Apr 29

„Cluj e în altă ligă”

Posted on by

DSC_0149
Pentru amatorii de sport, pentru suporterii lui „U” (printre care mă număr și eu), pentru toți clujenii, trebuie să precizez că acest articol nu este despre sport, în primul rând, și nu despre liga 1 sau o altă ligă e vorba, în sensul propriu. Ar fi complet nedrept pentru echipa de fotbal care a pierdut un meci cu Steaua, după un meci strâmb (din motive evidente de arbitraj) și după un scor infidel (după cum a arătat jocul și raportul de forțe din teren). Pentru „U” Cluj, pentru cei 15.000 de suporteri, dar, mai ales, pentru galeria care a cântat tot timpul meciului, într-o adevărată demonstrație de forță și fidelitate, duminică n-a fost decât un meci care a strâns rândurile, a arătat că se poate și a dat încredere că lupta pentru supraviețuire în primul eșalon fotbalistic continuă.
„Liga” în discuție vine dintr-o altă direcție, iar titlul a fost preluat de la un blogger bucureștean (Toma Nicolau) care a publicat un text în urma unei vizite, de câteva zile, la Cluj. Îmi permit să preiau, aproape integral (cu verificare la sursă), constatările lui, ca să nu se creadă că „vântur” disperat un soi de patriotism local într-un scop obscur sau că sunt prizonierul unor „parti pris”-uri. Adaug că blogger-ul nu e chiar un anonim, dar chiar dacă ar fi, n-ar fi mai puțin convingător. Ce spune prietenul nostru:
„Să vă explic, pe scurt, ce mi s-a întâmplat în cele 48 de ore ardelenești:– din seria taximetriști: un domn mi-a cărat bagajul până la recepția hotelului; alt domn mi-a dat rest un leu la o cursă de 9,6 lei (am plătit cu 10); (…) altul a mutat radioul pe meci numai când ne-a auzit vorbind de fotbal/– n-am auzit nici măcar un claxon în cele 45 de secunde în care mașina oprită pe singura bandă de mers a străzii a stat ca să pot merge la un bancomat, deși coada era de vreo 8 mașini/– am mâncat cea mai bună omletă din lume la Nuka și a costat 12 lei/– am mâncat cel mai bun cremșnit din lume la Euphoria și a costat tot vreo 12 lei/– am călcat pe picior (din greșeală) un localnic în club; și-a cerut scuze cu insistență/– am scris rândurile astea de la Boema, unde chelnerița mi-a spus parola de wireless când nici măcar nu apucasem să mă așez la masă” (…). Iar logos-ul acestei postări este următorul: „clujeni, ziceți-le și altora cum faceți s-aveți răbdare, omenie, tact și bun simț, că poate se ia”. Prin aceste cuvinte, fără îndoială, măgulitoare, consider totuși că nici blogger-ul n-a căzut în păcatul divinației și nici eu în cel al amăgirii, să îmi închipui că așa e peste tot aici și tot timpul. N-am făcut decât să prezentăm un fragment de realitate, așa cum se arată ea în cele mai mici și mai neînsemnate detalii ale vieții. Acele detalii care abia puse laolaltă încep să capete sens.
Acum subiectele la modă în presă sunt corupția, traficul de influență, mita, abuzul în serviciu etc. În cazul Marian Vanghelie, s-a vehiculat suma de 90 de milioane de euro. Dorin Cocoș ar fi dat șpagă, în dosarul „Bica”, 9 milioane de euro. În cazul „Microsoft” se vorbește de un prejudiciu de sute de milioane de euro, în speța „Mazăre”, erau 7 milioane euro, la „Vâlcov”, erau vreo 3 milioane de euro etc., iar cea mai „mică șpagă” rămasă în memoria colectivă ar fi parcă „un fleac” de 500 de mii de euro, la fostul ministru Cristian David, proaspăt botezat în credința penticostală. Pare cu neputință de crezut!
Tot acum, (re)apare și Clujul pe harta corupției, pentru a se vedea că nu e totuși de pe altă lume. Așadar, aflăm cu „stupoare” că a fost reținută soția unui senator de Cluj pentru primirea de foloase necuvenite, pentru ca, „prin influenţa de care ea sau soţul său se bucură la conducerea Spitalului Clinic Judeţean Cluj sau a Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, să le obţină posturi/locuri de muncă precum cele de profesor suplinitor, infirmier, asistent medical, jurist consult”. Nu insist, dar s-a reținut că e vorba procurarea a 8 locuri de muncă, posturi de infirmier și asistent medical printre altele, iar sumele avansate de DNA pentru această șpagă variază între 800 și 10.000 lei. Diferența ar fi, pe românește, de la câteva milioane de lei vechi, la sute de milioane de euro. Pentru unii foarte mare, pentru alții, insesizabilă.
De aici putem formula mai multe ipoteze. Prima ar fi că situația familiei senatorului Alexandru Cordoș e o „farsă” a DNA (în favoarea Clujului) pentru a marca niște diferențe, de sume și de fapte, dintre București și Cluj (de exemplu). A doua ipoteză este că ne aflăm în fața unei pure întâmplări, care derutează din toate punctele de vedere. A treia variantă, ce trebuie s-o luăm în considerare, este că exact așa stau lucrurile, asta e realitatea, aceasta e diferența reală și atunci observațiile inocente ale blogger-ului se văd într-o altă lumină. Cazul „Uioreanu”, fostul președinte al CJ, nu e nici el foarte departe. Mai știu că și această „cumpătare și măsură” în ticăloșie (dacă există așa ceva) va fi luată ca dovadă de „prostie”: dacă furi, s-o faci cu stil și să merite, ar zice unii.
Și din această perspectivă, „Clujul e în altă ligă”.

Apr 29

Congresul UDMR: unde dai și unde crapă

Posted on by

DSC_0151.jpg
Week end-ul ce a trecut, capitala politicii românești s-a mutat, în modul cel mai propriu, la Cluj. Ce să facă și politicienii după „îmbuibătura” de Paști, să nu pară că și-au lungit prea mult vacanța și, totodată, să aibă și scop curativ, de „detoxifiere”? S-au dus cu toții la Congresul UDMR, plasat „strategic” în săptămâna luminată (românească), tocmai în ajunul simbolic al Duminicii Tomii. Așadar, au sosit la Cluj, „în păr”, reprezentanții tuturor partidelor importante, și la cel mai înalt nivel, pentru cuvenitele „ploconeli și temenele” făcute unui partid lăsat prea mult timp (să fi trecut câteva luni bune) pe dinafara politicii mari și a guvernării. Mă rog, acest lucru nu mai este o surpriză, îl luăm ca atare și ca pe o „teoremă” a politicii românești ce nu mai are nevoie de demonstrație. În aceste condiții, am trecut fără sughițuri peste „maghiara regățenească” a lui Victor Ponta, peste momentul de „învrăjire în masă” al Alinei Gorghiu și peste dovezile de „militărească afecțiune” ale lui Vasile Blaga. N-am putut trece nicicum însă peste elucubrațiile acestui nou „geniu” al PR-ului politic, acest „Hopa-Mitică” al formulărilor memorabile ce ține să fie cu tot dinadinsul Călin Popescu Tăriceanu. Cineva trebuie să-i zică fostului premier că a dormit atunci trebuia să vorbească și când avea ce să spună și că s-a trezit vorbind (ca prostu) acum când ar trebui să tacă și când nu mai are nimic de spus. De la mic la mare, cu protocol, toți au căutat un loc unde să „pupe”, Tăriceanu a aplicat în locul cel mai rușinos.
La modul cel mai serios, sunt multe lucruri importante ce se spun și se întâmplă la un congres al UDMR-ului, partidul cu nume de asociație (sau invers) foarte familiar și la curent cu rosturile și trend-urile politicii interne, europene și internaționale. Și mai bine ar fi dacă și tot mai multă lume ar pricepe, dincolo de barierele lingvistice, aceste lucruri. Ca de obicei, din acest caleidoscop de fapte și semne, presa face știri, încercând, în cel mai bun caz, să prindă esențialul sau, în cel mai rău caz, să găsească „șopârle” și pricini de scandal. Din acest punct de vedere, acest congres cred că a fost mai calm și mai lipsit de „evenimente” ca altădată. Pe de altă parte, ce „scandaluri” etnice și politică minoritară pregnantă poți să faci într-o țară cu un președinte dat de o minoritate și ales așa cum a fost ales?! Liderii UDMR au înțeles acest lucru mai bine decât orice altcineva și încearcă din răsputeri și din mers să se adapteze și să rezoneze cu această nouă stare de lucruri. Pentru aceasta și-au luat răgazul necesar, s-au retras de la guvernare și încearcă să se poziționeze corect, iar acest congres consider că a fost semnalul dat în această privință. Forul suprem al celei mai importante minorități din România n-a produs surprize la nivelul alegerilor, hotărârilor, documentelor și declarațiilor. Ca de obicei, în politica profesionistă, esența e decantată discret, împachetată frumos și transpusă la nivel de „atitudine”, așa cum s-a exprimat cu suficientă limpezime vechiul și noul președinte al UDMR Kelemen Hunor. El a pus acest congres sub semnul (motto-ul) „reconfigurării” modului de a face politică. Oricât de insensibil sau de patriot a-i fi, trebuie să iei aminte la o astfel de exprimare a unui lider UDMR (cunoscuți fiind pentru eficiență), chiar dacă nu-i foarte precisă. De fapt, prin formula „reconfigurare” e posibil să ne găsim în fața unei traduceri incomplete/infidele, nelămurită nici de precizarea lui Kelemen Hunor care a mai spus că „reconfigurarea pentru noi înseamnă schimbarea de atitudine”. De fapt, ce schimbare a modului de a face politică dorește UDMR și de ce? Motivele sunt foarte clare și amintesc doar câteva: alegerile din noiembrie 2014, pe care unii le înțeleg mai bine decât alții, adevărurile fără de tăgadă ale DNA confirmate de justișie, activarea societății civile cu suportul rețelelor sociale. La aceste motive generale, se vor fi adăugând altele specifice. Dar ce înseamnă noua politică în optica UDMR? „Noi trebuie să fim conştienţi că dacă nu putem face schimbările necesare şi schimbările aşteptate atunci putem fi perdanţi în această perioadă. Nu UDMR, ci clasa politică în general”, a mai spus Hunor la Congres. O concluzie generalizantă și, aparent, mai valabilă pentru majoritate decât pentru minoritarii din România. „Oamenii aşteaptă multă sinceritate, trebuie să fim mult mai aproape de oameni, cu mai multă empatie”, a adăugat el.
Această cred că este prima și cea mai importantă concluzie după congresul de la Cluj al UDMR. Cea de-a doua ține de politica de autonomie a maghiarilor despre care s-a spus că societatea românească nu acceptă momentan această modalitate. Scurt și cuprinzător. „Trebuie să convingem societatea românească de faptul că nu vrem să privăm pe nimeni de nimic și nu avem intenția de a face rău cuiva. Această sarcină nu poate fi îndeplinită fără sprijinul membrilor majorității”, a conchis Kelemen Hunor. Eu am înțeles două lucruri: întâi că (și) electoratul maghiar s-a săturat de un anume tip de politician și doi că UDMR va intra din nou, și, poate, curând, la guvernare.
Articolul a apărut și în cotodianul Monitorul de Cluj din data de 21 aprilie 2015

Apr 02

Căderea lui Ponta

Posted on by

DSC_0149
Desigur, căderea unui guvern, demiterea unui prim-ministru sau schimbarea unui regim nu sunt și nu trebuie să fie scopuri în sine ale politicii. Dar nici neclintirea, eternizarea sau fosilizarea în funcții a celor de la putere nu trebuie să devină tabu-uri ale stabilității. Realitatea politică românească prezentă a ajuns într-un punct extrem de sensibil, deopotrivă, ambiguu și, nu mai puțin, paradoxal. E important cum vom trece, cu ce pierderi sau cu ce câștiguri. Mai întâi, din perspectiva legitimității, situația pare perfect indecisă: țara este condusă de un premier ales cu majoritate puternică cândva, dar care s-a pierdut pe cotloanele politicianismului. Președintele și el are un vot autoritar în spate, dar nu puțini sunt cei care cred că, inițial, n-a fost un vot întreg, care să dea mandat, ci unul care să sancționeze (pe altcineva). Premierul cel vechi stă să moară, dar se agață de orice pai, președintele cel nouă stă să se nască, dar n-are „buricul” tăiat. Scor 1-1. Din perspectiva pârghiilor de putere, primul-ministru e cu banii, cu funcțiile și cu legile, dar nu poate influența (și ce mult regretă) justiția și publicul și beneficiază de un sprijin parlamentar nesigur. Președintele are prerogativele unor numiri importante, are prestigiul și suportul publicului, dar n-are guvern, bani și legi, iar un sprijin parlamentar, înafara unor noi alegeri, este doar prezumtiv. Din nou, scor 1-1. Din perspectiva integrității, situația are o evoluție stranie: cad miniștri importanți, se strânge lațul în jur, sunt arestați oameni din proximitatea premierului, dar acesta trece „senin”, temporizează, se „autoimunizează” și trage, până la rupere, de sforile manipulării. De cealaltă parte, președintele nu e țintă directă (încă) a luptei anticorupție, dar cu siguranță va fi și, oricum, începe să devină „victimă colaterală” prin atragerea în hora partidelor și a cârdășiilor specifice politicii românești. E limpede aici că timpul lucrează în favoarea premierului în așteptarea momentului în care să se poată spune din nou, triumfător și interesat: „toți sunt(em) la fel”. Din nou, prin evoluția tactică din teren, scor 1-1.
Să spunem că era de anticipat, oarecum, un fel de partidă cu sumă nulă cea dintre președinte și premier până la noi alegeri. O luptă falsă, reciproc avantajoasă, pentru un statu-quo ipotetic, dar, mai ales, pentru un răgaz necesar ocupării de poziții viitoare: pentru unul, a face uitată înfrângerea (la prezidențiale), pentru celălalt, a-și instala și consolida victoria. De remarcat că această situație are, pentru a spori și mai mult ambiguitatea, și părți bune și părți rele. Părțile bune sunt stabilitatea, continuitatea și faptul că un guvern cu un premier în defensivă, aflat în scădere de legitimitate, va fi, mai mult decât oricând, un guvern și pentru țară, nu doar pentru sine, cum se întâmplă în perioadele lui de expansiune. Nu insist aici, dar acest lucru se poate demonstra faptic/cifric. Părțile rele țin de imagine, de complacere, de timpul pierdut și de risipirea ocaziei de a produce, într-un moment propice, o reformă sau o schimbare radicală și un salt pe un nivel superior al politicii.
Fiecare credea că timpul va lucra în favoarea lui, însă nu întotdeauna „socoteală de acasă se potrivește cu cea din târg” și, arareori, o luptă fără învinși și învingători. În această ecuație politică, cu „n” necunoscute, au intervenit două variabile, neluate inițial în calcul, DNA și publicul, la care se adaugă un fapt cu rol de catalizator. Nu știm și nimeni nu știe unde se va opri DNA-ul („marfă” mai fiind din abundență), dar s-a creat o tensiune tot mai greu suportabilă în mediul politic și care trebuie descărcată într-un fel, măcar în speranța slăbirii „chingilor” justiției. De obicei, plătesc cei de la putere. În al doilea rând, prin efectul de angrenare, în această bătălie ar putea interveni publicul, așa cum a făcut-o și altă dată și care să-și impună agenda, precum s-a întâmplat și cu altă ocazie. Iar aici votul pentru imunitatea fostului ministru Dan Șova, dat de Parlamentul României, ar putea fi scânteia sau pretextul unei reacții în lanț a cetățenilor. Premierul Victor Ponta nu a uitat, nu are cum să uite și nici nu i-ar folosi să uite cum a devenit premier, înainte de a ajunge la urne. „Istoria se repetă”, spun unii, sau „cine ridică sabia de sabie va muri”. Reamintesc, dacă mai e cazul, că Ponta a fost instalat la Palatul Victoria în urma unui șir lung și viguros de proteste populare care au dus la căderea guvernului în funcție atunci. În sensul celor spuse, au apărut deja, la sfârșitul săptămânii trecute, primele manifestări populare de ostilitate față de Ponta, în principal, în mari orașe: București, Cluj, Constanța, Brașov, Sibiu, Iași, Oradea etc. Dincolo însă de existența unor similitudini, acest fapt nu înseamnă, deocamdată, mare lucru, protestele ar putea continua sau nu, ar putea căpăta consistență sau ar putea să se stingă. Mai există câteva imponderabile greu de măsurat sau anticipat. În iarna lui 2012, pe un ger cumplit, „valul” a pornit de la un lucru, la urma-urmei, lipsit de mare însemnătate (sacrificarea doctorului Arafat). Lumea românească era „încărcată” negativ la maxim și nu-i trebuia decât un minim pretext.
Fără îndoială, doar publicul este cel care poate tranșa victoria uneia dintre părți. Vom vedea dacă momentul schimbării a sosit sau se amână.
Articolul a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 31 martie 2015.

Mar 26

În pas de handbal

Posted on by

11084455_10152872759494296_414766018_n
Ca urmare, înțeleg, a unei concepții noi, coerente, funcționale și eficiente de PR a FRH, am beneficiat și eu de o invitație la Trofeul Carpați la handbal feminin, desfășurat la Cluj-Napoca în acest week end. Ca persoană așa-zis ocupată, dar mare (și pretențios) amator de sport (de televizor, în general), care a savurat săptămâna trecută 4 „personale” (calificarea lui Juventus în UCL, urcușul lui Roger Federer la Indian Welles, prestația lui Ronnie O’Sullivan la Marele Premiu Mondial la snooker , din oficiu, victoria Simonei Halep), am purces, așadar, împreună cu soția, la două seri de handbal feminin, pentru eveniment în sine, dar și pentru a vedea Sala Polivalentă. Reîntâlnirea mea cu handbalul a fost relativ naturală, deoarece am practicat acest sport în prima tinerețe, îl înțeleg, îl urmăresc în continuu, cu coada ochiului, și aș face și mai mult dacă aș găsi motivație și atracție, la nivel local și național. În cazul de față, mi-am găsit cu destulă ușurință „zonele de interes”, de exemplu participarea unor echipe foarte puternice la nivel mondial, a vedea cu „ochiul liber” ce se joacă acum în handbalul feminin internațional, prezența echipei României, cea mai bună dintre jocurile de echipă din țară, o selecționată seducătoare și capricioasă, ce face mereu promisiuni și, din când în când, oferă satisfacții.
Întâi de toate, am rămas mirat cât de ușor s-a umplut „Polivalenta”, cât de „firesc” s-au strâns 7.000 de oameni, pentru a face cele mai vizionate meciuri de handbal (dar nu numai) din toată istoria sportului românesc de sală, știut fiind (și dureros) cât de greu se strâng miile de spectatori, „în vecini”, la meciurile lui „U” Cluj, o echipă care numai de iubire nu duce lipsă. Lume pestriță, de toate vârstele, categoriile, dorințele și inițierea în sport, s-a dus la sală cu entuziasm și bucurie, cu sufletul deschis, fără încrâncenare și așa s-a comportat până la final, cu toată amărăciunea înfrângerii favoritelor. E o întrebare, dincolo de PR, ce au căutat și au găsit oamenii la sala, ce i-a atras, ce i-a unit, ce i-ar putea aduce din nou. Explicații se pot găsi destule, comparații se pot face cu duiumul, unele vor fi fiind superficiale, dar concluzia este că „se poate” și asta, cred eu, trebuie reținut.
Desigur că la bază stă, cum am precizat, un concept și un efort organizatoric conștient și asumat, nu prea utilizat în sport pe plaiurile noastre, care poate aduce rezultate federației de specialitate și care, probabil, ar trebui preluat și de către alte federații, aflate în lipsă de resurse, idei și public. Pentru că, e limpede, acolo unde sunt spectatori, acolo vor fi și investitori/sponsori și vor fi și bani. Și invers. Iar publicul se duce, am văzut și vedem, în locul unde îl cheamă cineva, îi place ceva, găsește ceva, primește ceva, chiar indiferent de manifestare. (Ca la hypermarket!?). Sportul românesc, în mare suferință, nu trebuie să trăiască din mila cuiva, din generozitatea forțată și, eventual, din nostalgia cuiva când poate oferi atât de multe lucruri. Rețeta, cred eu, este una organizatorică, ține de aplicarea unor modele culturale/comerciale/comportamentale, de inteligență, răbdare, listă justă de priorități și mai puțin de dorința de căpătuială rapidă, corupție, popularitate vulgară sau de împrumutul de notorietate din sport. Toate aceste proaste obiceiuri autohtone au dus la distrugerea sportului românesc, la compromiterea investiției în domeniu, la discreditarea sportului în sine, îndepărtând publicul interesat și investitorii, deopotrivă. Din acest punct de vedere, evenimentul handbalistic de la Cluj poate fi un bun exemplu.
Nu în ultimul rând, am văzut cu ochii mei (și mi-a plăcut) ceea ce nu se vede și nu se poate vedea niciodată (și știam asta) la televizor, adică sportul adevărat, cel din teren sau, cel puțin, din tribună. Au evoluat 4 echipe din 3 culturi sportive diferite, cea nordică (de succes), a forței prevalente, cea braziliană, (campioană mondială) a măiestriei și iuțelii și cea românească (o combinație necristalizată), a tehnicii, tacticii și forței. Nordicele (aici Suedia și Germania) joacă predominant „pe centru” cu o forță dusă până la „violență”. Se pătrunde, se angajează, se lovește, se trage până la limita (tot mai largă) îngăduită de arbitri. Handbalul cu adevărat îl fac niște fete „spătoase” și „înalte” care practică un spectacol brut al forței tacticizate. Brazilia (unii s-au mirat că e CM, eu nu) a jucat tot timpul în atac cu interi sub 1,80 m, iar cea mai bună jucătoare a lor (Ana Paula Rodrigues-Belo) are 1,72 m. Ele merg pe îndemânare și rapiditate, mizând pe relația unu la unu, pe depășiri și execuții. O altă filozofie, un joc extrem de diferit și încântător atunci când funcționează. Se spune că „românii au talent”, o spune și noul antrenor la naționalei noastre, suedezul Tomas Ryde, și o demonstrează rezultatele din istorie. Au fost două meciuri extreme ale României, ce arată starea de neîncredere și confuzie. Într-unul, am combinat tot ce avem mai bun, în celălalt, tot ce-i mai prost. N-a fost esențial. Important va fi modelul spre care ne îndreptăm. Probabil, un amestec de talent românesc pur (gen Cristina Neagu), cu forță nordică (cultivată de antrenor), pe un fond de consolidare a mentalității, suferința de căpătâi a fetelor noastre.
Articolul a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 24 martie 2015

Mar 20

Cine conduce România?

Posted on by

DSC_0149
Există câteva variante „neoficiale” privind exercitarea puterii efective în România, vehiculate în spațiul public, ce merg în paralel cu o „realitate constituțională” pe care, totuși, n-o putem ignora, potrivit căreia avem un Parlament legitim, un guvern și un premier, susținut de o majoritate, și un președinte al țării, recent ales, care și-a intrat în prerogative. Așadar, unde s-a produs fisura în privința percepției publice, de ce apare această întrebare acum, cât de întemeiată este, ce sens și ce valoarea au răspunsurile?
Istoric vorbind, cel puțin pentru „realitatea democratică” a ultimilor douăzeci și cinci de ani, (in)certitudini în privința deținătorilor efectivi ai puterii în țara noastră au existat mereu, fiecare regim având „legendele” sale, care nici măcar nu au fost un foarte mare secret. Ne convingem de asta printr-o simplă trecere în revistă: în primul regim Ion Iliescu, s-a spus, puterea efectivă a fost preluată de „cripto-comuniști (eșalonul doi disimulat al PCR), susținuți de serviciile secrete ceaușiste care au „defectat”, de o oligarhie financiară securisto-comunistă în formare și de justiția aservită; în regimul Emil Constantinescu, cu premieri slabi sau nesusținuți politic, au exercitat puterea „serviciile”, vechi și noi, care au dorit și au reușit să compromită structurile legitime de putere (y compris, „democrația”), țara ajungând, într-un context neprielnic, în pragul anarhiei; tandemul Iliescu-Năstase (în regim de continuitate) a stat sub semnul „banului”, al „capitalismului de cumetrie”, al puterii deținute de un singur partid, un singur om, susținut de o „elită” politico-financiară coruptă și de toate structurile slugarnice ale statului; regimurile Traian Băsescu (cu un bemol ușor pentru primul mandat) au fost de tip autoritarist, președintele făcând jocurile, folosind, în principal, trei instrumente: lăcomia supușilor (forța cârdășiei), amenințarea (forța acuzării) și oculta (forța serviciilor secrete), cu acestea reușind să domine scena politică și, până la un loc, să dețină efectiv puterea.
Moștenitorul său „natural” (s-a speculat chiar despre colaborarea secretă dintre ei) ar fi fost Victor Ponta, candidatul, la un moment dat, cu cele mai mari șanse la președinția României, un pretendent pregătit, strategic, logistic și caracterial, să exercite puterea la cel mai înalt nivel după un model asemănător. Rezultatul votului la prezidențiale însă a spus altceva și de aici s-ar trage dilemele de acum și o posibilă schimbare de paradigmă în relațiile de putere din țara noastră. Până să ajungem la o concluzie consolidată în această privință, să trecem în revistă principalii jucători invocați în spațiul public. „România este condusă de DNA”, întruchipat cumva de Laura Codruța Kovesi, ar fi o primă ipoteză, în condițiile în care arestările nu contenesc, excedând limita putere-opoziție, a culorii politice sau a apartenenței la un grup financiar sau de interese. Dar cine ar controla în acest caz DNA-ul, dacă nici Băsescu, nici Ponta și nici Iohannis n-o fac? O variantă ar fi ca DNA să fie de „capul lui”, să profite de conjunctură și s-o ia pe cont propriu. Unii (justițiabilii) vor fi fiind încântați de asta, alții (realiștii) vor fi fiind înspăimântați. În lipsa unei variante argumentate cu probe, rămâne cealaltă, alimentată de suspiciuni: americanii. Doar ei, puterea lor, influența lor, noile interese strategice în zonă, dorința unui spațiu de colaborate „safe”, curat, controlabil, ar fi capabil să țină frâiele unui asemenea joc cu miză mare. Supoziția are „farmecul” ei, dar vorbește indirect despre noi și slăbiciunile noastre incurabile.
„Țara este condusă de SRI”, întruchipat de șeful lui efectiv generalul Florian Coldea, spune a doua ipoteză. Aceasta cultivă „mitul nemuritor” și cu tradiție al puterii serviciilor secrete din România, un stat cu instituții slabe, cu o societate civilă șubredă și cu o democrație șovăielnică. Deși forța acestui serviciu de informații nu poate fi negată, explicație e cam primitivă, schematică, iar personajul invocat nu pare a avea nici anvergura intelectuală necesară, nici autoritatea profesională pentru asemenea poziții de forță. „România nu este condusă de nimeni”, ar spune scepticii. Teoria vidului de putere când e indusă e întotdeauna periculoasă pentru că pregătește „umplerea” forțată și interesată a „vidului” existent. Personal, nu cred într-o asemenea teorie, bazându-mă cel puțin pe realitatea înțeleasă la nivelul elementar al percepției publice, după ce văd, aud, înțeleg. Despre cele ascunse, mai vedem.
Însă nu întâmplător apar acum asemenea teorii când, într-un context internațional sensibil, pare a se întâmpla ceva în România. Președintele „tătuc” nu mai este, „tătucul cel tânăr”, premier și șef de partid majoritar, a eșuat, are o poziție șubredă și nu mai este un reper sigur, iar președintele ales e nou în funcție, discret, nu i se cunoaște forța, iar unii deja l-ar dori slab, compromis și manipulabil. Nu știu cum va arată noul centru de emanație a puterii efective din România, dar știu că niciuna dintre ipoteze enunțate nu e de bine. Și mai sunt sigur că e imperios necesar și urgent ca țara noastră și își găsească un reper nou și sănătos.

Mar 14

Educația, în răspăr

Posted on by

DSC_0149
„O făcurăm și pe asta și tot degeaba”. Îmi permit să concluzionez această lungă dezbatere publică despre religia în școlile românești cu „o vorbă de duh” a uneia dintre „autoritățile românești supreme” care este Caragiale. Nu-i un lucru nou și mă tem că orice discuție despre învățământul românesc de bază și orice măsură de reformă în domeniu ar sfârși într-un mod asemănător, cum de fapt s-a întâmplat mereu în ultimii zeci de ani. „Nu repara ceva ce nu este stricat” sau „nu da cu biciul în calul trăgăuș” ar fi alte vorbe despre care n-a auzit niciunul dintre cei peste douăzeci de miniștri ai educației din acești ani, miniștri care fiecare s-a considerat obligat să fie reformator. În fond, fiecare dintre aceștia a realizat sau a știut de la început că nu poate sau că nu se poate face ceva serios, așa că a încercat să-și lege numele de ceva, uneori câte un lucru bun, dar izolat, alteori câte o simplă năzbâtie, fără urmări și fără sens. Nu voi acuza aici vreun ministru, pentru că acum nu de la el se trage. Problema obligativității studierii religiei în școli a pornit de la societatea civilă (după ce le „rezolvase” pe toate celelalte ale societății românești), de la un profesor de filozofie excedat de lipsa de libertate spirituală a unei domnișoare, nimeni altcineva decât fiica lui. De la un simplu individ, având în spate o asociație (deci se poate), chestiunea a intrat direct și la cel mai înalt nivel în „dispozitivul” numit Curtea Constituțională a României, pe care eu o văd ca un fel de „cutie neagră” a unui aparat eșuat: știm ce intră în ea, dar nu știm ce se întâmplă înăuntru, nu știm ce s-a salvat și dacă putem avea încredere în datele finale. Cinstit, eu n-aș avea încredere într-o decizie luată de înaltul for în preziua alegerilor prezidențiale, într-un moment în care lumea era preocupată firesc de altceva. Însă subiectul, incitant nu-i vorbă, nu s-a rostogolit atunci, nu era loc (cum sperau unii), ci mai târziu când, s-a dovedit, nu mai folosea la nimic înafara unor certuri zdravene între părți, programate însă cu alt scop. Pe de altă parte, se mai spune, „întărâtă-i drace că și mie-mi place”, tehnic vorbind, iar dacă se poate, de ce nu. Pornită așadar ca o problemă inexistentă (în fond, orice părinte, printr-o simplă hârtie, își putea „extrage” copilul de la influența nefastă a orei de religie), dezbaterea a mers otova, fiind asumată de tabere și combatanți, generând energie și strategii, luată de unii ca o luptă „pe viață și pe moarte”. Nu ascund că și mass-media a căutat, cu satisfacție, de la detaliul incitant până la cel sordid, orice putea aprinde discuțiile. Și s-o spunem, biserica ortodoxă, în special, s-a mobilizat exemplar (chiar avea dreptul s-o facă) pentru o cauză ce părea, la un moment dat, pierdută. N-au lipsit nici idealiștii naivi ai libertăților absolute, cum s-au „băgat” și oportuniștii de tot felul, de la cei politici și religioși, până la tot felul de minoritari. Ce putea să iasă altceva în spațiul public decât un soi de babilonie! Apoi, ca prin farmec, în plin post al Paștelui, când s-a împlinit sorocul, a venit știrea mântuitoare, simplă, obișnuită, normală, banală: cei mai mulți dintre părinți (aproape toți) și-au înscris copii pentru ora de religie. În fond, ce rău ireparabil i s-ar putea întâmpla unui copilul care studiază religia în cadrul confesiunii pe care și-o alege și de unde părintele îl poate scoate când dorește? Iar la final, de tip happy end, nu avem decât învingători: bisericile (confesiunile) au biruit în lupta cu Satana libertății neînțelese și a birocrației, activiștii și constituționaliștii spun că au obținut normalitatea (chiar dacă nu le este convenabilă), ministerul e bucuros că nu trebuie să dea profesori afară, iar părinții și-au luat piatra educației religioase de pe inimă, lăsând-o în grija școlii și pe asta.
Nimic n-ar fi fost greșit în tot ce s-a întâmplat dacă nu ar fi alte probleme mai reale, mai grele și mai importante de rezolvat. Unii ar spune că tocmai de aia apar astfel de dezbateri pentru că nu pot fi rezolvate cele grele și importante și nici nu se vrea, mai ales din lipsă de bani și de răspundere. Un scandal nu costă statul aproape nimic, ba poate aduce audiențe și venituri unora. În schimb, o reformă reală în învățământ de bază necesită minte, asumare, responsabilitate, risc, răbdare, sacrificii politice și mulți bani care n-ar trebui să fie furați, ci chiar dați celor destinați să facă educație.
Mai rar un sistem atât de important și de cuprinzător ca al educației (ce include copii, părinți, profesori, familie, școală, pe orizontală și pe verticală) și mai rar atâta nepăsare și lipsă de responsabilitate. Iar produsul educației nu poate fi eludat, nicicum, este prezent necontenit, în noi, cu noi, lângă noi, peste noi și, din când în când, arată cu degetul și cere socoteală.
Articolul a apărut în ziarul Monitorul de Cluj din 10 martie 2015

Mar 04

Averea corupției

Posted on by

DSC_0151.jpg
De la intrarea României în UE, a devenit subiect frecvent de presă poziția ocupată de țara noastră în diferitele clasamente unionale. Cu alte cuvinte, ni se arată mereu ce loc ocupăm în aceste ierarhii, hai să acceptăm, corect întocmite. În general, acest fapt n-a încetat și nu încetează să fie un lung șir de umilințe la adresa românilor, care, în cel mai bun caz, par a depăși doar pe bulgari, în rest părând a avea rezervat, implacabil, ultimul și penultimul loc. Această realitate aparentă este viciată nu de una, ci chiar de două erori: una ce ține de adevăr și alta ce ține de nedreptate.
Adevărul la care fac referire nu e cel absolut, nici cel din sufletul nostru, ci de adevărul statisticilor. Anul trecut, cel mai bun ziar financiar din România a făcut un demers jurnalistic provocator, descoperind nu mai puțin de 100 de indicatori care arată poziția României față de alte state din UE. Nu e loc pentru o analiză amănunțită a acestui material, (cine dorește poată să o facă aici – http://www.zf.ro/zf-24/100-de-indicatori-care-arata-pozitia-romaniei-fata-de-celelalte-state-din-ue-la-multi-ani-europa-12614980), dar câteva lucruri pot fi reținute cu titlu de efigie. Scurt, România s-a aflat pe locul I în UE la trei criterii: viteza internetului, rata de creștere a producției de mașini și producția de floarea-soarelui. E „codașă” însă la rețeaua de autostrăzi și la costul /km (23 milioane euro), la ponderea alimentelor în totalul cheltuielilor unei gospodării (o treime) și la cei mai grei indicatori cum sunt PIB per capita (6.800 euro, depășind doar pe bulgari) și la nivelul salariilor, 190 salariul minim brut (între timp a ajuns la 218 euro). Dincolo de aceste extreme, găsim zeci de situații în care România ocupă locuri între 1 și 10, între 10 și 20 și, e drept, între 20 și 30. Concluziile, ce pot fi aprofundate, sunt că nu ne situăm nicidecum pe ultimul și penultimul loc la toate capitolele, dar suntem totuși cel mai prost plasați la indicatori fundamentali, precum PIB-ul și veniturile, ceea ce arată deficiențe de conducere, organizare, strategie, administrare.
Iar dacă adevărul descris este un fel de Ianus, o realitate de tip schizoid, nedreptatea este un soi de monstru pe care nu avem curajul să-l privim în față. De ce e România pe ultimele locuri la 25 de ani de la căderea comunismului? De ce e țara mereu arătată cu degetul? De ce trăiesc prost românii într-o țară bogată? De ce își iau ei lumea în cap? E România a doua cea mai săracă țară din UE ca resurse, potențial, creativitate sau chef de muncă? Eu cred că răspunsul este inclus și orice discuție serioasă în România pornește de la corupție și de la efectele ei devastatoare din ultimii 25 de ani. Acest fenomen a afectat cam tot ce a fost important în tot acest timp: căderea comunismului, tranziția politică și cea economică, procesul politic, cel legislativ și justiția, transformarea socială și a mentalităților, educația culturală și cea spirituală etc. Corupția a fost fenomenul care s-a dezvoltat aproape nestingherit, a devenit un reper social important, calea cea mai sigură de escaladare politică, economică și socială. S-a furat atât de mult în România și țara totuși nu este epuizată, iar asta o știu și politicienii (cei care vor să mai fure), o știu și partenerii noștri europeni și neeuropeni (ce vor să profite), o știu și organismele financiare internaționale (care vor alte acorduri cu o țară nu doar solvabilă, ci chiar atrăgătoare). Cineva spunea că nici romanii, nici avarii, tătarii, fanarioții, turcii, nemții, rușii și comuniștii la un loc n-au furat atât. Poate că e prea mult. Dar România n-a fost și nu este o țară săracă, ci doar o țară risipită în toate felurile posibile și care a pus pentru ea doar din întâmplare și din ce-a rămas după ce-a furat fiecare cât a putut. În acești ani, „avere” cu adevărat în țara noastră a făcut doar „corupția”.
Cum și cât se poate recupera din tot ce s-a furat? Nimic, ar spune cei mai mulți. „Recuperarea prejudiciilor este obligatorie, nu opțională. Reflectă eficiența luptei anticorupție și descurajează fenomenul. Procentul de acum, de 10%, este inacceptabil. Solicit să fie luată în serios această problema”, a spus președintele Klaus Iohannis într-al doisprezecelea ceas, la bilantul DNA pe 2014. Trei sute de milioane euro spune Codruța Kovesi că s-ar fi marcat pentru a fi recuperate în 2014. Dacă asta e 10%, atunci totalul anual ar fi fost de 3 miliarde de euro prejudiciu, ceea ce e peste 5% din bugetul național. Or, eu cred că și asta e mai puțin de jumătate din cât s-a furat în România doar anul trecut. Înmulțiți cu 10, cu 20 cu 25 de ani ca să vedem unde ar putea/trebui să fie România de azi.
În evanghelia din duminica ce a străjuit intrarea în post se spune frumos și profund că „unde este comoara ta, acolo este inima ta”. Acolo este!

Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 3 martie 2015

Feb 26

României îi „filează” o lampă

Posted on by

DSC_0151.jpgUn „bilanț” penal al șefilor județeni, efectuat la sfârșitul anului trecut, arăta că nu mai puțin de 21 de foști sau actuali președinți de Consilii Județene au probleme cu legea, dintr-un total în funcție de 41. – See more at: http://www.monitorulcj.ro/opinii/44329-romaniei-ii-%E2%80%9Efileaza-o-lampa#sthash.Yk4RLljK.pqiVPxSF.dpuf
Șase dintre ei (între timp 7) erau arestați preventiv sau se aflau în arest la domiciliu, în dosare de corupție. De adăugat că acuzațiile cele mai frecvente sunt de abuz în serviciu, luare de mită și trafic de influență și că majoritatea dintre aceste dosare erau instrumentate de procurorii anticorupție. Privite pe o hartă, aceste date arată că mai mult de jumătate din țară, numai la acest nivel, este victima (aproape) dovedită juridic a acestui flagel. Nu lipsesc, cum s-ar putea crede, nici marile și bogatele județe (Constanța, Timiș, Prahova, Cluj, Brașov, Argeș etc.), nici cele sărace (Vrancea, Mehedinți, Teleorman, Călărași). Cu toate că datele sunt zdrobitoare și par semnificative, o dilemă stă încă în picioare: sunt prea multe cazuri (ca urmare a excesului de zel al procurorilor anticorupție) sau sunt prea puține (față de fenomenul real al corupției în România). Eu cred că fiecare dintre cetățenii acestei țări e dator să caute și să obțină un răspuns justificat la această întrebare. Pentru că de aceea trăiește într-o democrație și de aceea are drept de vot. Să nu uităm că toți acești „infractori” au fost aleși, au primit votul conjudețenilor lor, deși multe din faptele lor erau cunoscute din presă, iar unele, ajunse chiar în justiție. Am ales, nu întâmplător, acest exemplu, din multele care se pot căuta în societatea românească. Președinții de consilii județene, un fel de „dumnezei” ai județelor, sunt aleși de locuitorii județului și anume, după legea electorală în vigoare, mai ușor decât oricare alții. Fiind votat într-un singur tur, cu o majoritate simplă (cel mai bine clasat dintre toți candidații), președeintele se alege mai ușor decât primarul sau decât președintele țării și te întrebi de ce. Sistemul electoral este parcă anume conceput să facă loc „cui trebuie”, respectiv, reprezentanților partidelor mari, bine reprezentate în teritoriu și care pot obține, fără mare efort, un scor de minimum 20-25%, suficient cât să depășească o concurență mai săracă și mai slabă. Și iată că, ne arată statistica, fără un control serios la vot, se aleg, în cea mai mare funcție din județ, niște „ciurucuri”, niște hoți, o gloată de penali (încă neprinși) înainte de a-și prelua funcția. În al doilea rând (sau poate în primul rând), președinții de consiliu județean sunt germenii sau chiar protagoniștii speciei numite „baroni locali”, unul dintre fenomenele cele mai dăunătoare din România de azi. Ei pun mâna pe resurse (bani, investiții, finanțări europene, media), au tupeul de a le distribui discreționar și își creează adevărate canale de putere a căror influență merge până la centru și în justiție. Pentru faptele de care sunt acuzați și condamnați (ne aducem aminte, abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influență) nu-ți trebuie nici mare dibăcie, nici inteligență, sunt suficiente nesimțirea, lăcomia și credință că nu ți se poate întâmpla nimic, că vei fi protejat, că faci „ceea ce trebuie”. De altfel, „calitățile” baronilor sunt bine cunoscute și nu merită insistat. Am adus în discuție acest fenomen și pentru că se discută, din nou, despre o nouă lege electorală și despre modul cum vor fi aleși „președinții” județeni. E timpul ca vechile modele să nu mai fie acceptate (nici alegerea președintelui CJ de către consilierii județeni – cum se propune, nici alegerea dintr-un singur tur – cum este acum), căci s-au dovedit păguboase și au permis dezvoltarea acestui fenomen otrăvitor. Partidele însăși trebuie să se trezească și să accepte că nu le mai este folositor și că sistemul trebuie schimbat. Pe de altă parte, s-a probat prin votul ultimelor prezidențiale, că totul e posibil, că nu mai poți miza pe inerția sau pe absența votanților, pe mici „furăciuni”, că o creștere a prezenței la urne poate răsturna, în orice moment, balanța și poate strica socotelile. Nu va trece mult și vor fi alegeri pentru președintele CJ și în județul Cluj, unul în care „șefii” la acest nivel au trecut prin arest pentru fapte de corupție. Pe de altă parte, Clujul s-a dovedit a fi printre cele mai „revoluționare” la ultimele alegeri. Dincolo de orice parti-pris-uri, nimeni nu garantează că acest lucru nu s-ar putea repeta, cu un rezultat poate la fel de imprevizibil. Până acum, votantului român i-a cam „filat o lampă”, votând greșit. De curând, iată, „filează lampa” aleșilor. – See more at: http://www.monitorulcj.ro/opinii/44329-romaniei-ii-%E2%80%9Efileaza-o-lampa#sthash.Yk4RLljK.pqiVPxSF.dpuf
Articolul a apărut în cotidianul Monitorul de Cluj 24 februarie 2014

Feb 18

Razboi si pace

Posted on by

DSC_0149E inevitabil, în tulburarea evenimentelor, să nu faci asocierea între ce se întâmplă în aceste zile în lume cu romanul marelui clasic rus Lev Nikolaevici Tolstoi. Precum seducător este, în cheie literară, să-ți închipui cum ar fi scris Dostoievski (alt mare clasic rus) acest roman copleșitor. Dar necesar și obligatoriu este, în registru realist, să ne gândim cum va arăta cartea de geopolitică intitulată „Război și pace”, scrisă, în aceste vremuri, de „clasicul rus” Vladimir Putin și cine o va traduce corect în română.
Cât de preocupantă este pentru români posibilitatea declanșării unui război de amploare la granița țării? Cât de conștientizată a devenit această perspectivă în rândul oamenilor obișnuiți? Cât de justificată ar fi îngrijorarea unei țării aflată într-o poziție strategică cheie? Nu avem răspunsuri la aceste probleme, nu avem informații suficiente și nu avem decât prea puține interpretări atunci când acestea ar fi stringent necesare . În anii 90 când am intrat eu în presă chiar și cel mai neînsemnat ziar (atunci ziarele erau baza) avea o pagină, o rubrică (cel puțin) de internațional, de știri externe, ce făceau conexiunea cu o lume nici măcar atât de globalizată ca acum. Treptat, în mod paradoxal (sau chiar stupid), pe măsură ce România se (re)întorcea în lume după izolarea comunistă, aceste rubrici au devenit tot mai rare, mai superficiale și mai prost făcute, pentru ca, pe alocuri, să dispară cu totul, odată cu jurnaliștii care le susțineau, specialiști, cititori de agenții, analiști, comentatori. Culmea au atins-o televiziunile de știri (cea mai mare parte) prin opacitate și ignoranță în materie. Binențeles, sub același pretext străveziu, al lipsei interesului public, dar, cu siguranță, pentru a face loc jurnalismului tabloid (voit neimplicat politic) sau jurnalismului partizan (voit superimplicat politic), specii cărora le suntem prizonieri și acum. Ei bine, astăzi când avem nevoie de acești specialiști în „externe”când pagina de „Internațional” ar putea deveni zilnic prima pagină, e limpede că nu suntem pregătiți, că bâjbâim și orbecăim, privând publicul de cele mai importante informații și judecăți.
În materie de eveniment internațional major, presa românească, cu durere o spun, nu are capacitate de reacție (scuzabilă doar financiar), dar nici expertiză (impardonabilă profesional), astfel încât reacțiile sunt temporizate, vagi, neutre, banale sau, dimpotrivă, exagerate, tabloide, se așteaptă marile agenții și publicații să-și prezinte informațiile și pozițiile, iar analiștii stau pitiți în spatele comentatorilor străini. Tocmai asta e problema, deoarece, cu mici excepții, „citirea” unor evenimente majore, dramatice sau tragice fiecare o face pentru publicul său, pentru conducătorii săi și pentru interesele țării din care provine, peste toate regulile deontologice. Cum ar veni, fiecare „trage spuza pe turta lui”. Pe turta noastră cine trage spuza, cum lecturăm aceste fapte complicate, cum ne identificăm interesele și cum știm ce e bine și ce nu pentru noi? Am constatat pe viu că există în România comportamente extreme, pe bază de ignoranță: de la unii care izbucnesc în râs când aud de război, până la alții care nu doar se gândesc, ci se pregătesc să emigreze, dilema fiind unde. Adăugați la asta „glume social media” privind mobilizarea rezerviștilor și dezmințiri „contextuale” ale autorităților pentru a întregi un tablou al lipsei de responsabilitate și al ignoranței.
Eu nu sunt specialist în politică externă, dar pot crede, de exemplu, că Rusia dorește refacerea URSS și că are deja un front deschis (Ucraina) și alte trei laboratoare pregătite: Transnistria–Moldova, Estonia și Kazahstan și că ani buni de aici nu va da înapoi; de asemenea, văd că Statele Unite (cu iluzia menținerii statutului de unică putere mondială) stau cu avioanele încărcate și cu degetul pe trăgaci; mai cred că și Germania dorește și poate să-și crească ascendentul asupra Europei șamd; și mai văd o lungă listă de „victime geopolitice”, printre care și noi. Înainte de a dobândi acest „statut implacabil” și a vedea că nu putem face nimic, ar fi bine să fim măcar informați, să înțelegem, apoi mai vedem. Sunt momente în care atât conducătorii, cât și cetățenii și mijloacele de comunicare trebuie să fie la înălțime. Acesta este unul dintre cazuri.
Generațiile active de acum cunosc războiul din poveștile bunicilor, din cărțile de istorie și din filme. Nici să nu-l știe altfel. Dar tot istoria ne-a învățat (deși parcă știam) că „iarna nu-i ca vara” (hăhăhă) și tot ea ne-ar putea învăța că „războiul nu-i ca pacea” (Ghinion!). Să nu fim la fel de nepregătiți.

Articolul a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 februarie 2015DSC_0149

Feb 12

Redefinirea succesului în politică

Posted on by

DSC_0149E imposibil să nu te întrebi, privind la cortegiul „arestaților politici” din România, care va fi finalitatea, ce urmează și care vor fi consecințele. Unii s-au grăbit să „decreteze” deja un soi de decapitare a elitelor politice, să invoce „vidul de putere” creat și să prorocească disoluția sau șubrezirea statului. Alții, dimpotrivă, spun că nici pe sfert nu s-a atins curățenia și că ea trebuie să continue cu orice preț. Ca să înțelegem ceva eu cred că trebuie restabilite câteva lucruri esențiale despre clasa politică din România și despre conducătorii ei din ultimii 25 de ani. Primul este acela că faptele celor arestați acum sunt identice cu ale tuturor celorlalți, dacă ceva e diferit ține doar de „mărimea” și de metodele utilizate. Dincolo de procesele tranziției, corupția (în) politică a fost, în opinia mea, fenomenul dominant și cu cea mai mare influență asupra evoluției țării și a destinelor individuale ale locuitorilor ei. Trecerea de la comunism la democrație a creat mai multe tipologii comportamentale noi (atât de reușită, cât și de eșec), dintre care cele mai vizibile au fost cea a milionarului (de obicei) de carton și a politicianului nesătul, pus pe căpătuială, lipsit de scrupule. Al doilea este că justiția, ca o firească contrapondere, nu a funcționat niciodată complet în acești ani, ci cu „paranteze” și dispense, cele mai adesea politice, îngăduind și încurajând formarea unor modele politice și sociale bazate, în cea mai mare parte, pe corupție, trafic de influență, dorință de îmbogățire, false valori și repere greșite. Așadar, ce vedem acum nu este o surpriză (faptele erau toate cunoscute), ci o descătușare și un semn de normalitate care nu a funcționat până acum. Ceea ce este cel mai grav e că acele modele de reușită s-au perpetuat și au creat la rândul lor o „școală”, generând urmași identici, îndepărtând oamenii de altă condiție, deformând conștiința generațiilor noi și creând un circuit închis. Acest lucru (extrem de grav) i-a determinat pe mulți români să plece din țară și, pe și mai mulți, să stea deoparte, scârbiți de „mocirla” puterii. Dar și mai descurajant decât acest algoritm implacabil al puterii era lipsa oricărei perspective și a unor semnale de schimbare.
Și iată că „minunea” s-a produs, neanunțată de nimeni, necaptată de sondaje, scăpată consultanților politici, ignorată de analiști și specialiști în comunicare politică. Alegerea, la cel mai înalt nivel politic, a lui Klaus Iohannis din postura de outsider, de candidat dinafara sistemului central a constituit un asemenea semnal de schimbare, venit din exteriorul clasei politice (de la alegători), propunând deci, pe nepusă masă, un nou model politic de succes. De reținut că toate celelalte încercări de schimbare a paradigmei politice la acest nivel au eșuat: și modelul Emil Constantinescu, prin nefinalizare, și modelul Traian Băsescu, prin „resorbție” la matca originară.
Suntem, așadar, în fața unei provocări și a unei mari dileme: cum va sfârși acest val de curățire a rândurilor puterii. E posibil ca totul să sfârșească în vodevil, valul arestărilor să slăbească, spaimă de DNA să treacă și „aleșii” să revină încet și sigur la vechile obiceiuri și modele. Există însă și șansa unei schimbări de profunzime, o schimbare a modelului de succes în politica românească. Ar fi greșit să credem că aceasta stă doar în mâna procurorilor. Ea stă și în mâna justiției fără îndoială, care trebuie să-și continue treaba, fără interferențe. Stă și în mâna alegărilor, conștienți de forța votului și având acum și dovada. Stă și în mâna clasei politice însăși, care trebuie să se reseteze. În fond, dacă scara valorilor rămâne aceeași, dacă promovarea se va face identic, dacă se intră în politică doar pentru influență, bani și căpătuială, totul a fost degeaba. E necesar un declic în mintea politicianului român, vechi sau nou, (de frică, din pragmatism, din realism, din viziune sau din conștiință) care să-i redefinească modelul de succes în politică: pentru ce intră, cum poate să reușească, ce lasă în urmă. Altfel, ce șansă are și cum arată o țară, în proprii ochi și a unei lumi tot mai amenințătoare, condusă de niște chiori, cu ochiul doar la propria pungă?

Articolul a fost publicat în ziarul Monitorul de Cluj din 10 februarie 2014.