Category Archives: Politica

Jun 21

Spre Londra cu Baku

Posted on by

DSC_0174
Continuă navigatul tulbure al României prin Uniunea Europeană. Am dat cap-compas Londra (putea fi altul), nu doar pentru că, în spiritul excepționalismului britanic, Anglia este o țară atipică, ci și pentru că se comportă, într-o anumită măsură, ca o țară post-UE. De fapt, la nivelul UE, nu e greu să înțelegem atitudinile marilor puteri: Anglia, dacă n-a putut să fie prima, a vrut să fie „altfel” și este altfel; Germania a vrut să fie prima, este în capul mesei (numeric, financiar, economic) și se comportă ca atare; Franța nu este nici prima și nu este nici „altfel”, dar nu prea are ce face, deocamdată etc.. În felul acesta, îi putem înțelege pe toți, de la greci, „scandalagii Europei”, în lipsă de altceva, până la gălăgioșii și pragmaticii italieni, trecând prin faza „copilul teribil/tembel” al Europei, cum pare acum Ungaria. Întrebarea tulburătoare este cum se identificată România și cum poate fi ea individualizată în acest concert polifonic. Mărturisesc că întrebarea este apăsătoare, iar răspunsul este nu atât de greu de dat, cât de greu de suportat. Are România un profil, ne știu europenii a fi cumva, știm ce vrem din această incursiune geo-politică? Semnele sunt proaste.
Respectând metafora navigatorului, unii vor spune că plutim în derivă pentru că nu am avut/avem nici comandant, nici cârmaci. E chiar o ironie să invoci acest lucru când unul dintre conducători a fost comandant de vas la propriu, dar discuția are sens și la modul serios. De exemplu, primul comandant postdecembrist era prea bătrân și navigase doar pe râuri interne, în ape mici, fără adâncime și fără ieșire „la mare”, făcând curse de siguranță, într-un trafic ce trebuia să asigure, numai și numai, „supraviețuirea”. Celui de-al doilea comandant i s-a dat pe mână o corabie prea mare și de producție externă, complicată și greu de manevrat, cu mateloți interni nepricepuți, dar învățați să chiulească și să fure. Cel de-al treilea conducător, cum spuneam, a fost chiar un fost comandant de vas care, din păcate, și-a luat funcția la propriu: s-a comportat ca un căpitan de goeletă (uneori de pirați) când ar fi trebuit să fie conducător de țară. Iar când se enerva, mătura puntea cu toți, schimba echipajul și „incendia” vasul, apoi „trăgea” ancora în diverse porturi ale lumii și căuta femei. Ultimul comandant pare timorat, vasul e șubred, supraîncărcat, vremurile sunt schimbătoare și mările mișcătoare, iar el parcă învață încă „meserie”.
Despre cârmaci sau despre cei care au ținut efectiv timona țării în mână (diverși premieri) sunt și nu sunt multe de spus. Dacă corabia ar fi întreagă și prosperă, echipajul mulțumit și portul sigur, ai zice că au ținut direcția bună. Impresia este că au ținut ei cârma, câine-câinește, pe direcție, dar vasul a luat apă, are fundul spart, stă pe-o rână, gata să eșueze, dezmățul și furturile sunt în toi, iar echipajul bombăne, oamenii nu mai au încredere și revolta pe punte e gata să izbucnească. Cu unele excepții, cam așa fost mereu, indiferent cine a ținut timona. Iar acum avem un „timonier de excepție” și merită atenție prin ultimele manevre pe care le face înainte de a eșua. Important este către ce recif ne îndreptăm acum și cât de grave vor fi avariile în momentul în care cala va lovi stâncile. Căci primele scrâșnete încep deja să se audă. Și- apoi să vedem cu ce venim înapoi: cu crucișătorul, cu bricul, cu bacul sau cu pluta.
Așadar, Victor-Viorel Ponta nu și-a dat demisia din funcția de premier, așa cum părea că va face, cum impunea onoarea și rangul pe care îl are și cum îi șopteau cele mai lucide și realiste voci chiar din proximitate. Autopenitenței, demnității și posibilei reabilitare, el le-a preferat duplicitatea, ipocrizia, privilegiile. Nu e sigur încă de ce: de plăcerea satisfacerii ego-ului și a vanității unuia scrântit de putere sau de frică pentru ce s-ar putea întâmpla? Iar apoi, după ce întoarce spatele cutumelor și obligațiilor democratice occidentale, se urcă subit în avion și o ia spre Est, la o competiție sportivă îndoielnică, găzduită de Baku, capitală oficială a unei dictaturi neoficiale, și girată direct de Vladimir Putin, în apropierea căruia Victor-Viorel nu se sfiește să se afișeze. Întrebarea, dramatică pentru țară, este de la ce (se face că) pleacă el și unde se (face el că se) duce. Înțelegem perfect problema cu „ambasadele” occidentale, știm cine sunt, ce-au vrut ele, de ce au credit limitat și de ce ne sunt prieteni „cu măsură”. Poate au dreptate și cei care zic că, în fond, ne disprețuiesc, că încearcă să profite și că, atunci când vine sorocul, ne lasă, fără scrupule. Înțelegem, de asemenea, că ne „împrumută” democrație, principii, modele, rafinament și stil de viață. Ok. Asta e! Să spunem „merçi”, să luăm și să folosim ce-am primit, să ne vedem de viață ca „tovarăși de drum”. Căci alternativa estică e cețoasă și înseamnă autoritarism, ambiguitate instituțională, duplicitate perpetuă și minciună ajunsă la rang de principiu, segregaționism financiar și moral, cultivarea privilegiului, stranietate etc. Ceva ce seamănă cu ceva ce-am mai auzit și auzim, dar pe care ar trebui să-l uităm.
Anglia își permite să se arate atipică pentru că este atipică. Noi nu ne permitem asta. Ca să putem fi atipici, mai întâi, ar trebui să fim măcar tipici, iar noi nu suntem decât mitici.
Iar despre post-UE, nu-i așa, mai bine să nu vorbim.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 16 iunie 2015

Jun 17

Politică la DNA și justiție în Parlament

Posted on by

DSC_0154
O întrebare stăruie în mintea românilor, chiar a celor mai puțin știutori sau interesați de subiect: ce ar trebui să facă Victor Ponta acum. De fapt, aceasta este întrebarea tuturor, pornind de la premierul însuși, a liderilor din PSD, a consultanților politici, a jurnaliștilor și analiștilor scenei politice, a specialiștilor de toate felurile, de la justiție până la imagine, a lumii întregi… Răspunsurile vor fi fiind și ele multe și diferite, argumentele, la fel, dar asta nu înseamnă că există mai multe alegeri bune. Așadar, de ce ar trebui premierul României, „urmărit penal pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la evaziune fiscală în formă continuată şi spălarea banilor”, să-și dea demisia? De ce ar trebui să rămână în funcție, până când și în folosul cui? Răspunsul are sens major mai ales acum când suntem abia în anticamera acestui caz, multe lucruri se vor întâmpla în continuare, pe care nu le știm și care, cu siguranță, vor influența/altera în vreun fel dreapta judecată.
Înainte de orice argument pro sau contra, o chestiune de principiu: la acest moment, și trebuie accentuat acest lucru, demisia lui Victor Ponta nu are nimic de-a face cu vinovăția sau nevinovăția lui raportată la dosarul în care este cercetat. Acest aspect scapă judecății imediate a oamenilor și este „servit” simțului comun ce face ușor confuzie între om și funcția pe care o ocupă. Un prim-ministru, omul cu cea mai mare influență din România, nu poate ocupa, nici măcar o zi, o funcție atât de importantă cu acuzații atât de grave, reale sau nu, planând asupra sa. El este persoana care girează un sistem, are putere, influență, resurse și pârghii pentru funcționarea într-un anume fel a acestuia. Orice om se poate plânge de modul în care funcționează justiția, dar nu primul-ministru, care prin ignorare sau negare invalidează sistemul judiciar din propria țară. Și logica bunului-simț și cele mai calificate informații ne-ar spune că nu poate apărea, în lipsa faptelor, un dosar de o mie de pagini, la adresa unui premier. Dacă totuși așa ceva este posibil, atunci porți și tu vina, ca șef de guvern, pentru o asemenea situație și trebuie să-ți asumi, să răspunzi, să reacționezi. Dar dacă dosarul există și te privește, respecți regulile, te supui, încerci să îți dovedești nevinovăția ca orice cetățean într-un stat de drept, stat pe care îl girezi dintr-o demnitate foarte înaltă și în care trebuie să ai încredere. Așadar, dacă ești vinovat, raportat la fapte, trebuie să plătești ca om, dacă ești nevinovat, trebuie să plătești ca prim-ministru. Nu există scăpare sau motivare acceptabilă.
Argumentele pentru demisie sunt principiale, juridice și politice, argumentele împotrivă sunt mai degrabă personale și demagogice și se află în preajma abuzului de putere. Un premier trăiește în funcție prin încrederea pe care o inspiră: a partidului, a Parlamentului, a cetățenilor, a instituțiilor politice și economice internaționale etc. Când acest capital este știrbit sau distrus, pe drept sau pe nedrept, premierul trebuie să plece, deoarece afectează viața oamenilor unei întregi țări, nu doar a sa sau a partidului său. Apariția acestui mare semn de întrebare nu va afecta doar actul de guvernare, ci și funcționalitatea din punct de vedere politic. Dosarul penal șubrezește poziția lui Victor Ponta în partidul său (unde vor începe luptele intestine), în coaliția de la guvernare (cu gândul la noi alianțe și oportunități), față de opoziție, care va avea un cal de bătaie perfect pentru bătăliile electorale apropiate, dar și la nivel internațional. E de văzut dacă PSD e în stare de un asemenea sacrificiu sau, altfel spus, dacă Ponta e încă atât de influent pentru a impune o asemenea jertfă. Agravant este că împricinatul nu e la prima mare greșeală, el fiind nevoit să ducă în spate încă „dosarul plagiatul”, o pată morală rușinoasă pe obrazul unui prim-ministru și care, în alte părți, ar fi fost suficientă pentru degradarea lui politică definitivă.
Dincolo însă de rezonanța penală (tot mai tocită în România), de apăsările morale sau de arguțiile personale, stă argumentul suprem care este unul de imagine. Nu anii ipotetici de pușcărie, nu obrazul gros, nu subtilitatea argumentării vor conta, cât handicapul de imagine creat (insurmontabil, în opinia mea) și care va atrage pierderi electorale hotărâtoare. Măcar asta ar trebuie să-l determine pe Ponta să se retragă în acest moment.
Pe partea cealaltă, argumente anti-demisie se vor găsi cu duiumul. De fapt, au devenit aproape niște șabloane: „nu ne dăm bătuți”, „nu cedăm la presiune”, „este un dosar politic”, „e mâna lui Băsescu”. La care se adaugă altele puerile și străvezii, de genul: mai bine mare și puternic, decât mic și slab, mai bine bogat și sătul decât sărac și flămând, mai bine să fii premier decât să nu fii nimic sau mai bine să conduci tu un partid, decât să te conducă cineva pe tine etc. Mai , a apărut formula, sofistică și ea, cum că politica nu se face la DNA, ci în Parlament și că nu procurorii schimbă primul-ministru, ci reprezentanții aleși ai poporului. Am fi de acord cu asta, cu un singur amendament: dacă politica nu se face la DNA (precum zice Ponta), atunci nici justiția nu se face în Parlament (precum cere Șova, prietenul său până la moarte).
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 iunie 2015

Apr 29

Congresul UDMR: unde dai și unde crapă

Posted on by

DSC_0151.jpg
Week end-ul ce a trecut, capitala politicii românești s-a mutat, în modul cel mai propriu, la Cluj. Ce să facă și politicienii după „îmbuibătura” de Paști, să nu pară că și-au lungit prea mult vacanța și, totodată, să aibă și scop curativ, de „detoxifiere”? S-au dus cu toții la Congresul UDMR, plasat „strategic” în săptămâna luminată (românească), tocmai în ajunul simbolic al Duminicii Tomii. Așadar, au sosit la Cluj, „în păr”, reprezentanții tuturor partidelor importante, și la cel mai înalt nivel, pentru cuvenitele „ploconeli și temenele” făcute unui partid lăsat prea mult timp (să fi trecut câteva luni bune) pe dinafara politicii mari și a guvernării. Mă rog, acest lucru nu mai este o surpriză, îl luăm ca atare și ca pe o „teoremă” a politicii românești ce nu mai are nevoie de demonstrație. În aceste condiții, am trecut fără sughițuri peste „maghiara regățenească” a lui Victor Ponta, peste momentul de „învrăjire în masă” al Alinei Gorghiu și peste dovezile de „militărească afecțiune” ale lui Vasile Blaga. N-am putut trece nicicum însă peste elucubrațiile acestui nou „geniu” al PR-ului politic, acest „Hopa-Mitică” al formulărilor memorabile ce ține să fie cu tot dinadinsul Călin Popescu Tăriceanu. Cineva trebuie să-i zică fostului premier că a dormit atunci trebuia să vorbească și când avea ce să spună și că s-a trezit vorbind (ca prostu) acum când ar trebui să tacă și când nu mai are nimic de spus. De la mic la mare, cu protocol, toți au căutat un loc unde să „pupe”, Tăriceanu a aplicat în locul cel mai rușinos.
La modul cel mai serios, sunt multe lucruri importante ce se spun și se întâmplă la un congres al UDMR-ului, partidul cu nume de asociație (sau invers) foarte familiar și la curent cu rosturile și trend-urile politicii interne, europene și internaționale. Și mai bine ar fi dacă și tot mai multă lume ar pricepe, dincolo de barierele lingvistice, aceste lucruri. Ca de obicei, din acest caleidoscop de fapte și semne, presa face știri, încercând, în cel mai bun caz, să prindă esențialul sau, în cel mai rău caz, să găsească „șopârle” și pricini de scandal. Din acest punct de vedere, acest congres cred că a fost mai calm și mai lipsit de „evenimente” ca altădată. Pe de altă parte, ce „scandaluri” etnice și politică minoritară pregnantă poți să faci într-o țară cu un președinte dat de o minoritate și ales așa cum a fost ales?! Liderii UDMR au înțeles acest lucru mai bine decât orice altcineva și încearcă din răsputeri și din mers să se adapteze și să rezoneze cu această nouă stare de lucruri. Pentru aceasta și-au luat răgazul necesar, s-au retras de la guvernare și încearcă să se poziționeze corect, iar acest congres consider că a fost semnalul dat în această privință. Forul suprem al celei mai importante minorități din România n-a produs surprize la nivelul alegerilor, hotărârilor, documentelor și declarațiilor. Ca de obicei, în politica profesionistă, esența e decantată discret, împachetată frumos și transpusă la nivel de „atitudine”, așa cum s-a exprimat cu suficientă limpezime vechiul și noul președinte al UDMR Kelemen Hunor. El a pus acest congres sub semnul (motto-ul) „reconfigurării” modului de a face politică. Oricât de insensibil sau de patriot a-i fi, trebuie să iei aminte la o astfel de exprimare a unui lider UDMR (cunoscuți fiind pentru eficiență), chiar dacă nu-i foarte precisă. De fapt, prin formula „reconfigurare” e posibil să ne găsim în fața unei traduceri incomplete/infidele, nelămurită nici de precizarea lui Kelemen Hunor care a mai spus că „reconfigurarea pentru noi înseamnă schimbarea de atitudine”. De fapt, ce schimbare a modului de a face politică dorește UDMR și de ce? Motivele sunt foarte clare și amintesc doar câteva: alegerile din noiembrie 2014, pe care unii le înțeleg mai bine decât alții, adevărurile fără de tăgadă ale DNA confirmate de justișie, activarea societății civile cu suportul rețelelor sociale. La aceste motive generale, se vor fi adăugând altele specifice. Dar ce înseamnă noua politică în optica UDMR? „Noi trebuie să fim conştienţi că dacă nu putem face schimbările necesare şi schimbările aşteptate atunci putem fi perdanţi în această perioadă. Nu UDMR, ci clasa politică în general”, a mai spus Hunor la Congres. O concluzie generalizantă și, aparent, mai valabilă pentru majoritate decât pentru minoritarii din România. „Oamenii aşteaptă multă sinceritate, trebuie să fim mult mai aproape de oameni, cu mai multă empatie”, a adăugat el.
Această cred că este prima și cea mai importantă concluzie după congresul de la Cluj al UDMR. Cea de-a doua ține de politica de autonomie a maghiarilor despre care s-a spus că societatea românească nu acceptă momentan această modalitate. Scurt și cuprinzător. „Trebuie să convingem societatea românească de faptul că nu vrem să privăm pe nimeni de nimic și nu avem intenția de a face rău cuiva. Această sarcină nu poate fi îndeplinită fără sprijinul membrilor majorității”, a conchis Kelemen Hunor. Eu am înțeles două lucruri: întâi că (și) electoratul maghiar s-a săturat de un anume tip de politician și doi că UDMR va intra din nou, și, poate, curând, la guvernare.
Articolul a apărut și în cotodianul Monitorul de Cluj din data de 21 aprilie 2015

Apr 02

Căderea lui Ponta

Posted on by

DSC_0149
Desigur, căderea unui guvern, demiterea unui prim-ministru sau schimbarea unui regim nu sunt și nu trebuie să fie scopuri în sine ale politicii. Dar nici neclintirea, eternizarea sau fosilizarea în funcții a celor de la putere nu trebuie să devină tabu-uri ale stabilității. Realitatea politică românească prezentă a ajuns într-un punct extrem de sensibil, deopotrivă, ambiguu și, nu mai puțin, paradoxal. E important cum vom trece, cu ce pierderi sau cu ce câștiguri. Mai întâi, din perspectiva legitimității, situația pare perfect indecisă: țara este condusă de un premier ales cu majoritate puternică cândva, dar care s-a pierdut pe cotloanele politicianismului. Președintele și el are un vot autoritar în spate, dar nu puțini sunt cei care cred că, inițial, n-a fost un vot întreg, care să dea mandat, ci unul care să sancționeze (pe altcineva). Premierul cel vechi stă să moară, dar se agață de orice pai, președintele cel nouă stă să se nască, dar n-are „buricul” tăiat. Scor 1-1. Din perspectiva pârghiilor de putere, primul-ministru e cu banii, cu funcțiile și cu legile, dar nu poate influența (și ce mult regretă) justiția și publicul și beneficiază de un sprijin parlamentar nesigur. Președintele are prerogativele unor numiri importante, are prestigiul și suportul publicului, dar n-are guvern, bani și legi, iar un sprijin parlamentar, înafara unor noi alegeri, este doar prezumtiv. Din nou, scor 1-1. Din perspectiva integrității, situația are o evoluție stranie: cad miniștri importanți, se strânge lațul în jur, sunt arestați oameni din proximitatea premierului, dar acesta trece „senin”, temporizează, se „autoimunizează” și trage, până la rupere, de sforile manipulării. De cealaltă parte, președintele nu e țintă directă (încă) a luptei anticorupție, dar cu siguranță va fi și, oricum, începe să devină „victimă colaterală” prin atragerea în hora partidelor și a cârdășiilor specifice politicii românești. E limpede aici că timpul lucrează în favoarea premierului în așteptarea momentului în care să se poată spune din nou, triumfător și interesat: „toți sunt(em) la fel”. Din nou, prin evoluția tactică din teren, scor 1-1.
Să spunem că era de anticipat, oarecum, un fel de partidă cu sumă nulă cea dintre președinte și premier până la noi alegeri. O luptă falsă, reciproc avantajoasă, pentru un statu-quo ipotetic, dar, mai ales, pentru un răgaz necesar ocupării de poziții viitoare: pentru unul, a face uitată înfrângerea (la prezidențiale), pentru celălalt, a-și instala și consolida victoria. De remarcat că această situație are, pentru a spori și mai mult ambiguitatea, și părți bune și părți rele. Părțile bune sunt stabilitatea, continuitatea și faptul că un guvern cu un premier în defensivă, aflat în scădere de legitimitate, va fi, mai mult decât oricând, un guvern și pentru țară, nu doar pentru sine, cum se întâmplă în perioadele lui de expansiune. Nu insist aici, dar acest lucru se poate demonstra faptic/cifric. Părțile rele țin de imagine, de complacere, de timpul pierdut și de risipirea ocaziei de a produce, într-un moment propice, o reformă sau o schimbare radicală și un salt pe un nivel superior al politicii.
Fiecare credea că timpul va lucra în favoarea lui, însă nu întotdeauna „socoteală de acasă se potrivește cu cea din târg” și, arareori, o luptă fără învinși și învingători. În această ecuație politică, cu „n” necunoscute, au intervenit două variabile, neluate inițial în calcul, DNA și publicul, la care se adaugă un fapt cu rol de catalizator. Nu știm și nimeni nu știe unde se va opri DNA-ul („marfă” mai fiind din abundență), dar s-a creat o tensiune tot mai greu suportabilă în mediul politic și care trebuie descărcată într-un fel, măcar în speranța slăbirii „chingilor” justiției. De obicei, plătesc cei de la putere. În al doilea rând, prin efectul de angrenare, în această bătălie ar putea interveni publicul, așa cum a făcut-o și altă dată și care să-și impună agenda, precum s-a întâmplat și cu altă ocazie. Iar aici votul pentru imunitatea fostului ministru Dan Șova, dat de Parlamentul României, ar putea fi scânteia sau pretextul unei reacții în lanț a cetățenilor. Premierul Victor Ponta nu a uitat, nu are cum să uite și nici nu i-ar folosi să uite cum a devenit premier, înainte de a ajunge la urne. „Istoria se repetă”, spun unii, sau „cine ridică sabia de sabie va muri”. Reamintesc, dacă mai e cazul, că Ponta a fost instalat la Palatul Victoria în urma unui șir lung și viguros de proteste populare care au dus la căderea guvernului în funcție atunci. În sensul celor spuse, au apărut deja, la sfârșitul săptămânii trecute, primele manifestări populare de ostilitate față de Ponta, în principal, în mari orașe: București, Cluj, Constanța, Brașov, Sibiu, Iași, Oradea etc. Dincolo însă de existența unor similitudini, acest fapt nu înseamnă, deocamdată, mare lucru, protestele ar putea continua sau nu, ar putea căpăta consistență sau ar putea să se stingă. Mai există câteva imponderabile greu de măsurat sau anticipat. În iarna lui 2012, pe un ger cumplit, „valul” a pornit de la un lucru, la urma-urmei, lipsit de mare însemnătate (sacrificarea doctorului Arafat). Lumea românească era „încărcată” negativ la maxim și nu-i trebuia decât un minim pretext.
Fără îndoială, doar publicul este cel care poate tranșa victoria uneia dintre părți. Vom vedea dacă momentul schimbării a sosit sau se amână.
Articolul a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 31 martie 2015.

Mar 20

Cine conduce România?

Posted on by

DSC_0149
Există câteva variante „neoficiale” privind exercitarea puterii efective în România, vehiculate în spațiul public, ce merg în paralel cu o „realitate constituțională” pe care, totuși, n-o putem ignora, potrivit căreia avem un Parlament legitim, un guvern și un premier, susținut de o majoritate, și un președinte al țării, recent ales, care și-a intrat în prerogative. Așadar, unde s-a produs fisura în privința percepției publice, de ce apare această întrebare acum, cât de întemeiată este, ce sens și ce valoarea au răspunsurile?
Istoric vorbind, cel puțin pentru „realitatea democratică” a ultimilor douăzeci și cinci de ani, (in)certitudini în privința deținătorilor efectivi ai puterii în țara noastră au existat mereu, fiecare regim având „legendele” sale, care nici măcar nu au fost un foarte mare secret. Ne convingem de asta printr-o simplă trecere în revistă: în primul regim Ion Iliescu, s-a spus, puterea efectivă a fost preluată de „cripto-comuniști (eșalonul doi disimulat al PCR), susținuți de serviciile secrete ceaușiste care au „defectat”, de o oligarhie financiară securisto-comunistă în formare și de justiția aservită; în regimul Emil Constantinescu, cu premieri slabi sau nesusținuți politic, au exercitat puterea „serviciile”, vechi și noi, care au dorit și au reușit să compromită structurile legitime de putere (y compris, „democrația”), țara ajungând, într-un context neprielnic, în pragul anarhiei; tandemul Iliescu-Năstase (în regim de continuitate) a stat sub semnul „banului”, al „capitalismului de cumetrie”, al puterii deținute de un singur partid, un singur om, susținut de o „elită” politico-financiară coruptă și de toate structurile slugarnice ale statului; regimurile Traian Băsescu (cu un bemol ușor pentru primul mandat) au fost de tip autoritarist, președintele făcând jocurile, folosind, în principal, trei instrumente: lăcomia supușilor (forța cârdășiei), amenințarea (forța acuzării) și oculta (forța serviciilor secrete), cu acestea reușind să domine scena politică și, până la un loc, să dețină efectiv puterea.
Moștenitorul său „natural” (s-a speculat chiar despre colaborarea secretă dintre ei) ar fi fost Victor Ponta, candidatul, la un moment dat, cu cele mai mari șanse la președinția României, un pretendent pregătit, strategic, logistic și caracterial, să exercite puterea la cel mai înalt nivel după un model asemănător. Rezultatul votului la prezidențiale însă a spus altceva și de aici s-ar trage dilemele de acum și o posibilă schimbare de paradigmă în relațiile de putere din țara noastră. Până să ajungem la o concluzie consolidată în această privință, să trecem în revistă principalii jucători invocați în spațiul public. „România este condusă de DNA”, întruchipat cumva de Laura Codruța Kovesi, ar fi o primă ipoteză, în condițiile în care arestările nu contenesc, excedând limita putere-opoziție, a culorii politice sau a apartenenței la un grup financiar sau de interese. Dar cine ar controla în acest caz DNA-ul, dacă nici Băsescu, nici Ponta și nici Iohannis n-o fac? O variantă ar fi ca DNA să fie de „capul lui”, să profite de conjunctură și s-o ia pe cont propriu. Unii (justițiabilii) vor fi fiind încântați de asta, alții (realiștii) vor fi fiind înspăimântați. În lipsa unei variante argumentate cu probe, rămâne cealaltă, alimentată de suspiciuni: americanii. Doar ei, puterea lor, influența lor, noile interese strategice în zonă, dorința unui spațiu de colaborate „safe”, curat, controlabil, ar fi capabil să țină frâiele unui asemenea joc cu miză mare. Supoziția are „farmecul” ei, dar vorbește indirect despre noi și slăbiciunile noastre incurabile.
„Țara este condusă de SRI”, întruchipat de șeful lui efectiv generalul Florian Coldea, spune a doua ipoteză. Aceasta cultivă „mitul nemuritor” și cu tradiție al puterii serviciilor secrete din România, un stat cu instituții slabe, cu o societate civilă șubredă și cu o democrație șovăielnică. Deși forța acestui serviciu de informații nu poate fi negată, explicație e cam primitivă, schematică, iar personajul invocat nu pare a avea nici anvergura intelectuală necesară, nici autoritatea profesională pentru asemenea poziții de forță. „România nu este condusă de nimeni”, ar spune scepticii. Teoria vidului de putere când e indusă e întotdeauna periculoasă pentru că pregătește „umplerea” forțată și interesată a „vidului” existent. Personal, nu cred într-o asemenea teorie, bazându-mă cel puțin pe realitatea înțeleasă la nivelul elementar al percepției publice, după ce văd, aud, înțeleg. Despre cele ascunse, mai vedem.
Însă nu întâmplător apar acum asemenea teorii când, într-un context internațional sensibil, pare a se întâmpla ceva în România. Președintele „tătuc” nu mai este, „tătucul cel tânăr”, premier și șef de partid majoritar, a eșuat, are o poziție șubredă și nu mai este un reper sigur, iar președintele ales e nou în funcție, discret, nu i se cunoaște forța, iar unii deja l-ar dori slab, compromis și manipulabil. Nu știu cum va arată noul centru de emanație a puterii efective din România, dar știu că niciuna dintre ipoteze enunțate nu e de bine. Și mai sunt sigur că e imperios necesar și urgent ca țara noastră și își găsească un reper nou și sănătos.

Mar 04

Averea corupției

Posted on by

DSC_0151.jpg
De la intrarea României în UE, a devenit subiect frecvent de presă poziția ocupată de țara noastră în diferitele clasamente unionale. Cu alte cuvinte, ni se arată mereu ce loc ocupăm în aceste ierarhii, hai să acceptăm, corect întocmite. În general, acest fapt n-a încetat și nu încetează să fie un lung șir de umilințe la adresa românilor, care, în cel mai bun caz, par a depăși doar pe bulgari, în rest părând a avea rezervat, implacabil, ultimul și penultimul loc. Această realitate aparentă este viciată nu de una, ci chiar de două erori: una ce ține de adevăr și alta ce ține de nedreptate.
Adevărul la care fac referire nu e cel absolut, nici cel din sufletul nostru, ci de adevărul statisticilor. Anul trecut, cel mai bun ziar financiar din România a făcut un demers jurnalistic provocator, descoperind nu mai puțin de 100 de indicatori care arată poziția României față de alte state din UE. Nu e loc pentru o analiză amănunțită a acestui material, (cine dorește poată să o facă aici – http://www.zf.ro/zf-24/100-de-indicatori-care-arata-pozitia-romaniei-fata-de-celelalte-state-din-ue-la-multi-ani-europa-12614980), dar câteva lucruri pot fi reținute cu titlu de efigie. Scurt, România s-a aflat pe locul I în UE la trei criterii: viteza internetului, rata de creștere a producției de mașini și producția de floarea-soarelui. E „codașă” însă la rețeaua de autostrăzi și la costul /km (23 milioane euro), la ponderea alimentelor în totalul cheltuielilor unei gospodării (o treime) și la cei mai grei indicatori cum sunt PIB per capita (6.800 euro, depășind doar pe bulgari) și la nivelul salariilor, 190 salariul minim brut (între timp a ajuns la 218 euro). Dincolo de aceste extreme, găsim zeci de situații în care România ocupă locuri între 1 și 10, între 10 și 20 și, e drept, între 20 și 30. Concluziile, ce pot fi aprofundate, sunt că nu ne situăm nicidecum pe ultimul și penultimul loc la toate capitolele, dar suntem totuși cel mai prost plasați la indicatori fundamentali, precum PIB-ul și veniturile, ceea ce arată deficiențe de conducere, organizare, strategie, administrare.
Iar dacă adevărul descris este un fel de Ianus, o realitate de tip schizoid, nedreptatea este un soi de monstru pe care nu avem curajul să-l privim în față. De ce e România pe ultimele locuri la 25 de ani de la căderea comunismului? De ce e țara mereu arătată cu degetul? De ce trăiesc prost românii într-o țară bogată? De ce își iau ei lumea în cap? E România a doua cea mai săracă țară din UE ca resurse, potențial, creativitate sau chef de muncă? Eu cred că răspunsul este inclus și orice discuție serioasă în România pornește de la corupție și de la efectele ei devastatoare din ultimii 25 de ani. Acest fenomen a afectat cam tot ce a fost important în tot acest timp: căderea comunismului, tranziția politică și cea economică, procesul politic, cel legislativ și justiția, transformarea socială și a mentalităților, educația culturală și cea spirituală etc. Corupția a fost fenomenul care s-a dezvoltat aproape nestingherit, a devenit un reper social important, calea cea mai sigură de escaladare politică, economică și socială. S-a furat atât de mult în România și țara totuși nu este epuizată, iar asta o știu și politicienii (cei care vor să mai fure), o știu și partenerii noștri europeni și neeuropeni (ce vor să profite), o știu și organismele financiare internaționale (care vor alte acorduri cu o țară nu doar solvabilă, ci chiar atrăgătoare). Cineva spunea că nici romanii, nici avarii, tătarii, fanarioții, turcii, nemții, rușii și comuniștii la un loc n-au furat atât. Poate că e prea mult. Dar România n-a fost și nu este o țară săracă, ci doar o țară risipită în toate felurile posibile și care a pus pentru ea doar din întâmplare și din ce-a rămas după ce-a furat fiecare cât a putut. În acești ani, „avere” cu adevărat în țara noastră a făcut doar „corupția”.
Cum și cât se poate recupera din tot ce s-a furat? Nimic, ar spune cei mai mulți. „Recuperarea prejudiciilor este obligatorie, nu opțională. Reflectă eficiența luptei anticorupție și descurajează fenomenul. Procentul de acum, de 10%, este inacceptabil. Solicit să fie luată în serios această problema”, a spus președintele Klaus Iohannis într-al doisprezecelea ceas, la bilantul DNA pe 2014. Trei sute de milioane euro spune Codruța Kovesi că s-ar fi marcat pentru a fi recuperate în 2014. Dacă asta e 10%, atunci totalul anual ar fi fost de 3 miliarde de euro prejudiciu, ceea ce e peste 5% din bugetul național. Or, eu cred că și asta e mai puțin de jumătate din cât s-a furat în România doar anul trecut. Înmulțiți cu 10, cu 20 cu 25 de ani ca să vedem unde ar putea/trebui să fie România de azi.
În evanghelia din duminica ce a străjuit intrarea în post se spune frumos și profund că „unde este comoara ta, acolo este inima ta”. Acolo este!

Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 3 martie 2015

Jun 07

„Baronul” Uioreanu

Posted on by

Se vorbește de mult despre teama baronilor de DNA și de plimbările lor la parchet. Întrerupte de mici pauze de alegeri sau de răgazuri pentru a-și trage procurorii sufletul, ambele s-au dovedit corect anticipate. Se întâmplă. Dar cine s-a gândit la Horea Uioreanu, în acest context, până acum o săptămână-două? Nimeni și, asemenea cazului Apostu, au trecut ani de zile fără să transpire ceva în presă. Dar nu acesta e subiectul, ci faptul că Horea Uioreanu, întâi de toate, nu era asimilat unui baron. Nu știu bine de ce, poate datorită vârstei, baronii trebuind să fie ceva mai „bătrâni”, poate aspectului său fizic atipic, baronii trebuind să fie ceva mai „frumoși”, poate din cauza profilului său, baronii trebuind să fie ceva mai „deștepți”. Poate din altă cauză, dar eu altă explicație n-am.

Cu toate acestea, sunt câteva lucruri care m-au surprins legat de acest caz. Dar până acolo, mai am câteva mirări legate de liberalii clujenii. Prima este cum au reușit ei, într-un oraș atât de liberal cum este Clujul, să stea în doi oameni în față: Uioreanu și Nicoară, Nicoară și Uioreanu, de ani de zile, aceeași placă deja uzată, fără a lăsa să crească nimic de valoare în jur. Au fost oameni de valoare în grădina liberală, dar nu mai sunt, ar fi fost și mai mulți și mai valoroși dacă … mai vedea lumea fețe noi și auzea exprimări proaspete. După ce au pierdut niște alegeri, în sfârșit, a venit vremea să și câștige atunci când USL a câștigat în toată  țara. Și ce să vezi, pe când trebuia să înceapă adevărata construcție de partid mare, tocmai atunci a dat dihonia  în ei, ca în toate partidele românești aflate la putere. Este o vorbă în politică, că nu în opoziție se cunoaște politicianul, ci la putere, atunci se alege praful de el. Cei doi s-au „baronizat” fără să fi crescut pe rețeta clasică, poate și pentru că n-au beneficiat de condiții foarte prielnice de putere, cumva pe „șest”, pe furiș, cam fără „presă”. În fine.

Acum Uioreanu face deliciul întregii prese din România, devenind o vedetă cum n-a fost niciodată, iar Marius Nicoară îi plânge de milă și, probabil, îi va duce de mâncare în arest atunci când i se va permite. Ceea ce ar putea surprinde la cazul penal Uioreanu este cum a putut să fie prins atât de ușor, atât de lesne, atât de deplin, fără scăpare și fără pic de îndoială. Însă surpriza e doar aparentă, căci explicația e destul de simplă și de comună. Președintele ales al Consiliului Județean Cluj a făcut aceeași greșeală și a căzut în aceeași capcană în care au căzut și alții, aproape toți cei ajunși într-o poziție de putere. A pățit la fel Emil Boc, Traian Băsescu a făcut la fel, excelează Victor Ponta, a trecut prin asta aproape orice ministru, primar șamd. Greșeală este, ca un fel de întunecare a minții, de a uita cum ai ajuns sus, de a ignora pe cei care te-au propulsat, de a schimba radical reperele și a te baza pe altceva, un susținător (eventual, din umbră), un protector, un sistem, o rețea, partidul, gașca, grupul, patronii, bogații, securiștii, masonii, americanii etc., oricine altcineva, dar nu oamenii obișnuiți, alegătorii. Aceia devin referenții principali pentru faptele lor, judecătorii și binefăcătorii absoluți, protectorii lor în orice situație, cei care te scutesc de răspundere. Așa crede și Ponta că nu poporul, ci partidul, nu alegătorii, ci baronii, nu voturile, ci „sforile” îl vor face președinte.

Pentru Uioreanu a fost și mai simplu. Din câte văd și înțeleg, „Hashu” lucra la sigur, credea că are protecția asigurată, nu se prea temea, se considera „băiat” din sistem și începuse să-i pasă tot mai puțin de politică și de partide, în schimb, îi păsa tot mai mult de bani, pe care îi lua pe toate căile. Victimă sigură și om de sacrificiu în orice moment. În prima clipă, am crezut că vestita „agendă” a mitei, aparținând omului său de încredere,  era o glumă proastă sau o intoxicare. De fapt, era, până la urmă, un fișier excel, care face socotelile singur, o evidență contabilă în toată regula a banilor luați, ce vădește că „băieții” nu prea luau în calcul vreun pericol sau devenise totul atât de firesc, încât dispăruse, prin uz, sentimentul de vinovăție, de pericol sau de ilegalitate. Pur și simplu, așa se face, doar fraierii nu știu și nu fac așa. Iar protectorii, în acest caz, par a fi, prin filiație, oamenii „inteligenți” ai vechiului sistem, s-a văzut cât de siguri. De-acum nu mai contează, Uioreanu este doar un fost „baron”, pierdut din lăcomie și prostie, victima perfectă, scoasă la momentul oportun. Dar dacă s-ar fi pus rămășag cu ce va fi „prins” Uioreanu, dacă va fi fost să fie prins, aș fi mizat din prima pe lucrările de la aeroport, de zeci de milioane de euro, iar acest lucru era la îndemâna oricărui clujean să gîndească.

Și mai am o mirare, că, până nu sunt prinși, baronii sunt toxici ca imagine, fac mult rău partidelor și politicii, dar, odată ce sunt dovediți ca și corupți, în mod miraculos, sunt desprinși de politică și de partide și devin simpli cetățeni care au greșit.  E și-un lucru bun și-un lucru rău în asta, dar nu știu care prevalează.

May 31

Victorie „à la Pirus”

Posted on by

În mod normal, pentru partidele politice, alegerile sunt momentele de vârf, de triumf și de celebrare, sunt perioadele cele mai importante din existența lor, cele care le dau măsura, valoarea și validitatea în fața alegătorilor. La fel de normal este că nu toate partidele câștigă în urma votului și la fel de adevărat este că nu toate alegerile sunt la fel de importante.

Pentru simțul comun, Europarlamentarele 2014 par să fi fost a „treia roată la bicicletă”  – în ordinea puterii efective, Parlamentul European fiind în urma Consiliului European (reprezentat de șefii de stat și de guvern ai țărilor membre UE) și al Comisiei Europene (așa-zisul guvern european, format din comisari-miniștri) – sau „a cincea roată la căruță” – multe fiind vocile care spun că deciziile importante la Bruxelles nu sunt luate de vreunul din cele trei foruri, ci aparțin unor „obscuri” tehnocrați (ai marilor puteri), iar aceste decizii importante n-ar fi decât „maimuțărite” de Parlamentul European, luate ca atare de Comisia Europeană și, în cel mai bun caz, negociate tacit de șefii de stat (Consiliul European). Pe cât de trist, pe atât de adevărat. Pe de altă parte, ca să fim cinstiți, nu acestea au fost motivele pentru care (euro)românul de rând nu s-a prezentat la vot cum și cât ar fi trebuit. Cu toate acestea, campania electorală, fie și în treacăt, ar fi putut sublinia o cât de „mică idee”, anume că se pune problema acum a rearanjării/reajustării raporturilor de putere la nivelul UE, tocmai în sensul în care Parlamentul European, forul cel mai democratic, format numai din aleși, paradoxal, cel mai slab, să capete o importanță mai mare în această nouă arhitectură de forțe. E neclar ce va fi, dar are rost să-ți bați capul cu asta când ai venituri, ca europarlamentar, ce pot trece de 20.000 de euro pe lună?

Însă, așa neînsemnate cum au fost, ignorate, neînțelese și boicotate, Europarlamentarele 2014 din România, ca o ironie sau o răzbunare a sorții, par să fi reprezentat un moment de inflexiune în politica românească, o răscruce și o cotitură ce va dicta mersul politicii pentru cel puțin zece ani de aici înainte. Spuneam mai sus că în alegeri nu pot să câștige toate partidele. Dar e posibil oare ca în urma unui scrutin să piardă toate? Pare la fel de puțin rezonabil. Pe lângă asta, mai există așa-numita victorie à la Pirus, triumful în răspăr, biruința îndoielnică, izbânda cu gust de înfrângere. Pentru simetrie, trebuie să existe și o înfrângere cu valoare de reușită, cu toate că pentru asta nu a rămas o vorbă tot atât de celebră. În schimb, a rămas zicala, mai puțin stilată, cum că „fiecare șut în fund e un pas înainte”.

PSD este învingătorul net al acestor alegeri, o victorie cu multe dureri de cap și cu prevestiri cețoase. Moralistul Plutarh relatează reacția lui Pirus la felicitările primite din partea supușilor: “Încă o victorie ca asta și suntem terminați!”, s-ar fi căinat regele Epirului, după înfrângerea romanilor, una cu pierderi uriașe pentru învingători și care s-au dovedit decisive în pierderea războiului piric. Un război piric care pentru noi înseamnă prezidențialele din toamnă. Totul este alunecos pentru PSD și cu dus-întors. Au dorit să scape de liberali de la guvernare, dar au vrut să-i recupereze imediat, au dorit să-i bată zdravăn în alegeri, dar i-au pierdut definitiv, au vrut o validare solidă în fața electoratului ca partid la guvernare, dar toată lumea vorbește despre o victorie „prea mică”. PSD și-a dorit aceste alegeri, dar știe că nu-i folosesc la nimic. Ambiguitatea voită e un pericol care nu paște doar persoanele, ci, iată, și partidele, pentru că duce la derută și confuzie pe însuși cel care o generează. În realitate, toată lumea știe, înafara electoratului captiv, că această victorie, la foc mic, este „de-a moaca”, gratuită, greu explicabilă și justificabilă, nefirească, fără merite evidente, fără realizări în urmă și se datorează mai ales absenței decât prezenței la vot. Dar cel mai grav, PSD  înțelege, asemenea adversarilor, că e vorba despre un glonț risipit. Și statistica și balistica și teoria probabilității spun că două gloanțe nu pot nimeri în același loc, iar un partid aflat la guvernare nu poate reproduce același scor electoral mare de două ori la rând. Cu alte cuvinte, ce-a fost frumos a trecut, însă prea devreme și cam „pe degeaba”.  Iar pierderile s-ar putea dovedi irecuperabile pe termen scurt, mediu și poate chiar lung.

De cealaltă parte politică, alegerile europarlamentare par să fi produs șocul, energia pozitivă și impulsul necesare pentru unificare dreptei, o acțiune ce pare de ani buni de zile imposibilă. Se spune că cine știe să piardă, știe să și câștige, iar în politică, cu atât mai mult, trebuie să știi cum și când să pierzi. Mai mult, înfrângerile sunt necesare pentru orice politician sau partid, altfel își pierde mințile, politicianul, și se dizolvă, partidul. Greu de acceptat, dar așa stau lucrurile. Reconstrucția dreptei este însă o acțiune dificilă, anevoiasă și nesigură din foarte multe motive, ce țin de persoane, interese și metehne naționale. Sunt multe variabile și pericole în această ecuație politică importantă pentru traiectoria României, iar una ține de președintele țării. Întrebarea este cât va fi Traian Băsescu președinte în exercițiu, la sfârșit de mandat, și cât sforar politic în perioada care urmează. Putere încă mai are, dar acum e nevoie de înțelepciune.

Feb 24

File din antologia prostiei politice românești

Posted on by

ponta-antonescu-basescu1

„Eterna și fascinanta” politică românească e un izvor nesecat de „perle” demne de-a fi introduse în antologia prostiei. Bunăoară, vestitul „pact de coabitare”, dintre președintele Traian Băsescu și premierul Victor Ponta din 2013, s-a transformat într-o nefăcută, în raport cu care paradoxul e un „mic copil”, logica, în proces de divorț, iar rațiunea este cuplată cu polii inversați. Să ne aducem aminte. Pactul în cauză, semnat după alegerile din 2012, câștigate categoric de USL în dauna grupării politice din jurul președintelui, s-a făcut la cererea lui Traian Băsescu. Motivele înțelegerii dintre cei doi binențeles că era foarte diferite. Băsescu voia garanții că va fi lăsat în pace, dar nu numai, Ponta voia legitimitate din partea Europei, dar nu numai. Pactul a fost denunțat public atunci de către Crin Antonescu, care îl vedea inutil și compromițător, dar care nu a avut curajul să rupă atunci USL. Așa stăteau lucrurile atunci, la începutul guvernării USL. Între timp, Băsescu s-a folosit din plin de „coabitare”, și-a protejat oamenii cheie, reușind să supraviețuiască politic și făcând „zile negre” guvernării, fiind practic principalul opozant al puterii de 70%. Ponta, în schimb, cum era de prevăzut, s-a văzut încurcat și hărțuit în continuu de un Băsescu cu un clar ascendent asupra lui, dar și cu intrumente de control. Acum, la ruperea USL, pactul capătă valențe nebănuite, servind în moduri diferite părtașilor. Pentru Băsescu, pactul merge în același sens, trăgând toate foloasele. Premierul trage ponoasele și ar putea să-i fie fatal. În schimb, ceea ce părea „sula din coasta” lui Antonescu, acum s-ar putea dovedi oportună în blocarea lui Ponta. Prerogativele concedate de Ponta lui Băsescu (în privința numirilor la instituțiile de forță cum a fost Parchetul General, de exemplu) acționează acum ca un bumerang, inclusiv și indirect, în mâna lui Antonescu, cel care a fost împotriva pactului. Lovitura lui Băsescu a fost multidirecțională, căci majoritatea de 70% n-a reușit să ducă la capăt, până la destrămare USL, nici reforma administrativă promisă, nici reforma constituțională, prin care se reconfigura serios instituția prezidențială în sensul scăderii prerogativelor acesteia. Perdantul, în varianta păstrării USL și finalizării reformei, ar fi fost … Antonescu, devenit un președinte decorativ. Ruperea alianței înseamnă practic renunțarea la marile proiecte, deci și la revizuirea Constituției, avantajând noul președinte ales, care ar putea să fie … Antonescu. Pentru Ponta și PSD, cu siguranță, urmează o primăvară și o lungă vară fierbinte, mulți urmând a-și face concediile nu la mare, ci la DNA. O guvernare de stânga fără frână va permite dreptei să se reformateze și să capete legitimitate și nu-i exclus, la o așa volatilitate politică, să vedem până în toamnă o moțiune de cenzură votată. E limpede însă că lăcomia din PSD e atât de mare că nu vor să mai împartă nimic cu nimeni, exercitând a presiune fantastică asupra lui Ponta, care, e la fel de evident, nu mai judecă cu mintea proprie. Cred că e scenariu plauzibil ca, până la sfârșitul anului, PSD dorindu-și totul, să piardă totul.

N-ar fi nici prima și nici cea mai mare prostie, fiind la același nivel cu aceea făcută în 2003 când, sub oblăduirea lui Adrian Năstase, la fel de hapsân și de fudul ca Ponta, au făcut o Constituție care l-a adus și la ținut la putere pe Băsescu, cel mai mare dușman al lor, timp de zece ani, iar pe Năstase l-a condus în pușcărie. Înțelepții spun că istoria se repetă. Rămâne să mai vedem când și cum.

Feb 13

Cronica unui război pierdut

Posted on by

descărcare

Eu am auzit prima dată asta de la un jurnalist palestinian, trecut prin zeci de ani de război și sute de negocieri de pace. Dar nu e ceva nou, dimpotrivă, face parte din recuzita dintotdeauna a comandantului ce vrea să câștige bătălia și din logica diplomatului ce vrea să tragă de partea lui sfârșitul înfruntării. Spunea jurnalistul, în slujba publicului său, să ferească Dumnezeu (mă rog, Allah) de negocierile de pace. Nimic nu-i mai crunt, mai crud și mai periculos, într-un război de durată, decât anunțarea unor tratative menite să pună capăt luptei.  Într-adevăr, e ciudat, e paradoxal, dar nu mai puțin adevărat. Explicația, ce zdruncină simțul comun, dar este perfect conformă logicii războiului, este următoarea: anticiparea unor negocieri înseamnă întotdeauna intensificarea luptelor pentru că fiecare dintre părțile combatante dorește să înceapă aceste tratative de pe poziții cât mai înaintate și mai favorabile. Recrudescența înseamnă de fapt noi avanposturi, care, în termeni diplomatici, semnifică monedă de schimb și de negociere. În termeni civili însă, asta se traduce în atacuri aeriene fără precedent, în bombardamente necruțătoare de artilerie grea, în atacuri, distrugere și prăpăd. Binențeles că negocierile pot să fie false, să nu ducă la nimic, dar ce-a fost distrus, distrus rămâne, ce-a fost câștigat, câștigat rămâne, spre bucuria conducătorilor și oroarea celor ce suportă aceste „jocuri”, de cele mai multe ori, populația civilă a unei țări.

Pe un teatru de război politic ne aflăm și noi în aceste zile, pe fondul unor anunțate și, deocamdată, ratate tratative de pace între PNL și PSD. Comparația merge până la un loc, apoi se frânge jalnic într-un cor de fruierături. E război pentru că cele două partide partenere nu vor să-și piardă ascendentul unul asupra celuilalt în perspectiva apropiatelor alegeri europarlamentare și a altora. Fiecare combatant face câte o  mutare dură cu speranța că dă o lovitură puternică adversarului și mai câștigă un avanpost, dar și cu iluzia că va menține coaliția în viață. E o atitudine schizoidă, care a început mai demult, dar care a atins acum forme caricaturale. Mutările de miniștri, declarațiile belicoase și aparent definitive, refuzul acceptării compromisului sunt formele extreme ale acelei recrudescențe conjuncturale, câtăvreme pacea cea căutată este doar o monedă cu preț electoral. În războaiele clasice, există învingători și învinși, primii își savurează gustul triumfului, ceilalți, ocara eșecului, iar popoarele își oblogesc rănile, încercând să uite cât mai repede ororile trăite. În războaiele politice interne de acest fel, logica acestui tip de diplomație merge până la un loc. Asta pentru că acest război se duce cu floreta PR, cu sudalma și ocara și nu cu pușca sau cu tunul, din fericire. La fel, aici nu moare nimeni, dar zarva s-ar putea să-i enerveze pe toți. Apoi că miza este una personală (câștigul politic), nu una generală, cel puțin la nivel aparent. Acesta este motivul pentru care noi, martorii din afară, nu prea înțelegem aceste lupte, deoarece nu ne prea privesc. În sfârșit, aici există un al treilea combatant care așteaptă deznodământul.

Pentru oamenii din partide, cuvintele de ordine sunt acum „noi”, „ai noștri”, PSD, PNL, PDL etc.  peste orice considerente. Pentru mulți dintre oamenii de rând, interesele capătă, în mod neștiut, nume de Ponta, Iohannis, Băsescu, Antonescu etc. Pentru alți mulți oameni de rând, interesele lor și cu interesele țării nu se întâlnesc  nicăieri niciodată, pentru că nu se gândește nimeni la ele. Iar asta face actuală discuția, peste și printre „bombardamente” și negocieri, dacă mai este oportună pentru țară această coaliție USL, dacă nu a devenit toxică și și-a epuizat cu totul potențialul de a produce ceva pozitiv, cu voia sau fără voia ei. Am îndoieli că acesta va fi deznodământul. Cu toate acestea, eu cred că se poate vorbi deja despre un război pierdut, fără învingători și numai cu învinși, ceea ce, desigur, dă o nouă notă de originalitate țării noastre.

În democrațiile perfecte, adică acele care nu există, alegerile sunt o sărbătoare. În democrațiile reale, cum este a noastră, alegerile sunt prilejul unui inventar de războaie inutile și pierdute, de liste ale rușinii, ce conțin nemernicii, slăbiciuni, defecte, individuale și colective. Sunt momentele în care lăcomia, egoismul și setea de putere nu cunosc margini și acopere orice alte urme. Nimic nu mai rămâne întreg din tăvălugul acestor furtuni ce scot la iveală toate mizeriile unei societăți.

În logica cronicii de astăzi, eu îmi doresc „războaie” cu învingători și învinși. Îmi doresc alegeri cu învingători și învinși.