Jul 15

Ajungea „o botă la un car de oale”

Portret 4
Puterea actuală, cu PSD în frunte, și-a pus pe cap justiția din întreaga lume civilizată. Începând cu magistrații români, trecând la comisiile de specialitate din UE, la comisarul pentru justiție din Comisia Europeană și până la Comisia de la Veneția, neuitându-i pe americani. Nu e de ignorat conținutul raportului MCV și pozițiile dure, ultimative, fără echivoc ale principalilor lideri europeni: prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, președintele Parlamentului European Antonio Tajani, președintele Consiliului UE, Donald Tusk etc.. Ultima raliată (chiar ieri) acestui curent cu sens unic împotriva schimbărilor abuzive din sistemul juridic românesc este Asociația magistraților europeni care cere guvernului român să înceteze modificarea legilor justiției prin ordonanțe și să garanteze independența procurorilor și magistraților.
Temerile repetate, îngrijorările continui și semnalele de alarmă nu au apărut chiar de ieri, ele însă s-au intensificat și amplificat în contextul alegerii procurorului șef european, unde, Laura Codruța Kovesi, având opunerea fățișă și înverșunată a guvernului român, are cele, totuși, mai mari șanse.
Mă mir cum nimeni, fie el specialist în comunicare, consultant politic, analist al conflictelor, expert în teoria argumentației, negociator maestru în arta războiului și ce-o mai putea fi etc., n-a zis nimănui din PSD că nu se pot câștiga, pe față, în același timp, două războaie de același fel.
Cu aceleași arme, cu aceeași oameni și cu aceeași strategie!
Câștigi așa doar dacă te bați cu proștii!
Ca s-o scoți la capăt, ori te concentrezi asupra unuia și renunți la celălalt, ori pe cel de-al doilea îl amâni sau îl disimulezi.
Ei nu și nu!
Dragnea și PSD au ținut să schimbe din temelii, în mod convenabil lor, sistemul juridic românesc, iar când s-a ivit ocazia, au încercat s-o distrugă, fără fereală, pe orice cale, pe Laura Codruța Kovesi, când aceasta și-a anunțat candidatura europeană. Cum „argumentele” celor două conflicte deschise de PSD sunt de același fel, merg în aceeași direcție, încercând, ca strategie unică, să se susțină unul pe altul, nivelul de credibilitate a ajuns atât de jos încât nu mai poate fi luat în serios de nimeni. Ei nu doar că abuzează justiția, ci o abuzează deschis și pe Kovesi și pe oricine care spune altceva. Și e clar pentru toată lumea!
Nu era destul o singură bătălie?! Sau cum zice românul: (nu) era destul o botă la un car de oale!?
N-am nicio îndoiala că socoteala așa-zișilor strategi ai puterii a fost că, dacă o înfrâng și deturnează din drum pe LC Kovesi, înseamnă că am învins/convins „monstrul european” și deci au rezolvat și problema de fond a justiției din România. Adică, dintr-un foc, împușcă doi iepuri!
Socoteala pare greșită pe tot frontul! Căci nimeni dintre cei enumerați mai sus nu cedează și nu se lasă convins cu privire la sensul schimbărilor negative din justiția românească (legi de funcționare, control politic, intimidarea magistraților etc.). Își mențin criticile și par dispuși să ajungă la sancțiuni.
Pe de altă parte, Laura Codruța Kovesi, în ciuda acuzațiilor tot mai grave cei se aduc din țară, pare a întruni un consens tot mai larg, atât printre politicienii influenți din UE, cât și în opinia publică europeană (vezi pozițiile celor mai influente publicații din Europa). Poate tocmai de aceea!
Ce-ar putea ieși!?
Dacă lucrurile își urmează cursul, PSDragnea și aliații ar putea să se fi bătut în două războaie și să piardă trei: primul, pentru subjugarea justiției, al doilea, pentru demolarea europeană a Codruței Kovesi, iar cel de-a treilea (neprevăzut), să fie excluderea PSD din Partidul Socialiștilor. Și cu asta ce-au făcut!? Rămâne să-și continue războaiele împotriva românilor?
Dar, la urma urmei, nu câte războaie pierde PSD ne interesează, ci câte pierdem noi și România cu lumea civilizată! Aceasta e marea noastră „bătălie”!
La aroganța, disprețul și sfidarea afișate în tot ce fac, „derbedeii politicii românești” n-ar trebui tratați cu sfaturi, ci dați jos imediat! Însă pot învăța și singuri că, în toate, chiar și în războaiele informaționale (hibride, murdare), mai presus de toate este credibilitatea.
S-o ai sau să n-o ai!
Urmează votul!

Feb 28

Mersul pe sârmă

Portret 1
De câțiva ani, țara noastră trăiește într-o echilibristică continuă, obositoare și periculoasă. Mergem pe sârmă din punct de vedere politic, într-un balans nesfârșit, o bălăngăneală a puterii, cu senzația că, la fiecare mișcare (moțiune de cenzură, schimbare de guvern, remaniere, proteste, lege, diverse „reforme” etc.) totul se prăvălește în gol. Am ajuns pe muchie din și perspectivă economică, din pricina „pietroaielor fiscale” legate de gâtul economiei din motive populiste, de promisiuni exagerate, nesustenabile, nerealiste. Schimbările succesive, neanunțate, imprevizibile și impredictibile de legislație hărțuiesc mediul de afaceri, înroșesc economia, cresc inflația și înrăutățesc viața oamenilor, în cele din urmă. Confuzia, degringolada, nesiguranța domnește cu privire la situația noastră în UE. Din pricina multiplelor modificări legislative, a controverselor din justiție, a ostilizării tuturor organismelor internaționale din domeniu, România a ajuns un fel de paria, la o margine a UE, nu departe de un „no man’s land” geopolitic.
Toate aceste echilibristici (și altele, mai mari sau mai mici), nenaturale, forțate (răspunzând unei agende străine intereselor comune), creează senzația (și așteptarea fatidică) de pericol iminent, de prăbușire, de scăpare în gol. Cumplit e că nu doar că nu știm când, dar nu știm nici dacă și nici unde vom cădea în prăpastie. Știm numai că n-am găsit nicio soluție încă și că tangajul continuă.
La limita „prăbușelniței” merge PSD, fără să știe ce-i rezervă europarlamentarele din luna mai, la fel ca liderul său, Liviu Dragnea, care „pe sârmă” s-a dus și el la Madrid (la reuniunea socialiștilor europeni) și clătinându-se s-a întors. Pe muchie se duce și opoziția (cu Iohannis în frunte), care nu știe dacă face prea mult (nelăsând PSD să-și rupă gâtul singur) sau prea puțin (pentru a câștiga încrederea electoratului). Nici noua opoziție (USR, PLUS, DEMOS, PRO România) nu știe dacă „calcă” pe teren destul de lat pentru a convinge oamenii să iasă la vot.
În fine, mucaliții ar spune că mergem pe sârmă cu toții pentru că nu am fost în stare să construim „autostrăzi” și acum tragem ponoasele.
Dar până să facă politicienii autostrăzile (cele proprii și cele ale civilizației politice și democratice moderne), mai e mult și așteptările pot fi în van. În democrație (și nu e un șablon), cei mai vajnici constructori (de autostrăzi) sunt cetățenii care pun mâna și se implică. Și nu există în omenire o forță cunoscută mai mare și de nestăvilit decât a mulțimii conștiente și puse pe treabă. Nimeni nu-i poate sta în cale. Ne arată istoria!
Nu că această conștientizare (luare la cunoștință de sine) ar fi foarte ușoară și la îndemână, dar, bag seamă, e singura soluție.
Și nu sunt necesare de fiecare dată revoluții, victime și vărsări de sânge.
Câteodată e de-ajuns doar să facem ceva.
Să încercăm, să ne străduim, să înțelegem!
Și să mergem la vot!
E primul pas și cel mai important de a ne simți pământul sub picioare.
Și a arunca naibii sârma păcătoasă!

Feb 04

Cu noile partide

Portret 3
Susțin cu perseverență (și pe toate căile) că România se află de multă vreme într-o stare de blocaj politic de natură să-i afecteze dezvoltarea, stabilitatea, securitatea, prestigiul și imaginea de țară membră a UE și partener NATO.
La baza acestei situații maladive cronice stau mai multe cauze, din care amintesc câteva dintre cele mai importante: o tranziție smucită, imperfectă de la partidul unic la multipartidism, o democrație prost învățată, însușită și asumată, o slabă cultură politică la nivel de mase, un sistem de partide (tarat) tot mai puțin reprezentativ pentru societate, o mentalitate întârziată în raport cu realitățile politice și economice, un nivel de sărăcie ce afectează semnificativ libertatea politică a cetățenilor șamd.
În cei aproape treizeci de ani de democrație (așa cum a fost ea), aceste cauze au influențat diferit evoluția țării noastre, ele însele având traiectorii variabile în diverse perioade și etape.
Progresele (câte au fost) au ținut mai degrabă de factori nepartinici (individuali, externi, economici, mediatici) și de presiunea venită din exterior (în special, din partea UE în procesul de aderare, dinspre Occident și SUA, în general).
Regresele (tot mai vizibile de la un moment dat) au venit dinspre închistarea, inactualitatea (caducitatea) sistemului politic, tot mai conservator, mai egolatru, mai superficial și mai populist. Paradoxal, aflat tot mai departe de poporul pe care declamă că-l slujesc.
În același demers, în mod natural, susțineam nevoia urgentă a restructurării sistemului de partide, acest lucru însemnând, după o sumară analiză, nimic altceva decât apariția unor partide noi, proaspete, fără nicio legătură cu trecutul politic apropiat, ca singura șansă de a ieși din starea de blocaj și de regres. Este și calea cea mai rapidă, mai dinamică și mai lesnicioasă de a schimba ceva, în raport cu celelalte, ce presupun procese complicate și de durată (restructurarea partidelor vechi, schimbarea mentalităților, creșterea nivelului de trai, educația și cultura în rândul maselor etc.).
Partidele politice, atunci când își îndeplinesc menirea, pot fi niște motoare care trag după ele întreaga societate.
Dincolo de dilema „ce-a fost mai întâi oul sau găina”, apărea întrebarea firească dacă este capabilă societatea românească să inițieze, să producă și să susțină matur și autentic acest tip de proiecte speciale care sunt partidele politice?
Un răspuns dificil pentru o societate tot mai neîncrezătoare, profund polarizată, antagonizată la maximum, chiar pe coordonate politice. Greu de construit comunități de interese reprezentative într-o țară supusă hemoragiei demografice, în care cei care pleacă acum sunt chiar elitele, afectate de morbul dezamăgirii profunde și a lipsei de perspectivă. Greu de găsit liantul într-o țară a proiectelor (tot mai) individuale și a luptei pentru supraviețuire.
Și totuși!
Am făcut această voltă pentru a putea spune că, în ciuda condițiilor improprii, a îmbâcselii ideologice și a vitregiei condițiilor, în România anului 2019 au apărut, totuși, partide noi, alternative viabile pentru scrutinurile care urmează anul acesta și cel următor. Să le luăm ca „minuni”, extravaganțe, ciudățenii sau ca pe niște simptome de însănătoșire?! Nu știm, însă e bine să fim încrezători, dar vigilenți și prudenți!
Primul semnal l-a dat intrarea USR în Parlamentul României încă de la alegerile din 2016. O apariție surpriză, complet neașteptată, un partid înjghebat din vară până-n toamnă. O grupare născută dintr-un ONG, cam „nebăgată în seamă”, outsider autentic, ignorat de propaganda mainstream și de vectorii de influență subterană. Dar mai degrabă „un fenomen politic nou” ce arată, într-o țară în care campania electorală se duce pentru absenteism, nevoia oamenilor de „fețe noi” în politică și de „repere noi” în sfera de reprezentativitate politică. Era doar un simplu mugur de speranță și un semnal în societatea cea mai dezgustată de politică și cu cel mai mare absenteism la vot din Europa (60%). În ciuda scepticismului general și a marilor probleme identitare și organizatorice ale acestuia, putem spune că USR a fost o reușită și o confirmare a unui semnal public ce nu trebuia ignorat sau lăsat să se piardă.
Pe drept cuvânt, lumea arăta că s-a săturat de duetul PSD-PNL (sau troica PSD-PNL-PDL), incapabil că mai aducă la vot mai mult de 30-40% din electori. Dar USR, ca partid nou, cu tot efortul lor (disperat) de a se lupta în opoziție (alături de un PNL rarefiat, învechit, plat, puțin neconvingător) era prea puțin și trebuia multiplicat, strategic, numeric sau ideologic.
E salutară apariția unei grupări politice cu orientare de stânga (centru-stânga), numind aici DEMOS, prima care prezintă dovezi credibile că nu are legătură cu PSD (tot mai puțin de stânga și tot mai mult naționalist și populist – iliberal). Pentru simpatizanții stângii, DEMOS trebuie să iasă cât mai repede și cât mai credibil în evidență pentru a-și optimiza șansele de a intra în cărțile electorale reale.
Pe centru-dreapta s-a definitivat, în sfârșit, PLUS, în jurul fostului premier Dacian Cioloș. O poveste politică așteptată și tot mai vizibilă, tot mai controversată și, poate de aceea, tot mai convingătoare. Iar prin această alianță realizată recent cu USR, s-a conturat, cu adevărat, după mult timp (sau poate pentru prima dată) o alternativă politică nouă, dinafara sistemului. Exact ceea ce trebuia!
Cu toate riscurile, neajunsurile și controversele, merită încercat!

Feb 04

Știm ce urmează

Select7
În mod numai aparent straniu, numirea Vioricăi Dăncilă ca premier al României s-a făcut (și) pentru ca să se poată spune că țara noastră este marginalizată în UE, că este considerată națiune de mâna a doua, că este tratată discreționar și nedreptățită de ceilalți.
Nu era greu de ajuns aici, la nivel de reprezentare (adică un om egal o țară ), luându-se în considerare „incompetența dobândită” (prin ocuparea unor funcții cu care era incompatibilă) și „prostia nativă” (limitele înzestrării intelectuale fiind evidente) a personajului în cauză, ales ca purtător de mesaj de țară.
Întrebarea este de ce să fi vrut cineva să se întâmple asta și cu ce scop? Pare greu de înțeles ca cineva să dorească răul „pentru sine” cu tot dinadinsul și să-l caute pe orice cale și cu orice preț.
Și totuși!
Orice bilanț al anului 2018 (dincolo de cele personale) arată, în termeni real-politici, că a fost sacrificată justiția (printr-o nouă arhitectură legislativă), că a fost deturnată economia (prin dimensionarea defectuoasă a cheltuielilor bugetare), că a fost măcelărită democrația (prin sfidarea pe față a celorlalți actori politici și sociali), că a fost jertfită imaginea țării (auto-discreditarea părând a fi devenit un scop în sine). Într-un cuvânt, România „peste noapte” a devenit un altfel de stat.
Dar sacrificiile nu privesc doar statul, căci a fost efectiv pulverizată imaginea partidului de guvernământ (PSD a ajuns în sondaje la circa jumătate din scorul din alegeri – 46%) și a liderilor (Liviu Dragnea se află la o cotă de încredere cu o cifră, adică sub 10%). Iar despre înrobirea și înjosirea presei mainstream nici nu mai are rost să vorbim.
Se știe de ce s-au făcut aceste imense sacrificii politico-statale (și nu voi insista asupra lor): pentru a salva de pușcărie, în primul rând, pielea liderului de partid (și a altora, în subsidiar) și pentru a crea impresia, pentru susținători, de „țară a politicienilor noștri”, nu a statului de drept.
Ceea ce nu se înțelege, deocamdată, este cum vor să remonteze acest uriaș handicap politic creat prin modul abuziv și samavolnic în care au procedat în cei doi ani de zile de guvernare, încălcând toate regulile și cutumele existente și inventând reguli/legi acolo unde nu s-a putut altfel.
Teoretic, pentru acest straniu proces de „sinucidere politică în masă” (dacă cumva nu i-a lovit cu adevărat „damblaua puterii”), ar exista două remedii, două posibilități de păstrare a puterii sau de menținere pe poziții. Încă în limita raționalității, ca să zic așa!
Prima ar fi soluția autocratică (cea hard), spre care împinge iliberalismul practicat acum, care s-ar traduce prin escaladarea și accentuarea abuzurilor (nu doar legislative), izolarea completă a opoziției, la intern, și a României, la extern, controlul cvasi-total asupra informației (prin mass-media), expansiunea agresivă a populismului și naționalismului, controlarea alegerilor pentru asigurarea succesului electoral etc. Toate acestea conducând spre o realitatea politică a unei semi-dictaturi sau dictaturi, cu păstrarea unor vagi aparențe ale statului de drept. Sunt câteva semne care îndreptățesc o asemenea ipoteză: compromiterea și încercarea de suprimare a opoziției, controlul (sau încercarea) asupra instituțiilor de forță ale statului (procurori-justiție, jandarmerie, armată, servicii de informații etc.), propaganda agresivă prin media. Avem și fapte, precum deturnarea în instanțe a cursului unor procese „politice” sau represaliile din 10 august ale manifestațiilor antiguvernamentale. Și altele.
A doua soluție (cea soft) ar fi una cvasi-democratică, încercarea de a câștiga alegerile printr-un program electoral pragmatic și eficient, care să întoarcă în favoarea lor trendul de acum, păstrând aparențele democratice, conservând la limită pozițiile României în diverse tratate internaționale și încercând să joace totul pe cartea populistă, a voinței poporului și a „dictaturii majorității”.
În opinia mea, totul este pregătit pentru un asemenea scenariu, fiind create premisele strategice și logistice și având în faza de încercare (demo) ideile principale care vor fi utilizate în campaniile electorale ce vin. Așa după cum a început să se arate, în centrul campaniei de (re)câștigare a bunăvoinței românilor se va afla „tema străinilor” care ne fură și ne exploatează țara. Iar în acest scenariu de victimizare a românilor în fața „multinaționalelor”, Viorica Dăncilă are rolul său prestabilit. „Străinii” nu doar că ne iau tot ce-i mai bun (pământuri, energie, bănci, comunicații, comerț etc.), dar ne și batjocoresc liderii, îi tratează de sus, le nesocotesc funcția și mandatul popular.
Bineînțeles că totul e o manipulare ordinară, o strategie populistă, un anti-elitism cusut cu ață albă dacă e cine să-l priceapă.
Ce ar realiza această strategie în favoarea PSD: justifică toate măsurile economice populiste, luate „pentru români”; justifică toate măsurile legislative de la sfârșitul anului trecut, luate „împotriva străinilor”; justifică toate criticile „străinilor” aduse PSD cu privire la justiție și încălcarea statului de drept (care ar avea substrat economic); demonizează instituțiile internaționale, menite să-i sărăcească pe „români”; creează fantasma „ne descurcăm mai bine singuri”, „n-avem nevoie de voi” șamd. Ce nu poate face această strategie, cu altă ocazie!
Când pe Iohannis l-ai acuzat deja de toate relele din lume, când „statul paralel” s-a tocit, când Soros a „îmbătrânit” și el, când n-ai pericolul „imigrației”, nu-ți rămâne decât să te erijezi în apărătorul românilor. De propriile umbre!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

Nov 23

Teleorman, această Românie mică

Portret 3
Marele mister al valizei din Teleorman (iată un nou brand de țară!), pentru cei care înțeleg realitatea politică românească, nu este ce conține aceasta propriu-zis. Dincolo de ceea ce au lăsat să se întrevadă cei de la Rise Project (beneficiarii jurnalistici pe merit ai acestei „întâmplări”), cu puțină imaginație, regăsim în geamantanul din Teleorman o bună parte din România noastră ascunsă a ultimilor 28 de ani. Se află în el secretul multora dintre marile averi de astăzi, este dosit acolo un model politic de reușită în viață, e disimulată printre fișiere și foldere o formula de învârteală tipic româno-balcanică. Mai presus de toate, este deslușit, exprimat în clar, misterul relației dintre stat și cei mai înalți demnitari ai lui, acela prin care, simplu spus, cei mai de sus slujitori ai lui se îmbogățesc pe seama statului, jupuindu-l și sărăcindu-l în toate felurile. Cel puțin asta credem că ascunde valiza.
Așadar, acesta nu mai putea fi un marele secret.
Despre asta luăm la cunoștință de multă vreme, istoria ne cam învață și ea aceleași lucruri și ar fi prea de tot să rămânem surprinși. Elementele de inedit, până una-alta, ale acestei situații sunt în număr de două. De obicei, hoții calificați nu lasă urme ale faptelor lor, pe cât posibil. Aruncă, distrug, ard totul sau, în cel mai bun caz, transferă răspunderea asupra altora (naivi, fraieri, asociați, adversari etc.), dar nu lasă probe care să-i incrimineze. Cu câteva excepții: fie sunt niște ageamii (se întâmplă și așa), fie se cred ei pricepuți, dar fac niște greșeli (adesea), fie nu controlează ei situația, fiind niște marionete (ceea ce-i face vulnerabili). În afară de asta, mai este complicitatea și rivalitatea între (hoți) egali, aceea care îi face să se bănuiască unii pe alții, să se spioneze, să se toarne reciproc și să păstreze „copii” și probe (la o adică) după toate matrapazlâcurile făcute împreună.
Aceste din urmă considerații ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine care este (mai) marele secret al apariției valizei fatale din Teleorman. TelDrum nu-i „buricul pământului”, oricât de mulți bani a reușit să facă, e o firmă de județ și nu neapărat povestea ei stă ascunsă în „diplomatul îngropat”. Problema e că purtătorul „la mână” al valizei a fost Liviu Dragnea, cel care are îndesate în „paporniță”, alături de niște hârțoage de firmă, destinul unei țări, fără să-i pese și fără să-și asume răspunderea pentru răul ce-l face. Și alții au avut genți periculoase, cu bombe penale amorsate. La unii au explodat în mână și i-a distrus, alții se află în pușcărie, unii sunt „mutilați” politic, iar alții stau ascunși cu frica în sân să nu se întâmple. Și-au acceptat soarta. Numai Dragnea a pus și țara în valiză, că dacă pățește el ceva, să sară și ea în aer.
Dar cel mai important lucru în toată această situație este că „hoțul” Liviu Dragnea (posesorul unor puteri și averi nejustificate) a fost protejat și nu mai este. Aceasta e știrea principală a acestor zile, e drept, spusă și ea printre multe altele. Liviu Dragnea, deținătorul de fapt al TelDrum, al PSD și al României (după cum se comportă), a fost prezent în toate marile cârdășii politico-financiare ale acestor ani și a beneficiat de protecție și imunitate din privința legii. Ba mai mult, în tot ce s-a întâmplat în ultimii circa douăzeci de ani, Liviu Dragnea a fost un pion, lăsat să facă tot ce-a vrut (bani, averi), pe de-o parte, și tot ce-au vrut alții (decizii politice importante), pe de alta. Ca să fie și mai bine controlat, el a primit în justiție pedepse pentru niște „mărunțișuri” (fraude electorale nerelevante, trafic de influență minor), în raport cu „marile” afaceri în care a fost băgat.
Jocul acesta funest s-a intensificat până la caricatură în ultimii ani, până când Liviu Dragnea, acaparând toate pârghiile decizionale din partid și din stat, îmbătat de putere și crezându-se „imun” pe vecie, a uitat cine este, de unde-i vine puterea, cine-i sunt protectorii și de ce îl protejează. Și-a luat țara de gât și amenință/șantajează de doi ani încoace că dacă pățește el ceva, nici țara nu va scăpa întreagă. Până de curând, șarjele funebre „de-a puterea absolută” au convenit „protectorilor” săi și au convenit și altora (mulți), din păcate, fiecare crezând că va obține un oarecare profit (strategic, politic, de imagine, financiar, de influență, de poziție etc.).
Nu-i foarte ușor de explicat (dar nu imposibil de înțeles sau prea mare filosofie) cine au fost acești protectori ai lui Liviu Dragnea, dar acesta e un alt subiect, ce trebuie abordat separat. Deocamdată, pentru mine, e clar că ceea ce trebuie să se întâmple mai demult (lepădarea de Dragnea), se produce acum (într-al doisprezecelea ceas) și aștept confirmarea acestui lucru. Cu toții au/am crezut că tot răul produs în acești ani (chiar dacă a generat unele consecințe) era reversibil, dar acum „rușinea națională” iese dintre granițele țării și bate la porțile Europei și ale lumii. Pentru nici un român, blamul și ocara unui eșec de țară previzibil, atât de mare și de vizibil (președinția Consiliului UE, de pildă, dar nici de a sta nu-s foarte sigur), nu sunt explicabile în niciun fel și nu convin chiar nimănui, decât dușmanilor. Destul cu „glumele” numite Dăncilă, guvern, miniștri, guvernare, pe o „mare” agitată, într-o „barcă” ce ia apă!
Mai spun doar atât: sper că l-au/l-am/s-au oprit la timp.

Nov 23

Principiul „capului spart”

Poza 5
„Pentru ca ceva important să se schimbe, ceva și mai grav trebuie să se întâmple”. Nu știu de ce, românii nu au în fire schimbările firești, transformările naturale, evoluțiile normale. Nu le simt, nu le pregătesc, nu le înglobează într-o ordine a lucrurilor care să nu atragă (într-un fel) atenția. La noi totul este dramatic (tragic, de multe ori), făcut în ultima clipă, deznădăjduit, când nu se mai așteaptă nimeni, radical, neașteptat, uimitor. E un fel de nepăsare reală și aparentă (greu de înțeles), o pasivitate în fața istoriei imediate, o răbdare tâmpă și, aparent, fără de sens, până la proba contrarie, care se lasă așteptată o veșnicie sau vine când nu se mai așteaptă nimeni. E prea multă toleranță, prea multă răbdare, prea multă suferință, prea puțină eficiență în gestionarea acestor ritmuri, rămase parcă înafara civilizației. Până nu ajunge „cuțitul la os”, până nu avem „capul spart”, până nu vedem sângele curgând șiroaie nu suntem în stare să facem nimic. Cam ăsta e destinul istoric. O putem lua de unde vrem, de la „pașopt”, de la „Mica” sau „Marea Unire”, o putem lua cu „venirea” sau „plecarea” comunismului. Iar faptele postdecembriste respectă același tipar! Așteptăm, așteptăm, așteptăm…, ca alții să ne rezolve problemele. Înainte de a pune mâna, în ultimul moment!
Recent, șeful statului a spus (și sunt nevoit să-l cred, pentru că este cel mai bine informat om din România și pentru că nădăjduiesc că știe ce spune) că peste 80% din populație țării nu este de acord și nu are încredere în ceea ce face actuala putere. Lucrurile nu sunt deloc noi. În 2016, la alegerile care au configurat actuala putere, s-au prezentat la urne sub 40% din populația cu drept de vot, iar din acest total, doar 18% au votat cu PSD, artizanul guvernării de azi. Diferența, cum se poate vedea, nu constă în procente, ci în condiții efective, realități și previziuni. Acum aproape doi ani era vorba despre promisiuni, angajamente și populism de paradă, specifice unei campanii electorale deșănțate. Azi vorbim de cifre, procente, fapte și de premisele și manifestările de netăgăduit ale unei crize multiple (economice, politice, constituționale, legislative, sociale, de încredere etc.), care pot degenera în anarhism.
Așadar, trebuie să luăm acest procent de 80% ca atare și să luăm în considerare ce gândește, ce așteaptă și ce (va) face acest „monstru” pasiv ce însumează peste douăsprezece milioane de oameni, dintre cei cu drept de vot, dinăuntru sau dinafara țării. Dacă toți aceștia au arătat (într-un fel sau altul) că nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă în țara noastră, de ce nu fac ceva, cu atât mai mult cu cât pasivitatea lor este înțeleasă ca o consimțire mută.
Așadar, românii nu înțeleg prea bine ce se întâmplă azi, nu percep la cote corespunzătoare gravitatea situației create sau nu consideră că a sosit timpul că facă ceva, să reacționeze, să intervină!?
Cam aceasta este paradigma atinsă la acest moment și aceasta ar fi dilema lipsei de atitudine.
Ce-ar fi putut înțelege oamenii din actuala guvernare? Ce-ar fi putut să-i pună pe gânduri? Ce i-ar putea face să se revolte?
E o suită aici de vorbe, intenții, decizii, fapte și amenințări (în ultima vreme) ale actualei puteri, tot mai evidente, tot mai fără perdea, tot mai agresive, până vor atinge paroxismul (pe care nu-l așteptăm și nu-l dorim) și care nu știm ce înseamnă.
Pe scurt, să le luăm la rând.
A fost, mai întâi, încercarea de impunere a unui premier (Sevil Shhaideh) nepotrivit, prin decizia unilaterală a liderului L. Dragnea, demnitar potențial periculos prin mediocritate și docilitate față de șef. Surprinzător, brutal, dar eșuat!
A fost, apoi, schimbarea primului-ministru (S. Grindeanu), pentru neîndeplinire de obiectiv (Ordonanța 13) și nesupunere față de interesele personale ale șefului (L. Dragnea). Era ceva neobișnuit (să-ți dai jos propriul premier), dar încă neîngrijorător. Și parcă remediabil, pentru optimiști!
A venit, mai apoi, schimbarea celui de-la doilea premier (M. Tudose), cam pentru aceleași motive, dar, pentru a acoperi interesele personale (juridice), s-au mărit salariile și au scăzut impozitele (și altele). Nimeni întreg la cap nu face deodată aceste lucruri, fără riscuri majore. Trebuia să se aprindă (pentru unii) beculețul roșu al unei guvernări în derivă și cu alte priorități decât ale țării. Grav, dar nestrigător la cer!
A început, după aceea, cavalcada luptei pentru subordonarea justiției, mascând înăbușirea bătăliei anticorupție. Cu trei ramuri distincte: votarea unor legi strâmbe (legile justiției) favorabile lor, însușirea unor prerogative ale altor instituții (președinție, CSM), cu sprijinul CCR; destructurarea DNA și demiterea Laurei Codruța Kovesi. Tot mai greu suportabil, dar nedus până la capăt!
A urmat, firesc (în logica uzurpării), lupta pe față cu președintele țării, prin izolare în raport cu deciziile importante, tăierea unor prerogative constituționale și amenințarea (ne)voalată cu suspendarea. Asta era o amenințare la adresa constituționalității, a separării puterilor în stat, a statului de drept. Inacceptabil! Dar oare ușor de înțeles?
Modificarea codurilor (CPP, CP) ar urma să fie punctul culminant al instalării arbitrariului, bunului plac, dorinței personale. Noile legi ar urma să anuleze condamnările trecute și viitoare ale lui Liviu Dragnea, să deturneze direcția unui stat, să intrăm într-o altă paradigmă politică. Total necunoscută!
Poate că nu-i de-ajuns! Poate că mai lipsește ceva!

Nov 23

Ponta, salvatore della patria

Select4
Cine avea curajul, în ultimii 3-4 ani, să mai vadă în Victor Ponta o „speranță” a politicii românești părea să-și fi pierdut mintea sau simțul realității. Căci fostul premier, ca nu mulți alții, abia trecut de 40 de ani, apucase să le facă și desfacă pe toate, din câte se pot închipui în politică: ajunsese prim-ministru al României, era șef al celui mai mare partid (PSD), fusese copreședinte al celei mai mari coaliții de putere care a existat vreodată la noi (USL), ieșise câștigător absolut al alegerilor din 2012 cu circa 70% (cel mai mare scor electoral înregistrat vreodată de un partid sau o coaliție), a ajuns candidat prezidențial cu cele mai mari șanse (în 2014) și a câștigat detașat turul întâi al acestor alegeri. Dar tot el, ajuns în aceste culmi nemaivăzute și nemaiatinse de nimeni, a făcut cele mai mari greșeli din câte se pot închipui, prăvălindu-se, în lanț, din postura de candidat prezidențial, din funcția de premier, apoi din poziția de lider de partid, apoi ca simplu membru al PSD și ajungând la statutul de inculpat, care-și așteaptă sentința de condamnare. Marile lui erori se cunosc (le recunoaște el singur) și fără ele, sunt absolut convins, România n-ar trăi criza politică profundă de azi.
Prima dintre ele a fost ignorarea și apoi batjocorirea speranțelor votanților numeroși din 2012, după o „domnie” lungă și încheiată catastrofal de Traian Băsescu. Și pesediștii și liberalii (având o majoritate suficientă și unică) au ratat atunci o șansă istorică de modernizare a României, prin modificarea Constituției și reorganizarea administrativ-teritorială (amânate cine știe până când). Pesemne (de fapt, mai mult ca sigur), nici nu le trecea prin cap să facă ceva din ce au promis bun în campanie, nu voiau decât să-l dea jos pe Băsescu și să-i ocupe repede locul. Ponta a greșit grav că a acceptat (în beția puterii) jocul eșalonului doi „baronet” al PSD (pe care îl controla Liviu Dragnea), distrugerea (la alibi cu presa complice) a lui Crin Antonescu și îndepărtarea treptată, dar programată și sigură, a liberalilor de la putere (aceștia rămânând cam fără alternativă), dar a greșit mortal (pentru el) când a acceptat candidatura la președinția României din partea PSD. Aici a lucrat, la perfecție și cu precizie, mâna „maistorului” Dragnea, care i-a înfipt pumnalul în spate până în plăsele, cu complicitatea multor altora. Ca și cum n-ar fi fost destul, în campania prezidențială și-a uitat sorgintea politică (social-democrată), ascultând de „alții”, și a dat-o pe populism și naționalism. În fine, a jignit apoi și diaspora, a generat o mobilizare surprinzătoare la vor în turul doi și a pierdut, cum puțini ar fi putut s-o facă.
Una peste alta, la o vârstă la care alții abia încep să simtă gustul puterii, Victor Ponta era trimis (pe drept cuvânt) în cimitirul elefanților politicii românești. Nu mai spun că tot ceea ce fostul lider PSD începuse să „contureze” (populismul și discursul naționalist și izolaționist), a fost preluat și perfecționat de secondantul său Liviu Dragnea, care ar fi trebuit să-i urmeze atât la partid, cât și în funcția de premier, dacă nu s-ar fi încurcat „niște hârtii” prin justiția română între timp. A urmat ce a urmat (vodevilul susținerii guvernului Cioloș, absenteismul la vot, victoria zdrobitoare a PSD și tot circul de acum), dar nu acesta e subiectul principal de azi.
Întrebarea e cum și de ce a ajuns Victor Ponta să pară din nou personaj politic important și dacă va juca un rol pe scena politică în viitorul apropiat.
Asemuindu-se păsării Pheonix, retras și cu răbdare, așteptând să primească achitarea în dosarul în care era acuzat penal, Victor Ponta și-a făcut propriul partid (Pro România) și a găsit cel mai bun moment pentru a-și anunța reîntoarcerea în politică, din postura de fost membru PSD și lider al unei noi mișcări social-democrate. Mai mult de atât, Ponta țintește acum marea lovitură de a-l detrona pe Liviu Dragnea într-un moment în care, toată lumea (mai puțin PSD) vrea acest lucru, dar nimeni nu poate. Așadar, fostul premier pesedist vrea să se reabiliteze personal, să ia prim-planul politicii românești și să-și ia revanșa față de țară, calea fiind ruperea PSD. Nu-i vorbă că tot ce sesizează acum Victor Ponta n-ar fi corect: decăderea PSD, abandonul social-democrației (în dauna populismului), îndepărtarea de UE, tentația autocratică, guvernarea periculoasă și confuză, abandonarea standardelor democratice, prioritizarea interesului personal (penal), promovarea în funcții a unor mediocrități etc.
Pe de altă parte, tot ceea ce propune Victor Ponta are sens: o mișcare dinamică de centru-stânga, un partid social-democrat modern, un start up politic, sprijinit din interior și dinafara partidului, o alternativă la un PSD degenerat, deviat și îndreptat spre dezastru de un lider autoritar.
De ce n-a făcut altcineva acest lucru?
Pentru că n-a putut!
Pentru că avem o societate adormită și o clasă politică amorțită, incapabile amândouă să producă altceva.
Ponta e încă bun pentru că nu există un alt partid de stânga să ia locul PSD. Un PSD care și-a uitat de mult menirea și scopul și misiunea.
Iar Ponta, neavând altceva mai bun de făcut, din fost dottore, a ajuns salvatore della patria!

Nov 23

Linia roșie

Select11
Un sociolog clujean (strămutat din București) anticipa o prăbușire a PSD în perspectiva seriei de alegeri ce va începe odată cu europarlamentarele din 2019. Să ne mire asta? E un semn bun sau unul prost? Să considerăm prea timpurii efectele în rândul cetățenilor ale unor politici controversate și contestate ale partidului de guvernământ? Sau să apreciem ca tardive efectele în rezultate electorale ale unei proaste guvernări? Oricum ar fi, până la completa lămurire, eu consider că PSD și alianța de guvernare se află în situația (paradoxală) pe care o numesc „abuz democratic”. Înțeleg prin asta că, actuala putere, legitimată prin vot în 2016, se dedă unui „abuz de putere” (atac asupra statului de drept și a instituțiilor sale reprezentative – președinție, justiție, instituții de securitate, servicii secrete etc., nerespectarea separării puterilor în stat, sfidarea opoziției, ignorarea societății civile și nesocotirea protestelor acesteia, interferarea libertății de exprimare, vulnerabilizare economică prin măsuri/legi aleatorii și ne-sustenabile, expunere externă prin declarații, intenții și decizii neconforme cu interesul și strategia naționale, cultivarea intereselor personale și de grup politic etc.), invocând (și imputând) celorlalți tocmai respectarea regulilor democrației (alegeri libere, ciclul electoral, dreptul de a decide ca învingător). Acceptând acest sofism al argumentării puterii pesediste, democrația ar putea duce direct la dictatură. Ca și contraargument, reamintesc doar că PSD a câștigat alegerile cu 46% în condițiile unei prezențe vot de aprox. 40%, ceea ce înseamnă că avea suportul a doar 18% din populație. Scăzut atunci și mai scăzut acum.
Însă nu despre acest aspect doresc să vorbesc acum, ci despre modul în care este perceput în mase actul politic și despre felul în care comunicarea politică (când, cum, unde și de ce) ajunge la cetățeanul alegător. Cu alte cuvinte, despre cum, când și de ce cad partidele în sondaje și când se trece prezumtiva linie roșie (interzisă) în exercitarea puterii. Simplificând, să spunem despre comunicarea politică (procesul de emitere, transmitere și receptare a deciziei politice) că a devenit azi la fel de/mai importantă decât actul decizional în sine și că atunci când ai depășit un prag al (in)dezirabilității și (in)suportabilității, iar percepția în rândul oamenilor devine preponderent negativă, se produce căderea liderului sau partidului. Actele, măsurile și deciziile politice, pentru că sunt chestiuni intenționale și oportuniste, vor avea întotdeauna o receptare diferită în rândul publicului, care va avea reprezentări diferite, uneori opuse, asupra acelorași lucruri. Intuitiv și reducționist, putem identifica, descrescător, mai multe niveluri de receptare a mesajului politic: cel mai sus vor fi specialiștii în comunicare politică și consultanții politici, dar ei sunt puțini și își valorifică contracost expertiza (rareori public, gratuit) și nu sunt de mare ajutor pentru publicul extins; apoi putem lua în considerare actorii politici, care sunt nevoiți de regulile competiției să înțeleagă perfect jocurile/lucrurile, dar ei vor emite, la rândul lor, mesaje politice oportuniste, eventual de sens contrar, de ajutor pentru publicul larg, dar nu pe de-a-ntregul credibile; de cel mai mare sprijin ar fi jurnaliștii politici, acesta fiind rolul lor primordial, de a decripta și explica pe înțelesul omului de rând mesajul politic, dar doar atunci când sunt obiectivi, de bună-credință și acționează în interesul publicului; pe nivelul următor de înțelegere a „politicii” aș plasa activiștii și militanții civici, o categorie de oameni informați, implicați, angrenați și antrenați în situații de acest fel și beneficiind de un capital de credibilitate; la pragul următor s-ar situa „elitele” profesionale sau mai precis intelectualii, a căror instrucție, nivel de cultură, convenționalism, putere de abstractizare etc. le permite să înțeleagă, dar nu să și reacționeze întotdeauna corespunzător, unii din pasivitate, neimplicare, neîncredere, proastă înțelegere, alții din motive „emoționale”, conjuncturale, oportunism îngust, trădarea propriei cauze majore; pe ultimul loc (în această împărțire simplificată) se află omul obișnuit, de rând, mulțimea, majoritatea populației și a alegătorilor, principalii beneficiari (numeric) ai actului politic, cei care au cea mai mare „inocență” și cel mai scăzut nivel de înțelegere a manifestării politice, cea mai mare răbdare și toleranță în raport cu actanții politici activi. Ei vor înțelege ultimii, cel mai târziu și cel mai greu, adevăratele intenții și interese ale politicienilor. În compensație, oamenii obișnuiți reprezintă marea masă de alegători și ei câștigă întotdeauna alegerile.
Așa e jocul politic pretutindeni și trebuie să ținem cont de asta cu toții. Numesc trecerea „liniei roșii” momentul în care percepția maselor largi cu privire la deciziile majore ale puterii devine critic sau majoritar negativă. Puterea pesedistă, în opinia mea, a trecut de mai multe ori această linie de demarcație simbolică prin: „țopăiala” (instabilitatea) fiscală, creșterea/scăderea salariilor, creșterea accizei la combustibili, inflația generalizată și altele. Mai adaug două, de dată recentă, aparent, mai puțin evidente și cu amorsare mai lentă: devierea politicii externe a României și „sancțiunea” bugetară dată marilor universități românești. Nu e spațiu de explicații aici, dar sunt atât de grave, încât vor trebui să renunțe sau să suporte consecințe grave din partea maselor.

Nov 22

Cine va plăti

poza-site-2
Pentru că a luat (și ține) în captivitate statul român, pentru că folosește democrația pentru a instaura dictatura mediocrității și a bunului plac, pentru că profită odios de slăbiciunea opoziției și de buimăceala societății, pentru că provoacă României daune ireparabile, de imagine și de substanță, pentru că nu a existat niciodată o asemenea batjocură la adresa demnității și funcției publice, PSD va plăti scump, poate chiar „cu viața”. Nu cereți să dezvălui un secret, nu dețin un scenariu întocmit de cineva, nu am o previziune anume. Știu că atunci când adevărul va răsări în mintea fiecăruia (printre toate „buruienile” vieții și ale politicii) va lovi năpraznic și va mătura pe jos cu toți „eroii” zilei de azi.
N-am nicio îndoială că ceea ce se întâmplă astăzi în țara noastră e o pedeapsă (probabil meritată), pentru toate neajunsurile, greșelile și slăbiciunile noastre, pentru lipsa de educație și de încredere, pentru pasivitate, neimplicare și neasumare. Democrația nu-i un cadou primit pentru veșnicie, ceva precis delimitat și imuabil, ci o stare de echilibru fragil, un proces în continuă mișcare și-n permanent pericol, pentru care trebuie vegheat clipă de clipă. Decum vigilența scade (în acest „mers pe sârmă” al tuturor libertăților), de-o parte e prăpastia dictaturii, de cealaltă, genunea anarhiei. Nu putem uita că democrația a adus la putere un dictator precum Hitler, menține la vârf un autocrat ca Puțin sau promovează la cel mai înalt nivel un personaj cu profilul lui Trump, cu destul de puține afinități democratice. Iată cum peste tot și în toate timpurile, somnul democrației naște monștri. Greu de spus acum ce predomină în România: lipsa democrației sau somnul ei; dictatura slăbiciunilor sau anarhia imposturii puterii.
Într-un mod inimaginabil și de neiertat, PSD, partidul ales democratic cu o majoritate zdrobitoare, într-un moment de criză (generat tot de el) o alege drept candidat de prim-ministru pe Vasilica Viorica Dăncilă, o femeie europarlamentar (promovată pe căile obscure ale politicii teleormănene), un personaj tern, lipsit de anvergură, fără pregătire și experiență corespunzătoare, cu un profil incompatibil cu funcția primită. E cea de-a patra propunere de premier, într-un an de zile, din epoca Liviu Dragnea a PSD, fiecare dintre ele fiind un fel de superlativ negativ (greu de imaginat vreodată): Sevil Saiddeh părea o culme a servilismului în politică, a lipsei totale de identitate; Sorin Grindeanu era o culme a anonimității în politică și a oportunismului de tip provincial; Mihai Tudose părea anticandidatul perfect, o culme a nepotrivirii în politică (omul nepotrivit la locul nepotrivit). Cu Vasilica Viorica Dăncilă, s-a atins (chiar) culmea mediocrității, aceea care „rânjea” către fiecare dintre candidații anteriori. Dar Liviu Dragnea a avut nerușinarea să-și ducă planul până la capăt, văzând/știind că deocamdată nu poate fi contracarat.
Relele făcute sunt multe și au fost subliniate repetat în aceste zile.
Dar nu e doar că e „omul lui Dragnea”, că va face toate jocurile murdare ale acestuia, că nu va încerca să-i ia locul (cum i-a bănuit și pentru care i-a schimbat pe ultimii doi prim-miniștrii), că nu va ieși din cuvântul lui cu nicio vorbă, în nicio împrejurare.
Nu e doar că e un prim-ministru nepregătit pentru o funcție atât de importantă, fără experiență relevantă, fără cunoștințe specifice minimale necesare, fără viziune economică, fără autoritate politică, în interior sau înafara țării.
Nu e doar că ne facem de rușine în lumea întreagă promovând în funcții reprezentative oameni obișnuiți, veleitari sau intruși sadea.
Nu e doar că se întâmplă într-un moment nepotrivit, de expansiune a populismului (de toate felurile), de invazie a iliberalismului, când e nevoie de clarviziune și autoritate în politica unei țări, că anul acesta e centenarul și că fiecare român (indiferent de opțiuni) ar trebuie să se simtă mândru și solidar (dar să și aibă motive pentru asta).
Peste toate și mai grav, cred eu, este zdruncinată încrederea în democrație, în libertatea și capacitatea noastră de a fi uniți în ceva, a ne cunoaște interesul și a ne alege conducătorii. Această nepăsare a celor aleși „democratic” în raport cu ceilalți, sfidarea în față a celor potrivnici, batjocura și desconsiderarea funcției publice, terfelirea oricărui merit și urme de meritocrație sunt răul suprem peste care mulți dintre români, la acest moment (cel puțin), nu sunt dispuși și nu sunt capabili să treacă.
Cum să-ți mobilizezi copii să învețe bine, să se sacrifice, cum să-ți îndemni elevii și studenții să investească timp, energie și sacrificii pentru diplome, calificări și studii de calitate când sunt promovați și căutați soiuri de oportuniști, conformiști și piloși veniți pe căi obscure. Și când poate fi pusă în funcția de prim-ministru cineva precum Vasilica Viorica Dăncilă!
Sigur că dezbaterea s-a dus, din frustrare, spre Klaus Iohannis și neputința lui de a rezolva problemele mari ce ne stau în față. Dar cred că, dincolo de supărare, (o parte dintre noi) nu suntem cu nimic mai presus de lipsa de combativitate și de viziune a lui Iohannis, tot așa cum (o parte dintre noi) nu suntem cu nimic mai presus de Liviu Dragnea, de nepăsarea, ticăloșia, oportunismul și batjocura lui.
Și atunci la ce să ne așteptăm din asta!?
PS: Am scris acest text cu foarte mare greutate și aș fi preferat să nu-l scriu niciodată. Dacă n-aș fi optimist din fire, mai că m-aș dezice cu totul de acest rost.

Nov 22

„Narativa” alegerilor anticipate

Select8
La putere, partidele se uzează și se destramă; în opoziție, partidele politice se adună și se întăresc. Nici un partid postdecembrist din România nu a ieșit (întreg) din această paradigmă, înafara PSD-ului, excepția care până acum a întărit regula.
Se pot identifica câteva explicații ale rezistenței și longevității PSD: a fost singurul partid format din „politicieni profesioniști” (chiar dacă foști membrii ai PCR sau în descendența acestora); a fost singurul partid cu un electorat omogen, stabil, bine definit (chiar dacă nu era pătura socială cea mai emancipată/progresistă a societății); a fost singurul partid din România care nu a abandonat, sub nicio formă, interesele partinice (chiar dacă nu erau întotdeauna interesele țării). În baza acestor realități (și a altora, nedezvoltate aici), partidul ca entitate politică decidentă „a tăiat în carne vie” și a știut să iasă din toate situațiile critice (nelipsite din viața partidului).
Din ceea ce se întâmplă de un an de zile de la victoria în alegeri a PSD, din modul în care pune în practică un (așa-zis) program de guvernare, din modul dubios/necredibil în care gestionează problemele și voturile importante (fiscalizarea, legile justiției, bugetul etc.), din felul în care poziționează România la nivel extern (raportat la mari „prieteni și dușmani”), e clar, pentru mine, că partidul nu mai are resursele (umane, morale, strategice, de leadership și energie, de atragere și convingere a maselor etc.) pentru a duce guvernarea până la încheierea ciclului electoral.
În opinia mea, pe de-o parte, este epuizată/degradată vechea paradigmă a unității de monolit a partidului și a interesului partinic, acum partidul fiind sacrificat în favoarea unor interese personale (ale liderilor). Pe de altă parte, nu s-a născut/conturat/consolidat o altă paradigmă credibilă de conducere a țării, de tipul autoritarism, iliberalism, dictatură, autocratură etc. Cum ai putea, de pildă, instaura un regim de autoritate (stat polițienesc) cu un ministru de interne amator, fără autoritate (de tipul Carmen Dan), cum ai putea impune un regim iliberal fără un suport popular real (luat prin vot), e imposibil de realizat cu planuri făcute „pe genunchi”, din mers, „peste noapte”, fără un traseu gândit dinainte și asigurat în prealabil și susținut, intern și extern. Nimeni nu va mai „ține spatele” din momentul în care vor înțelege adevăratele intenții (serviciile, armata, poliția, justiția, înalta sau mica funcționărime de stat etc.). Ca să reușească un asemenea proiect ar trebui să-i învelești pe toți aceștia în privilegii, să aibă încredere, interes, iar pe deasupra, să ai carismă, să-i „vrăjești”, să creadă într-o idee, fie ea și utopică.
Care-i această idee, cine o înțelege și cine are chef de ea?!
Mai degrabă, toți bombăne a nemulțumire!
Singurul aliat real al PSD, deocamdată, în această aventură riscantă este nepăsarea, ignoranța, lipsa de atenție și de înțelegere, de simț civic și de implicare a oamenilor (la alibi cu presa de propagandă). Dar e un „partener” infidel, capricios, nesigur, nu negociază și te poate părăsi brusc, în orice clipă, cum s-a dovedit de câteva ori în ultimii ani.
Tocmai de aceea trebuie găsită o altă cale, care poate fi a alegerilor anticipate, cu un calendar anticipabil pe cel puțin șase luni. Pare utopic, improbabil, nejustificat și imposibil de pus în practică. Dar lucrurile s-au schimbat într-un an de zile și s-au creat premise și interese pentru restartarea vieții politice românești, blocate acum sau intrate pe un drum înfundat, din care nimeni nu poate ieși câștigat sau mulțumit.
Iată principalele motive care fac ca alegerile anticipate să aibă sens:
1. PSD poate cere vot popular pe programul pe care încearcă acum să-l pună în practică (pe ascuns), dar care n-a fost unul votat. Naționalismul, populismul economic, controlul asupra justiției, îndepărtarea de organismele UE și NATO, autoritarismul, anticorupția sunt toate teme electorale ce pot fi aduse în discuție în mod deschis. Sau altul, social-democrat. Și să vedem…
2. O nouă campanie electorală ar fi un catalizator intern pentru PSD (tradițional), ar limpezi doctrinar apele, ar măsura dimensiunea taberelor și a influențelor, ar opri eroziunea și direcția care duc partidul către dezastru. Partidul e un turn Babel, din care se aude doar unul, cel care ține acum microfonul. PSD a început prost guvernarea, a continuat-o în același registru și nu sunt semne de schimbare. Dimpotrivă.
3. Alegerile anticipate ar fi o șansă acordată electoratului absent la vot în decembrie 2016 și care a fost, în opinia mea, principalul jucător la acel scrutin. Absenții (61%) au decis și procentul zdrobitor al învingătorilor (46%) și șubrezenia opoziției (20%) și legitimitatea scăzută a noii puteri (18% real) și abuzurile pe care și le-a permis aceasta.
4. Alegerile ar îngădui intrarea în competiție (ceea ce este imperativ pentru România) a noi partide, cu lideri noi și idei mai apropiate de nevoile reale ale românilor. Îmi vin în minte (cel puțin) două grupări (ce au înțeles și au început să dea semne de viață), una de centru-dreapta (din jurul lui Dacian Cioloș și a Platformei 100) și una de centru-stânga (din jurul mișcării Demos). Primii sunt deja foarte atacați (deci periculoși), ceilalți n-au coborât în arenă (deci încă ignorați).
În noul limbaj de lemn al politicii, le-aș recomanda noilor (și vechilor) partide să încerce să vină cu „narative de succes”. Voi încerca să explic asta cu alt prilej.