Dacă va fi ca USR să eșueze/dezamăgească/devină irelevant, aceasta nu se va întâmpla, cred eu, din cauza unei greșite alegeri/poziționări ideologice. Fac această afirmație (predicție) într-un context bine definit, conturat de câteva elemente cu titlu de certitudine:
* USR, cel mai tânăr partid parlamentar, revelația ultimelor alegeri, cu un vârf (uimitor) de peste 22% la Europarlamentare, se află pe trend descendent (11% în opțiunile de vot, potrivit ultimului sondaj), deci nu e chiar atât de departe (în timp și spațiu) de un deznodământ previzionat mai sus, dacă nu se produce o schimbare
** De dată recentă, la inițiativa președintelui Dan Barna (fără a părea o nevoie urgentă), partidul a impus o clarificare ideologică, printr-un referendum intern, în urma căruia a rezultat că orientarea partidului trebuie să fie de centru-dreapta
*** Reproșuri privind o poziționare doctrinară greșită, ca partid de centru-dreapta, deja s-au făcut/se fac, atât din interiorul, cât și din exteriorul partidului, și sunt destul de evidente și de tăioase. Ele vin din partea unor analiști politici, a câtorva membrii importanți ai partidului și nu e clar deloc (și nici n-a fost măsurat) dacă publicul/alegătorii agreează sau nu această direcție doctrinară a USR
**** Nu e clar deloc (și nici n-a fost) dacă acest demers de „clarificare” ideologică a avut sau nu de-a face cu procesul de aliere/unificare/fuzionare al USR cu PLUS și cu campaniile electorale ce stau să înceapă sau e vorba de lupta pentru putere în interiorul partidului.
Și acum să le luăm pe îndelete.
Aș vrea să fie foarte limpede: eșuarea din mers, prematură, aparent inexplicabilă și nejustificată a unui partid politic nou (necesar, promițător, cu succes la vot și cu ecou în societate, oricare ar fi el) nu este doar eșecul unui lider, al unui grup sau al unui sistem politic, ci (și) al unei societăți (democratice) și al unei culturi politice (debile), e un deficit de maturitate al unei comunități ce nu-și găsește și nu-și poate fixa reperele solide și stabile. Nu-i nimic de râs! Se vor bucura prostește inocenții politicii (care nu înțeleg nimic), vor zâmbi frecându-și palmele ageamii politicii (crezând că s-a făcut loc pentru ei) și vor râde în barbă „rinocerii politicii românești” (în sensul că „i-am rezolvat” și pe ăștia).
Declinul USR, declanșat brusc, neașteptat și agresiv (asemenea succesului electoral al partidului în alegerile anterioare), are trei cauze, în opinia mea: 1. o înțelegere eronată, din partea liderilor și membrilor, a rostului, rolului și succesului acestui partid pe scena politică românească; 2. o atitudine strategică inexplicabilă/nejustificabilă, după căderea guvernului Dăncilă și în perspectiva instalării guvernului Orban; 3. o greșită abordare a campaniei electorale prezidențiale. Românii, simpatizanți și votanți ai USR, unii cu orientare ideologică bine conturată (puțini), cu orientare destul de vagă (ceva mai mulți) sau fără identitate doctrinară ca(re) să conteze (cei mai mulți), dar nevotanți ai PNL (ca reprezentanți, fie și de opoziție, ai vechiului sistem politic românesc), voiau câteva lucruri destul de simple și de clare: fețe noi în politică, eliminarea abuzurilor, a incompetenței și iresponsabilității în leadership-ul românesc, detronarea de la putere a PSD și a unui mod samavolnic de a face politică, orientarea proeuropeană a României și altele. Tot ce s-a întâmplat în acești ultimi ani, culminând cu 2019, n-a fost o bătălie ideologică (nici măcar împotriva iliberalismului, pe care publicul larg l-a simțit ca periculos, dar nu l-a înțeles neapărat ca cvasi-ideologie), ci o luptă pentru obiective democratice, bazice, de putere, puțin sau deloc încărcată ideologic. De aceea, nici victoria n-a fost una cu accente doctrinare evidente (a pierdut stânga – care stânga?, a câștigat dreapta – care dreapta?), ci una de izolare/eliminare de la putere a unui conducător abuziv (Liviu Dragnea și succesorii) și a unui partid lipsit de direcție și identitate, urmând o cale fără destinație, pentru sine și pentru țară.
USR, ca unul din combatanții și beneficiarii semnificativi ai acestei înfruntări, a citit, prin liderii săi de moment, în manieră proprie această realitate. De aceea au crezut c-o pot bate le Dăncilă (pentru turul al doilea), de aceea au crezut (la un moment dat) că l-ar putea înfrunta/bate pe Iohannis, de aceea au refuzat, inițial, orice sprijin guvernului Ludovic Orban, de aceea Dan Barna nu și-a dat demisia după cvasi-eșecul de la prezidențiale, de aceea, zic, același Dan Barna încearcă „să vopsească” artificial partidul într-o culoare potrivită lui. De fapt, ambiguitatea ideologică a USR este una nativă, s-a născut atunci când Nicușor Dan (un activist social, primul lider și „ideolog” al partidului) a deschis gura în politică și nu era necesară acum schimbarea acestei stări de fapt. „Clarificarea” ideologică, de centru-dreapta, poate avea alte funcțiuni: de pildă, să fixeze în frunte grupul Barna sau, dimpotrivă, să pregătească fuzionarea (pe picior de egalitate) cu PLUS.
După cum se observă, n-am făcut nicio observație punctuală asupra doctrinei propriu-zise asumate de cuplul Barna-Ghinea (?). Nu cred că e necesar în acest moment.
Acum când votul se obține prin țintire și profilare individuală (de interese, de consum, de vulnerabilitate etc.), acum când campaniile se poartă la nevedere, pe furiș (în intimitate, în contul de rețea), acum când se practică ingineria datelor în alegeri, cel puțin deocamdată, țintirea și segregarea pe motive (numai și numai) ideologice a unor comunități extinse (de vot) nu cred că este o miză esențială pentru succesul electoral. Așteptările au fost/sunt/vor fi foarte împărțite.
De aceea, dacă USR va eșua, nu va fi din motive ideologice, ci din cauza strategiei greșite, a liderilor nepotriviți, a conducerii inadecvate. A imaturității politice de grup, a lipsei de experiență.

S-au făcut și se fac în continuare previziuni cu privire la rolul pe care jurnalismul (media, mass-media, new media, rețele etc.) îl are/îl va avea în societățile de tip democratic (iliberal, populist, autocratic etc.) în noul context informațional-digital. Dincolo de rolul clasic, acela de (supra)veghetor al democrației, putem vorbi (deja) despre profeții pe jumătate confirmate, cum sunt acelea care prevedeau pentru media un rol de selector, de filtru și ierarhizator de informații (nu atât de colector), un rol de certificator de autenticitate al informației publice difuzate (inflaționist), așadar, un mijloc eficient (profesionist) de combatere a știrilor false (fake news) și un instrument util de înțelegere a realității, tentată tot mai mult de „adevăruri alternative”, de natură să sperie și să confuzeze. Anticipez că pe măsură ce jurnaliștii „își vor veni în fire” (vor conștientiza pericolul în care se află breasla lor, vor abandona parti pris-urile, patimile și partizanatele, vor reveni la normele deontologice de bază și își vor (re)asuma rolul social primar), aceste misiuni noi vor fi tot mai evidente și tot mai bine însușite și îndeplinite.
Ne dăm seama cu toții (tot mai mult și tot mai evident) că nu de informații ducem lipsă astăzi, acum când orice smartphone la purtător este un „televizor portabil” și orice deținător este un „jurnalist potential” (avant la lettre).
Ne dăm seama cu toții că (prea) multă informație (despre un subiect și despre orice subiect irelevant) nu ne ajută deloc, ci mai mult ne încurcă și că e nevoie de cineva (în care să avem încredere) care să ne ajute să facem ordine în dezordinea bombardamentului informațional la care suntem supuși, fără de voie chiar.
Mi-au venit în minte aceste lucruri cu gândul la multe, dar cu deosebire la evenimentele (mediatice) principale ale sfârșitului/începului de an, cum au fost accidentul de circulație grav al fostului ministrului Daniel Chițoiu, incidentul medical tragic (cu deces) de la Spitalul Floreasca, dar mai ales la asasinatul politic din Irak, un fel de casus belli (motiv de război), respectiv, executarea prin atentat, la comanda președintelui Donald Trump, a generalului și liderului iranian Qassam Soleimani. Nu că acestea ar fi asemănătoarea prin ceva, dimpotrivă, sunt foarte diferite, singurul element comun, eventual, fiind faptul (semnificativ, de altfel) că s-au petrecut în perioada Sărbătorilor de iarnă (sau după sărbători), o perioadă specială pentru media, caracterizată prin penurie de evenimente importante și în care orice faptă (reală sau ipotetică) este amplificată, rostogolită, hiperbolizată și detaliată până la exces și abuz. Deosebirile dintre acestea (de amplitudine, gravitate, consecințe, interpretare etc.) sunt evidente, iar mai ales acest din urmă subiect mediatic (atentatul din Bagdad) este un caz școală pentru modul în care poate fi prezentat, interpretat, mediatizat, perceput și asumat un eveniment. Este și o pildă despre cum ne putem emoționa/înfricoșa/înverșuna împotriva unui subiect, pornind de la necunoaștere, utilizare de surse greșite și interpretare eronată sau partizană a faptelor prezentate pe diverse căi.
Aici este cheia unei lecturi corecte a evenimentelor și a unei înțelegeri realiste și utile a faptelor.
Intenția mea aici (nici inițială, nici finală) nu este de a pune (eu) ordine într-un subiect foarte important, grav, complicat și răsmediatizat, ci (cel mult) a ușura o utilă și corectă lectura a lui, a o păstra pe o traiectorie cât mai apropiată de realitate, a o „dezbrăca” de învelișul umoral-emoțional care ar putea distorsiona sensul real. Un fel de model de consum mediatic al unui fapt, deopotrivă, greu de înțeles și generator de consecințe (potențial) grave. Câteva observații utile:
*În asemenea momente cheie, redacțiile de știri (televiziunile, îndeosebi) „preiau” masiv de la alții, la întâmplare, improvizează, recurg la orice specialist disponibil (indiferent de competență, orientare, credibilitate, interes) numai pentru a face față. De înțeles, dar nu și rezonabil/responsabil față de publicul lor
*Sursele cele mai puțin credibile (în asemenea situații limită) sunt chiar cele direct implicate (Trump, sursele oficiale americane, iraniene etc.). Ele nu trebuie ocolite (de către cineva care vrea cu adevărat să înțeleagă), dar trebuie tratate cu prudență și distanță, ele nu se raportează la adevărul factual
*Cu detașarea necesară trebuie interpretate sursele oficiale partizane în raport cu conflictul (UE ca întreg, Germania, Franța, Rusia, China, Israel, Emiratele Arabe, Turcia etc.), pentru că sunt părți strategice interesate și nu se raportează la adevăr în general, ci la interesul lor ca entitate politică/statală în raport cu evenimentul
*Nici specialiștii autentici în subiect nu sunt credibili în mod absolut, pentru că și ei au parti pris-uri, interese, job-uri, ținte, teorii de demonstrat etc.
*Cu atât mai puțin, falșii/pretinșii/conjuncturalii specialiști, care vor să devină interesanți, să puncteze, să fie băgați în seamă în situații critice de maxim interes
*Reperele cele mai sigure (pentru consumatorul obișnuit) rămân instituțiile mediatice (brandurile) sigure, certificate, probate și persoanele (jurnaliști, specialiști) pricepute și percepute drept credibile, neutre, oneste din alte împrejurări
Ar fi și acesta un (mic) început de educație media, care să ne scutească de bătăi de cap inutile, înțelegeri greșite, umori primejdioase sau interpretări nejustificate. După cum a fost cazul „execuției” din Orientul Mijlociu

Au trecut 30 de ani de la Revoluția din 1989, iar imaginile revăzute în zilele acestea la televizor mi-au dat senzația că totul s-a petrecut chiar „ieri”. Foarte inspirată (genială) mi s-a părut ideea unui film (difuzat de TVR) despre acele evenimente, carea oferea imagini brute, originale, fără comentariu (cu indicații sumare). Mulți ani la rând, am refuzat să mai vizionez filme (interpretări) ale „Revoluției” (dezamăgit, dezgustat, „plictisit”, dezinteresat etc.), ca în fața unui scenariu prost, repetat, identic, la nesfârșit. Dar acum revedeam (redescopeream), ca dintr-un carusel al amintirilor (incredibil de bine păstrate), chipuri cunoscute, situații, știri, alerte, frici, bucurii, entuziasme, pericole etc. Se derulau sub ochii noștri (precum în acele zile), binecunoscuții „eroi” ai momentului, adică Ion Iliescu, Petre Roman, Bîrlădeanu, Mazilu, Brucan, Gușă, Stănculescu, Trosca, Verdeț, Dan Iosif, Gelu Voican Voiculescu, Teodor Brateș, „crainicii” revoluției (Victor Ionescu, Paul Popescu, George Marinescu etc.), teroriști, securiști, falși revoluționari, personaje de tot soiul. Am (re)trăit intens confuzia, deruta, spaimele, neîncrederea și circumspecțiile de atunci, cu aceeași senzație că ceva straniu, important, diferit, suspect, fals se petrece sub ochii noștri ațintiți, zi și noapte, în televizor. Și acum (retrăit) ca și atunci (trăit), pe un singur lucru puteam conta până la capăt, pe bănuiala „sănătoasă” (puternică, greu de clintit, imposibil de îndepărtat, dar și de demontat) că asistăm la „un joc dublu”, la o farsă, la o distribuție de roluri, opacă, vâscoasă, alunecoasă, înșelătoare, greu de înțeles, cu scop impenetrabil atunci, explicabil azi, dar căruia nu i te puteai împotrivi, ca în fața unui destin implacabil.
A fost ca un duș rece, ca o lecție de istorie, pe care ai ratat-o (pe jumătate) la momentul trăirii, dar pe care ți-o predă acum, după 30 de ani, Marele Profesor, care este Timpul.
S-au scris multe cărți (cu zeci de mii de pagini), s-au întocmit rechizitorii (cu sute de mii de file), au apărut ziare (în milioane de ediții), s-au înregistrat/difuzat kilometri de peliculă, cu imagine și sunet, pentru a oferi înțelesuri/explicații/justificări acelor evenimente. Din păcate, jumătate (?) au fost pentru aflarea adevărului, jumătate (?), pentru a-l ascunde. Acest adevăr (despre evenimente atât de complicate, de tragice, cu atât de mulți participanți și cu urmări atât de profunde) este știut de unii, simțit de alții, bănuit de și mai mulți, dar nu are greutatea unui dat oficial, asumat, recunoscut și nici nu va avea, câtăvreme sunt în viață „protagoniștii” și „beneficiarii” acestor întâmplări.
Ce voi spune în continuare „nu va lămuri pe deplin lucrurile” despre Revoluție, nu-i nici „o contribuție decisivă la elucidarea unui mister” al istoriei. Este o încercare de esențializare a acestor fapte, de rostit (ca orice adevăr esențial) într-o singură frază, de natură să ajute la înțelegerea și acceptarea acestei turnuri radicale a națiunii noastre, una dintre cele mai importante din toată istoria ei și, în orice caz, cea mai importantă pe care generațiile de după Cel de-al doilea război mondial (de acum și de cine știe câtă vreme de acum înainte), au prins-o/o vor prinde în viață/proximitate.
În toate sistemele politice (din istorie), problema esențială este sursa puterii, aceasta putând lua diverse forme (divinitatea, patriarhatul, matriarhatul, forța fizică, inteligența, tradiția, filiațiunea, poporul, votul, regulile, oculta etc.). În sistemele politice moderne, lucrurile s-au mai simplificat, în democrație, de pildă, sursa puterii este/ar trebui să fie mulțimea sau, altfel spus, votul popular, general, deschis și liber. Dar știm foarte bine că, precum niciunul dintre sisteme n-a fost perfect, nici democrația nu este. În vremurile noastre, putem vorbi despre două surse autentice de putere, cea a mulțimii (prin vot și număr) și cea ocultă (secretă, ascunsă, conspirativă), reprezentată cel mai adesea de servicii secrete (la nivel intern) sau de organizații oculte (transaționale). În „democrațiile perfecte” (pur teoretice), sursa puterii este votul (mulțimea), în „democrațiile reale”, sursa puterii este hibridă (mulțime + putere ocultă), în „dictaturi”, nu există decât surse oculte (opresivă și subsersivă).
Așa cum bănuiți deja, sursele de putere în Revoluția română din 1989 au fost puterea populară și cea ocultă. Revoluția a fost declanșată de revolta mulțimii (de la Timișoara, Cluj, București și alte orașe), de dinainte de fuga lui Ceaușescu (din 22 decembrie, ora 12.08), continuată apoi zilele următoare (până la executarea soților dictatori). Această imponderabilă numită puterea populară (rezultată din revoltă, sacrificii și vărsare de sânge) a fost preluată (confiscată) și instrumentată în folosul unei conspirații conduse de Ion Iliescu (și apropiații), susținut/asistat de serviciile secrete care l-au trădat pe Nicolae Ceaușescu, cărora li s-au alăturat alte instituții și persoane. Aceasta e fraza esențială și care explică tot ce s-a întâmplat mai apoi, până astăzi. Restul sunt scenarii posibile.
De fapt, același lucru se întâmplă și astăzi (și se va întâmpla mereu): când lucrurile nu sunt limpezi (privind cine e mai puternic și mai sigur), cei care vor puterea (și se tem de pierderea ei) oscilează între cele două surse esențiale: puterea mulțimii (votul) și puterea serviciilor secrete. Cu cât mulțimea (societatea) este mai conștientă de sine, mai educată și mai unită, cu atât mai bine va păstra puterea de partea ei (prin partide și politicieni); cu cât este mai slabă, mai risipită și mai scindată, cu atât puterea va balansa înspre servicii secrete (oculte).
Valabil acum treizeci de ani, valabil astăzi și, cine știe, multă vreme de acum înainte în România noastră.

Despre noul președinte Klaus Iohannis și învingătorii clari ai acestor alegeri vom avea ocazia să (tot) vorbim. Să-i lăsăm puțin să se bucure. Mai cu tâlc acum, în euforia/tristețea momentului electoral, mi se pare să deslușim concluziv și cu maximă acuratețe parcursul politic al României din ultimii trei ani, cum s-a ajuns aici, la un asemenea deznodământ. Abia eliberați de povara (unei guvernări apăsătoare) și de moștenirea (unui leadership politic catastrofal) pe care PSD-ul acestui timp le lasă, vom fi capabili să înțelegem, să ne revenim și să mergem mai departe însănătoșiți.
Asistăm, de fapt, la încheierea unui ciclu politic, marcat nu atât prin câștigarea președinției de către K. Iohannis (în 2014), cât prin preluarea guvernării de către PSD (în 2016) și încheiat acum (ce coincidență) prin acordarea unui nou mandat președintelui și prin puternica respingere de către electorat a PSD, aproape (de)odată cu ieșirea lui de la guvernare. A fost ca-n fotbal sau ca la război, unde, câteodată, meciul se câștigă cu defensiva, președintele putând spune, cu mâna pe inimă, că n-a făcut, în primul mandat, decât să apere statul de drept în fața asaltului, agresiv și susținut, al PSD.
Nu e că am invoca lucruri (prea) noi. Mi-aduc aminte că în lunea de după alegerile parlamentare din decembrie 2016 (câstigate masiv de PSD) eu însumi am spus la TVR Cluj (invitat să comentez rezultatul) că un scor de 46% pentru un singur partid creează un grav și îngrijorător dezechilibru politic care deschide calea spre abuzuri… Proastă profeție! Nu știam nici eu atunci și nici alții ce va urma, aceea că ținta principală a guvernării va fi îngenunchierea justiției și că miza de căpătâi va deveni rezolvarea dosarelor penale ale lui Liviu Dragnea și blocarea luptei anticorupție.
Acum pot să spun deschis că alegerile prezidențiale din 2019 au fost pierdute de către „candidatul din umbra” Liviu Dragnea (în mod mijlocit) și de către „candidatul de formă” Viorica Dăncilă (în mod nemijlocit), că au fost compromise șansele de un mod precar (la cel mai jos nivel practicat în România) de a gândi și a face politică (politica unui stat). Iată doar câteva din greșelile mortale ale „doctrinei Dragnea” (un lider lipsit de har și responsabilitate) și a echipei sale de consilieri/colaboratori (cinică, interesată și nepăsătoare), susținute/acceptate de un partid amorf și docil: ascunderea intențiilor reale (în campania electorală), privitor la domenii esențiale (justiție, economie, fiscalitate, stat de drept, orientare geopolitică etc.); decizii discreționare și unilaterale (fără consultarea partidului), privitor la numiri importante de prim-miniștri, miniștri, funcții cheie, înalți demnitari („clica de Teleorman”) etc.; îndepărtarea României (încercare nereușită) de axa principală de bunăstare (UE) și de axa principală de securitate (NATO), fără a cere consimțământul cuiva; un comportament individual neadecvat, autoritar (în partid), arogant (față de parteneri, interni și externi) și unul sfidător (față de cetățeni); o comunicare politică dezastruoasă, fără explicații și argumente, o atitudine iliberală invocând partea convenabilă a democrației (alegerile, autoritatea) și obnubilând partea inconvenabilă (legitimitatea, reprezentativitatea); compromiterea ideii de competență și discreditarea meritocrației, o „bombă socială” cu efect întârziat care nu poate fi dezamorsată cu mijloace democratice; încercarea de control (eșuată) a tuturor instituțiilor importante ale statului (CSM, DNA, IJ, CCR, SRI etc.), interferența/coliziunea/intruziunea neavenite cu alte puteri legitime (președinția, Parlamentul, legislativul); cultivarea (exhibarea) stridentă a interesului personal (sau de partid) în dauna interesului general până la abuzarea și încălcarea legii; compensată prin încercarea de a cumpăra bunăvoință publică prin gesturi populiste forțate (măriri de salarii, pensii etc.); calitatea extrem de scăzută și prestația publică sub nivelul de acceptabilitate a personajelor exponențiale (prim-ministrul V. Dăncilă, miniștri etc.) șamd. Nu-i putem inventaria chiar toate „tâmpeniile” politice, unele voite („pentru că putem”), altele, doar greșeli grobiene (generate de impostură).
Nu putem trece în revistă nici toate efectele toxice ale acestei guvernări, percepute ca atare și sancționate foarte aspru de electorat. Cele simbolice (precum terfelirea democrației, polarizarea și antagonizarea socială, coborârea nivelului prestației politice, neîncredere în stat, confuzie socială etc.), cele juridice (bulversarea legislativă a sistemului etc.), cele administrative sau cele economice (datorii, deficite, găuri bugetare etc.). Va fi timp și pentru astea.
Voi încheia prin a menționa două efecte negative ale dominației PSD ce pot afecta viitorul apropiat. Se știe că un exces atrage după sine un alt exces. Pornind de la un dezechilibru politic evident (46% câștig electoral), PSD a instaurat o guvernare abuzivă, care, identificată ca atare, a fost invalidată tot printr-un exces (vezi scorul dezechilibrat de la prezidențialele de ieri), creând însă premise certe pentru noi abuzuri (atât iohanniste, cât mai ales liberale, la guvernare). C-așa merge lanțul. Sperăm să se rupă.
A doua năpastă lăsată de PSD este faptul că, fiind un partid mai degrabă populist cu accente naționaliste, și mimând politicile de stânga (mărind salariile și pensiile, de pildă), a dat, de fapt, o lovitură grea unei stângi autentice și care va îngreuna (eventuală) reconstrucția ei.
Căci n-au lăsat nicio sămânță bună.
E greu însă „a vorbi despre funie în casa spânzuratului”.

Cine n-a învățat „lecția Dragnea”, e condamnat s-o repete.
Cui nu-i mai arde de democrație, de politică, de alegeri, să spună deschis (și să ofere, dacă poate, o alternativă).
Dacă românilor „le-a venit mintea la cap” (totuși), să facă bine s-o folosească, pentru uz personal și pentru folos de țară.
Este-o vorbă care spune că atunci când te-a păcălit cineva prima dată, e de vină el, dacă te-a înșelat a doua oară, ești de vină tu, iar dacă te-a tras pe sfoară și a treia oară, înseamnă că ești prost.
Suntem în preajma alegerilor (a campaniei electorale) și ar trebui să fie un timp al clarificărilor trecutului și al conturării viitorului.
Știu foarte bine că a încerca să vorbești despre „cazul Dragnea” a deprimant, e caduc, pare fără rost, e chiar plictisitor, după „tonele” de cuvinte de mărire/ocară ce i-au fost destinate. Dar dacă nu „strângem buboiul să iasă puroiul”, n-o să înțelegem ce se întâmplă azi, chiar în campania electorală ce începe sau după numărarea voturilor prezidențiale. Dar, mai ales, n-am înțelege pasivitatea prezidențială și agresivitatea prim-ministerială (executivă), care au fost și sunt principalii vectori politici ai acestei perioade tulburi.
Despre atitudinea cvasi-pasivă a președintelui țării, raportat la derapajele democratice ale „regimurilor Dragnea”, n-am să spun foarte multe (am mai făcut-o). A fost o strategie politică personală („îi las să greșească”, „îi arat cu degetul”, „îi las să-și rupă singuri gâtul”, „îi aștept la cotitură” etc.), de succes pentru sine (validat de referendum și europarlamentare), dar nu la fel de benefică pentru țară, care, dacă n-a dat înapoi (și-a cam dat, politic și democratic), atunci sigur a stat pe loc (ca dezvoltare). Practic, Klaus Iohannis a fost făcut erou de „dezmățul pesedist”, fără a avea stofă pentru asta. Dar a fost prezent, unde trebuie, la datorie, și a rezistat, în felul său, atacului (asaltului) populist, iliberal, antidemocratic, „penal” al coaliției la putere și acum culege roadele electorale. Un scenariu surpriză, un mandat neașteptat, dar cu un rezultat scontat, dacă realegerea se va produce.
Dar ceea ce a fost îndeajuns până acum, în opinia mea, s-ar putea să nu mai fie destul de acum încolo (poate chiar azi).
De partea cealaltă, putem vorbi despre un simulacru de putere, despre o delegare de prerogative, despre o putere-surogat. Sau despre un simulacru de democrație, unde se invocă alegerile libere și majoritatea, se simulează reprezentativitatea, se disimulează legitimitatea, se imită regulile democratice etc. În fruntea acestui sistem (și nu în ultimii trei, ci în ultimii patru ani), s-a aflat Liviu Dragnea, iar azi trăim încă pe relicvele (ruinele, hoitul, epava, cenușa?) acestuia. A-i acorda însă personajului virtuțile „geniului rău” ar fi prea mult pentru. Pe de-o parte, multe din „ideile politice” (greșite, tâmpite, oportuniste) instrumentate în regimul său au aparținut camarilei/consultanților/profitorilor, îndeobște, mai deștepți decât el (dar deresponsabilizați), el voind a fi doar beneficiarul final (al propriei libertăți). Pe de altă parte, Dragnea (așa cum se putea lesne vedea) era un tip mediocru în gândire și vorbire, lipsit de anvergură intelectuală, culturală, politică etc. Era doar produsul unui sistem politic, prototip al politicianului român în tranziție (îmbogățit prin corupție și protejat, în bună parte, de instituții de forță precum Poliția, serviciile secrete, justiția) care nu a acceptat să fie „sacrificat” (chiar el) și „să iasă din viață și din politică ca un prost”. De aici a început totul, un calvar pentru țară, o palmă pe obrazul societății și un pumn în plină figură pentru democrație. Pe drept cuvânt, se spune că nu-i recomandat să testezi, chiar oricând, rezistența și vulnerabilitățile unui sistem fragil și instabil, cum este democrația. Dovadă, iată, Brexitul sau alegerile americane!
Tot ce s-a întâmplat la noi în ultimii patru ani stă sub semnul maimuțărelii, al pre-facerii, al soluției cu înlocuitori, iar democrația și societatea s-au clătinat din temelii.
Soluție surogat, din capul locului, a fost însuși Dragnea la conducerea PSD, însă așa se alienează și se distrug toate organizațiile, prin lipsă de leadership și de lideri autentici. Putere cu înlocuitori a fost tot ce a urmat după aceea, prin blocarea acestuia către funcția executivă supremă (de prim-ministru). Nu insistăm (căci e istorie) asupra episoadelor (simetrice) de premieri surogat: Sevil Shhaideh, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă. Toate au ieșit prost, într-o suită ce culminează cu această caricatură politică a incompetenței și imposturii care este ultimul premier, cocoțat în postura de candidat prezidențial. Culmea-culmilor ar fi ca delegarea să meargă până la capăt (de mandat și de candidatură), chiar în absența delegatarului (de-legat în pușcărie).
Încă două exemple, din multe altele: Valer Dorneanu (președinte CCR) maimuțărea/substituia (prin decizii) funcția de președinte (surogat) al țării, iar Tudorel Toader era „ministrul paiață” al Justiției, executantul orb al voinței altcuiva.
Din aceste „coji de putere” au dispărut asumarea și responsabilitatea și-au rămas doar aparențele autorității, adică gălăgie, agitație, țipete, icneli, răsteli, țâfnă deșănțată, agresivitate fără fond. Și acesta a fost fenomenul dominant al acestor ani și al acestor zile.
Aceste anomalii să înceteze odată, iar alegerile să clarifice (măcar) ce e delegare și ce e asumare și răspundere.