Category Archives: Politica

Nov 22

Renunțarea la Dragnea

Posted on by

Select8
A făcut ce-a făcut PSD (cu Liviu Dragnea în frunte și cu ALDE-Tăriceanu, zis și Șobolanu, aliat) de-a reușit, de două ori într-un singur an, să scoată zeci și sute de mii de oameni în stradă. Nu știu să mai fi reușit cineva asta în ultimii 25 de ani și a făcut-o în condiții cu totul speciale: în urma câștigării alegerilor cu aproape 50% și fără să fie la mijloc (încă) vreun conflict de muncă (sindical) generalizat. Protestele au pornit din societatea civilă, de acolo de unde doar nemulțumiri extinse și profunde și deformații structurale (ale sistemului democratic) pot genera mișcări de o asemenea amploarea. Exact acest lucru nu l-au anticipat liderii PSD în preambulul protestelor din ianuarie-februarie și exact acest lucru par să-l ignore în continuare acum, cu manifestările începute duminică seara în toată țara. E adevărat că nimeni nu se aștepta, la începutul anului, la o reacție de o asemenea amploare și vigoare și, de asemenea, nu era un optimism prea accentuat cu privire la ce va fi acum. Faptele însă, spre deosebire de vorbe, grăiesc în felul lor, într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea, ocolit.
Nu voi reveni in extenso asupra Ordonanței 13, asupra prevederilor și a tribulațiilor pe care le-a generat. E destul să rețin tendința evidentă în sensul diluării luptei anticorupție (deci de încurajare a corupției) și recurența acestei tematici în toate inițiativele importante ale actualei puteri. Cu alte cuvinte, au făcut ce-au făcut, și tot la controlul asupra justiției au ajuns. Acest lucru (major, evident, de netăgăduit) nu putea să scape opiniei publice, în ciuda tuturor manevrelor de învăluire ale politicienilor și în pofida aportului televiziunilor obediente de a masca aceste intenții. Desființarea abuzului în serviciu ca infracțiune (prin ridicarea pragului), controlul asupra justiției penale (prin acapararea Inspecției judiciare), controlul asupra procurorilor (prin anularea dreptului de numire al președintelui României), învederate cu titlu de evidență, nu puteau scăpa controlului civic și acesta este principalul motiv al protestelor de acum. Desigur că mai sunt și alte motive grave și evidente. Nu vreau să anticipez deznodământul final, nu-mi asum rol de Casandră (probabil cei din fruntea coaliției de guvernare vor amâna deciziile importante, sperând să găsească un prilej mai bun de a înșela vigilența publică). Eu vreau să indic modalitatea sigură prin care România ar scăpa de această criză prelungită și de a intra pe un făgaș normal, de urmare a intereselor țării, nu doar ale partidului sau ale liderilor.
Soluția nu-i secretă, o intuiește fiecare, dar pare imposibilă și cea mai puțin probabilă la această oră. Soluția este debarcarea lui Liviu Dragnea din funtea PSD. Degeaba ne amăgim cu toții, degeaba crede activul PSD că există variante ocolitoare, inutil de crezut că se pot face compromisuri acceptabile, toate sunt paleative. În esență, Liviu Dragnea vrea să-și rezolve o problemă personală cu justiția (un proces penal amânat, intrarea în închisoare și pierderea tuturor privilegiilor), a promis ferm altori lideri că-i va scăpa și pe ei de poverile penale și a creat așteptare în rândul masei PSD de minimalizare/marginalizare a luptei anticorupție (adică liber la furat). Acestea sunt lucrurile esențiale care-l țin pe Dragnea acolo, acesta e angajamentul său (public sau secret) și la care nu va renunța cu niciun preț, fiind adevăratul său program de guvernare.
De ce n-a fost posibilă până acum schimbarea sa:
1. pentru că a obținut un scor foarte/prea mare pentru PSD în alegeri (cel mai mare)
2. pentru că până acum era prea timpurie și nejustificată decapitarea sa
3. pentru că activul partidului a crezut că se pot implementa strategia lui Dragnea și promisiunile lui
4. pentru că „eternul secund” (în umbra mai multor președinți de partid) Liviu Dragnea a învățat perfect lecția „pârjolirii în jur”, (îndepărtând, pe orice cale și cu orice preț, orice posibil rival/succesor în partid). De pildă, l-a trădat pe V. Ponta, l-a decapitat pe S. Grindeanu , a încercat și cu M. Tudose, va face același lucru cu oricine
5. pentru că schimbarea sa nu era nici utilă, până în prezent, și nici ușor de făcut.
De ce ar fi posibilă și necesară debarcarea sa de acum înainte:
1. pentru că prin urmărirea/prioritizarea unei agende secrete/personale a compromis guvernarea PSD, amenințând viitorul partidului
2. pentru că, prin lipsă de soluții, periclitează continuarea guvernării și rezultatul alegerilor viitoare (prezidențiale, europarlamentare, locale, parlamentare)
3. pentru că și-a pierdut credibilitatea, atât la nivel intern, cât și la nivel extern. Strategia lui (tot mai străvezie) este de a câștiga încrederea populației (prin măriri ipotetice și nerealiste de salarii etc.) și a cumpăra bunăvoința americanilor, prin plata unor acțiuni lobby-ste (cum s-a văzut recent)
4. pentru că, inevitabil, s-a format/se va forma o masă critică în PSD împotriva sa, acea parte care s-a săturat să tot tragă ponoase și să tot explice, fără de niciun folos și fără niciun orizont sigur
5. pentru că așa s-a întâmplat cu toți președinții PSD: au fost abandonați brusc, fără preaviz, cu cinism și realism când a fost necesar și când s-a ivit momentul. Amintim de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta. Liviu Dragnea nu-i cu nimic mai special decât ceilalți.
Câtăvreme nu se pune problema renunțării lui Dragnea, renunțarea la el, deși puțin probabilă, pare singura viabilă. Toate celelalte sunt doar improvizații și amânări, care adâncesc criza în societate și în PSD.

Nov 22

Meșterul hoț și mănăstirea ruinată

Posted on by

Select11
Țara-i o clădire neterminată, iar meșterul e un hoț. Guvernarea e o lucrare începută, iar arhitectul, un șnapan. Politica e o iluzie, iar partidul, clubul scamatorilor. În realitate, gândul îmi este la Meșterul Manole, la nevrednicia lui și la lipsa de încredere în propriile mituri întemeietoare. Căci dacă mănăstirea (cea măreață) este țara, meșterul (iscusit) este partidul, sacrificat este poporul, dar edificiul tot nu stă-n picioare, ce mai e de zis? Că nu e bună țara, că nu e bun partidul, că nu e bun poporul și că nici miturile nu mai sunt ce-au fost! Bunăoară, Mioriței, oii noastre celei năzdravane din poveste, în locul unui destin profetic (tragic), îi este hărăzit unul în galantar, căci, spune ministrul Agriculturii, „miticul” Petre Daea, românii nu consumă destulă carne de aia, precum ar merita ovina românească. Aici am ajuns, la atât poate duce azi înțelepiunea noastră „mitică”.
E clar (pentru mine) că se schimbă destinul (și direcția) nației, dar că nu știe nimeni încotro ne îndreptăm.
Lăsând gluma la o parte (că nu-i de glumit), mă tot întreb de ce suntem atât de nesiguri și de vulnerabili, de ce trebuie să stăm cu frica în sân la fiecare mișcare a conducătorilor noștri, de ce e pericol la orice cotitură (oricât de mică ) a istoriei? Spun sincer că nu știu, n-am un răspuns complet, dar pot încerca să găsesc o explicație mai simplă pentru ceea ce trăim de circa un an de zile și care tinde să capete dimensiuni de coșmar.
De ce e defectă „mașinăria românească”, de ce nu funcționează mecanismul de control al puterii, de ce tentația spre abuz a aleșilor nu poate fi domolită și descurajată?
1. Pentru că lecția elementară de democrație n-a fost însușită temeinic de către nimeni în România: „bătrânii” (comuniști) nici n-au vrut s-o învețe, ci doar s-o simuleze și le-a ieșit cum au vrut; „maturii” de azi au fost sacrificații tranziției care au încercat (și au reușit doar parțial) să se adapteze; „tinerii” au avut cei mai proști profesori (de fapte) și cele mai proaste exemple, astfel încât n-au avut de la cine învăța ceva sănătos. Cei dintâi se bucură (și savurează), cei din mijloc se chinuie (între nostalgie și speranță), cei din urmă sunt confuzi și rebeli (fără bază și fără repere)
2. Pentru că bunăstarea, care este un efect al convergenței tuturor libertăților (politice, economice și de exprimare), a devenit o cauză și un scop în sine. Cei care au ajuns înstăriți (prin diverse metode, de multe ori, pe seama celorlalți) nu se simt datori nimănui, nici celorlalți, nici societății, nici sistemului, privindu-și bogăția ca pe ceva imanent; cei care sunt săraci resimt o stare de dependență de alții și au și mai puțină încredere în sistem ca formă de emancipare a lor și a societății. Considerând că nu-și datorează starea (bună sau rea) sistemului, ci calităților proprii, norocului (unii) sau nedreptății și ghinionului (alții), nici unii nici alții nu simt nevoia să contribuie, să apere, să se implice, să perfecționeze. Democrația, dacă există și dacă e bună, să se facă singură sau să fie făcută de alții…
3. Pentru că lipsa de implicare, de interes și de angajament democratic a dat idei noi oportuniștilor puterii, anume, nu de a lecui acest absenteism social și electoral, ci al accentua și mai mult și a-l exploata în folos propriu. Socoteala a fost simplă: cu cât vor merge mai puțin la vot, cu atât mai mult va însemna votul alor noștri, cei dependenți, captivii de serviciu ai oricăror campanii electorale. Cu cât mai puțini (de toți), cu atât mai mulți (ai noștri) e paradoxul care se poate întoarce sub formă de bumerang
4. Pentru că (și) vectorii puterii au intrat într-o dublă captivitate, din care nu au cum să iasă: pe de-o parte, este captivitatea în raport cu propriilor interese (pecuniare, judiciare, de influență, de partid etc.) care nu le permite să facă ce trebuie, potrivit nevoilor țării, contextului intern sau internațional etc.; pe de altă parte, au intrat în capcana propriilor promisiuni, care le-au permis să ajungă la putere, prin mijloace demagogice și angajamente nerealiste, imposibil de pus în practică
5. Pentru că legile justiției, politicile fiscale, măririle de salarii sau pensii și altele, ce par a fi scopuri în sine, nu sunt deloc așa, ci (simple) pretexte pentru satisfacerea celor mai sus, mult mai importante și niciodată mărturisite. De aia se și schimbă cu așa viteză și fără nicio noimă și temei logic. Pentru această categorie de lideri politici, agenda publică (a țării, a nației, a poporului) va fi întotdeauna în plan secund în raport cu cea proprie, indiferent de condiții, de riscuri, de expunere și de pericole
6. Pentru că (de parcă nu ar fi fost îndeajuns) a apărut acest iliberalism al vremurilor tulburi, să-i prostească odată-n plus și pe unii și pe alții. Acesta spune că votul și adeziunea oamenilor sunt mai importante decât democrația, principiile și (chiar) legile. Deci, mai pe înțeles, dacă am obținut votul oamenilor, avem dreptul să facem orice, fără a lua la socoteală dacă este reprezentativ sau dacă a fost obținut corect.
Unde-ați mai pomenit Meșter (Manole) să-și fure noaptea materialele pentru Mănăstire? Unde-ați mai pomenit oaie (Mioriță) năzdrăvană dată la sacrificat?

Jun 25

Partidul nicicare, reprezentând pe nicicine

Posted on by

Select 2
Am criticat, cu multă consecvență și fără menajamente PSD-ul, ca partid aflat la putere, în plin exercițiu de guvernare a țării. M-am simțit îndreptățit, mă simt încă și voi face în continuare acest lucru, pentru că acesta este rolul cel mai întemeiat și mai sănătos al presei într-o societatea democratică. Nu voi relua aici toate motivele pentru care principalul partid de guvernământ trebuie supravegheat și merită criticat, dar voi sublinia unul dintre ele. Eu n-am uitat nicio secundă, de la ultimele alegeri încoace, că PSD, cu scorul său zdrobitor de 46%, cu o prezență la vot de sub 40%, a obținut doar 18% din voturile românilor, la care, dacă mai adăugăm vreo două procente de ALDE, ajungem la ceva peste 20% reprezentare efectivă a puterii, obținută prin vot.
Și restul!?
Cei aproape 80% dintre cetățenii cu drept de vot se împart în două categorii: vreo 17% ar fi votat cu opoziția (PNL,USR, PMP, UDMR), iar ceva peste 60% n-au participat la vot. În concluzie, pe de-o parte, cei care au votat cu opoziția sunt puțini și nemulțumiți de prestația, lipsa de vigoare și de rezultatele acesteia, pe de altă parte (și o dată-n plus), ajungem la principala problemă a României din acest moment: lipsa de reprezentare a cetățenilor. Lăsând deoparte pe cei dezamăgiți de opoziție (dar care totuși au mers la vot), dar scăzând pe românii cu drept de vot aflați peste graniță (care ar putea și ei vota dacă ar vrea) – să zicem vreo 25%, ne rămân circa 35% cetățeni din România care nu sunt reprezentați deloc, nicăieri. Unii vor zice că din vina lor (că nu merg la vot), alții vor spune că din vina sistemului politic (care nu-i ofertează corespunzător sau îi îndepărtează). Oricum ar fi, acesta este cel mai mare neajuns democratic al României de azi și, până nu se va îndrepta, țara nu va cunoaște liniște și echilibru.
Însă, oricât de mult am critica PSD, oricât de ticăloasă, de meschină și de îngustă ar fi politica sa, asta nu explică totul. PSD este o expresie, una dintre ele, a societății românești, oglindită și prin celelalte partide (bune sau rele) și aidoma absenteismului politic, expresie a partidului nicicare, reprezentând pe nicicine. Nu trebuie să dăm vina doar pe PSD înainte de a ne privi, toți ceilalți, în oglindă. Fără doar și poate, PSD acum este un partid abuziv, condus, pe seamă proprie, de un „șmecheraș” egoist, lacom și iresponsabil. Dar această tentație spre abuz, spre ignorarea interesului comun și exacerbarea intereselor proprii, ar fi încercat-o, cred, orice alt partid care ar fi obținut 46% în alegeri, într-o țară cvasiabsentă politic și democratic.
Să nu ne mirăm și să nu dăm toată vina pe alții!
E un ciclu politic foarte greu, după cum vedem, început convulsiv, cu mari proteste și lucruri nemaivăzute în România, de-o parte sau de alta, și care continuă în același registru. Încă nu e epuizat mandatul de patru ani (e abia la început) și nu sunt deloc convins că nu vom vedea alte lucruri nemaivăzute, atât din partea puterii, cât și a societății. Continui să cred că e efectul profund al nereprezentării, care determină reacții surpriză și asimetrice, expresie a dezechilibrului social, politic și economic din societate, ce nu-și poate găsi (încă) altă formă de manifestare.
Așadar, mai e timp, mai e loc și e imperativ necesar a construi platforme de încredere pentru cetățeni, care nu trebuie să se îndepărteze de politicieni, nu e bine să dezavueze partidele, nu rezolvă nimic întorcând spatele politicii. E cel mai crunt, cel mai nedrept și cel mai periculos mod de a respinge sistemul democratic, care înseamnă co-implicare și co-participare, în lipsa căreia drumul către abuz, dictatură, anarhie sau iliberalism este deschis.
O spun demult că în România e absolut necesar să apară (cel puțin două) partide/grupări politice noi, solide, serioase și de încredere. Am și încredințarea asta!
Nu e un moft personal, nu vreau „delicatesuri” politice sau doctrine de „finețe”, e vorba de ceva elementar, de a deschide drumul către platforme noi și proaspete de încredere (primară) în politică și-n reprezentanți legitimi, de a reconstrui fundamentele politicii și democrației, compromise și șubrezite prin practici parțiale și abuzive într-o societate neașezată bine și neconsolidată democratic niciodată.
Sunt cel puțin trei motive care fac imperativ necesară apariția de noi oferte politice:
1. Partidele vechi (PSD, PNL) sunt epuizate din perspectiva încrederii și a tentației la vot, ele au un electorat captiv (mai mare sau mai mic), dependent și lipsit de alternativă, aflat în scădere nu în creștere.
2. Apetența românilor pentru politică și nevoia de noi oferte a confirmat-o USR, care a făcut un salt instantaneu în opțiunea publică, chiar dacă era o grupare nouă, insuficient cunoscută și pregătită pentru asta
3. Dacă mâine ar fi alegeri, rezultatul ar fi sensibil același, ceea ce nu e doar straniu și derizoriu, ci și inadmisibil, de neiertat.
Nu că n-au mai fost partide noi, dar eu am în vedere, generic, o grupare de centru-dreapta și una de centru-stânga, care să ofere alternativă pentru actualele partide mari. Pe partea dreaptă văd că se pregătește, în tăcere, Platforma 100, ce gravitează în jurul fostului premier Dacian Cioloș. La stânga se întrezărea mișcarea Demos, promițătoare și având calitatea ideilor, intrată (cam) sub tăcere. Și poate altele.
Nu știu dacă acestea vor fi, dacă au calitatea, forța, îndreptățirea și suportul să fie (poate că voi reveni asupra lor), dar ar fi de dorit.
Însă nu-i imposibil să scoată capul, și la noi, într-o lume atât de tulburată, partidele extremiste!

Jun 25

Schizofrenia de partid și de stat

Posted on by

poza-site-4
Săptămâna trecută am trecut prin cea de-a patra criză politică majoră, la nici zece luni de guvernare a PSD (și a aliaților). Prima a fost când liderul partidului câștigător în alegeri (Liviu Dragnea), fără să spună cuiva (din partid), fără să întrebe pe cineva (dintre aliați), a făcut o propunere de premier inacceptabilă (Sevil Shhaideh), fiind refuzat, pe drept cuvânt, de președintele Klaus Iohannis (acum înțelegem și mai bine de ce). Am numi-o criza lui „am câștigat, facem ce vrem!”. A doua a urmat la scurtă vreme, e din ciclul „noaptea ca hoții” și are ca subiect încercarea de „fraudare” a opiniei publice prin Ordonanța 13, de salvare a penalilor și a lui Dragnea însuși de problemele cu justiția. În prima criză, s-a opus bunului plac al lui Dragnea președintele țării (în baza prerogativelor sale), în cea de-a doua, s-au opus abuzului politic mase masive de manifestanți în stradă, în cea de-a treia, scandalul a izbucnit între liderul de partid și propriul premier (Sorin Grindeanu), care nu mai răspundea la comenzi și a fost răsturnat prin (auto)moțiune de cenzură. Am putea să numim această criză „eu te-am făcut, eu te-omor”. În fine, în ultima criză (doar cronologic, sunt convins), cel răzvrătit a fost premierul (Mihai Tudose) care și-a impus (în parte) voința în fața liderului său de partid. Pus sub presiune de problemele personale ale lui Liviu Dragnea (dosarul Belina, propriul dosar, lipsa de reacție a ministrului Tudorel Toader, legile justiției etc.), premierul a găsit veriga slabă din propriul guvern (miniștri cercetați penal – Shhaideh și Plumb) și a simțit nevoia să riposteze cumva. Am putea încadra acest scandal la categoria „să se revizuiască, primesc…”. Voi reveni asupra lui.
Până atunci, merită făcute câteva observații evidente, care caracterizează viața politică românească a ultimului an:
1. Toate crizele politice, într-un fel sau altul, au fost provocate de Liviu Dragnea și de partidul de guvernământ, PSD, având la bază probleme personale și de partid, nu de guvernare și nu interne sau internaționale ale țării
2. Crizele au adus prejudicii bunei guvernări, prin lipsă de interes, de atenție, de pricepere, de agendă transparentă și responsabilă, prin lipsă de măsuri și de rezultate
3. Crizele au adus prejudicii nu doar țării, ci și partidului, care bate pasul pe loc, pierde vremea, risipește resurse (electorale, bugetare, emoționale, de încredere etc.), guvernarea n-are direcție și coerență și nu poate produce o imagine pozitivă partidului
4. Crizele erodează și imaginea liderilor politici implicați, indiferent dacă sunt învingători sau perdanți, și le scade credibilitatea și eficiența, în rândul populației și în propriul partid
5. Crizele politice, indiferent de cauze și de rezultat, arată până la urmă același lucru (management politic prost, deficit de competență, pierderea autorității, lipsă de leadership) și sfârșesc în același fel (prin sacrificarea liderilor), în orice circumstanțe.
Evoluția acestor crize din PSD indică o (dublă) mișcare de forfecare: de la prima la ultima, crește intensitatea lor și consecințele negative; în paralel, scade autoritatea liderului (Liviu Dragnea), cel care este principala cauză și cel dintâi beneficiar/victimă. Pe această logică, următoarea ar trebuie să-i fie fatală (sau aproape) liderului PSD.
Într-adevăr, ultima criză politică, ce a ajuns la nivel guvernamental, l-a pus pe Liviu Dragnea în situația de a ceda schimbarea a trei miniștri la cererea premierului Mihai Tudose. Dar nu e numai atât. Mai întâi că, la începutul anului, Dragnea iniția cu dezinvoltură situații limită (propuneri șoc, ordonanțe, măriri, tăieri etc.), acum se află în defensivă și manevrele sale sunt pentru supraviețuire. În al doilea rând, acum, nu doar că nu mai inițiază și că nu mai controlează cauzele, dar a ajuns în situația de a nu mai putea controla efectele. De aici impresia postfactum de schizoidie pe care a lăsat-o Liviu Dragnea însuși, partidul și liderii săi în toate mișcările și declarațiile, inclusiv Mihai Tudose, care a dat și el în boala declarațiilor absurse/contradictorii și a duplicității absolute. Dubla realitate (agendă) a cuprins absolut toate acțiunile partidului, de la atitudinea liderilor și programul de guvernare, trecând prin „jocul de-a demisia” din interiorul CEX-ului și „prelucrarea” lui Tudose din același forum și ajungând la declarațiile de „prietenie întărită” de la final, cu scrâșnet de măsele. Așa cum a fost suficient de clar, toți și-au înghițit cuvintele, și-au călcat pe inimă, au ieșit fierți, toți au pierdut și toți s-au chinuit să pară fericiți. Grav e nu doar că am asistat la spectacolul jenant al unei patologii de grup (e treaba lor cum își gestionează problemele psihologice/psihice), ci că este angrenată în acest joc întreaga politică (internă și externă) a țării, siguranța și bunăstarea populației, viitorul. Un exemplu de comportant schizofrenic: ca să pară „fericiți”, siguri și agresivi, au început să vorbească despre „suspendarea președintelui”. Adică, o cu totul altă realitate!
La urma urmei, politica nu-i obligatorie pentru nimeni și nici cu legământ. Dar e bine, sănătos, igienic și practic, câteodată, ca înainte de a merge (disperat) la consultantul politic să te salveze (constracost), ar fi bine să treci (gratis) pe la psihologul personal sau chiar pe la medicul de specialitate. Ar fi mai bine și pentru tine și pentru țară!

Jun 25

Cei trei F: frustrare, furie, forță

Posted on by

Select11
Am fost întrebat recent, într-o apariție publică, de ce românii nu se revoltă în fața unor evidente devieri ale puterii, confruntați cu măsuri ce le sunt vădit potrivnice, suportând efectele unei guvernări pentru care, în esență, interesul general e mai degrabă sfidat și batjocorit. Eu am dat un răspuns (și-l voi reproduce), dar e mai puțin important decât a încerca să înțelegem ce simt oamenii, ce cred ei, de ce (nu) reacționează în felul în care o fac.
E o lungă istorie a mișcărilor de protest postdecembriste din România, de la „mitingul continuu” din anii 90, la „cvasiabsența” acestuia în anii ce au urmat și până la revoltele „complete” și „decisive” din ultimii ani care au dus (cel puțin) la răsturnarea a două guverne. De fiecare dată, protestele (în limitele legii) au însemnat ceva (uneori, în ciuda aparențelor) și au generat câte ceva și e bine să înțelegem corect locul lor (participativ) într-o societate democratică, acela de element complementar sau substituent al democrației reprezentative, atunci când aceasta își arată limitele. Mai greu e de explicat de ce ies oamenii în stradă (atunci când o fac) și de ce nu o fac (când nu o fac) atunci când ar părea că ar trebui s-o facă. Au existat în această perioadă mai mulți coagulanți sociali, în măsură să închege diverse forme de protest, cum ar fi mișcarea anticomunistă, lupta anticorupție, schimbarea clasei politice, hegemonia PSD. În orice caz, se poate constata că oamenii, grupați în ceea ce putem numi societate civilă, se revoltă uneori, în situații critice, și nu o fac în situații identice, fără a putea găsi explicații complete la acest tip de comportament. România n-a fost a țară bogată (în această perioadă), tot timpul au existat nemulțumiri ale oamenilor, mai mereu puterea „perioadei de tranziție” a fost abuzivă, deci orice protest și-ar fi putut găsi justificarea.
Ce motive au acum românii să fie nemulțumiți de actuala putere?
1. Neîncrederea. Românii nu au încredere în politicieni și nu se duc la vot (cazul ultimelor alegeri parlamentare), dar absenteismul creează o frustrare accentuată (progresivă) ce se tranformă în furie și nu poate fi compensată altfel decât prin proteste, deci înafara jocului politic obișnuit. Fiind vorba despre procente atât de mari (60% absenți), revoltele de acest tip sunt greu predictibile, masive și nu fac deosebirea putere-opoziție. Deja s-au probat în mai multe rânduri.
2. Populismul. Populismul se accentuează în perioade grele (pentru cetățeni sau pentru politicieni) și generează așteptări mult peste posibilitățile reale. Cu cât angajamentele electorale sunt mai mari, cu atât mai mari vor fi frustrările declanșate de neîndeplinirea lor. PSD a câștigat atât de categoric ultimele alegeri pentru că a făcut promisiuni exagerate, nerealiste, sfidătoare la adresa cetățenilor și a opoziției. Dacă există o spirală a promisiunilor, există și una a frustrării generate de nerespectarea lor. Nemulțumirile de acest fel au și efect de antrenare.
3. Hărțuirea. Românii au un sentiment de hărțuire continuă în raport cu puterea: trebuiau să aibă salarii mărite, dar le au doar cei privilegiați (parlamentari, primari); unele pensii au crescut (puține), altele sunt amenințate (pilonul 2); li s-au promis reduceri de impozite și taxe, dar acestea cresc; mediul economic e tot mai puțin predictibil, prin schimbări/propuneri îndoielnice, nefundamentate; în general, se zice una și se face alta, măsurile pozitive sunt amânate, cele negative apar instantaneu, programul de guvernare e doar invocat, nu respectat etc. Răbdarea oamenilor este prea mult încercată și lucrurile evoluează, inevitabil, către un punct de inflexiune, înspre nemulțumire și frustrare.
Pe lângă aceste motive generale, există altele punctuale, ce afectează categorii mari de cetățeni. De pildă:
1. N-avem nici o economie dinamică, de creștere accelerată (de dreapta), dar n-avem nici o politică de redistribuire a avuției naționale (de stânga). Mai degrabă, avem o oscilație continuă, sub forma unor bâjbâieli și improvizații perpetui. Nemulțumiți sunt și patronii și angajații. Și cei de la stat și ei din privat. Și tinerii și pensionarii. Și muncitorii și intelectualii…
2. Sunt afectate grav, prin măsuri aleatorii, neștiință sau rea-voință, sistemele sociale fundamentale, precum educația și sănătatea. Managementul prost, lipsa de viziune, provizoratul, parțialitatea, lipsurile (de profesori calificați și de manuale, de medici și de medicamente, de interes și de perspectivă etc.) nemulțumesc pe toți și devin caracteristici care nu mai pot fi controlate prin mijloace de PR.
3. Scumpirile și inflația își fac efectul. Și astfel se accentuează cercul vicios, până când se rupe: măririle de salarii produc o creștere a consumului, care induce o creștere economică nesănătoasă și produc creșterea inflației (și a ratelor) și scăderea puterii de cumpărare și a nivelului de trai.
4. Încercări reluate și manevre legislative ale puterii (uneori greu de înțeles pentru cetățeanul de rând) din zona justiției pun în pericol statul de drept și echilibrul puterilor în stat. E mult doar până când oamenii obișnuiți încep să înțeleagă, când simt înșelăciunea și frustrarea că nimic nu e pentru ei.
Toate aceste lucruri nu pot trece neobservate de către cetățeni și fără să genereze urmări. Opinia mea este că frustrarea și nemulțumirile acumulează în timp un soi de energie negativă care degenerează, la un moment dat, în furie, căpătând amploare și forță nebănuite.
Direcția este aproape sigură, doar momentul este greu de identificat.

Jun 25

Examenul de toamnă

Posted on by

Select9
„Toamna se numără bobocii”, suntem obișnuiți să spunem când facem socoteala (vre)unui an. Șabloane folosim și în politică, de pildă, când analizăm un ciclu electoral (de patru ani). Una peste alta, balanța individuală anuală și-o face fiecare în parte și este, de obicei, o chestiune personală, ce nu are de-a face, aparent, cu viața publică (chiar dacă, în realitate, este influențată de ea). Există însă și un bilanț comun, de societate și de țară care ține direct și (este) determinat de viața politică a acelei țări. Iată de ce, în tentativa unei analize „de toamnă”, am legat acest bilanț comun de ciclul politic. Cine crede că e altfel se înșeală, se supără (degeaba) și nu merge la vot, iar după alegeri, se simte frustrat și se vede nevoit să iasă (din nou) în stradă. E și acesta un (nou) șablon românesc, validat deja de practica socială curentă.
Pe de altă parte, ce-ar fi viața fără prejudecăți, repetiții și șabloane?!
Gândirea politică și experiența (de oriunde) ne arată că un ciclu electoral de patru ani la guvernare are trei părți distincte: primul și ultimul an sunt „populiști” (destinați mulțumirii populației, după câștigarea alegerilor, și „adormirii vigilenței” acesteia, înaintea alegerilor următoare), iar ceilalți doi (de mijloc) sunt „nepopulari” (destinați guvernării reale și „compensărilor”). Dacă urmărim cu atenție realitatea politică, în condiții normale, nimeni nu (prea) iese din această schemă, dar nu pentru că este una neapărat bună (pentru oameni), ci pentru că este una sigur de succes (pentru politicieni). Venind la ale noastre, în ciclul actual, coaliția la putere se va afla curând în fața bilanțului primului său an de guvernare! Constatăm că PSD și aliații săi (incluzând aici și presa partizană aservită) au încercat să respecte schema, dar că, din considerente de timing și interese personale (ale liderilor), au accelerat și suprapus etapele unu și doi ale ciclului (și chiar trei). Pe scurt, după ce au confirmat și amplificat promisiunile din campania electorală (salarii, pensii, eliminări de taxe și impozite etc.), au încercat, aproape instantaneu, „compensarea”, prin forțarea „dezincriminării abuzului în serviciu” etc. Tentativă care a eșuat, cum se știe, din cauza protestelor masive ale populației. A urmat replierea și apoi „criza Grindeanu”, expresie a aceleiași precipitări și „agende secrete” de guvernare. Din aceste cauze, coaliția de la putere a fost nevoită să reia ciclul promisiuni vrs. „compensări”, iar acum, în această toamnă, va trebui să facă primul său bilanț anual. Puterea n-a reușit aproape nimic din ce și-a propus (explicit și implicit) în ianuarie 2017, dar crede/speră că ar putea să-i iasă totul la o nouă încercare, cea care urmează acum. Dar și societatea trebuie să-și facă bilanțul ei, care ar putea să fie dramatic pentru această toamnă. Contextual, mă interesează mai puțin socotelile puterii, cât mai ales acum ce cred, ce gândesc și ce așteaptă oamenii (comunități profesionale, de interese etc.) într-un moment crucial pentru democrația românească.
Să le luăm pe rând (coane Fănică):
Partidele politice. Pentru partidele aflate la putere, relaxarea luptei anticorupție, subordonarea justiției (prin noile legi), minimal, pe fondul vestejirii reacției populare, ar fi o mare victorie, promițătoare pentru viitor. Dacă nu iese, structura, aplombul și încrederea puterii vor fi afectate puternic. În această paradigmă dramatică, partidele de opoziție sunt obligate să fie convingătoare și să închege o alternativă credibilă pentru guvernare, dacă nu, s-ar putea să dispară.
Societatea civilă. Nu mai ține gluma (din trecut) că societatea civilă „e acum o femeie”, a dovedit că există și trebuie să confirme în fiecare moment când este necesar. Aici e marea întrebare dacă (mai) există putere de reacție la manevrele oculte ale puterii și dacă se (mai) poate (auto)mobiliza în situație de alarmă roșie. Așa cum a fost întotdeauna, reacția societății civile românești este o enigmă, impredictibilă, greu de controlat și de anticipat. Ar putea fi pentru ea cel mai bun examen de maturitate.
Lumea justiției. Justiția românească n-a fost independentă cu adevărat niciodată în cei 27 de ani de democrație (să zicem). S-au reușit (cu greutate, nici nu știm bine cum) câțiva pași reali în acest proces vital (pentru statul de drept) de separare a justiției de celelalte interese (politice, legislative, economice, personale), dar a venit momentul confirmării. Comunitatea judecătorilor, în solidar cu a procurorilor și a celorlalți justițiabili are posibilitatea acum să vorbească, să fie ascultată, să-și reprezinte și apere propriile interese de independență (nu individuale sau de grup). Dacă o vor face sau nu, vom vedea. Precedentul negativ creat și pasul înapoi ar fi foarte greu de recuperat.
Salariații bugetari, pensionarii. Mulți se află în confuzie și incertitudine în ce privește promisiunile și posibilitatea reală de a fi onorate, ca și buna credință și transparența actualei puteri. Mulți, nu! Marea întrebare pentru această comunitate mare de cetățeni și votanți este cum va rezolva dilema dintre interesele perspectivei personale imediate (salariul) și datoria cetățenească de durată, în raport cu țara, economia, puterea, viitorul.
Comunitatea profesorilor. Cum le stă bine unor „intelectuali adevărați”, comunitatea celor din învățământ, de pildă, este (ca întotdeauna) învrăjbită, dezbinată și divizată. De aceea nu reușește niciodată să impună (mai) nimic. E (doar) unul dintre motivele pentru care educația românească nu ajunge la (mă feresc să zic reformă) normalitatea secolului 21. Se anunță o grevă, e tulburare și nervozitate.
Poate de data asta…
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jun 25

Pentru ce se bat românii

Posted on by

Select6
România a fost (și este) o țară a tuturor crizelor și neajunsurilor, o societate a schimbărilor fără efect și a tranziției fără sfârșit. Facem ce facem, nu ne iese, găsim justificări și tot așa. Nu știu de ce prin alte locuri (minți și suflete) merge dictonul „Cea mai mare problemă, cea mai mare oportunitate” (rostit de Vinod Khosla, unul din co-fondatorii Sun Microsystems), iar la noi cea mai mare problemă este așa cum o găsim și așa rămâne. Cum se face că pentru alții „Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea” (cum zice Victor Hugo) are sens și consecințe, câtăvreme la noi nimic nu pare mai dezamăgitor decât un lucru căruia i-a trecut vremea sau, cu alte cuvinte, o oportunitate pierdută. Vorba ceea, geografia a fost generoasă cu noi, nici istoria nu ne-a fost tot timpul potrivnică, nu suntem nici cei mai urâți, nici cei mai mici, nici cei mai proști din lume. Și atunci?
Pe ce naiba se consumă energiile acestei nații?
Pe ce ne risipim forțele, timpul și străduințele?
Pe lucruri fără sens, neziditoare, trecătoare, individualiste, lipsite de trăinicie.
Și le mai pierdem pe bătălii zadarnice, înfruntări fără temei, conflicte închipuite și „războaie virtuale”.
Pentru societățile consacrat democratice, diversitatea este un tezaur neprețuit, o materie primă inepuizabilă și o condiție fundamentală de existență a ei. Dar este și o expresie autentică a complexității și complementarității acestui tip de societate, e adevărat, imperfecte, dar cel mai puțin imperfecte dintre toate câte există (după cum se spune). Cine ar avea nesăbuința să pună în discuție libertatea și diversitatea politică (puncte de vedere diferite sau divergente), prerogativa de a alege, posibilitatea de a te realiza profesional și material potrivit priceperii și energiei, libertatea de a te exprima potrivit propriei conștiințe. Și multe alte „libertăți”, „diversități” și antagonisme firești pentru o societatea clădită pe criteriul libertății și al funcționalității naturale a acesteia. Desigur că aceste libertăți pot să prisosească (și atunci e anarhie), pot să lipsească (și atunci e dictatură) sau pot să fie aparente (și atunci e simulacru de țară). Putem spune că o exagerare poate fi utilă și acceptabilă (și este, de pildă în politică, în presă, în literatură, în viață…), precum și că orice exces va sfârși prin a crea un dezechilibru și un conflict.
Acestea fiind zise, am putea inventaria și descrie multe conflicte artificiale declanșate în societatea românească de-a lungul ultimilor zeci de ani și istoria faptelor, cu siguranță, nu le va omite. Unele sunt permanente, durabile în timp, altele sunt recurente, apar cu ciclicitate, altele sunt noi, spontane, trecătoare. În urmă cu vreo 15 ani, Agenția de Monitorizare a Presei a făcut o evidență a agendei publice pentru a învedera că guvernul acelei perioade livra, cu o ritmicitate aproape cotidiană, subiecte false, marginale, manipulatoare sau de-a dreptul toxice pentru societate.
Mă mărginesc să sesizez aici câteva false probleme ale momentului și să enunț câteva „bătălii” care nu se vor da degrabă, deși ar fi bine și necesar.
1. De ceva vreme, în România a început „bătălia” simbolică dintre dacofili și dacopați. La extrem, unora le e frică că se pierde filonul (fundamental al) românismului (și fac din el o caricatură), ceilalți se tem tocmai de exces, de ridicol și de compromitere. Ce e rău în asta? Faptul că unii se fac că ei cred în aceste teorii istorice (incomplete) și încearcă să le folosească în diverse scopuri, iar alții cred în ele cu adevărat (pentru că le place) și creează un front de atac/apărare în jurul lor. De partea cealaltă, unii se fac că nu le văd (le ignoră), iar alții au început să facă front de atac împotriva lor. Pentru fiecare dintre tabere, categoria a doua este în creștere. N-a ajuns la masa critică (a unui conflict deschis, explicit), dar aceasta este direcția, alimentată pe diverse căi.
2. În România, s-a deschis și frontul dintre „familiști” și „nefamiliști”, o temă eminamente politică, diversionistă, de exploatare partizană a unui moment critic de către actuala putere. A instrumenta modificarea Constituției (prin referendum) pentru ceva ce nu produce niciun efect concret, dar a polariza și antagoniza societatea prin asta, iată ceva demn de o cauză mai bună. De fapt, coaliția pentru familie va fi o coaliție pentru putere, iar potrivnicii vor fi cei împotriva puterii. Mai mult de atât nu se poate alege, ceva clar, concret, util, ziditor.
3. „Războiul cu ungurii” este vremelnic ațâțat, chiar dacă există (tot timpul) manifestări nepotrivite, de-o parte sau de alta, chiar dacă se fac excese sau chiar dacă guvernul maghiar are și el contribuția lui. Tema este scoasă pe tapet, la noi, în alte scopuri și la momente alese pentru a fi exploatată politic (îndeobște).
4. „Lupta” puterii (și a segmentului ce-i este fidel) cu „securismul” și cu „binoamele” justiției este chiar o culme a fățărniciei. În spatele acestui conflict aparent se aliniază detașamentele de naivi voluntari într-o bătălie pentru putere și care nu-i reprezintă pe ei nici „cât e negru sub unghie”. Cu „binomul” s-a mai contenit, dar „războiul împotriva Codruței” continuă.
Mă opresc aici, cu regretul că nu le-am spus pe toate și mai ales cu părerea de rău că nu pornesc odată „bătălia pentru un învățământ de calitate”, „lupta pentru morală în societate”, „războiul competențelor”, „conflictul dintre generațiile de politicieni”…
Acest articol a fost publicat și în ziarul Monitorul de Cluj.

Sep 07

Îndărăt și de-a-ndoaselea

Posted on by

Select11
Am tot mai clar impresia că în România lucrurile o iau înapoi, că pașii progresului sunt iluzorii și că trebuie să socotim bine unde suntem și încotro ne îndreptăm. Și nu mă refer aici (în registru tragi-comic) la toată istoria noastră, nu mă refer (în registru dramatic) la ultima sută de ani, nu mă refer (în bășcălie) nici la viața noastră de ieri până azi (când avem/n-avem șanse de calificare cu echipa de fotbal). Mă refer explicit la ultimii zeci de ani (democratici), ce ne-au stat la îndemână să-i trăim, să-i construim și să-i înțelegem.
Sigur că da, se pot face cercetări laborioase, se pot efectua sondaje amănunțite, se pot întocmi statistici temeinice, care să ne conducă către concluzii fundamentate științific și fără puțintă de a fi tăgăduite. Nu zic că nu se fac și-or fi existând rezultate, dar pe cine interesează, cine să le popularizeze, cine să le susțină și cine să le creadă? Dar nu trebui cine știe ce criterii pentru a înțelege niște lucruri simple. Ar fi de ajuns (zic eu) și la îndemâna bunului simț să observăm evoluția câtorva lucruri din România, cum ar fi democrația, politica, presa, sportul, funcționarea instituțiilor și altele.
Cu democrația, în anii ‘90 aveam niște scuze, că n-o știm, n-o înțelegem, trebuie s-o învățăm. Ei bine, am deprins-o cât de cât, am început să-i pricepem rostul, să-i simțim gustul și să tragem foloasele, dar de-o vreme încoace parcă a început dezvățul și mersul îndărăt. Nu mai prețuim libertatea și oportunitățile, care ne-au lipsit zeci de ani, ne-am pierdut încrederea unii în alții, nu mai suntem interesați de viața cetății și, mai nou, absentăm masiv de la vot, care este însăși chintesența democrației. În anii ‘90, mergeam la vot sub 70% dintre noi, după zece ani, am ajuns la sub 60% și apoi la sub 50%, iar acum suntem la sub 40%, ceea ce arată (după treizeci de ani de democrație) o slabă înțelegere a lumii de astăzi, un nivel redus de instruire democratică și o educație politică precară. N-am excelat noi la primele alegeri, dar, după doar șase ani, în 1996, s-a produs prima schimbare democratică de putere, după o guvernare ștearsă și conformistă a lui Nicolae Văcăroiu. Azi, nici nu știm cum și nici de ce, ne-am trezit cu un nea Nicu Văcăroiu reloaded, varianta retrogradă, în persoana lui nea Mișu Tudose, la fel de șters și de conformist, dar despre care, prin ce spune și arată, nu știi dacă face pe „prostul” sau chiar e ceea ce pare, că are o „misiune” murdară sau că le scoate din capul lui.
Ciudată întoarcere în timp!
La începuturile democratice, politica o făceau partidele împărțite formal în două, cele pro-occidentale și pro-democratice și cele formate din foștii comuniști, conservând interese și relații din vechiul regim. Nu era cine știe ce, dar oamenii pricepeau atâta și votau măcar, cu speranță, în virtutea acestor idei politice minimale. Azi, lucrurile sunt mult mai confuze și amestecate, partidele nu mai reprezintă idei și concepții politice, ci s-au transformat într-un fel de remorchere de interese, mai mult sau mai puțin reale/simbolice: de-o parte și mai mulți, par a fi dependenții social, de diverse tipuri, de alta, mai puțini și mai diverși, emancipații social. Dar faptul de a fi reprezentați (și unii și alții) e cea mai mare iluzie și cea mai groaznică înfrângere a democrației reprezentative. Clasa politică românească, după 30 de ani, a ajuns să se reprezinte numai și numai pe sine, interesele personale, pecuniare, cele de partid, relațiile privilegiate și, mai nou și imperativ, propria libertate și slobozenie discreționară de face ce vrea. Unele partide, pe drept cuvânt, au dispărut, cele supraviețuitoare sunt epuizate și reprezintă cupluri inerte, formate din politicieni mumificați și electorat captiv.
Acum douăzeci și cinci de ani, instituțiile democratice erau în formare și transformare, se căutau variante și modele. Funcționau discutabil, dar era speranța și orizontul schimbării, al reformelor și tranziției, până când toate acestea s-au golit de conținut. În loc de-a fi devenit solide, stabile și independente, instituțiile statului român se înființează, se fac și se desfac, azi, după voia unor persoane, după interese financiare și de partid, cu unicul țel de a putea fi controlate și exploatate în scopuri individuale sau de grup. Unde e progresul, unde e emanciparea, unde e maturitatea, indepedența și puterea acestora? Soliditatea unui stat este dată de tăria și funcționalitatea instituțiilor sale.
Despre presă n-o să spun multe (nimeni nu-I profet în țara lui) ca să nu mă apuce durerea de cap, nervii sau nostalgia. Totuși, cum e posibil ca după aproape cincizeci de ani de „închidere” comunistă și treizeci de ani de „deschidere” democratică, principalul post TV de știri (ca fereastră către lume) să fie România TV, cel care nu face altceva decât să exploateze la maximum slăbiciunea (prostia), cea omenească și pe cea a societății. E un simplu exemplu, nu un studiu de caz!
Și-am ajuns la sport ca la o încununare a mersului de-a-ndoaselea și mă tot întreb, de pildă, cum e posibil ca în cea mai bănoasă ocupație (și afacere) de pe pământ (care este fotbalul) suntem capabili de un atât de mare și de înfiorător regres. Când poți avea oamenii la picioare și posibilitatea de a face bani mulți (cultivând serios și asumat un fenomen), cum poți să ratezi în halul acesta? Nu o calificare la un campionat (european sau mondial), ci însăși chintesența rânduielii lumii de azi.
Dreaptă sau strâmbă!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din mirecuri 6 septembrie

Sep 07

„Bulirea” societății românești

Posted on by

Select7
În plină vară (încă), pun laolaltă trei fapte și le amestec puțin. Compusul este format din legile justiției, cheagul de mitinguri de protest din câteva orașe și un sondaj de opinie apărut „la timp”. Ce-o ieși?
1. Pachetul de modificări legislative cu privire la funcționarea justiției e un eveniment așteptat, anunțat, etc. PSD vorbește despre el din campania electorală și îl tot pomenește în diverse împrejurări, iar pentru cei doi miniștri ai justiției în funcție a devenit piatră de încercare. În prima fază, se vorbea mai ales despre o lege a răspunderii magistraților. După eșecul Ordonanței 13, au apărut alte teme, cum ar fi numirea procurorilor importanți. Încercarea precipitată și stângace a lui Florin Iordache de a schimba Codul penal în favoarea corupților a eșuat datorită protestelor populare. Noul ministru, Tudorel Toader, cu CV și aparențe de profesionist, „a schimbat placa”, a început să tărăgăneze lucrurile, lăsând, la un moment dat, vaga impresie de independență. Așa au apărut niște dezbateri publice, consultarea comunităților profesionale, iar episodul „evaluării” Laurei Kovesi, a creat un dram de speranță în acest sens. Amânarea sine die a acestor modificări întreținea confuz această posibilitate. Acum constatăm că n-a fost așa, că e doar o chestie de timing. Și realizăm ceva mult mai grav și mai profund, aceea că asistăm la aceeași piesă (de încercare de control a justiției) cu o punere în scenă diferită, având același scenarist străveziu (Liviu Dragnea), dar cu un alt regizor (Tudorel Toader), cu aparențe mai bune. Coaliția de guvernământ (cu cei doi lideri cercetați penal) a făcut din controlul justiției și temporizarea luptei anticorupție principalul său obiectiv ascuns de guvernare. Acest lucru este tot mai vizibil și explică toate celelalte măsuri populiste, ezitările continui și greșelile frecvente din actul guvernării. „Lunga vară fierbinte” a fost doar momentul ales pentru a explicita această realitate a politicii și guvernării românești.
2. Punctual, excluderea președintelui din numirea procurorilor șefi importanți (cel general, al DNA și DIICOT), substituirea acestuia cu ministrul Justiției și trecerea Inspecției Judiciare în subordinea Ministerului Justiției (din cea a CSM) sunt motivele explicite pentru care, în sezon estival încă, oamenii au început din nou să iasă în stradă, în semn de protest și ca semnal de alarmă pentru lupta anticorupție și pentru democrația românească. E o discuție (în mediul online, în special) dacă amenințările de acum justifică aceste proteste, dacă aceste propuneri sunt înțelese ca pericole reale de către cetățenii responsabili, dacă momentul (de vacanță) e o piedică reală în amplificarea prezentă sau viitoare a acestor mișcări de protest. În București, s-au strâns circa trei mii, în Cluj, câteva sute, și tot cam așa, în alte câteva orașe din țară. Cu siguranță, discuția are sens și e o mare întrebare, atât pentru guvernanți (care speră ca mitingurile să se stingă), cât și pentru protestari, din stradă sau din fotolii (care speră ca protestele să ia amploarea celor din ianuarie-februarie 2017), dacă efectul de amplificare se va produce sau nu. Realitatea pare la fel de imprevizibilă, precum a fost și la începutul acestui an, orice e posibil dacă ignorăm concluzia de la punctul 1 cu privire la prioritățile reale ale actualei coaliții de guvernare.
Cine o înțelege, o înțelege, cine nu, nu!
3. Sondajele de opinie din România și-au pierdut demult inocența și conținutul pur informativ, fiind asociate, cel mai adesea, unor încercări de susținere politică, de manipulare și influențare în sensul dorit de plătitorii lor. Din păcate/fericire, influența lor reală e precum a apei sfințite: efectul există pentru cel care crede, este inexistenț pentru necredincios. Peste toate astea, „lucrarea Avangarde” e făcută după manual, ce e drept, din cel pentru învățământul mediu. Pe scurt, sondajul arată că PSD (cu 46%) n-a scăzut deloc (cu toate greșelile imaginabile făcute la guvernare), PNL a crescut puțin (25%), (nu înțelegem de ce), USR a scăzut (6%), PMP e sub pragul de 5% etc. Miniștri preferați sunt Olguța Vasilescu (47%), Theodor Meleșcanu și Sevil Shhaideh… De ce și pentru ce?! Unii știu și înțeleg, alții, nu! Mă opresc aici cu aberațiile, pentru că e evident (pentru mine) că e un „sondaj servit” și în care n-am găsit date privind participarea la vot. Ceea ce ar putea explica multe, raportat inclusiv la ultimele alegeri.
Ceea ce au în comun, în opinia mea, aceste evenimente e gândirea de bulă (socială), care le și animă, iar bulele sunt de interese și de înțelegere. Modificarea legilor justiției pornește dintr-o bulă de interese a clasei politice, ruptă demult de realitatea și de interesele oamenilor, ei vor doar conservarea privilegiilor și o justiție blândă sau selectivă. Protestarii împotriva sistemului politic corupt vorbesc și acționează din bula proprie, sunt idealiști, principiali, vizionari, generoși și doar câteodată eficienți. Bula celorlalți (minoră, meschină, amăgitoare) este ignorată sau trecută în derizoriu. Culmea „bulismului” e chiar sondajul de opinie, care, ignorând, sfidând, disprețuind alte păreri, se adresează direct, fără scrupule și fără rezerve bulei vizate. Acesta desăvârșește efectul gândirii de bulă.
Așadar, pe vremea lui Băsescu vorbeam despre „polarizarea” societății românești. Acum, pe vremea lui Dragnea (sau a umbrei lui), vorbim despre „bulirea” societății românești.
Ce progres!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 30 august 2017

Aug 07

Falsa guvernare

Posted on by

poza-site
Toate în lumea asta sunt molipsitoare (și cele rele și cele bune), se „iau” (și de vrei și de nu vrei). Despre cele bune (de obicei) nu sunt prea multe de spus, căci sunt puține și trec, de cele mai multe ori, neobservate. Dimpotrivă, când vine vorba despre celelalte, observăm un adevărat cult al răului, o modă a proastelor obiceiuri, o bătaie pentru modele îndoielnice și de joasă speță. Regula aceasta nescrisă (zic eu), a relei contaminări, specifică societăților imature, șovăielnice, măcinate de diverse patologii (de creștere, de transformare, de tranziție), e valabilă atât pentru indivizi, care se molipsesc comportamental, cât și pentru grupuri profesionale sau categorii sociale. Psihologii și sociologii au „materie primă” din belșug și, poate nu întâmplător, acestea sunt specializările dintre cele mai solicitate în zilele noastre, inclusiv la nivel de studiu.
„Fenomenul fake”, adică al falsului convenabil, al minciunii interesante preferabile adevărului „plictisitor”, al invenției provocatoare dezirabile conformității banale, în fine, al emoțiilor artificiale (amplificate) superioare trăirilor veritabile plate, nu este o „descoperire” a politicii (cum s-ar putea crede). El s-a generat, înmulțit și generalizat (firesc) pe calea dispersării și valorizării informației, iar jurnalismul (din păcate) i-a fost cel mai important și fidel susținător. Nu-i de mirare, pe de altă parte, că el a pătruns în politică, unde a fost „îmbrățișat” cu căldură în campaniile electorale (vezi Brexit, prezidențiale SUA, parlamentare România etc.) și s-a „strecurat” și în implementarea politicilor publice. Ba îmi iau riscul să zic că în România „fenomenul fake” a ajuns la cel mai înalt nivel, până la a deveni politică de stat și vector principal de guvernare. Adică „fake government”, respectiv, guvernare bazată pe preferabilitate și dezirabilitate, o politică a impresiei imediate (aflate în raport relativ cu adevărul și transparența) și a șocului emotional, care produce efecte de imagine pe termen scurt și în folosul celui care o practică. Rezultă o politică „stranie”, sincopată, inconsecventă, schimbătoare, impresionistă. Sau o politică înșelătoare cu dublă agenda, care urmărește cu totul și cu totul alte scopuri decât cele declarate.
Ce se poate spune despre aceste lucruri din România ultimelor luni?
Constatăm doar că de la campania electorală din decembrie încoace nimic din ceea ce se spune nu se adeverește și nimic din ceea ce se promite nu se pune în practică. Partidul desemnat câștigător în alegeri a intrat în degringoladă (ideologică și organizatorică), iar liderii aureolați ai alegerilor se află într-un proces avansat de autodistrugere de imagine și de pierdere a substanței manageriale. Evoluția acestui proces regresiv se regăseste într-o suită de falsuri provocate și susținute pe scena publică de actualul partid de guvernământ.
Fake electoral: o campanie deșănțat populistă și naționalistă. Niciodată în campaniile electorale, PSD nu a avut un discurs atât de agresiv nationalist și atât de demagogic. Pericolele externe invocate (Soros, ungurii, multinaționalele, UE, străinii) intră în categoria fake-urilor ușor demonstrabile, iar promisiunile (salarii mărite, scăderi de impozite, eliminări de taxe etc.), exagerate și renealiste, se dovedesc de nepus în practică.
Falsul ordonanței 13 (legislativ). Prima măsură importantă a noului guvern a fost un fake legislativ, celebra ordonanță 13, menită, chipurile, să fluidizeze administrația, în fond, o dezincriminare pe față a unor fapte (frecvente) de corupție, gest politic dedicat (protejării) unei persoane (Liviu Dragnea) și unui grup politic aflat la putere. Alte acte normative au urmat aceeași logică.
Fake-ul fiscal. Nu doar salariile urmau să fie mărite, dar și impozitele trebuiau să scadă, asta împotriva logicii elementare și de funcționare a unui stat și a logicii fiscale. Întâi a fost impozitul pe gospodărie (insuficient explicat, aproape deloc înțeles), la care s-a renunțat fără prea multe explicații; apoi a fost taxa de solidaritate sau impozitarea diferențiată (nedetaliată și neînțeleasă), la care, de asemenea, s-a renunțat. Și alte măsuri enunțate, creând gălăgie și emoție, și apoi uitate. De pildă pilonul 2 de pensii, creșterea/scăderea pensiilor.
Falsul guvernamental. Schimbarea premierului Sorin Grindeanu, cu întreg circul moțiunii de cenzură și al falselor analize și bilanțuri, nu aveau nicio acoperire în nevoia politică reală, era un simulacru ce trebuia să ascundă interese proprii ale liderului de partid. Un fake cu implicații (pierderi) uriașe (economice, politice, naționale și internaționale), instrumentat și dus la îndeplinire fără scupule. Rezultate zero, ciclu guvernamental reluat de la zero.
Fake-ul investițional. E de domeniul elementarului că o țară nu poate crește (veniturile) din senin, fără politici dedicate, stimulative, investiționale. Așadar, se invocă și se mizează (teoretic) pe creșteri, dar investițiile au scăzut net, iar deficitele cresc în aceeași măsură, prin risipă de resurse.
Mai sunt și alte asemenea false politici și, sigur, vor mai fi.
Dacă ar fi vorba despre niște „fake news” (informații false), oamenii s-ar mira și ar spune că dacă nu-i adevărat, măcar e spectaculos și emoționant.
Dar aici e vorba despre viața lor.
Ce vor spune descoperind adevărul?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj