E inevitabil, în tulburarea evenimentelor, să nu faci asocierea între ce se întâmplă în aceste zile în lume cu romanul marelui clasic rus Lev Nikolaevici Tolstoi. Precum seducător este, în cheie literară, să-ți închipui cum ar fi scris Dostoievski (alt mare clasic rus) acest roman copleșitor. Dar necesar și obligatoriu este, în registru realist, să ne gândim cum va arăta cartea de geopolitică intitulată „Război și pace”, scrisă, în aceste vremuri, de „clasicul rus” Vladimir Putin și cine o va traduce corect în română.
Cât de preocupantă este pentru români posibilitatea declanșării unui război de amploare la granița țării? Cât de conștientizată a devenit această perspectivă în rândul oamenilor obișnuiți? Cât de justificată ar fi îngrijorarea unei țării aflată într-o poziție strategică cheie? Nu avem răspunsuri la aceste probleme, nu avem informații suficiente și nu avem decât prea puține interpretări atunci când acestea ar fi stringent necesare . În anii 90 când am intrat eu în presă chiar și cel mai neînsemnat ziar (atunci ziarele erau baza) avea o pagină, o rubrică (cel puțin) de internațional, de știri externe, ce făceau conexiunea cu o lume nici măcar atât de globalizată ca acum. Treptat, în mod paradoxal (sau chiar stupid), pe măsură ce România se (re)întorcea în lume după izolarea comunistă, aceste rubrici au devenit tot mai rare, mai superficiale și mai prost făcute, pentru ca, pe alocuri, să dispară cu totul, odată cu jurnaliștii care le susțineau, specialiști, cititori de agenții, analiști, comentatori. Culmea au atins-o televiziunile de știri (cea mai mare parte) prin opacitate și ignoranță în materie. Binențeles, sub același pretext străveziu, al lipsei interesului public, dar, cu siguranță, pentru a face loc jurnalismului tabloid (voit neimplicat politic) sau jurnalismului partizan (voit superimplicat politic), specii cărora le suntem prizonieri și acum. Ei bine, astăzi când avem nevoie de acești specialiști în „externe”când pagina de „Internațional” ar putea deveni zilnic prima pagină, e limpede că nu suntem pregătiți, că bâjbâim și orbecăim, privând publicul de cele mai importante informații și judecăți.
În materie de eveniment internațional major, presa românească, cu durere o spun, nu are capacitate de reacție (scuzabilă doar financiar), dar nici expertiză (impardonabilă profesional), astfel încât reacțiile sunt temporizate, vagi, neutre, banale sau, dimpotrivă, exagerate, tabloide, se așteaptă marile agenții și publicații să-și prezinte informațiile și pozițiile, iar analiștii stau pitiți în spatele comentatorilor străini. Tocmai asta e problema, deoarece, cu mici excepții, „citirea” unor evenimente majore, dramatice sau tragice fiecare o face pentru publicul său, pentru conducătorii săi și pentru interesele țării din care provine, peste toate regulile deontologice. Cum ar veni, fiecare „trage spuza pe turta lui”. Pe turta noastră cine trage spuza, cum lecturăm aceste fapte complicate, cum ne identificăm interesele și cum știm ce e bine și ce nu pentru noi? Am constatat pe viu că există în România comportamente extreme, pe bază de ignoranță: de la unii care izbucnesc în râs când aud de război, până la alții care nu doar se gândesc, ci se pregătesc să emigreze, dilema fiind unde. Adăugați la asta „glume social media” privind mobilizarea rezerviștilor și dezmințiri „contextuale” ale autorităților pentru a întregi un tablou al lipsei de responsabilitate și al ignoranței.
Eu nu sunt specialist în politică externă, dar pot crede, de exemplu, că Rusia dorește refacerea URSS și că are deja un front deschis (Ucraina) și alte trei laboratoare pregătite: Transnistria–Moldova, Estonia și Kazahstan și că ani buni de aici nu va da înapoi; de asemenea, văd că Statele Unite (cu iluzia menținerii statutului de unică putere mondială) stau cu avioanele încărcate și cu degetul pe trăgaci; mai cred că și Germania dorește și poate să-și crească ascendentul asupra Europei șamd; și mai văd o lungă listă de „victime geopolitice”, printre care și noi. Înainte de a dobândi acest „statut implacabil” și a vedea că nu putem face nimic, ar fi bine să fim măcar informați, să înțelegem, apoi mai vedem. Sunt momente în care atât conducătorii, cât și cetățenii și mijloacele de comunicare trebuie să fie la înălțime. Acesta este unul dintre cazuri.
Generațiile active de acum cunosc războiul din poveștile bunicilor, din cărțile de istorie și din filme. Nici să nu-l știe altfel. Dar tot istoria ne-a învățat (deși parcă știam) că „iarna nu-i ca vara” (hăhăhă) și tot ea ne-ar putea învăța că „războiul nu-i ca pacea” (Ghinion!). Să nu fim la fel de nepregătiți.

Articolul a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 februarie 2015

E imposibil să nu te întrebi, privind la cortegiul „arestaților politici” din România, care va fi finalitatea, ce urmează și care vor fi consecințele. Unii s-au grăbit să „decreteze” deja un soi de decapitare a elitelor politice, să invoce „vidul de putere” creat și să prorocească disoluția sau șubrezirea statului. Alții, dimpotrivă, spun că nici pe sfert nu s-a atins curățenia și că ea trebuie să continue cu orice preț. Ca să înțelegem ceva eu cred că trebuie restabilite câteva lucruri esențiale despre clasa politică din România și despre conducătorii ei din ultimii 25 de ani. Primul este acela că faptele celor arestați acum sunt identice cu ale tuturor celorlalți, dacă ceva e diferit ține doar de „mărimea” și de metodele utilizate. Dincolo de procesele tranziției, corupția (în) politică a fost, în opinia mea, fenomenul dominant și cu cea mai mare influență asupra evoluției țării și a destinelor individuale ale locuitorilor ei. Trecerea de la comunism la democrație a creat mai multe tipologii comportamentale noi (atât de reușită, cât și de eșec), dintre care cele mai vizibile au fost cea a milionarului (de obicei) de carton și a politicianului nesătul, pus pe căpătuială, lipsit de scrupule. Al doilea este că justiția, ca o firească contrapondere, nu a funcționat niciodată complet în acești ani, ci cu „paranteze” și dispense, cele mai adesea politice, îngăduind și încurajând formarea unor modele politice și sociale bazate, în cea mai mare parte, pe corupție, trafic de influență, dorință de îmbogățire, false valori și repere greșite. Așadar, ce vedem acum nu este o surpriză (faptele erau toate cunoscute), ci o descătușare și un semn de normalitate care nu a funcționat până acum. Ceea ce este cel mai grav e că acele modele de reușită s-au perpetuat și au creat la rândul lor o „școală”, generând urmași identici, îndepărtând oamenii de altă condiție, deformând conștiința generațiilor noi și creând un circuit închis. Acest lucru (extrem de grav) i-a determinat pe mulți români să plece din țară și, pe și mai mulți, să stea deoparte, scârbiți de „mocirla” puterii. Dar și mai descurajant decât acest algoritm implacabil al puterii era lipsa oricărei perspective și a unor semnale de schimbare.
Și iată că „minunea” s-a produs, neanunțată de nimeni, necaptată de sondaje, scăpată consultanților politici, ignorată de analiști și specialiști în comunicare politică. Alegerea, la cel mai înalt nivel politic, a lui Klaus Iohannis din postura de outsider, de candidat dinafara sistemului central a constituit un asemenea semnal de schimbare, venit din exteriorul clasei politice (de la alegători), propunând deci, pe nepusă masă, un nou model politic de succes. De reținut că toate celelalte încercări de schimbare a paradigmei politice la acest nivel au eșuat: și modelul Emil Constantinescu, prin nefinalizare, și modelul Traian Băsescu, prin „resorbție” la matca originară.
Suntem, așadar, în fața unei provocări și a unei mari dileme: cum va sfârși acest val de curățire a rândurilor puterii. E posibil ca totul să sfârșească în vodevil, valul arestărilor să slăbească, spaimă de DNA să treacă și „aleșii” să revină încet și sigur la vechile obiceiuri și modele. Există însă și șansa unei schimbări de profunzime, o schimbare a modelului de succes în politica românească. Ar fi greșit să credem că aceasta stă doar în mâna procurorilor. Ea stă și în mâna justiției fără îndoială, care trebuie să-și continue treaba, fără interferențe. Stă și în mâna alegărilor, conștienți de forța votului și având acum și dovada. Stă și în mâna clasei politice însăși, care trebuie să se reseteze. În fond, dacă scara valorilor rămâne aceeași, dacă promovarea se va face identic, dacă se intră în politică doar pentru influență, bani și căpătuială, totul a fost degeaba. E necesar un declic în mintea politicianului român, vechi sau nou, (de frică, din pragmatism, din realism, din viziune sau din conștiință) care să-i redefinească modelul de succes în politică: pentru ce intră, cum poate să reușească, ce lasă în urmă. Altfel, ce șansă are și cum arată o țară, în proprii ochi și a unei lumi tot mai amenințătoare, condusă de niște chiori, cu ochiul doar la propria pungă?

Articolul a fost publicat în ziarul Monitorul de Cluj din 10 februarie 2014.

Un articol de opinie cred că ar trebui să se sprijine pe trei piloni principali: bunacredință, argumentul și informația. Deși este o valoare jurnalistică fundamentală, bunacredință rămâne o imponderabilă, un suflu, un fel de adiere, câtăvreme nu s-a inventat (și nu se va inventa) un aparat de măsură pentru ea. Eventuale sub-unități pentru acest bun de manifestare publică (de exemplu, bunul simț, conștiința, bunaintenție, responsabilitatea) sunt la fel de imponderabile, într-o lume în care cea mai mare greutate o dau valorile materiale. Fiind, așadar, și ea o formă de credință pentru practicantul ei, bunacredință nu trebuie cântărită sau interogată, ci pusă la lucru în toate faptele celui ce servește publicului. Altfel spus, să crezi întotdeauna în ceea ce scrii sau să nu scrii niciodată în ceea ce nu crezi, ca un fel de clauză de conștiință autoimpusă, nealterată de nimeni și de nimic. Fără nicio îndoială, prestația de acest fel este, asemenea actului didactic autentic, un gest de generozitate: să oferi altora tot ce știi, să nu ții nimic pentru tine și pentru folosul personal. Ușor de zis, greu de făcut.
Dacă bunacredință este „sufletul”, argumentul îl reprezintă mintea și ideile. Argumentarea unui articol de opinie este un dispozitiv ce trebuie să funcționeze cu două motoare: inteligența și respectul pentru opiniile celuilalt. Cu alte cuvinte, scriu ceea ce scriu din nevoia de respect pentru celălalt, justificând punctele mele de vedere, iar, pe de altă parte, argumentul trebuie să fie inteligent, accesibil, rațional, convingător și să producă plusvaloare. Plusvaloarea opiniilor este dată de temeinicia și soliditatea ideilor, de acuratețea demonstrației, de imaginea de ansamblu oferită (big picture) și de ajutorul oferit publicului în înțelegerea unui nivel superior al realității, mai greu accesibil lui.
Cel de-al treilea ingredient principal este materia, fondul problemei, însăși informația. Orice material de opinie vehiculează această substanță, chiar dacă e vorba de „informația netă”, prelucrată sau calificată. Unii folosesc mai multă materie brută (specializată), vrând să și informeze, alții utilizează forța ideilor și a demonstrațiilor, vrând doar să clarifice, să lămurească, să convingă. Oricum ar fi, din acest preparat, pe care trebuie să-l considerăm premium, nu trebuie să lipsească niciunul dintre componentele de bază amintite. Aș asemui specia opiniei jurnalistice unui produs de patiserie (de exemplu, unui ecler) în care fondul (blatul, în limbaj de specialitate) este dat de informații, argumentele sunt crema, iar bunacredință o regăsim în harul negreșit al patiserului ce oferă un produs gustos și sănătos.
Spun și întăresc aceste lucruri de credință acum, cu ocazia revenirii mele publice, cu promisiunea că mă voi strădui să le pun în practică întotdeauna și cu nădejdea că voi reuși de fiecare dată.

Articol apărut în ziarul Monitorul de Cluj din 3 februarie 2015

Săptămâna trecută îndrăzneam să anticipez că „vom avea baroni fericiți”, cu gândul la banii strânsi din mărirea accizei la combustibil ce, cutezam eu să „speculez”, vor avea ca destinație reală baronetul local. N-au trecut decât câteva zile și „n-a cântat cocoșul de trei ori” că au început să apară semnele și dovezile. Și, foarte repede, am mai aflat ceva important, că nu vom avea doar baroni fericiți, ci vom avea și baroni arestați.  

Mai întâi despre acciză. E un cuvânt  urât, ce a stat amorțit vreme îndelungată, fără să însemne ceva precis în percepția publică, asociat vag cu prețurile mari și cu lucrurile scumpe. Chiar și sună prost, iar rostirea lui seamănă cu presarea și extinderea unui arc: ac-ciză. Însă, cineva, din lăcomie sau din calcul greșit, ține ca acest cuvânt, străin, ascuțit  și  antipatic, de uzul contabililor scrupuloși și al economiștilor cu fițe, să fie scos din dicționar și să devină vedetă politică. Căci „acciza” a început să se coacă, să se strângă, deocamdată, pe rețelele sociale, dar, odată cu creșterea tuturor prețurilor, ar putea sări la suprafață, cine știe, poate chiar până în stradă. Unora li s-a tras de la oameni, altora, de la vorbe necugetate, altora, de la cifre. Ți se poate trage însă de la un simplu cuvânt, unul pe care oamenii nici nu-l înțeleg bine, dar care, încărcat negativ, devine și mai periculos.  „Arcul” bine comprimat și apoi lăsat liber s-ar putea să facă vânt unor voturi și unor oameni.

În concret, premierul Victor Ponta nu vrea, nici la cererea opoziției, nici la alte cereri, să individualizeze veniturile din acciză, pentru a putea fi destinate precis construcției de șosele și autostrăzi. De aici se văd și onestitatea și bunacredință și intențiile și transparența acestei decizii foarte importante pentru România. Pe de altă parte, concomitent cu introducerea accizei, guvernul a început să facă cadouri baronilor locali, ironia sorții, tocmai în tone de … combustibil. Cinismul e în floare, pentru că pretextul e deszăpezirea ce a avut loc cu trei luni în urmă, combustibilul a fost luat din rezerva de stat, perioada e de precampanie electorală, iar județele beneficiare sunt fiefuri PSD, în covârșitoare majoritate: Consiliile Judeţene Constanţa, Vrancea, Brăila, Ialomiţa, Tulcea. De precizat, dacă mai e cazul, că acest combustibil este acordat gratuit de stat, iar contractele de deszăpezire au fost încheiate, cum scrie presa, cu firme având legături politice sau din domeniul transporturilor, așa cum stă bine unor „aranjamente locale”.  În cele din urmă, „cadoul”  ajunge acolo unde trebuie. Să nu uităm că ne aflăm la doar câteva zile de la introducerea buclucașei taxe, până încă nu s-a adunat niciun leuț la bugetul de stat. N-am nicio îndoială că, în perspectiva alegerilor europarlamentare și prezidențiale, urmează să se întâmple lucruri „mărețe”, atât din punct de vedere electoral, cât și penal.

Căci dacă beneficiile de partid sunt fața medaliei, atunci există și un revers, un alt fel de „baroniadă” care, cum spunea cineva, începe la SRI și sfârșește la DNA. Ieri, au fost reținuți, pentru trafic de influență, abuz în serviciu și fapte de corupție, Adrian Duicu, liderul PSD Mehedinţi şi preşedintele Consiliului Judeţean, şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mehedinţi, Ştefan Ponea, iar procurorii anticorupţie l-au reţinut, pentru 24 de ore, şi pe preşedintele PSD Orşova, Constantin Popescu. Pare treabă serioasă acolo. Mai sunt audiați ca suspecți un director de spital, un director de televiziune locală, secretara Consiliului Județean și alții. Tot  mass-media spune că acesta e doar începutul unei serii focalizate îndeosebi asupra protipendadei politice locale. Sigur că se pune problema dacă aceste arestări au/vor avea tentă politică. Dar ce nu are tentă politică în România? Banii știm bine că au culoare, influența, funcțiile, privilegiile, de asemenea. Mai nou, motorina și benzina au căpătat și ele culoare.      

De ce sunt totuși atât de importanți acești șapte amărâți de eurocenți pe acciză? Pentru că din șapte sau făcut 40 bani, iar din 40 se vor face, probabil, 60 sau mai mult. Pentru că nu era necesară creșterea din perspectivă macroeconomică, ci doar din logică bugetară, dar asta e nerelevant, pentru că toți vrem mai mulți bani la buget. Pentru că e o „trișerie” ce nu va putea fi ascunsă, ca și destinația reală a acestor bani. Pentru că declanșează o reacție în lanț de scumpiri la toate produsele. Pentru că va genera, involuntar, o reducere a consumului, ceea ce  constituie o frână în calea creșterii economice. Pentru că au învins, ca de fiecare dată, rațiunile politice, interesele personale și oportunismul, în defavoarea intereselor strategice, naționale, de dezvoltare. Pentru că e o sursă „cinică” de venit, ce nu poate fi ocolită, asemenea TVA-ului, răsfrântă pe spatele consumatorului obișnuit. 

Vă doresc tuturor Crăciun fericit!