Cer, din capul locului, iertare acelei minorități, căci, fără îndoială, despre o minoritate este vorba, care va înțelege perfect și va accepta aserțiunea din titlu, recunosc, una dură și fără menajamente. Prin contrast, nu pot avea aceeași atitudine față de destinatarii direcți ai acestui articol, deopotrivă, victime ale acestui fapt social, dar și protagoniști și eroi negativi. Ei nu vor înțelege și, mai ales, nu vor accepta ideile vehiculate aici pentru că le sunt inconvenabile.
În ciuda a ceea ce s-ar putea crede, despre putere nu e vorba doar în context politic, deși, trebuie să recunoaștem, în politică e mai vizibil totul, ea este „arta dobândirii puterii”, exemplele sunt elocvente, iar consecințele se distribuie pe suprafețe mari și asupra multor oameni. Privind cu sinceritate lucrurile însă, forme deviate de manifestare ale puterii găsim în fiecare celulă socială, iar formele și efectele nu sunt diferite decât prin amploare. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să găsim „victime” ale puterii, le putem întâlni la tot pasul. Mecanismul de „smintire” e, fără dubii, unul psihologic, o formă de deviație comportamentală care frizează patologicul și nu-mi permit să intru în detalii tehnice, nefiind de specialitate și nerevendicând competențe de acest gen. În aceeași măsură însă, „sminteala de putere” e un fenomen social, aș spune mai ales social, ce pervertește, convertește, cucerește și domină comportamentul social al individului subiect. Iar dacă nu încercăm să intrăm în mintea omului (lăsându-i pe specialiști să facă asta), nu înseamnă că nu putem totuși observa formele de manifestare ale celor cărora puterea le ia mințile și le sucește capul. Un portret robot al „smintitului de putere”, realizat pe baza observației sociale, la îndemâna oricui, e destul de simplu de făcut. Căci odată cu prima „funcție”, de pildă (dar poate fi orice altceva, o avansare, un premiu, un rezultat surpriză, o „cucerire” etc.), se produce primul declic, o răsturnare a întregului sistem meritocratic în care a crezut și pe care l-a respectat. Dintr-o dată, pentru el, lumea se vede altfel, „întâmplările” nu sunt simple accidente, iar norocul este doar pentru proști. ”Smintitul”, trebuie s-o spunem, s-ar putea să fie de condiție modestă și, pe fond, chiar de bună-credință, începe să creadă cu totul altceva despre sine și despre cei din jur, „simțind”, de obicei, fără legătură cu realitatea, că tot ce se întâmplă bun i se cuvine. Apoi va începe să se îmbrace altfel și să salute altfel, cu o altă intonație și cu „substrat”. Mai apoi, va începe să-și ignore foștii prieteni, care-i amintesc de „vechea sa lumea”, și să-și facă cunoștințe noi, care să-i confere „onorabilitate” și echilibru pentru noile lui pretenții. La scară mai mare, deviațiile sunt uriașe și provoacă contradicții și stridențe jenante. Ele țin de poziția socială, de recunoaștere, de locuință costisitoare, mașini fițoase, anturaj, concedii, lux și comportament simulat, dar pot afecta până și vorbirea și mai ales gândirea. Iar dacă totul se întâmplă la un anumit nivel, suficient de înalt, subiectul intră într-o lume paralelă, în care contactul viu cu realitatea lipsește cu desăvârșire sau este pur întâmplător. Să încercăm atunci să ne gândim ce înseamnă ca un asemenea individ să ajungă în poziția să ia decizii importante pentru lume sau pentru țară. Nu-i un secret că, în general, o asemenea „faună” de intruși ai puterii ajung cel mai adesea în funcții de decizie, devin prizonierii propriei situații și se transformă în simple marionete manipulabile, în general, pentru că nu pot mai mult și, în special, pentru a nu-și pierde condiția privilegiată.
S-a vorbit mult în ultima vreme despre eșecul lui Victor Ponta, din poziția de politician tânăr, reprezentant al unei generații noi de oameni politici, despre ascensiunea sa fulminantă, despre succesul notabil, până la un loc, și iminenta prăbușire al cărui protagonist este. Îndreptățit, din postura omului de bun simț, ne întrebăm ce-a avut Ponta special de a ajuns atât de repede și atât de sus (aproape de vârful ierarhiei) și ce-i lipsește acum de nu se poate salva. Nimic nu explică mai bine situația lui decât smintirea pe care exercițiul politic și succesul i le-a produs. Căci dintr-un tânăr adolescent cu probleme de statut și adaptare socială, el intră, fulminant, pe un traseu excepțional (în trena unui fost prim-ministru) din care nu-l mai pot opri decât mitomania, lăcomia, excesul de încredere, prostia și abandonul „tovarășilor de drum”, care l-au susținut pe diverse căi și pentru diverse interese. În caz particular, când „împricinatul”, „smintitul”, „protejatul” o ia razna, nimeni nu-l mai ține „în brațe”, este abandonat. Dar, în general, cel „îmbătat” de putere și plin de sine o încurcă singur, fiind imposibil să nu intre în contradicție cu sine, cu ceilalți și cu propria impostură.
Am pomenit de Victor Ponta aproape întâmplător (exemplele sunt nenumărate), deoarece, în situația de față, nu este un caz special decât prin funcție. El este doar lipsa excepției care nu întărește regula. Dar cât de dramatică, de tristă și de îngrijorătoare. Nu pentru el, nu pentru partidul adus în derivă, ci pentru (noi) toți cei care l-am ales la un moment dat. Și nu de altceva decât pentru a scăpa de un alt „smintit” al puterii. Și tot așa.
Cred că nu degeaba spunea Winston Churchill că puterea trebuie dată celor care nu și-o doresc. Poate doar pe aceea să nu-i smintească.
Acest articol a fost publicat și în Monitorul de Cluj din 21 iulie 2015