În copilărie, era un fel de joc (inspirat, probabil, din filmele americane) ce punea individul crud în fața unei teribile alegeri. Sub amenințarea unui închipuit pistol, la presiunea grupului, copilul trebuia, fără scăpare, să dea un răspuns unei înspăimântătoare dileme, adică să aleagă: „banii sau viața”. Numai „vârsta de aur” poate naște asemenea situații mitico-simbolice, amestec de inocență și cruzime, de joc și viață, de încercare și inițiere, cu final întotdeauna fericit pentru grupul inițiator (nu și pentru individul solitar). Pentru ceata de copii, orice răspuns era hazliu, provoca râsul și buna dispoziție. E drept, în moduri diferite. Pentru copilul speriat, de obicei, cel mai mic sau cel mai timid, alegerea era dramatică, situată între spaima ca totul să se petreacă aievea (alegând banii) și frica de a fi luat în râs (preferând viața). Căci, în judecata grupului de mici „draci împielițați”, a alege „viața” însemna frică, lașitate, conformism, adică ceva bun de luat în râs și batjocură. Dimpotrivă, a alege „banii” simboliza curajul, îndrăzneala, bravada, ceea ce stârnea admirație și ușurare, celebrând prin râs victoria asupra unei firești temeri. Dilema era de fapt „moarte sau viață”, iar copilul știe să opereze cu aceste concepte în felul propriu. Chiar dacă în cheie ludică, copilăria are ceea ce oamenii mari obișnuiesc să numească discernământ. Adică exact ceea ce le lipsește lor uneori în cheie reală.
„Unde ești copilărie…!”
Maturitatea e scutită de asemenea răspunsuri imperative, mai ales atunci când e vorba despre sine. Oamenii mari învață să se ascundă și să ocolească dileme de acest fel, mai alea atunci când răspunsul nu e convenabil și nu e onorant. Nimeni nu întreabă pe nimeni dacă alege „banii sau viața”, sună prost și absurd, de ce să nu le aibe pe amândouă. Așadar, termenii acestei îndoieli trebuie schimbați, deoarece pentru omul matur ei nu înseamnă nimic, deși, dacă te gândești bine, ar trebui să însemne. Iată cum, pe o cale foarte ocolită, am ajuns la un alt binom, neașteptat, total neplăcut și nu mai puțin dramatic. El vine în chip de concluzie personală la tragicul accident aviatic din Apuseni, care se dovedește pilduitor și din acest punct de vedere.
Nu mi-am făcut nicio iluzie că întâmplările tragice, urmările grave și măsurile radicale luate în acest caz vor produce o schimbare de substanță în buna funcționare a statului român. Nici n-ar fi fost posibil. În fond și la urma urmei, sunt atâtea lucruri și atâtea detalii ale acestei probleme, încât nici nu le poți gândi, darmite să le rezolvi și încă într-un timp util și rezonabil. De aceea, e mai bine să nu le înțelegi, cel puțin dacă ești om de rând. Spre o asemenea concluzie converg lucrurile și în acest caz, spre a nu se mai înțelege nimic. Dimpotrivă, cu cât contrarietățile sunt mai mari, cu atât e mai convenabil și orice devine posibil. În mod clar, nu se conturează un vinovat cert, taberele scot mereu câte un „as din mânecă”, câte o „dovadă zdrobitoare”, invocând fie providența, fie, cum se întâmplă adesea, pe mort drept vinovat. Nimic ieșit din comun până aici, chiar fiecare are dreptul să se apere, să nu recunoască, să dea vina pe celălalt, ca la tribunal. Neobișnuit e ce fac, ce cred și ce gândesc „spectatorii” acestui „show sinistru”. Mărturisesc că mă obsedează și mă apasă de câteva zile acest gând: ce e mai credibil pentru mintea sau sufletul nostru, un om care era să moară sau unul care era să fie schimbat din funcție. Așadar, ce e mai important pentru noi, atunci când privim la alții, viața sau funcția? „Dezbrăcând” situația de toate circumstanțele posibile, legate de oameni și funcții, de parti-pris-uri și partizanate, pe cine să cred eu, simplu cetățean: pe doctorul Zamfir (să zicem), care a scăpat de moarte, dar n-a scăpat de șocul „renașterii”, sau pe altcineva (oricine) care umblă, pe toate căile, să-și salveze funcția, pielea sau onoarea? Preț de o zi, a plutit în spațiul public, în mod real, această întrebare. Ce am văzut în aceste zile m-a convins definitiv că nu există, în ciuda aparențelor, un răspuns unic și sigur la această întrebare simplă. Nu. Putem să credem cu ușurință orice, pentru că mai presus decât omul este funcția, mai important decât ceea ce este real e ceea ce e convenabil, mai veridic decât ceea ce-mi spune bunul simț e ceea ce-mi place mie. Iar acest lucru poate fi la fel de grav și de periculos ca și accidentul în sine sau ca și condițiile ce l-au făcut posibil. Cred că se cheamă încremenire în proiect.
Cu toții cerem și invocăm schimbarea. După cum se vede, cea de sus în jos este imposibilă. Pur și simplu. Nici în sens invers nu se poate duce până la capăt, până la ultimele creste. Ceea ce e posibil e schimbarea fiecăruia. Nu am soluții sigure. Nici n-aș îndrăzni să le dau. Spun doar atât: și dacă eu n-am dreptate!?
