, cum spunea cineva, jurnalismul nu e obligatoriu, nu e „fabrică de salarii”, nu „condamnă” pe nimeni la exercitarea lui și, la modul cel mai serios, nu se măsoară cu click-ul. Acest lucru se vede și acum, se va vedea mai târziu și totdeauna.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 februarie 2016