Category Archives: Uncategorized

Feb 26

„Hoții și vardiștii”, „libertarienii” și „legaliștii”

Posted on by

Poza facebook 3
Trăim și suntem o societate imatură, nesigură, temătoare, eterogenă, superficială, vulnerabilă. Un tip de alcătuire socială nedesăvârșită, pasivă în fond, reactivă în formă, capabilă să „băltească” vreme-ndelungată cu/în probleme profunde și grave și să se „aprindă”, pe loc, la impresii și zgomote. Asta e concluzia mea după o săptămână întreagă de „bocete și vaiete” pentru „asasinarea libertății” (pe de-o parte), de „zbierete și „răgete” pentru „abuz împotriva legii” (pe de alta). Și totuși, paradoxal, de câtă ipocrizie, rece și cinică, e capabilă societatea românească, atribut, mai degrabă, al societăților „evoluate”. Nu poate rezulta de aici, din această amestecătură drăcească, decât „un spectacol” (respingător ca formă și insuportabil prin persistență) și o „bătaie” pe cinste, spre deliciul unui public de „maidan”.
Dar astea îi plac lui „Michiduță”, situațiile confuze, stările ambigui, conflictele difuze, relațiile încurcate, cazurile care nu au dezlegare și care nu se pot rezolva niciodată pentru a împăca pe toată lumea. Acolo se simte el bine și de acolo n-ar pleca niciodată. Exact asta s-a întâmplat odată cu somația primită de Antenele trustului Intact de la ANAF de a evacua sediul în cinci zile, în urma unei sentințe judecătorești (bine-cunoscute și asupra cărei n-are sens aici să insist). Brusc, în România nu s-a mai vorbit de fapte, sentințe, executări și termene, ci direct despre abuzuri strigătoare la cer, nu despre media și problemele ei punctuale, ci otova despre suprimarea libertății de exprimare. Astfel că, deîndată după declanșarea scandalului, s-au format nu două tabere, ci două categorii de tabere, nu doi „bătăuși”, ci două specii socio-politice de combatanți, nu două conflicte, ci două serii de ciocniri între „cete” ce abia așteptau să-și dea la „geoale”. Bineînțeles că „războiul” s-a întins ca pecinginea, cuprinzând persoane, grupuri de interese, partide politice, Guvern, Parlamentul României și Președinție, dar și instituții de presă, televiziuni, rețelele sociale și mediul online. „Perechile bătăușe”, cu pretenția de a avea îndreptățirea totală și a deține adevărul absolut, s-au format instantaneu și s-au putut identifica cu ușurință. În capul listei stau inițiatorii. Pe de-o parte, ANAF-ul, fiscul românesc care, în loc de-a strânge în mod continuu și egal dările statului, se comportă, în efigie, discreționar, câteodată ca o firmă de recuperare, ca o agenție de informații sau ca o oficină de manipulare. De cealaltă parte sunt Antenele care, pe lângă instituții de presă propriu-zisă, se afișează, câteodată, fără sfială și fără scrupule, ca justițiabili sui-generis (procurori, avocați sau judecători), ca agenți de influență politică, ca factori de manipulare și ei. Apoi urmează alte „perechi: unele „reziduale” (băsiști vrs. anti-băsiști), altele clasice (tineri vrs. bătrâni, angajați vrs. pensionari, intelectuali vrs. muncitori, progresiști vrs. retrograzi, stânga vrs. dreapta), altele de mare „viitor” (televiziune vrs. media online; grupuri sociale reale vrs. rețele sociale virtuale etc.). N-a rămas nimic nezgândărit, dar dincolo de aceste antagonizări în mase, s-au radicalizat scandalagii de meserie, adică politicienii, care au încercat să profite la maxim de situație: au chemat la ordine pe premier, au cerut imperativ explicații, au amenințat și au „întins coarda” până la a cere demisia cabinetului. Nici președintele României n-a scăpat teafăr, fie din superficialitate, fie (mai degrabă) prost sfătuit, fie din calcul politic (greșit, zic unii). Consecințele „scandalului” s-au extins la maximum, dar fondul problemei n-a mai contat, cum nu va conta nici de acum înainte, căci nu poate fi schimbat și e foarte simplu: doar oamenii nu vor să-l accepte și să-l respecte.
În esență, lucrurile stau așa: în democrație, nicio instituție de presă (formă consacrată de exercitare a libertății de exprimare) nu trebuie niciodată închisă (indiferent de profilul ei) dacă nu încalcă legea prin exercitarea acestei funcțiuni (nu din alte motive). Restul sunt detalii nesemnificative. În această ordine de idei, cred că nimeni, dar nimeni, din România nu s-a gândit, în mod real (dacă nu-i tâmpit), să închidă vreo Antenă, indiferent de rațiunile care au stat la baza unei acțiuni întârziate, premeditate, diversioniste sau pripite a ANAF. Pe de altă parte, nimeni și nimic nu trebuie să stea în calea punerii în practică a unei decizii a justiției, dacă nu mai există căi legale de atac. E o temelie a statutului de drept cu nimic mai prejos decât libertatea de exprimare. Acestea sunt principiile, imuabile în esența lor, a căror aplicare ar fi trebuit să ducă, într-o societate normală, către un alt deznodământ, dar care au fost puse în practică de niște oameni (și ei). Pe de-o parte jurnaliștii (mai ales vedetele trustului), care apărând, justificat, libertatea de exprimare și locul lor de muncă au băgat la „pachet” și altceva, de care n-au mai ținut cont. Pe de altă parte, sunt „perceptorii” ANAF, cu indiferența lor rece față de oameni, situații și consecințe, receptivi doar la ordinele șefilor. Fiecare cu dreptatea lui, ce, fatalmente, nu ajunge pentru toți deodată.
Atât doar că noi înțelegem acum ce alții știau de mai înainte.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 23 februarie 2016

Feb 08

Mecanică nemțească

Posted on by

DSC_0858
Aproape întâmplător, am aflat (săptămâna trecută) că TVR2 transmite Campionatul European de Handbal Masculin din Polonia. Trecem peste faptul că și ce se întâmplă bun (când se întâmplă) pe televiziunea publică trece neobservat. Știre e doar aceea că au crescut (degeaba) datoriile instituției și că aceasta s-ar putea închide. Trec și peste faptul (mediatic) că, dacă handbalul feminin românesc trebuie glorificat și sanctificat, cel masculin trebuie obscurizat și omorât. Așadar, mai mult „la plesneală”, am văzut niște meciuri din întrecerea celor mai bune echipe de handbal din Europa și, evident, m-am străduit să prind finala, în urma căreia m-am trezit cu „două” idei și o amintire. Înainte de astea, vreau să spun că cel mai „bun” meci văzut a fost semifinala Norvegia-Germania (două mari surprize), ceva de genul „faza și golul”, o înfruntare care aproape m-a înspăimântat prin forță (violență), regularitate, dârzenie și scrâșnete de dinți și oase. Un meci cu prelungiri, cu aproape șaptezeci de goluri și încheiat la o diferență de un singur punct, marcat în ultimele secunde, și cu o gafă antologică (opt jucători germani pe teren, în loc de cinci). La finalul competiției, a câștigat Germania, după o finală cu Spania, dar victoria, prin duritatea și austeritatea ei, seamănă cu politica Angelei Merkel. Un meci violent, de intimidare și descurajare, de angajament fizic total, în care câștigătoarea a jucat mai tot timpul în inferioritate numerică (având jucători eliminați), și în care favorita Spania marcase abia cinci goluri până în minutul 20. Scorul era 10-5, iar la final a fost 24-17, în condițiile în care, lumea handbalului a spus că Germania s-a dus în Polonia cu o echipă tânără, în formare, pentru a o pregăti pentru trofee viitoare.
De aici pornește primul meu gând, încotro merge handbalul, în general, și cel masculin, în special. Îndeosebi, sub influența „școlii nordice”, sportul jucat cu mingea și cu mâna a ajuns mai aspru și mai dur decât fotbalul (cu piciorul), un fel de sport „de contact”, o „bătaie” între uriași, unde mai vezi zburând și câte o minge. Au ajuns să conteze două forțe, cea de aruncare și cea de pătrundere, restul fiind detalii „nesemnificative”. O fi aducând victorii și o fi fiind și spectaculos acest tip de handbal, privit la televizor, căci din tribună și din teren mă tem că e doar violent și, posibil, respingător. În orice caz, cred că îndepărtează din start două tipuri de (posibili) jucători de handbal: pe cei tehnici (îndemânatici) și rapizi și pe cei mai puțin musculoși sau gabaritici. La fete, Brazilia a arătat, la un moment dat, că se poate și altfel (rapid și tehnic), dar lucrurile au revenit „la normal” în acest an, Norvegia demonstrând că forța are dreptate. Nu știu dacă aceste noi principii (de forță), care guvernează lumea handbalului, sunt cauzele pentru care în România acest sport, varianta masculină, a căzut până la cvasi-anonimat, dacă, într-adevăr, neatractivitatea (sportivă sau financiară), neîndeplinirea noilor standarde fizice sau selecția defectuoasă îndepărtează tinerii de jocul cu „mingea mică”. N-am putut să nu-mi aduc aminte de perioada mea de liceu, în care am împărțit, la nivel semi-competițional, handbalul și voleiul. Pe scurt, profesorul de sport (fost jucător divizionar A de handbal) preda handbalul la oră, ținea la nivel de competiție două echipe ale școlii, cu 2-3 antrenamente serioase pe săptămână, cu un campionat anual între clase și competiții externe, organizate sistematic în weekend. Unii elevi jucau în teren, alții se adunau în fiecare duminică dimineața în sala de sport și făceau galerie. Era atmosferă și emulație la acest nivel și, implicit, se forma o cultură și o civilizație a sportului și prin sport. Celălalt profesor de educație fizică, antrenor de volei cu patalama, a ridicat ștacheta mai sus, a instaurat o tradiție în volei a liceului, ca organizator de turnee reprezentative la nivel național, și a pregătit o echipă divizionară la nivel județean, formată exclusiv din elevi. E limpede că ceva s-a defectat „în sistem”, dar e clar că trebuie făcut ceva pentru a scoate tinerii de la „tabletă” și a-i duce în sala de sport (nu doar de fitness). Iar dacă pentru handbalul românesc nu merg „zdrahonii”, atunci să fie căutați, în continuare, jucătorii tehnici (de genul Cristian Gațu, Radu Voina, Maricel Voinea și alții) cu credința că pot să izbândească și așa. România câștiga campionate mondiale și „preda” handbal la nivel academic, iar astăzi trăiește din nostalgie, cu un potențial care nu cred că s-a putut „evapora”.
Revenind, se pare că această „mecanică nemțească” din politică și handbal s-a împrumutat și altor sporturi, bunăoară, în tenis, că tot s-a încheiat Australian Open. O altă Angel(a)ique (Kerber) a câștigat Marele Slam australian, cu un joc viguros, depășind-o, culmea, chiar pe „regina forței”, Serena Williams. Iar victoria de la masculin a lui Novak Djokovic, negerman fiind, intră în aceeași logică și începe să-mi placă tot mai puțin, cu toate că sârbul a fost, în preferințele mele, mereu pe locul doi, după Roger Federer.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 2 februarie 2016.

Jan 18

Europa și spiritul ludic: „taharrush gamea”

Posted on by

DSC_0178
Ca om, primești multe lecții de la viață, sub forma unor pilde, din care tragi învățăminte sau nu. Ca țară, lecțiile sunt predate de un mare profesor (nebăgat în seamă, de multe ori), care se cheamă istoria. Legătura e simplă: oamenii fac istoria, iar „trecerea” se face prin acele personalități (bune sau rele) a căror putere amplifică exponențial efectele (bune sau rele ale) faptelor lor. Privesc cu mare atenția la ce se întâmplă în Germania și încerc să înțeleg ceva, dar nu de dragul lor, cât pentru folosul nostru.
Au trecut deja două săptămâni de când, în noaptea de Anul nou, în Koln și în alte orașe germane, au fost înregistrate sute de cazuri (în fapt, mii) de agresiuni cu tentă sexuală (lovire, agresiuni fizice, tentative de viol etc.) asupra unor femei localnice, fapt cu totul neobișnuit pentru o țară cu standarde foarte ridicate de civilizație și de securitate. Trei lucruri, îndeosebi, au surprins în această întâmplare: amploarea fenomenului (unora nevenindu-le să creadă), faptul că agresorii erau refugiați musulmani (primiți ca oaspeți)și bâlbâiala autorităților în sesizarea și interpretarea acestuia. Contradicții și confuzie au apărut în modul în care faptele au fost judecate, cu reținere/prudență, de către autoritățile centrale și locale, iar primarul din Koln (o femeie) a declarat, nici mai mult nici mai puțin, că de vină sunt femeile care „n-au păstrat distanța corespunzătoare” față de atacatorii lor. Stranietatea acestor întâmplări a crescut și mai mult odată cu apariția, în fine, a raportului poliției germane, preluat de presă, ale cărui premise sunt de-a dreptul șocante, pentru că, la mijloc, ar fi vorba despre un „joc sinistru”, „un modus operandi din țările arabe”, numit „taharrush gamea”, asimilat unei hărțuiri sexuale colective. Detaliile sunt de-a dreptul sordide, căci, potrivit depozițiilor, victima era înconjurată de o mulțime de bărbați (până la 20, spun unii, până la 50, spun alții, dar pot ajunge la 200-300), împărțiți, după regulilor „jocului”, în două tabere: „atacatori” și „apărători”. În meleul creat pe stradă, „atacatorii” atingeau victima, o împingeau (înghesuiau), o pipăiau în zonele intime, încercând s-o dezbrace, mergând până la lovire, tâlhărie și viol, timp în care „tabăra apărătorilor”, sub pretextul că vor să protejeze victima, îi aplicau același tratament. Poliția a înregistrat, până acum, 500 de plângeri la Koln, cinci în Hamburg, dar se crede că numărul victimelor este mult mai mare, unora dintre femeile agresate fiindu-le rușine să depună plângere. Mai adaug doar că lumea și-a amintit acum că jurnalista americană Lara Logan a pățit același lucru în piața Tahrir din Cairo și că autoritățile suedeze declară acum fapte similare petrecute anul trecut în această țară.
De aici începe discuția, de la câteva premise foarte clare:
– sub amenințarea Statului Islamic (îndeosebi), de frica persecuțiilor politice și militare și a sărăciei, din Orientul Mijlociu (în special) a pornit un val de refugiați spre Europa, ajuns la un moment critic la finalul anului trecut
– fenomenul a generat o adevărată criză și tensiuni grave pe continent și în lume, mergând până la fragilizarea și compromiterea proiectului UE
– cea mai deschisă și generoasă cu privire la refugiați (musulmani) s-a arătat Germania (motorul principal al UE), care a primit, se spune circa, 800 de mii, arătându-se dispusă, prin vocea cancelarului Angela Merkel, să găzduiască un milion
– justificarea ar fi fost, de dincolo de motive umanitare, mâna de lucru ieftină și împrospătarea unei societăți lenevite prin mulțumire și bunăstare, argument respins hotărât de majoritatea poporului german
– printre refugiații reali s-au strecurat și teroriști, infiltrați în sânul civilizației occidentale și gata să atace, iar agresiunile s-au produs, au loc în continuare, iar abuzurile sporesc și se diversifică
– odată cu abuzurile, cresc și tensiunile și temerile cu privire la o posibilă „ciocnire între civilizații”, la degenerarea (cel puțin a) conviețuirii și la grave clivaje sociale în civilizația occidentală.
Recapitulând: n-a știut Germania, un stat puternic și funcțional, condus de un lider autoritar și carismatic, ce face prin acceptarea unei asemenea situații? Au lipsit informațiile despre posibile consecințe? Să fie vorba despre o atât de crasă ignoranță și lipsă de viziune a conducătorilor acestei țări? Să se fi lăsat atât de ușor și de grav surprinsă Germania de un fenomen deja anticipat și previzibil? Nu sunt adeptul teoriei conspirației, dar aici există un singur răspuns: s-au lăsat surprinși pentru că așa au vrut și de aici ar trebui să înceapă îngrijorările noastre pentru un viitor nu foarte îndepărtat.
Prin toate semnele, Germania n-a dorit și nu dorește să înceteze criza refugiaților, ci pare a vrea să continue și să se acutizeze pentru a justifica acțiuni viitoare, probabil mai mari, de altă anvergură și cu efecte geopolitice mult mai ample. Toți își încordează mușchii, se formează deja „cupluri conflictuale” de țări și nu mai e mult până la faza trei, „ca-n beție”: întâi unul vorbește și toți ascultă, apoi se ceartă câte doi, pentru a sfârși prin a se certa toți între ei. La crâșmă, finalul înseamnă închiderea localului, în politică, războiul.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 ianuarie 2015.

Nov 24

Vinovații fără vină

Posted on by

DSC_0174
Francois Hollande n-ar fi trebuit să fie (niciodată) președintele Franței. Ne-o spun întâmplările politice ale anului 2011 și o întăresc faptele tragice petrecute în „Hexagon”, ce țin Europa în suspans și lumea cu sufletul la gură. Cel de-al șaptelea președinte al celei de-a Cincea Republici franceze nu este singurul vinovat pentru evenimentele tragice de la Paris, nu știu dacă este cel mai mare, dar este unul dintre principalii vinovați.
Mai întâi, de ce n-ar fi trebuit să fie el cel ales președinte în 2012? Nu e necesar un efort prea mare să ne amintim că mare favorit pentru Palatul Élysée, până în mai 2011, era Dominique Strauss-Kahn, candidatul Partidului Socialist (PS), fost ministru de finanțe, fost președinte al partidului și, la acel moment, director al Fondului Monetar Internațional din 2007. Doar scandalurile, de natură sexuală mai ales, culminând cu arestarea sa la New York, l-au oprit pe DSK din cursa în care ar fi pornit cu șansele cele mai mari. În Franța de dinaintea scandalului care a „zguduit” planeta, nu era nicio îndoială că directorul FMI este capabil să-l bată pe „scandalagiul” Nicolas Sarcozy, președintele „sortant”, un fel de „Băsescu” al Franței. În iulie 2011 (adică la două luni după arestarea sa), 44% dintre francezi credeau în continuare că Dominique Strauss-Kahn ar fi „un președinte bun”. De dispariția sa subită (și suspectă pentru unii) de pe scena politică franceză, a profitat Francois Hollande, un politician oportunist, prudent, „strecurat” printre conjuncturi și candidați. Principalul lui rival în PS a fost Martine Aubry, președinta partidului. Colac-peste-pupăză, tocmai atunci au decis socialiștii francezi să-și aleagă candidatul după modelul american al „primarelor”, adică prin votul direct al simpatizanților. Întâmplător, am asistat atunci la o dezbatere televizată în șase, printre care, alături de Hollande, se aflau Martine Aubry și viitorii miniștri Manuel Valls și Arnaud Montebourg. A fost clar că francezii de stânga n-au vrut-o candidat pe d-na Martine Aubry (primar de Lille), probabil, pentru a evita asemănarea cu „modelul german” Angela Merkel, nici pe Valls sau pe Montebourg (cel mai bun, în opinia mea), l-au preferat pe „fanfaronul fricos” Hollande, după o prestație modestă, din motive care îmi scapă. Hollande n-ar fi câștigat niciodată, cred eu, dacă nu s-ar fi retras forțat Dominique Strauss-Kahn, dacă nu se „lupta”, practic, cu femeile în PS, dacă n-ar fi candidat cu Nicolas Sarcozy, un președinte de dreapta devenit indezirabil, și dacă Marine Le Pen, candidatul Frontului Național, ar fi avut altă dispunere de moment. „Dacă și cu parcă”, slăbiciunea dreptei moderate franceze, făcută ferfeniță de „scamatoriile” lui Sarcozy, și lipsa de viziune și de curaj a stângii (care n-a mai impus un președinte de la Francois Mitterand încoace), l-au adus în fotoliul de la Élysée pe acest „popândău politic”, cu figura „speriatului de bombe” pe timp de pace. Prin forța împrejurărilor și prin ironia sorții, Franța a luat „mutra” conducătorului ei, o față plângăcioasă, o mască a fricii, a ezitării și a nesiguranței.
Trecem peste niște performanțe negative unice, în privința lipsei de popularitate și de încredere, atinse de Francois Hollande în mandatul său. Au fost puse pe seama crizei economice, pe seama unor măsuri economice/fiscale trecătoare, insuficient gândite și retractate. Trecem peste faptul că Franța a pierdut un loc (tocmai în favoarea rivalului etern – Anglia) în topul celor mai puternice economii ale lumii. Mai trecem și peste faptul că Franța a devenit, sub conducerea sa, un fel de aghiotant al Germaniei în UE, iar Hollande însuși, un fel de prim-corist în ansamblul dirijat „triumfal” de Angela Merkel. În toți acești din urmă ani, Franța n-a făcut nimic (intern sau extern), n-a impus vreo idee, nu s-a remarcat cu ceva, la poziția și pretențiile ei. A stat, prin președintele său, și a așteptat să se „întâmple ceva” până la alegeri, pe care simțea că le va pierde ca nimeni altcineva dintr-a Cincea Republică. Și s-a „întâmplat”.
Se știe că animalele de pradă atacă întâi pe cei cărora simt că le e frică. Teroriștii au atacat Franța pentru că au simțit-o vulnerabilă, ezitantă, nepregătită, într-o stare de tensiune socială crescândă. Franța nu are de livrat o politică coerentă la nivelul UE și nu are o poziție distinctă în această arhitectură. Franța nu mai este o forță care negociază, convinge, impune samd. În fine, Franța nu a avut și nu are o politică coerentă față de emigranți (cine vine, de ce vine, când vine și ce facem cu ei) și nu pare a înțelege ce se întâmplă azi în lume și în Europa. Franța bâjbâie. Și-a trimis avioanele în Siria să atace ISIS, dar cu ce efect? Se aliază cu Vladimir Putin, pe frontul altora, părând a înțelege „jocul” americanilor, dar se vede cu Barack Obama. Franța este lovită din toate părțile, iar conducătorii ei, fără anvergură și fără viziune, disperați electoral, măresc tensiunea, invocă sprijin și cer prelungirea stării de urgență. Premierul Manuel Valls (sunt la modă în Franța politicienii de origini nefranceze, vezi D. Strauss-Kahn, N. Sarcozy, Manuel Valls, Anne Hidalgo, Rachida Dati etc.) aduce în discuție arma chimică. Dar nu-i de-ajuns, cer și reinstituirea controlului la graniță. Atacă Schengen-ul și UE, al cărui fondator este etc. Ce-ar mai putea să facă? Căci de demisie nu-s în stare!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 23 noiembrie 2015

Oct 29

Avem un Oprea, cum procedăm

Posted on by

DSC_0156
Am să răspund în acest articol unui polițist care crede că schimbarea ministrului de Interne Gabriel Oprea (devenit subiectul nr. 1 pe agenda publică) nu rezolvă niciuna dintre problemele grele și grave ale ministerului cu pricina. Căci, spunea polițistul, sub „Oprea cel Mare” se află un Oprea mai Mic” (ce ocupă funcția de adjunct, de exemplu), iar sub acesta, un „Oprea și mai Mic” (pe la IGP, probabil) și tot așa până la un „Oprea Județean”. Ideea era că degeaba îl schimbi pe unul (dintre șefi), fie el cel mai de sus, dacă ceilalți sunt pe același calapod, adică oameni de paie, nulități umane și profesionale absolute, puși acolo ca momâile, fie să nu facă nimic, fie să asculte orbește și să execute ca roboții ordinele, indiferent cât de absurde sau de ilegale sunt. Argumentul polițistului meu are un temei, pentru că vine din interior, iar oamenii de acolo știu că demiterea ministrului rezolvă o problemă publică, cel mult una de imagine, dar nu problema de sistem care rămâne și doare. Însă și acest argument are un bemol, care explică zidul de apărare (rușinos) făcut de liderii sindicatelor din Poliție în jurul lui Oprea: sub mandatul său au crescut constant salariile oamenilor din Poliție, pe principiul „puțin câte puțin”. Acest lucru se știe mai puțin și, sunt convins, nici nu va fi recunoscut de către aceștia. Iar în fața argumentului suprem, numit bani, toți se înmoaie.
Am să răspund polițistului meu de ce are totuși sens ca Gabriel Oprea să fie demis acum, pe acest motiv (al împrejurărilor morții unui polițist din escorta sa) și sub presiunea publicului, cu toate că îmi propusesem să scriu altcumva despre acest subiect. Pare a se uita că Gabriel Oprea nu este de formație polițist, e drept că nici militar, ci un fel de militar, mai precis, seamănă cu o păpușă îmbrăcată în „stele”, puse la repezeală de personaje precum Ion Iliescu și Traian Băsescu. Scopurile acestor avansări (până la general cu „patru stele”), deși sunt obscure, au fost identificate „chiar și” de americani și dezvăluite în WikiLeaks și țin de diverse afaceri pentru bani și pentru influență politică. Însăși Ambasada SUA s-a dumirit că gruparea construită în jurul lui Oprea e un pivot pentru fiecare guvern, iar el, un politician carierist, care și-a sporit averea și puterea. A fost „omul” lui Adrian Năstase până în 2004, apoi a devenit „omul” lui Traian Băsescu din 2005, până la căderea guvernului Emil Boc (pe care l-a trântit chiar gruparea lui), devenind apoi „omul” lui Victor Ponta și al liberalilor. După alegerea președintelui Iohannis, a devenit și „omul” lui, iar acum este ținut în brațe, deocamdată, de Liviu Dragnea. Ar mai fi multe de spus despre „interesul național” (porecla sa), despre partidul „balama” UNPR, înființat să elibereze presiunea UDMR în combinațiile politice și despre „generalul izmană”. Important e că asemenea personaje (adevărate „cuiburi blestemate” de complicități vinovate și interese transpartinice, financiare și politice) nu pot fi stârpite pe căi normale, fiind protejate de către toți cei care se folosesc de ele. De aceea e nevoie de o presiune puternică dinafara sistemului pentru a fi înlăturate. Din păcate, societatea civilă românească își găsește mai greu coeziunea și forța (vezi „Roșia Montană”, „Raed Arafat”), iar motivele de coagulare trebuie să fie grave, evidente, ușor de înțeles pentru toată lumea pentru a conduce la proteste cu largă susținere populară. Îi spun polițistului meu că ne aflăm în fața unui asemenea caz și că nu trebuie risipită ocazia. Căderea lui Oprea sub presiunea opiniei publice ar avea și alte efecte benefice, inclusiv pentru polițiști. Întâi că s-ar distruge, fie și temporar, modelul „paiaței ascultătoare” și mitul comandantului docil, dar „umflat”, pentru a părea important. Am mai scris despre asta, în Poliție avansările și numirile în funcțiile mari sunt „politică de stat”, aproape ritualice și greu își face cineva loc fără să fie controlat, fie prin „incompetența” sa, fie prin slugărnicie „nativă”, fie prin greșeli săvârșite în trecut. Semnalul ar fi pentru cei aflați sub ministru și care, de obicei, urmează orbește exemplul șefului lor, pe cât de umili în fața celor de sus, pe atât de tirani față de cei de jos. Pe de altă parte, demiterea lui Gabriel Oprea sub imboldul străzii i-ar pune pe gânduri (așa cum s-a mai întâmplat) pe toți politicienii, chiar pe viitorii miniștri de Interne, care, poate, nu și-ar mai permite atât de multe libertăți și abuzuri.
Îi mai spun polițistului meu că e sănătos pentru democrație și pentru orice componentă a societății să se știe că demiterea poate veni nu doar de sus în jos, ci și de jos în sus. Cât de important ar fi pentru polițiști, de exemplu, să se știe că au contribuit la schimbarea unui ministru care nu-i reprezintă deloc, că i-a cumpărat cu „o sută de lei”, dar în fond îi disprețuiește, îi batjocorește și-i folosește în scopuri personale și politice.
In fine, îi mai spun polițistului că soarta lui Oprea nu depinde acum nici de servicii secrete, nici de Ponta, nici de Iohannis sau de alții, ci depinde de polițiști (și de ce vor spune ei), de oamenii din stradă și de Liviu Dragnea. Căci pentru noul șef al PSD, e o chestiune de moment și de oportunitate când îi va lua locul de premier lui Ponta. Ocazia de acum pare un pic timpurie, neașteptată și nepregătită pentru el.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj de marți, 27 octombrie 2015

Oct 26

Încrederea la români

Posted on by

DSC_0858
Chestiunea încrederii la români o văd problematizată din trei perspective: a încrederii în sine, a încrederii în celălalt (ceilalți) și a încrederii în sistem. Societatea zilelor noastre, aflată la întretăierea a două sisteme sociale, are o structură eterogenă, fiind formată din straturi foarte diferite între ele. În sensul temei enunțate, după un model intuitiv, și având drept ghid comportamentul psihosocial, am identificat trei categorii de indivizi, care ne vor ajuta să înțelegem mai bine dinamica, motivația și conexiunile unei societăți ce nu-și găsește nici reperele, nici ritmul și nici rezultatele așteptate. O primă categorie o reprezintă „omul nou”, care este o reminiscență a sistemului comunist, un reziduu social inevitabil, rezultat al politicii absurde de îndoctrinare și de spălare programată a creierului. Pe cea de-a doua categorie o numesc simbolic „omul tranziției” și este formată din cei care, la diferite nivele de vârstă, profesie și instruire, au încercat să străbată „deșertul tranziției” de comunism la capitalism prin forțe proprii. Pe reprezentantul celui de-al treilea nivel îl voi numi „noul capitalist”, deoarece este singurul produs conturat și coerent al noii orânduiri, are elemente distinctive față de „prizonierul epocii comuniste”, dar și față de „produsul tranziției”. De primul îl deosebește atitudinea și inițiativa, de celălalt îl deosebește orientarea și rezultatele. Din grupul „omului nou” fac parte refuzații sorții, pensionații înainte de vreme și pensionarii, șomerii și oamenii (mai bătrâni sau mai tineri) care nu s-au putut adapta la un nou regim. Categoria „omului tranziției” (cea mai bine reprezentată numeric) cuprinde pe toți cei care încearcă ceva, se străduie să fie activi, eficienți, care se zbat și caută. „Noul capitalist” este mai degrabă o ironie, „produsul premium” al tranziției din perioada postcomunistă. Mai rar ca specimen, dar foarte bogat, el ține locul capitalistului, fiind simbolul noii epoci. În mod fundamental, ca tip de acțiune, „omul nou” așteaptă, „omul tranziției” aleargă, iar „noul capitalist” fură. Primul e cel care mereu speră că „cineva” va veni și va rezolva toate problemele, cel de-al doilea încearcă să găsească un singur un drum, agitându-se de multe ori la întâmplare, iar cel de-al treilea acționează, având mereu „rețeta” succesului.
Odată conturate cele trei categorii, devine interesant și provocator să vedem cum se manifestă încrederea într-o societate astfel structurată. Întâi de toate, e limpede că „omul nou” al epocii comuniste nu are cum să aibă încredere în sine, el este asistatul social prin excelență și va miza mereu pe un ajutor de la cineva, pe o decizie a cuiva. El nu are încredere nici în „celălalt”, pe care îl privește ca pe un concurent, singurul său reper și sursă de încredere fiind „sistemul”, de la care va aștepta mereu salvarea. „Omul nou”, încadrabil ca și vârstă și categorie socială, nu este majoritar în societatea românească, dar, prin încrederea și dependența față de sistem, a devenit o masă de manevră electorală și un balast social. Care, evident, nu poate fi abandonat, dar nici recuperat.
La rândul său, „omul tranziției” nu are deloc încredere în sistem, acesta fiind simbolul negativ suprem. Pentru el, „sistem” înseamnă statul birocratic, supradimensionat, static, ineficient, înseamnă sistemul de tip mafiot al corupției și accesului la resursele statului, înseamnă sistemul financiar, al influenței discreționare și al forței banului, înseamnă sistemul securistic, al controlului și dominației obscure, înseamnă sistemul politic, al puterii distribuite înafara competenței, responsabilității și meritului. „Omul tranziției” nu are încredere nici în sine, într-o societate așezată strâmb, fără principii funcționale și fără reguli clare și respectate. El știe că nu-i destul să fii inteligent, bine educat și instruit, nu-i destul să fii competent și nu ajunge să fii responsabil ca să izbândești. Și-atunci de ce ar avea încredere în aceste valori și în sine ca posesor al acestora?! „Omului tranziției” îi mai rămâne să aibă încredere în „celălalt” ca alternativă la „nimeni”. El trăiește această tentație, a cursei solitare, pe cont propriu, a destinului izolat, în care solidaritatea este aproape forțată și, de multe ori, întâmplătoare, efemeră, parțială.
„Noul capitalist” sau prototipul omului de succes al tranziției, omul bogat, cinic, egoist și fără coloratură politică nu are, evident, încredere în „celălalt”, câtăvreme acesta l-ar putea denunța, invidia sau concura. El este un singuratic și, de cele mai multe ori, un alienat în formă cronică, ce va sfârși (odată) fie la balamuc, fie la pușcărie. El nu are încredere nici în sistem, câtăvreme din înșelarea acestui se hrănește. Dimpotrivă, el va încerca să se substituie sistemului, să devină el sistemul, să și-l subordoneze și să-l controleze. În aceste condiții, el limpede că „noului capitalist” nu-i rămâne decât să aibă încredere în sine, în puterea influenței și a forței sale, pe care o dorește cât mai mare, nemăsurată.
Acest „sistem” corelativ al încrederii a creat ceea ce vedem și trăim astăzi.
Nu sunt singurele asocieri posibile, dar, cu siguranță, sunt pe cât de aberante, pe atât de reale. Cum ar fi ca „omul nou” să aibă încredere în sine, „omul tranziției” să aibă încredere în sistem, iar „noul capitalist” să empatizeze cu „celălalt”?
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 20 octombrie 2015

Aug 27

Ieșirea din timp

Posted on by

DSC_0165
Întors dintr-o nu foarte lungă vacanță și deconectat (pe durata ei) de la toate problemele cotidiene, am crezut, în prima zi de la întoarcerea în România, că voi scrie tocmai despre această experiență (relativ scurtă, dar intensă), nu atât un jurnal clasic de călătorie (cum se mai face), cât un breviar de idei, impresii, comparații, sugestii etc. de natură „turistico-politico-filosofică” ce ar fi putut, gândeam eu, să intereseze, pe de-o parte, beneficiarii, iar pe de alta, organizatorii actului de turism și, de ce nu, responsabilii domeniului, într-un moment de vârf al sezonului estival. Jurnalistic vorbind, abordarea mi se părea în regulă. Nu mi-au trebuit decât câteva zile să renunț la această (nefericită) idee și chiar din mai multe motive. În scurt timp de la întoarcere, „m-am sucit”, m-am trezit cu picioarele pe pământ și mi s-a părut nepotrivit și indecent să vorbesc despre ce am văzut, ce am înțeles și ce mi-a plăcut (sau nu) în locurile (nu puține) pe care tocmai le vizitasem din Europa. Degrabă mi-am dat seama, chiar dacă vorbesc despre „acasă”, că România este o altă lume, din multe puncte de vedere, iar a vorbi despre asta este mai ales motiv de tristețe, nu de interes sau de reflecție activă. Nu m-apuc de plâns, nu intru în multe detalii, probabil această senzație, chiar banală, o simte fiecare român la întoarcerea în țară, de pildă, când vorbim despre mobilitate, despre posibilitatea de a te mișca dintr-un loc în altul. Senzația pe care o ai aici, în condițiile în care timpul și banii îți sunt măsurate, este aceea de „prizonier”, de om pus la grea încercare, de individ care a greșit ceva și este pus să pătimească pentru asta. Cu ce am greșit noi că nu avem drumuri, autostrăzi și respect pentru interesul, timpul și răbdarea celuilalt? Prin aceea că am fost prea îngăduitori sau proști, că n-am făcut alegerile corecte sau prin aceea că n-am plecat!
Se ridică apoi o altă barieră, cea legată (nu mă feresc s-o spun) de invidie, pizmă sau indiferență. Orice vei spune, nu va părea un gând, o impresie, un punct de vedere (real sau nereal) asupra unui lucru, ci o exhibare, o chestie ostentativă, un motiv prost mascat de fală și mândrie. De obicei, în asemenea situații, prietenii și cunoscuții „se fac că plouă”, iar ceilalți își văd de ale lor, cu nostalgie, resemnare sau distanță, după caz. „Dușmanii” însă se vor gândi la ce-i mai rău: încă unul (jurnalist) care s-a „pricopsit”, de unde are bani, cine este „sponsorul” etc. Socotesc că este totuși un aspect, la urma urmei, neesențial, că face parte din „rețeta socială” pe care toți o preparăm și din societatea din care cu toții facem parte. Mai adaug că a-ți petrece o vacanță în străinătate, în condiții rezonabile și într-un context familial favorabil, „stă în puterile” unui om din România, fără eforturi supraomenești sau fără sacrificii insurmontabile. Doar că, pentru orice călătorie, întotdeauna o incursiune în necunoscut, îți trebuie îndrăzneală, curaj și rațiune, dar și, recunosc, un dram de nebunie.
Și pentru aceste rațiuni e mai bine să-ți păstrezi experiența, oricare ar fi ea, pentru tine.
Însă motivul principal pentru care am renunțat la impulsul inițial ține de altceva, este legat de impresia de neschimbare, de neclintire și de faptul că ceea ce spui poate părea de pe altă planetă, eventual, poveștile unui extraterestru. Am plecat cu mare greutate în această vacanță, prins strâns în mai multe obligații cotidiene, dar mai ales în sarcinile imperative dictate de implementarea unui proiect european, o activitate, se știe, cronofagă, solicitantă, stresantă și care, de la un moment dat, te epuizează. Mi-am propus să mă deconectez complet, pe cât se poate, de toate problemele curente și, în cea mai mare parte, am reușit. N-am știut și n-am vrut să știu ce se întâmplă în țară, n-am fost curios dacă a „picat” sau s-a „ridicat” cineva. În firavul răgaz de timp pe care l-am acordat totuși acestor lucruri (în interes strict profesional), am privit sporadic la posturile TV italiene de știri, în special, atât cât a-mi da seama cât de provinciali suntem, cât de puțini ancorați în problemele lumii globale și cât ne place „mocirla călduță” în care ne scăldăm zilnic și din care nu știm, nu putem sau nu vrem să ieșim. Ei bine, neplăcută surpriză, când m-am întors, am regăsit România, orașul, slujba etc. fix, da fix în același loc. Bun, dar n-avea ce să se schimbe în nici două săptămâni! De acord, n-avea ce să se schimbe radical, dar ceva se putea întâmpla, iar acel ceva să fie diferit de ce era înainte. Dar n-a fost și am constatat că nici nu putea să fie, cred, nici după o lună, șase luni sau un an. Am realizat brusc că „proiectul” așteaptă neschimbat, iar eu nu am găsit și nu găsesc soluție rezonabilă și oportună. Chiar eu m-am trezit același, obosit din nou, fără chef. Iar Clujul era la fel de întors pe dos și România rămasă înțepenită tot între minciunile sfruntate ale lui premierului Ponta și absențele cvasi-tăcute ale președintelui Iohannis.
Am decis așadar că nu e nimic de zis – ar fi inutil, că vacanța a fost o ieșire din timp (în parte, chiar asta și este). Mă bucur pentru ea și așa vreau să rămână. Pe de altă parte, doresc tuturor asemenea „ieșiri”. Ba mai mult, doresc o ieșire comună din timp. Dacă este posibilă.
Acest articol a apărut în cotidianul Monitorul de Cluj din 25 august 2015

Apr 02

Căderea lui Ponta

Posted on by

DSC_0149
Desigur, căderea unui guvern, demiterea unui prim-ministru sau schimbarea unui regim nu sunt și nu trebuie să fie scopuri în sine ale politicii. Dar nici neclintirea, eternizarea sau fosilizarea în funcții a celor de la putere nu trebuie să devină tabu-uri ale stabilității. Realitatea politică românească prezentă a ajuns într-un punct extrem de sensibil, deopotrivă, ambiguu și, nu mai puțin, paradoxal. E important cum vom trece, cu ce pierderi sau cu ce câștiguri. Mai întâi, din perspectiva legitimității, situația pare perfect indecisă: țara este condusă de un premier ales cu majoritate puternică cândva, dar care s-a pierdut pe cotloanele politicianismului. Președintele și el are un vot autoritar în spate, dar nu puțini sunt cei care cred că, inițial, n-a fost un vot întreg, care să dea mandat, ci unul care să sancționeze (pe altcineva). Premierul cel vechi stă să moară, dar se agață de orice pai, președintele cel nouă stă să se nască, dar n-are „buricul” tăiat. Scor 1-1. Din perspectiva pârghiilor de putere, primul-ministru e cu banii, cu funcțiile și cu legile, dar nu poate influența (și ce mult regretă) justiția și publicul și beneficiază de un sprijin parlamentar nesigur. Președintele are prerogativele unor numiri importante, are prestigiul și suportul publicului, dar n-are guvern, bani și legi, iar un sprijin parlamentar, înafara unor noi alegeri, este doar prezumtiv. Din nou, scor 1-1. Din perspectiva integrității, situația are o evoluție stranie: cad miniștri importanți, se strânge lațul în jur, sunt arestați oameni din proximitatea premierului, dar acesta trece „senin”, temporizează, se „autoimunizează” și trage, până la rupere, de sforile manipulării. De cealaltă parte, președintele nu e țintă directă (încă) a luptei anticorupție, dar cu siguranță va fi și, oricum, începe să devină „victimă colaterală” prin atragerea în hora partidelor și a cârdășiilor specifice politicii românești. E limpede aici că timpul lucrează în favoarea premierului în așteptarea momentului în care să se poată spune din nou, triumfător și interesat: „toți sunt(em) la fel”. Din nou, prin evoluția tactică din teren, scor 1-1.
Să spunem că era de anticipat, oarecum, un fel de partidă cu sumă nulă cea dintre președinte și premier până la noi alegeri. O luptă falsă, reciproc avantajoasă, pentru un statu-quo ipotetic, dar, mai ales, pentru un răgaz necesar ocupării de poziții viitoare: pentru unul, a face uitată înfrângerea (la prezidențiale), pentru celălalt, a-și instala și consolida victoria. De remarcat că această situație are, pentru a spori și mai mult ambiguitatea, și părți bune și părți rele. Părțile bune sunt stabilitatea, continuitatea și faptul că un guvern cu un premier în defensivă, aflat în scădere de legitimitate, va fi, mai mult decât oricând, un guvern și pentru țară, nu doar pentru sine, cum se întâmplă în perioadele lui de expansiune. Nu insist aici, dar acest lucru se poate demonstra faptic/cifric. Părțile rele țin de imagine, de complacere, de timpul pierdut și de risipirea ocaziei de a produce, într-un moment propice, o reformă sau o schimbare radicală și un salt pe un nivel superior al politicii.
Fiecare credea că timpul va lucra în favoarea lui, însă nu întotdeauna „socoteală de acasă se potrivește cu cea din târg” și, arareori, o luptă fără învinși și învingători. În această ecuație politică, cu „n” necunoscute, au intervenit două variabile, neluate inițial în calcul, DNA și publicul, la care se adaugă un fapt cu rol de catalizator. Nu știm și nimeni nu știe unde se va opri DNA-ul („marfă” mai fiind din abundență), dar s-a creat o tensiune tot mai greu suportabilă în mediul politic și care trebuie descărcată într-un fel, măcar în speranța slăbirii „chingilor” justiției. De obicei, plătesc cei de la putere. În al doilea rând, prin efectul de angrenare, în această bătălie ar putea interveni publicul, așa cum a făcut-o și altă dată și care să-și impună agenda, precum s-a întâmplat și cu altă ocazie. Iar aici votul pentru imunitatea fostului ministru Dan Șova, dat de Parlamentul României, ar putea fi scânteia sau pretextul unei reacții în lanț a cetățenilor. Premierul Victor Ponta nu a uitat, nu are cum să uite și nici nu i-ar folosi să uite cum a devenit premier, înainte de a ajunge la urne. „Istoria se repetă”, spun unii, sau „cine ridică sabia de sabie va muri”. Reamintesc, dacă mai e cazul, că Ponta a fost instalat la Palatul Victoria în urma unui șir lung și viguros de proteste populare care au dus la căderea guvernului în funcție atunci. În sensul celor spuse, au apărut deja, la sfârșitul săptămânii trecute, primele manifestări populare de ostilitate față de Ponta, în principal, în mari orașe: București, Cluj, Constanța, Brașov, Sibiu, Iași, Oradea etc. Dincolo însă de existența unor similitudini, acest fapt nu înseamnă, deocamdată, mare lucru, protestele ar putea continua sau nu, ar putea căpăta consistență sau ar putea să se stingă. Mai există câteva imponderabile greu de măsurat sau anticipat. În iarna lui 2012, pe un ger cumplit, „valul” a pornit de la un lucru, la urma-urmei, lipsit de mare însemnătate (sacrificarea doctorului Arafat). Lumea românească era „încărcată” negativ la maxim și nu-i trebuia decât un minim pretext.
Fără îndoială, doar publicul este cel care poate tranșa victoria uneia dintre părți. Vom vedea dacă momentul schimbării a sosit sau se amână.
Articolul a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 31 martie 2015.

Mar 26

În pas de handbal

Posted on by

11084455_10152872759494296_414766018_n
Ca urmare, înțeleg, a unei concepții noi, coerente, funcționale și eficiente de PR a FRH, am beneficiat și eu de o invitație la Trofeul Carpați la handbal feminin, desfășurat la Cluj-Napoca în acest week end. Ca persoană așa-zis ocupată, dar mare (și pretențios) amator de sport (de televizor, în general), care a savurat săptămâna trecută 4 „personale” (calificarea lui Juventus în UCL, urcușul lui Roger Federer la Indian Welles, prestația lui Ronnie O’Sullivan la Marele Premiu Mondial la snooker , din oficiu, victoria Simonei Halep), am purces, așadar, împreună cu soția, la două seri de handbal feminin, pentru eveniment în sine, dar și pentru a vedea Sala Polivalentă. Reîntâlnirea mea cu handbalul a fost relativ naturală, deoarece am practicat acest sport în prima tinerețe, îl înțeleg, îl urmăresc în continuu, cu coada ochiului, și aș face și mai mult dacă aș găsi motivație și atracție, la nivel local și național. În cazul de față, mi-am găsit cu destulă ușurință „zonele de interes”, de exemplu participarea unor echipe foarte puternice la nivel mondial, a vedea cu „ochiul liber” ce se joacă acum în handbalul feminin internațional, prezența echipei României, cea mai bună dintre jocurile de echipă din țară, o selecționată seducătoare și capricioasă, ce face mereu promisiuni și, din când în când, oferă satisfacții.
Întâi de toate, am rămas mirat cât de ușor s-a umplut „Polivalenta”, cât de „firesc” s-au strâns 7.000 de oameni, pentru a face cele mai vizionate meciuri de handbal (dar nu numai) din toată istoria sportului românesc de sală, știut fiind (și dureros) cât de greu se strâng miile de spectatori, „în vecini”, la meciurile lui „U” Cluj, o echipă care numai de iubire nu duce lipsă. Lume pestriță, de toate vârstele, categoriile, dorințele și inițierea în sport, s-a dus la sală cu entuziasm și bucurie, cu sufletul deschis, fără încrâncenare și așa s-a comportat până la final, cu toată amărăciunea înfrângerii favoritelor. E o întrebare, dincolo de PR, ce au căutat și au găsit oamenii la sala, ce i-a atras, ce i-a unit, ce i-ar putea aduce din nou. Explicații se pot găsi destule, comparații se pot face cu duiumul, unele vor fi fiind superficiale, dar concluzia este că „se poate” și asta, cred eu, trebuie reținut.
Desigur că la bază stă, cum am precizat, un concept și un efort organizatoric conștient și asumat, nu prea utilizat în sport pe plaiurile noastre, care poate aduce rezultate federației de specialitate și care, probabil, ar trebui preluat și de către alte federații, aflate în lipsă de resurse, idei și public. Pentru că, e limpede, acolo unde sunt spectatori, acolo vor fi și investitori/sponsori și vor fi și bani. Și invers. Iar publicul se duce, am văzut și vedem, în locul unde îl cheamă cineva, îi place ceva, găsește ceva, primește ceva, chiar indiferent de manifestare. (Ca la hypermarket!?). Sportul românesc, în mare suferință, nu trebuie să trăiască din mila cuiva, din generozitatea forțată și, eventual, din nostalgia cuiva când poate oferi atât de multe lucruri. Rețeta, cred eu, este una organizatorică, ține de aplicarea unor modele culturale/comerciale/comportamentale, de inteligență, răbdare, listă justă de priorități și mai puțin de dorința de căpătuială rapidă, corupție, popularitate vulgară sau de împrumutul de notorietate din sport. Toate aceste proaste obiceiuri autohtone au dus la distrugerea sportului românesc, la compromiterea investiției în domeniu, la discreditarea sportului în sine, îndepărtând publicul interesat și investitorii, deopotrivă. Din acest punct de vedere, evenimentul handbalistic de la Cluj poate fi un bun exemplu.
Nu în ultimul rând, am văzut cu ochii mei (și mi-a plăcut) ceea ce nu se vede și nu se poate vedea niciodată (și știam asta) la televizor, adică sportul adevărat, cel din teren sau, cel puțin, din tribună. Au evoluat 4 echipe din 3 culturi sportive diferite, cea nordică (de succes), a forței prevalente, cea braziliană, (campioană mondială) a măiestriei și iuțelii și cea românească (o combinație necristalizată), a tehnicii, tacticii și forței. Nordicele (aici Suedia și Germania) joacă predominant „pe centru” cu o forță dusă până la „violență”. Se pătrunde, se angajează, se lovește, se trage până la limita (tot mai largă) îngăduită de arbitri. Handbalul cu adevărat îl fac niște fete „spătoase” și „înalte” care practică un spectacol brut al forței tacticizate. Brazilia (unii s-au mirat că e CM, eu nu) a jucat tot timpul în atac cu interi sub 1,80 m, iar cea mai bună jucătoare a lor (Ana Paula Rodrigues-Belo) are 1,72 m. Ele merg pe îndemânare și rapiditate, mizând pe relația unu la unu, pe depășiri și execuții. O altă filozofie, un joc extrem de diferit și încântător atunci când funcționează. Se spune că „românii au talent”, o spune și noul antrenor la naționalei noastre, suedezul Tomas Ryde, și o demonstrează rezultatele din istorie. Au fost două meciuri extreme ale României, ce arată starea de neîncredere și confuzie. Într-unul, am combinat tot ce avem mai bun, în celălalt, tot ce-i mai prost. N-a fost esențial. Important va fi modelul spre care ne îndreptăm. Probabil, un amestec de talent românesc pur (gen Cristina Neagu), cu forță nordică (cultivată de antrenor), pe un fond de consolidare a mentalității, suferința de căpătâi a fetelor noastre.
Articolul a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 24 martie 2015

Feb 26

României îi „filează” o lampă

Posted on by

DSC_0151.jpgUn „bilanț” penal al șefilor județeni, efectuat la sfârșitul anului trecut, arăta că nu mai puțin de 21 de foști sau actuali președinți de Consilii Județene au probleme cu legea, dintr-un total în funcție de 41. – See more at: http://www.monitorulcj.ro/opinii/44329-romaniei-ii-%E2%80%9Efileaza-o-lampa#sthash.Yk4RLljK.pqiVPxSF.dpuf
Șase dintre ei (între timp 7) erau arestați preventiv sau se aflau în arest la domiciliu, în dosare de corupție. De adăugat că acuzațiile cele mai frecvente sunt de abuz în serviciu, luare de mită și trafic de influență și că majoritatea dintre aceste dosare erau instrumentate de procurorii anticorupție. Privite pe o hartă, aceste date arată că mai mult de jumătate din țară, numai la acest nivel, este victima (aproape) dovedită juridic a acestui flagel. Nu lipsesc, cum s-ar putea crede, nici marile și bogatele județe (Constanța, Timiș, Prahova, Cluj, Brașov, Argeș etc.), nici cele sărace (Vrancea, Mehedinți, Teleorman, Călărași). Cu toate că datele sunt zdrobitoare și par semnificative, o dilemă stă încă în picioare: sunt prea multe cazuri (ca urmare a excesului de zel al procurorilor anticorupție) sau sunt prea puține (față de fenomenul real al corupției în România). Eu cred că fiecare dintre cetățenii acestei țări e dator să caute și să obțină un răspuns justificat la această întrebare. Pentru că de aceea trăiește într-o democrație și de aceea are drept de vot. Să nu uităm că toți acești „infractori” au fost aleși, au primit votul conjudețenilor lor, deși multe din faptele lor erau cunoscute din presă, iar unele, ajunse chiar în justiție. Am ales, nu întâmplător, acest exemplu, din multele care se pot căuta în societatea românească. Președinții de consilii județene, un fel de „dumnezei” ai județelor, sunt aleși de locuitorii județului și anume, după legea electorală în vigoare, mai ușor decât oricare alții. Fiind votat într-un singur tur, cu o majoritate simplă (cel mai bine clasat dintre toți candidații), președeintele se alege mai ușor decât primarul sau decât președintele țării și te întrebi de ce. Sistemul electoral este parcă anume conceput să facă loc „cui trebuie”, respectiv, reprezentanților partidelor mari, bine reprezentate în teritoriu și care pot obține, fără mare efort, un scor de minimum 20-25%, suficient cât să depășească o concurență mai săracă și mai slabă. Și iată că, ne arată statistica, fără un control serios la vot, se aleg, în cea mai mare funcție din județ, niște „ciurucuri”, niște hoți, o gloată de penali (încă neprinși) înainte de a-și prelua funcția. În al doilea rând (sau poate în primul rând), președinții de consiliu județean sunt germenii sau chiar protagoniștii speciei numite „baroni locali”, unul dintre fenomenele cele mai dăunătoare din România de azi. Ei pun mâna pe resurse (bani, investiții, finanțări europene, media), au tupeul de a le distribui discreționar și își creează adevărate canale de putere a căror influență merge până la centru și în justiție. Pentru faptele de care sunt acuzați și condamnați (ne aducem aminte, abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influență) nu-ți trebuie nici mare dibăcie, nici inteligență, sunt suficiente nesimțirea, lăcomia și credință că nu ți se poate întâmpla nimic, că vei fi protejat, că faci „ceea ce trebuie”. De altfel, „calitățile” baronilor sunt bine cunoscute și nu merită insistat. Am adus în discuție acest fenomen și pentru că se discută, din nou, despre o nouă lege electorală și despre modul cum vor fi aleși „președinții” județeni. E timpul ca vechile modele să nu mai fie acceptate (nici alegerea președintelui CJ de către consilierii județeni – cum se propune, nici alegerea dintr-un singur tur – cum este acum), căci s-au dovedit păguboase și au permis dezvoltarea acestui fenomen otrăvitor. Partidele însăși trebuie să se trezească și să accepte că nu le mai este folositor și că sistemul trebuie schimbat. Pe de altă parte, s-a probat prin votul ultimelor prezidențiale, că totul e posibil, că nu mai poți miza pe inerția sau pe absența votanților, pe mici „furăciuni”, că o creștere a prezenței la urne poate răsturna, în orice moment, balanța și poate strica socotelile. Nu va trece mult și vor fi alegeri pentru președintele CJ și în județul Cluj, unul în care „șefii” la acest nivel au trecut prin arest pentru fapte de corupție. Pe de altă parte, Clujul s-a dovedit a fi printre cele mai „revoluționare” la ultimele alegeri. Dincolo de orice parti-pris-uri, nimeni nu garantează că acest lucru nu s-ar putea repeta, cu un rezultat poate la fel de imprevizibil. Până acum, votantului român i-a cam „filat o lampă”, votând greșit. De curând, iată, „filează lampa” aleșilor. – See more at: http://www.monitorulcj.ro/opinii/44329-romaniei-ii-%E2%80%9Efileaza-o-lampa#sthash.Yk4RLljK.pqiVPxSF.dpuf
Articolul a apărut în cotidianul Monitorul de Cluj 24 februarie 2014