De când mi-am luat plăcerea și obligația de a scrie la ziar, încerc să-mi urmez firul, fără a da socoteală decât propriei conștiințe. Din când în când, mă apucă amintirile (nescrise într-o carte încă), bunuri foarte personale, ca ale oricărui om. Câteodată, au miez, capătă un sens anume și nu mai sunt doar ale mele, trebuie împărtășite. Amintirile mele de acum, întâmplător sau nu, sunt cu unguri. Deși sunt multe și diversele întâmplările ce-mi vin în minte, pot să privesc în ochi și cu inima deschisă orice maghiar. Binențeles, dacă și el poate să facă același gest ca mine. De aceea, nu înțeleg două lucruri: unul este UDMR, iar celălalt, Laszlo Tokes. Am spus cumva lucruri?
Primul prieten din viața mea, la vârsta primei copilării, deci a primelor amintiri, a fost „badea Gyuri”. Eu îi ziceam așa, pentru că, în graiul în care eu am învățat să rostesc cuvintele, „bade” însemna un bărbat în plină vârstă. El își zicea Gyuri bacs (eu nu înțelegeam ce înseamnă bacs – baci), și era „gornicul”, după spusele bunicii, pădurarul, de fapt, sau „vânătorul”, după mintea mea. Niciodată de atunci nu mi-am închipuit că un „vânător” ar putea să arate altfel: pălărie verde cu pană, tunică și pantaloni bufanți de aceeași culoare, cizme de piele cu turiac înalt și pușcă, fascinanta pușcă cu două țevi, ce stătea țeapănă-vertical pe umărul drept și nu cobora de acolo niciodată. Vreau să mai spun că toate acestea se întâmplau la casa bunicului, ce era morar și locuia înafara satului, între două păduri, pe firul unei ape, nimic altceva decât primul meu paradis. Iar „badea Gyuri”, ce făcea parte din el, nu uita niciodată să-mi aducă o bomboană, iar câteodată, cu permisiunea bunicii, să mă ia de mână și să-mi arate pădurea. Întâi intra în casă, se așeza pe laviță (cu pușca în spate), bea un pahar de țuică, își ștergea cu dosul palmei mustața retezată, râdea scurt și sacadat și zicea „no așe”. Apoi pleca. Casa bunicului are și ea o poveste fabuloasă, căci în 1940, când s-a împărțit Ardealul, granița trebuia să treacă prin mijlocul casei, de fapt, printre moară și casă, lipite una de alta. Fără glumă, căci, de obicei, frontiera urmează ca reper firul unei ape, iar apa era în acest caz chiar iazul morii. Astfel, teoretic, casa și o parte din grădină erau în România, moara și curtea erau în Ungaria, iar bunicul și bunica treceau zilnic, de câteva zeci de ori, fraudulos frontiera. Tot atunci, bunicul a fost deportat la muncă la „băile” de la Tatabanya, de unde, pur și simplu, s-a întors, la soție și la cei doi copii adolescenți, fără să spună nimic, fără să-l oprească cineva sau să îl caute după aceea. Mai târziu, tot prin bunicul, l-am cunoscut pe „Tudor Arghezi”. De fapt, eu i-am spus așa, după ce am ajuns la școală, lui „Geza bacs”, care era leit, după ce am văzut o poză într-un manual, unde poetul apărea în prisacă, cu o bască pe cap și cu ochelari. Geza bacs, ce locuia peste pădure, era meșterul absolut, trăia singur și știa să repare toate „drăciile” din lume, mai ales ceasul cu „loturi” și cuc al bunicului, ce se strica destul de des. Îmi amintesc că, printre altele, Geza bacs mi-a dat miere de albine, ceva atât de bun ce nu mâncasem nici până atunci, nici de atunci încoace.
Sar direct în liceu, unde am avut un bun coleg Attila, din Sărmășag, supranumit „Boloni”, deoarece semăna cu fotbalistul. S-a căsătorit cu e moldoveancă, s-a stabilit la Iași și m-a căutat răbdător în cartea de telefon din Cluj pentru a mă mustra că nu l-am invitat la întâlnirea de 20 ani. I-am promis că nu se va mai întâmpla. În facultatea politehnică, pe vremuri, îndrumătorul meu de an, un ungur (Petho) m-a salvat de la exmatriculare pentru că „furasem” câteva mere de la livada „Steluța” în timpul practicii studențești. Personal, el a pledat în Senat să nu fiu pedepsit (în fine, pentru ceva ce făceau toți studenții în practică) și mi l-a dat la telefon pe decantul facultății (Zirbo) să-i „explic”. În armată, am fost prieten foarte bun și am împărțit mâncarea cu Karoly din Miercurea Nirajului (Mureș), un băiat foarte simțit și cumsecade. Repartiția guvernamentală la absolvirea facultății am primit-o la Gheorgheni – Harghita, în inima secuimii. Am lucrat acolo aproape șase ani, câteodată singurul român într-un birou cu 20 de secui. Unii mi-au fost doar colegi, alții mi-au fost prieteni. După noiembrie 1987 (după mișcările muncitorești de acolo), am fost detașat șase luni la Steagul Roșu Brașov. Unul dintre directori, Kerekes pe numele lui, mi-a făcut o ofertă de nerefuzat: angajare la cunoscuta fabrică de autocamioane (suna fabulos, deoarece Brașovul ca ci Clujul era „oraș închis”) și apartament la cheie în oraș, pe Calea București. Declinând oferta, a trebuit să-l mint că dau la Facultatea de Drept din Cluj (de fapt, dădeam la Litere, dar nu m-ar fi crezut). Din Gheorgheni, m-am întors în Cluj în 1991, dar am plecat cu declarație, căci directorul, ungur și el, mi-a spus că nu mă lasă: ”Nu pleci acum, se va zice că te-au alungat secuii”, a zis el, după episodul martie 1990 din Tg. Mureș și alte incidente din secuime. Am semnat o declarație că nu m-a izgonit nimeni de acolo. M-a impresionat când, un coleg din Joseni, m-a dus la el acasă să-mi aleg cărți în franceză primite după revoluție ca „ajutoare”. Nu am scăpat până nu am ales circa 100 de cărți.
De atunci, la fiecare loc de muncă, a fost cel puțin un ungur și mai multe amintiri, dar nu mai e loc pentru ele.
Nu am nicio amintire cu UDMR, nici la putere, nici în opoziție. Știu tot mai puțin cine este Laszlo Tokes, cel care vorbește despre ținutul secuiesc ca despre o nouă Crimee.
