Oct 13

Spune-mi în ce investești…

Posted on by

DSC_0864
Când vine vorba despre investiții, îndeobște, primul gând duce spre diverse plasamente financiare, spre modul în care sunt folosite resursele, în general, privește modalitatea în care sunt utilizați banii. În modul cel mai propriu, vorbim despre investiții pe bursă, despre bani plasați în imobiliare sau în alte tipuri de afaceri. Nu de mult, când toate afacerile păreau nerentabile și nesigure, consultanții recomandau masiv ca oamenii să cumpere aur, cum se știe, investiția cea mai sigură, pentru vremuri de restriște, dar nu întotdeauna cu randamentul cel mai bun. De asemenea, investiții nu fac doar indivizii și firmele, ci fac și Primăriile, administrațiile județene sau Guvernul țării.
Nu doar experiența personală sau cea profesională, ci istoria în sine ne arată că investițiile nu sunt doar financiare, așa cum credem deseori, că există și alte capitaluri, cel puțin la fel de prețioase, ca banii. De-a lungul timpului, unele popoare au investit în arme și războaie, altele în drumuri și legi, altele în navigație etc.. Timpurile moderne au generat mize noi, de exemplu, investiția în energie și tehnologie, investiția în mișcare și sport sau în divertisment. Nu în ultimul rând, se investește în inteligență, ca bunul cel mai valoros, mobil, adaptabil și durabil. Investiția în oameni poate căpăta diverse forme, de la asigurarea unei instruiri complexe și de calitate, la instaurarea unor standarde ale nivelului de trai și până la asigurarea unei protecții sociale pentru categoriile sociale mai defavorizate.
În România ultimilor douăzeci și cinci de ani (cel puțin), folosirea greșită a resurselor a fost una dintre cele mai mari erori strategice și care a menținut țara noastră în rândul țărilor sărace într-o Europă a bunăstării. Totul a fost făcut greșit în acești ani (din ignoranță sau cu bună-știință), de la modul în care a fost privită și transformată economia și până la felul în care a fost tratat omul ca subiect psiho-social într-o societate aflată într-o interminabilă tranziție de la comunism la capitalism. Mai întâi, a fost prăduită, în toate formele posibile, avuția materială a țării, prin corupție, privatizare, faliment forțat, iresponsabilitate. Capitalul autohton (pentru investiții), ajuns în mâna unei oligarhii de sorginte mafiotă, a fost și insuficient și prost folosit, iar capitalul străin a intrat greu, cu rezerve, izolat, fără mare amploare. Așadar, în România acestor ani, au lipsit investițiile sănătoase, o dezvoltare după un plan, o construcție gândită și programată sau măcar schițată. Nu insist asupra cauzelor pentru că se cunosc. Însă toate acestea, ar fi devenit lipsite de însemnătate și nu ar fi produs efecte vizibile azi dacă „cineva” ar fi avut înțelepciunea și responsabilitatea să investească în oameni. Acesta a fost răul suprem și rădăcina tuturor anomaliilor de astăzi.
Însă această cumplită eroare a clasei conducătoare n-a fost nici recunoscută, nici asumată, nici îndreptată. Cele două mari sisteme, aflate în grija statului – sănătatea și educația, au fost tot timpul fiicele vitrege al bugetului, sacrificate mereu în favoarea altor și altor „priorități” politice. Nu ilustrez cu cifre pentru că e inutil, datele nu aduc nimic în plus față de ceea ce simt oamenii, în spitale și în școli etc.. N-a existat niciun punct de răscruce, nicio criză majoră, nici un pericol pentru sistem, deoarece societatea n-a produs sau cultivat germenii schimbării, iar conducătorii s-au folosit de acest lucru. Iar investiția în oamenii a fost cedată, complet și definitiv parcă, altcuiva. Cine investește azi în oameni și de ce?
Astăzi, în educație, cu adevărat investește familia, dar aceasta este un impuls natural, nu e meritul cuiva anume, toți părinții își iubesc copii și doresc binele lor. Dar grija părintească, pe cât de mare, pe atât de limitată uneori, nu ține loc nici de țară, nici de școală, nici de profesori și nici de condiții de învățământ. Fără o reformă profundă în sistem, creșterea și educarea copiilor va rămâne la mâna întâmplării și la punga părinților. În educație ar trebui să investească firmele, să-și identifice, selecteze și finanțeze viitorii colaboratori. În educație și formare trebuie să investească toți angajatorii (instituții publice și private), care pot stimula și încuraja instruirea și performanța în diverse forme și pot atrage tinerii valoroși. În educație trebuie să investească și partidele politice, producând emulație, devenind populari și atrăgători, încurajând un sistem meritocratic și în politică. În educație are datoria să investească timp, energie, idei, acțiune și societatea civilă, prin toți actorii ei instituționali și neinstituționali. Dar, atâta vreme cât consideră că învățământul este un atribut al său, statul trebuie să fie vectorul principal în însănătoșirea și îmbunătățirea sistemului, lucru pe care nu l-a făcut constant în acești ani.
Unii ar reduce discuția despre învățământ la cei 6% din PIB (care acum au ajuns abia pe la 4%, poate), dar cu toții știm că nu-i doar atât. Nu-i vorba doar despre salarii, despre săli de curs și dotări scumpe. Investiția în educație este una de una de suflet, de implicare, de respect și responsabilitate. Iar aceste valori nu se pot impune instantaneu, ridicând miza și plusând procente din PIB. Aceste valori se impun greu și direcția lor trebuie să vină și de sus în jos, nu mereu și mereu invers.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 6 octombrie 2015

Oct 02

Vârstele orașului

Posted on by

DSC_0856
Odată cu toamna, a început și cea „de-a doua școală” (a studenților), iar Clujul, pe nesimțite, își amestecă vârtos vârstele, interesele și trăirile. Ca în fiecare an, e o transformare însemnată, dar pe care noi, localnicii, din rutină, confort și superficialitate uneori, n-o mai percepem decât prin efectele ei negative și imediat vizibile: mai multe mașini, aglomerație umană cvasigeneralizată, prețuri mai mari, chirii și locuințe mai scumpe etc. Sunt o serie de date demografice și financiare care conturează un fenomen deja, asupra cărora n-o să insist, fiind de altfel bine-cunoscute: la o populație înregistrată de peste trei sute de mii de locuitori, se adaugă, în cifre relative, o sută de mii de studenți (și elevi), adică un sfert din totalul brut al locuitorilor, raport care influențează substanțial toate datele traiului în comun, de la „PIB-ul local”, venituri și locuri de muncă, până la indicatori de consum și frecvență de evenimente, ce se clasifică toate la capitolul efecte pozitive. Iar dacă acestea „nu se văd” imediat, cu siguranță „se simt”, pe termen mediu și lung. Bunăoară, zilele trecute am citit o statistică a salariului mediu la nivel național, unde Clujul se situează pe poziția a treia (practic, a doua), după București, pe locul următor fiind județul … Ilfov (de fapt, tot București). Explicația veniturilor mai mari din Cluj era dezvoltarea industriei IT, desigur reală, dar insuficientă și care nu oferă tabloul complet. Căci, pe de-o parte, firmele de IT au venit la Cluj tocmai pentru că au găsit aici o bază serioasă de recrutare și de selecție a forței de muncă, Clujul universitar oferind două centre importante de formare specialiști IT ( Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea Tehnică). Pe de altă parte, salariile sunt mai mari pentru că angajatorii au venituri care le permit asta și, în același timp, se plătește calificarea, este mai bine remunerat personalul instruit și specializat, la a cărui formare contribuie și școală. Cu alte cuvinte, ne place sau nu ne place, vrem-nu vrem, relativa bunăstarea a clujenilor (raportată, bineînțeles, doar la intern) are legătură cu școala, chiar prin mai multe fire. Însă nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, să credem că atât în învățământ, cât și în economie, lucrurile au atins desăvârșirea. Constatăm doar un lucru cert, că emulația universitară este principala sursă de venit a orașului nostru.
Dar nu la efectele lucrative am vrut să mă gândesc acum în primul rând, ci la cele de natură umană și spirituală. Căci nu e doar statistică scăderea mediei de vârstă a unui oraș, atunci când un sfert din populație are, mereu, între 18 și 25 de ani (să zicem) și când intră în fiecare an câte 10-15 mii de „oameni noi” și tineri, dintre care unii nu-l vor mai părăsi niciodată. E și puțină poezie aici, dar înseamnă și un anume ritm și puls al vieții, înseamnă intensitate și un plus de aspirație și motivație, înseamnă și un suflu mereu proaspăt de elan, dorință, emoție și sentimente, pe care nu le poate nimeni nega, nici ignora. E imposibil să nu vedem și întâlnim acești tineri, la fiecare pas pe care-l vom face în oraș. Vor fi, cu siguranță, în mall-uri (în curând, vor primi cadou unul nou, lângă Complexul Hașdeu), vor aglomera fast food-urile și donuteriile și vor ocupa, până la refuz, cluburile de noapte. Tot ei vor frecventa sălile de cinematograf și se vor abona la spectacolele Teatrului Național și ale Operei Române (sperăm că și repertoriul acestora ține cont de asta). Pot fi întâlniți, de asemenea, la nenumăratele evenimente muzicale și sportive, la tot felul de festivaluri etc. Nu în ultimul rând (e adevărat că nu toți), studenții vor popula sălile de lectură ale bibliotecilor și sălile de curs, pentru a-și dedica o parte a „vârstei de aur” studiului, lecturii, formării, carierei etc. Este într-adevăr pentru ei timpul și momentul tuturor încercărilor, al începuturilor, a experiențelor și al primelor roade, un amestec unic de rațiune și nechibzuință, de calcul și ignoranță, de seriozitate și „nebunie tinerească”. Experiențele trăite în această perioadă de grație, printre noi, alături de noi, sub ochii noștri, profunde și diverse, rămân de neșters pentru toată viața. E de netăgăduit că, dacă s-ar putea vorbi despre emoție și sentimente în termeni de cantitate, orașele universitare ar fi pe primul loc în orice top. E timpul cunoașterii de sine, al cunoașterii celuilalt și a celorlalți, cu un ultimul „pardon” îngăduit al vieții. Nu cunosc oameni care să nu aibă nostalgia studenției și nu cunosc eu pe cineva care să fi trecut prin Cluj și să nu-l regrete (or fi existând, totuși, mă gândesc).
În cele din urmă, importantă pentru noi toți nu e fiecare experiență în parte (acesta fiind un bun individual), ci rezultanta acestor energii comune și împrejurări favorabile, ce înseamnă ea, cum o gândim și o interpretăm și ce avem de făcut, fiecare dintre noi.
Generația lor nu are nimic și nu a pierdut nimic încă, generația matură are totul și a pierdut totul deja, fără să recunoască. „Bătrânii” ar vrea să fie mai buni, dar uneori nu pot și nici nu (mai) știu. Să-i lăsăm și să-i ajutăm pe ei să ne facă mai buni pe noi.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 septembrie 2015

Sep 09

Confuzia morală

Posted on by

DSC_0867
Arestarea nocturnă a primarului Sorin Oprescu mi-a provocat, de la bun început, un sentiment de confuzie. Mai întâi a fost lipsa de acuratețe a informațiilor primite, oficial și pe surse, și „răsucirea” lor pe parcursul zilei de duminică în ceea ce privește circumstanțele (dar asta poate fi doar o senzație subiectivă). Apoi a contat deruta stârnită la apariția cifrelor. DNA-ul ne „obișnuise” cumva cu valori grotești ale corupției (reale sau imaginare): Vanghelie – 90 milioane euro; Georgescu (ANI) – 75 milioane; Mazăre – 7 milioane; David – 500 mii etc. Și dintr-o dată apare „marele primar Oprescu” cu o plevușcă de 25 de mii de euro, direct din „Liga onoare”, o informație pe care nu știi cum s-o iei: o bătaie de joc la adresa anti-corupției, o ironie fină a DNA-ului, „epuizarea” stocului de bază al corupților sau că ar fi vorba de un dosar „aranjat” pentru alte soiuri de „lucrări” politico-juridice. Asta pe fondul în care avocata Alinei Bica, o reprezentantă la vârf a justiției române, se exprima, nu mai departe decât săptămâna trecută, cum că a primi suma de 17 mii de euro de la cineva (ca mită sau pentru trafic de influență etc.) ar fi irelevant din punct de vedere juridic, nu merită, e aproape firesc, e în ordinea lucrurilor, nu ar mai constitui infracțiune(!). Așadar, cu o sumă de 25 de mii de euro, asociată unui „pește” de mărimea lui Oprescu, riscai să te faci de rușine ca DNA, credeam eu. O confuzie și mai mare pornește de la faptul că primarul capitalei părea să fi ieșit din „cătarea” imediată a DNA, după mai multe reprize de zvonuri, bănuieli și iminente „arestări”, oricum, ieșit de pe lista (lungă) de „așteptători” la DNA și, în orice caz, din prim-planul atenției publice. Mai mult de atât, Sorin Oprescu, dincolo de învelișul autoprotector de miștocăreală plus rațiune, părea omul tuturor protecțiilor posibile: era (și a fost) ocrotitul băieților deștepți din servicii (ca fiu de general de Securitate și alte conexiuni), era și este omul PSD-ului (cu tot „dansul public” al independenței sale), și era (încă) preferatul bucureștenilor, cu șanse mari pentru un al treilea mandat.
Dar confuzia principală nu vine din circumstanțe, ci din lăuntrul acestor oameni și din deciziilor lor. Cred, dar nu cred, sunt convins, că în sinea fiecărui înalt demnitar din România și a fiecărui primar se dă, din prima secundă a ocupării funcției, o crâncenă bătălie între datorie și pasiune (ca-n tragedia greacă). Câteva precizări: primarii, spre deosebire de alți demnitari, sunt foarte aproape (cei mai aproape) de bani (Oprescu și-i punea sub pernă, să nu fie departe nici de cap, nici de inimă); apoi, încercarea aceasta este valabilă pentru toții primarii (și demnitarii) din România, fără excepție; în fine, pentru această apăsătoare dilemă etern umană, realitatea românească a născocit mai multe „soluții”. Nu e ca-n tragedia greacă, unde nu există „ieșire”, toate deciziile posibile fiind complet și definitiv greșite, e ca-n „tragedia românească”, unde nicio soluție nu e greșită, iar cele bune sunt mai multe, dacă nu chiar toate. Recunosc, de aici nu mă mai descurc!
Dar să revenim la lupta dintre datorie și pasiune. Pentru un primar, datorie ar însemna să-și respecte promisiunile și obligațiile curente față de urbe, să identifice și să urmărească interesul public al concetățenilor, să cheltuiască cu măsură banul public, să nu urmărească propriul interes sau cel de partid, să servească valorilor tradiției și ale democrației, să respecte legea și să sporească încrederea oamenilor în puterea ei etc.. Dar cu cine au de luptat acești „soldăței” ai datoriei, puțini numeric, anemici, prost echipați și ridicoli? Ei bine, cu titanii puterii nemărginite, cei care vizează că sunt zei intangibili în panteonul imaginar, cu caracatița banilor, care devine instantaneu o a doua și singura natură posibilă, cu cavalerii vanității, smintiți ca cap după prima „luptă” cu propriile limite, cu „meșterii” absoluți ai amorului, cei în fața cărora nimeni nu-i făcut să reziste. Am învățat și simțim asta în fiecare zi, pe pielea noastră, în tot ceea ce ne înconjoară: în înfruntarea dintre datorie și pasiune, învingătoare, de fiecare dată, este pasiunea, pentru putere, pentru bani, pentru femei, dar de cele mai multe ori, pentru toate trei odată. Iar cu cât mai înalt este nivelul, cu atât mai slabe sunt „puterile” datoriei, iar acolo sus de tot, acestea nici nu mai există, deoarece par complet inutile.
În aceste condiții nu mai rămâne decât să transformi nefirescul în firesc, să faci ca strâmbul să pară drept, micul să pară mare, slabul să pară gras sau invers. Așa și cu primarii, s-au învățat să ia (mită), încât li s-ar părea nefiresc să n-o facă. Cu acest lucru s-au obișnuit și cei care dau și lor li s-ar părea nefiresc să nu mai dea (șpagă). Mai mult de atât, în condițiile în care fenomenul este cvasi-generalizat, și cetățenii s-au obișnuit cu această realitate, nu se mai miră, nu se indignează, nu protestează. Și-atunci mai că te-apucă părerea de rău să vezi cum „îl saltă”, dintre toți, pe unul „dăștept”, simpatic și „de-al nostru”, precum Oprescu. Îți vine să întrebi ce le-a venit și de ce se opresc(u) aici și nu merg mai departe.
România are nevoie de oameni ai datoriei, căci cei ai pasiunii toți, buluc, sunt de partea ei, dar nu-s de nicio haznă!
Articolul a fost publicat și de cotodianul Monitorul de Cluj din 8 septembrie 2015

Aug 27

Ieșirea din timp

Posted on by

DSC_0165
Întors dintr-o nu foarte lungă vacanță și deconectat (pe durata ei) de la toate problemele cotidiene, am crezut, în prima zi de la întoarcerea în România, că voi scrie tocmai despre această experiență (relativ scurtă, dar intensă), nu atât un jurnal clasic de călătorie (cum se mai face), cât un breviar de idei, impresii, comparații, sugestii etc. de natură „turistico-politico-filosofică” ce ar fi putut, gândeam eu, să intereseze, pe de-o parte, beneficiarii, iar pe de alta, organizatorii actului de turism și, de ce nu, responsabilii domeniului, într-un moment de vârf al sezonului estival. Jurnalistic vorbind, abordarea mi se părea în regulă. Nu mi-au trebuit decât câteva zile să renunț la această (nefericită) idee și chiar din mai multe motive. În scurt timp de la întoarcere, „m-am sucit”, m-am trezit cu picioarele pe pământ și mi s-a părut nepotrivit și indecent să vorbesc despre ce am văzut, ce am înțeles și ce mi-a plăcut (sau nu) în locurile (nu puține) pe care tocmai le vizitasem din Europa. Degrabă mi-am dat seama, chiar dacă vorbesc despre „acasă”, că România este o altă lume, din multe puncte de vedere, iar a vorbi despre asta este mai ales motiv de tristețe, nu de interes sau de reflecție activă. Nu m-apuc de plâns, nu intru în multe detalii, probabil această senzație, chiar banală, o simte fiecare român la întoarcerea în țară, de pildă, când vorbim despre mobilitate, despre posibilitatea de a te mișca dintr-un loc în altul. Senzația pe care o ai aici, în condițiile în care timpul și banii îți sunt măsurate, este aceea de „prizonier”, de om pus la grea încercare, de individ care a greșit ceva și este pus să pătimească pentru asta. Cu ce am greșit noi că nu avem drumuri, autostrăzi și respect pentru interesul, timpul și răbdarea celuilalt? Prin aceea că am fost prea îngăduitori sau proști, că n-am făcut alegerile corecte sau prin aceea că n-am plecat!
Se ridică apoi o altă barieră, cea legată (nu mă feresc s-o spun) de invidie, pizmă sau indiferență. Orice vei spune, nu va părea un gând, o impresie, un punct de vedere (real sau nereal) asupra unui lucru, ci o exhibare, o chestie ostentativă, un motiv prost mascat de fală și mândrie. De obicei, în asemenea situații, prietenii și cunoscuții „se fac că plouă”, iar ceilalți își văd de ale lor, cu nostalgie, resemnare sau distanță, după caz. „Dușmanii” însă se vor gândi la ce-i mai rău: încă unul (jurnalist) care s-a „pricopsit”, de unde are bani, cine este „sponsorul” etc. Socotesc că este totuși un aspect, la urma urmei, neesențial, că face parte din „rețeta socială” pe care toți o preparăm și din societatea din care cu toții facem parte. Mai adaug că a-ți petrece o vacanță în străinătate, în condiții rezonabile și într-un context familial favorabil, „stă în puterile” unui om din România, fără eforturi supraomenești sau fără sacrificii insurmontabile. Doar că, pentru orice călătorie, întotdeauna o incursiune în necunoscut, îți trebuie îndrăzneală, curaj și rațiune, dar și, recunosc, un dram de nebunie.
Și pentru aceste rațiuni e mai bine să-ți păstrezi experiența, oricare ar fi ea, pentru tine.
Însă motivul principal pentru care am renunțat la impulsul inițial ține de altceva, este legat de impresia de neschimbare, de neclintire și de faptul că ceea ce spui poate părea de pe altă planetă, eventual, poveștile unui extraterestru. Am plecat cu mare greutate în această vacanță, prins strâns în mai multe obligații cotidiene, dar mai ales în sarcinile imperative dictate de implementarea unui proiect european, o activitate, se știe, cronofagă, solicitantă, stresantă și care, de la un moment dat, te epuizează. Mi-am propus să mă deconectez complet, pe cât se poate, de toate problemele curente și, în cea mai mare parte, am reușit. N-am știut și n-am vrut să știu ce se întâmplă în țară, n-am fost curios dacă a „picat” sau s-a „ridicat” cineva. În firavul răgaz de timp pe care l-am acordat totuși acestor lucruri (în interes strict profesional), am privit sporadic la posturile TV italiene de știri, în special, atât cât a-mi da seama cât de provinciali suntem, cât de puțini ancorați în problemele lumii globale și cât ne place „mocirla călduță” în care ne scăldăm zilnic și din care nu știm, nu putem sau nu vrem să ieșim. Ei bine, neplăcută surpriză, când m-am întors, am regăsit România, orașul, slujba etc. fix, da fix în același loc. Bun, dar n-avea ce să se schimbe în nici două săptămâni! De acord, n-avea ce să se schimbe radical, dar ceva se putea întâmpla, iar acel ceva să fie diferit de ce era înainte. Dar n-a fost și am constatat că nici nu putea să fie, cred, nici după o lună, șase luni sau un an. Am realizat brusc că „proiectul” așteaptă neschimbat, iar eu nu am găsit și nu găsesc soluție rezonabilă și oportună. Chiar eu m-am trezit același, obosit din nou, fără chef. Iar Clujul era la fel de întors pe dos și România rămasă înțepenită tot între minciunile sfruntate ale lui premierului Ponta și absențele cvasi-tăcute ale președintelui Iohannis.
Am decis așadar că nu e nimic de zis – ar fi inutil, că vacanța a fost o ieșire din timp (în parte, chiar asta și este). Mă bucur pentru ea și așa vreau să rămână. Pe de altă parte, doresc tuturor asemenea „ieșiri”. Ba mai mult, doresc o ieșire comună din timp. Dacă este posibilă.
Acest articol a apărut în cotidianul Monitorul de Cluj din 25 august 2015

Jul 31

Din „cotlonul” englezesc, pe „coclaul” franțuzesc

Posted on by

DSC_0165
Mi-am făcut un obicei (și vreau să-l păstrez) din a nu lăsa să treacă luna iulie fără a scrie măcar un rând despre două competiții sportive cu titlu de „regaluri” și mai mult decât atât. Din punctul meu de vedere, Wimbledon-ul englezesc și „Le Tour de France” fac parte din categoria evenimentelor de inspirație culturală, trecând, demult și în moduri diferite, granița ce desparte adrenalina competiției sportive propriu-zise de desfătarea oferită de actul cultural în sine. Obligatoriu, Wimbledon înseamnă tradiție și reguli, conservatorism și eleganță, excepționalism și ștaif, valori suprapuse, manifestate englezește, pe verticală. De partea „turului”, stă, de asemenea, tradiția, nesfârșitul, itinerariul (cu istoria) fără cap și fără coadă, în formula alăturării, a adăugirii unui traseu, lanț de imagini, ca-ntr-un album al frumuseții naturale îngemănate cu lucrarea unui gigant maestru francez, arhitect și artist fără seamăn. Dincolo de asta, e competiția sportivă ce atrage ca un magnet sute de mii de spectatori, înșirați în tribunele „All England Club” sau pe traseul cățărărilor din Alpi sau Pirinei, și miliarde de telespectatori, ce trăiesc, prin „surogatul” micului ecran, ca și cum ar fi acolo, cu privilegiul omniprezenței, al detaliului infinitezimal și al replay-ului.
Anul acesta, ca bonus, iulie ne-a oferit un interludiu fotbalistic prin „Copa America”, din care eu am rămas cu două amintiri. Întâi de toate, competiția „nebuniei fotbalistice” sud-americane a fost câștigată, în premieră, de către Chile, în care (nu mă pot stăpâni să nu spun) au jucat doi titulari juventini (Arturo Vidal și Mauricio Isla), o echipă bună, dar bine susținută atât de către public, cât și de către arbitri. Restul l-au făcut din teren, cu destulă convingere și strălucire, Claudio Bravo, Gary Medel, Jorge Valdivia, Alexis Sanchez și celelalte vedete chiliene care au depășit și mai mari staruri ale palidei Brazilii sau nenorocoasei Argentine. A doua pildă a fost oferită de către Lionel Messi, care a arătat că familia „adoptivă” (Barcelona) face mai mult decât familia „naturală” (Argentina), iar pus sub presiune, copilul „de suflet” a amenințat că abandonează casa familiei de naștere. Sper ca să nu fie decât o vremelnică dispută între părinți și copii, iar Argentina lui Messi să apuce să ia un trofeu cu el în teren.
Întorcându-mă la Wimbledon 2015, ediția care a dat „hong”, din nou, „federaliștilor” (vorba maestrului Radu Cosașu), printre care mă număr, a stat sub semnul unei (plăcute) dileme „federeriene”: Roger a mai jucat o finală la Wimbledon sau Federer a pierdut încă o finală la Wimbledon. Chiar dacă vor spumega răutăcioșii, când vine vorba despre tenis și despre omul „născut” în dreptunghiul magic, orice comparații și argumente sunt de prisos. Nu simți nevoia de a spune ceva nici dacă Federer l-ar fi învins pe Djokovici în finala din acest an, nici dacă a pierdut finala, după o semifinală genială câștigată cu Andy Murray. Îmi place însă să-mi amintesc (ceva uman) ce-a spus Roger Federer în urmă cu câțiva ani, că va mai juca tenis până când fetele sale (gemene) vor înțelege ce face el pe teren. Îmi place să cred că va mai juca (o pun de la mine) până când băieții lui (tot gemeni) vor înțelege ce a însemnat el pe terenul de tenis. Nu spun și nu cred că Federer nu vrea să câștige cel de-al nouăsprezecilea titlu de Grand Slam (bătându-și propriul record), dar nu cred că joacă mai ales pentru asta. Vom înțelege asta atunci când totuși se va retrage și când vom vedea ce lipsește. Până atunci, jocul supraviețuiește prin Nole Djokovici, care, în momentul maximei sincerități de după finala din acest an, a spus că nu ar fi atins niciodată nivelul de tenis pe care îl joacă acum dacă nu ar fi existat Federer. De cealaltă parte a paradigmei e, din păcate, Rafael Nadal, luptătorul, mercenarul, „pușcașul marin”, pentru care, în acest an, se pare, „unchii și mătușile” au încurcat brațele, articulațiile, loviturile și substanțele și a ieșit repede din cărți.
Pentru mine, ”Turul Franței” din acest an (atât cât l-am putut urmări printre proiecte), dincolo de splendorile imagistice, rămâne unul cu „miros urât”. Dar, o spun că toată jena, mirosul nu e cel „nobil”, de transpirație de cățărare „haut categorie”, ci e putoare de urină aruncată, la propriu, în capul și pe fața lui Chris Froome, câștigătorul net al acestei ediții. Aruncatul cu „pișat”, semn inconfundabil al dopajului în sport, e unic în istoria ciclismului și a turului, desi au fost prinși cu dopaj, printre alții, legenda franceză Richard Virenque, neamțul Ian Ulrich, „piratul” italian Marco Pantani, „împăratul turului” Lance Armstrong, „il pistolero” spaniol Alberto Contador și mulți alții, aproape toți marii. Cu toate astea, niciunul n-a avut soarta lui Froome, sportiv încă nedepistat pozitiv de un control antidoping. Înțelegem doar că e un semn de premoniție a publicului și o chestiune de timp până la confirmare.
Ce e trist e că nicio interpretare a gestului nu e favorabilă nimănui, e un semn absolut de maculare. Prin agresivitate, trivialitate și urâciune, el descalifică publicul sportului, indiferent de adevăr, de așteptările și convingerile spectatorilor. Prin semnificație, el descalifică întrecerea sportivă, pe competitori și organizatori deopotrivă. În aceste condiții, cu greu mai putem vorbi despre altceva.
Acest articol a fost publicat și în ziarul Monitorul de Cluj din 28 iulie 2015

Jul 23

Puterea smintește

Posted on by

DSC_0174
Cer, din capul locului, iertare acelei minorități, căci, fără îndoială, despre o minoritate este vorba, care va înțelege perfect și va accepta aserțiunea din titlu, recunosc, una dură și fără menajamente. Prin contrast, nu pot avea aceeași atitudine față de destinatarii direcți ai acestui articol, deopotrivă, victime ale acestui fapt social, dar și protagoniști și eroi negativi. Ei nu vor înțelege și, mai ales, nu vor accepta ideile vehiculate aici pentru că le sunt inconvenabile.
În ciuda a ceea ce s-ar putea crede, despre putere nu e vorba doar în context politic, deși, trebuie să recunoaștem, în politică e mai vizibil totul, ea este „arta dobândirii puterii”, exemplele sunt elocvente, iar consecințele se distribuie pe suprafețe mari și asupra multor oameni. Privind cu sinceritate lucrurile însă, forme deviate de manifestare ale puterii găsim în fiecare celulă socială, iar formele și efectele nu sunt diferite decât prin amploare. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să găsim „victime” ale puterii, le putem întâlni la tot pasul. Mecanismul de „smintire” e, fără dubii, unul psihologic, o formă de deviație comportamentală care frizează patologicul și nu-mi permit să intru în detalii tehnice, nefiind de specialitate și nerevendicând competențe de acest gen. În aceeași măsură însă, „sminteala de putere” e un fenomen social, aș spune mai ales social, ce pervertește, convertește, cucerește și domină comportamentul social al individului subiect. Iar dacă nu încercăm să intrăm în mintea omului (lăsându-i pe specialiști să facă asta), nu înseamnă că nu putem totuși observa formele de manifestare ale celor cărora puterea le ia mințile și le sucește capul. Un portret robot al „smintitului de putere”, realizat pe baza observației sociale, la îndemâna oricui, e destul de simplu de făcut. Căci odată cu prima „funcție”, de pildă (dar poate fi orice altceva, o avansare, un premiu, un rezultat surpriză, o „cucerire” etc.), se produce primul declic, o răsturnare a întregului sistem meritocratic în care a crezut și pe care l-a respectat. Dintr-o dată, pentru el, lumea se vede altfel, „întâmplările” nu sunt simple accidente, iar norocul este doar pentru proști. ”Smintitul”, trebuie s-o spunem, s-ar putea să fie de condiție modestă și, pe fond, chiar de bună-credință, începe să creadă cu totul altceva despre sine și despre cei din jur, „simțind”, de obicei, fără legătură cu realitatea, că tot ce se întâmplă bun i se cuvine. Apoi va începe să se îmbrace altfel și să salute altfel, cu o altă intonație și cu „substrat”. Mai apoi, va începe să-și ignore foștii prieteni, care-i amintesc de „vechea sa lumea”, și să-și facă cunoștințe noi, care să-i confere „onorabilitate” și echilibru pentru noile lui pretenții. La scară mai mare, deviațiile sunt uriașe și provoacă contradicții și stridențe jenante. Ele țin de poziția socială, de recunoaștere, de locuință costisitoare, mașini fițoase, anturaj, concedii, lux și comportament simulat, dar pot afecta până și vorbirea și mai ales gândirea. Iar dacă totul se întâmplă la un anumit nivel, suficient de înalt, subiectul intră într-o lume paralelă, în care contactul viu cu realitatea lipsește cu desăvârșire sau este pur întâmplător. Să încercăm atunci să ne gândim ce înseamnă ca un asemenea individ să ajungă în poziția să ia decizii importante pentru lume sau pentru țară. Nu-i un secret că, în general, o asemenea „faună” de intruși ai puterii ajung cel mai adesea în funcții de decizie, devin prizonierii propriei situații și se transformă în simple marionete manipulabile, în general, pentru că nu pot mai mult și, în special, pentru a nu-și pierde condiția privilegiată.
S-a vorbit mult în ultima vreme despre eșecul lui Victor Ponta, din poziția de politician tânăr, reprezentant al unei generații noi de oameni politici, despre ascensiunea sa fulminantă, despre succesul notabil, până la un loc, și iminenta prăbușire al cărui protagonist este. Îndreptățit, din postura omului de bun simț, ne întrebăm ce-a avut Ponta special de a ajuns atât de repede și atât de sus (aproape de vârful ierarhiei) și ce-i lipsește acum de nu se poate salva. Nimic nu explică mai bine situația lui decât smintirea pe care exercițiul politic și succesul i le-a produs. Căci dintr-un tânăr adolescent cu probleme de statut și adaptare socială, el intră, fulminant, pe un traseu excepțional (în trena unui fost prim-ministru) din care nu-l mai pot opri decât mitomania, lăcomia, excesul de încredere, prostia și abandonul „tovarășilor de drum”, care l-au susținut pe diverse căi și pentru diverse interese. În caz particular, când „împricinatul”, „smintitul”, „protejatul” o ia razna, nimeni nu-l mai ține „în brațe”, este abandonat. Dar, în general, cel „îmbătat” de putere și plin de sine o încurcă singur, fiind imposibil să nu intre în contradicție cu sine, cu ceilalți și cu propria impostură.
Am pomenit de Victor Ponta aproape întâmplător (exemplele sunt nenumărate), deoarece, în situația de față, nu este un caz special decât prin funcție. El este doar lipsa excepției care nu întărește regula. Dar cât de dramatică, de tristă și de îngrijorătoare. Nu pentru el, nu pentru partidul adus în derivă, ci pentru (noi) toți cei care l-am ales la un moment dat. Și nu de altceva decât pentru a scăpa de un alt „smintit” al puterii. Și tot așa.
Cred că nu degeaba spunea Winston Churchill că puterea trebuie dată celor care nu și-o doresc. Poate doar pe aceea să nu-i smintească.
Acest articol a fost publicat și în Monitorul de Cluj din 21 iulie 2015

Jul 16

Tragedia greacă

Posted on by

DSC_0174
Motto: „Tragedia greacă este cea mai profundă manifestare a geniului elen” (F. Nietzsche)
Continuă, cu răsturnări de situație și suspans, „epopeea” crizei grecești, deși genul (literar) care se potrivește mai bine situației ar fi „tragedia greacă”. Recunosc că e seducător (nu și indicat) să cauți acum (și să și găsești) cauze și explicații culturale pentru o situație (economică, politică, socială) contemporană care este, într-adevăr, nu doar incertă, ci și fără ieșire. Pe de altă parte, e greu sau chiar imposibil să convingi cu astfel de argumente teoretice (fie ele literare, culturale, filosofice) când de partea cealaltă se află o armată de contabili (unii dintre ei chiar nemți), înarmați cu niște cifre ce i-ar intimida și pe Sofocle, Euripide și Eschil, părinți fondatori ai tragediei grecești. Totuși, ar spune din nou morbul cultural, sunt prea multe lucruri care se potrivesc, de ce li se întâmplă doar grecilor asta și încă de mai multe ori, trebuie să fie mâna destinului sau a zeilor, un fel de lucrare în viu a măreței invenții dramatice grecești de acum peste 2500 de ani. „Tragedia greacă”, ca și concept, nu e doar o moștenire literară, ci și (descoperirea și) consacrarea unui filon adânc al ființei umane, iar dacă ne luăm după Nietzsche, „este cea mai profundă manifestare a geniului elen”. Iar Nietzsche, până să ajungă la acest superlativ, chiar avea de unde alege. Așadar, nu mă pot abține să nu rețin, în rezumat, că în „tragedia greacă” eroul este pus (ca urmare a fatalității sau a greșelilor sale) în fața unei situații imposibile în care trebuie să aleagă, însă oricare dintre opțiuni este greșită, iar finalul este unul rău. Seamănă, nu?
Mărturisesc că nu motive culturale au stat la rezerva mea în a scrie, în această pagină, despre interminabila, grava și indecisa criză grecească. N-am scris pentru că este un subiect greu și nu doar pentru mine, ci pentru mulți alții, dacă nu chiar pentru toți. Mereu am fost nedumerit de ceva, am oscilat de-o parte și de alta, căutând argumente, dar, chiar în prezența opțiunii clare, lipsea un impuls hotărâtor. Datoria Greciei și lipsa unui plan de redresare pare, de o vreme încoace, o problemă insolubilă pentru politicieni, de toate felurile și mărimile, pentru cei greci și pentru negreci, pentru cei din UE și pentru cei dinafara Uniunii. Nici măcar cei chemați a le rezolva pe toate, adică ei, politicienii, n-au găsit leac, chiar dacă instrumentul lor de lucru este compromisul, având, ce-i drept, ținta principală interesul propriu. Deci, s-au deschis negocieri, s-au avansat planuri, s-au dat termene, s-au făcut șantaje, s-a organizat referendum, fără nici un rezultat. Bun, vor spune unii, nu s-a găsit soluția bună, deoarece ea nu există într-o tragedie greacă. Nici economiștii nu stau mai bine, chiar și atunci când judecata lor nu este alterată de politicieni. Întrebarea esențială este dacă Grecia poate fi salvată de la colapsul economico-fianciar prin măsuri de austeritate, așa cum vrea Germania, principala forță europeană și negociatorul forte al UE. Cei mai mulți spun că nu, că acceptarea planului „troicăi” (UE, FMI, BCE) va crea o și mai mare dependență a Greciei, dar nu va rezolva problema de fond, stoparea declinului, echilibrul fiscal, relaxare și relansare economică. N-au găsit soluția acceptării planului european, dar nici soluția ieșirii din zona euro și a „baterii” unei monede proprii, decizie care, spun tot specialiștii, ar șubrezi și mai mult economia greacă, ea însăși slabă, eterogenă, (uni)direcționată, dependentă. N-au găsit soluția bună, pentru că nu există… în tragedia greacă.
Nici outsiderii (mă refer aici la SUA, cel puțin, dar mai ales la grupul BRICS) n-au făcut pași importanți și decisivi în identificarea unui plan fezabil și acceptabil, deși sunt convins, au încercat și sunt conștienți că ar fi o mare lovitură să vină să salveze Grecia de sub nasul Europei, din poziția de „ceilalți”, de „neafiliați”. BRICS (grup ce se compune din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), având potențial uman și financiar imens, ar vrea să facă acest pas (prin Rusia, mai ales), dar cred că le lipsește dibăcia, suplețea, experiența și nu-și pot ascunde pofta unui ascendent și dorință de revanșă. N-au găsit nici ei soluția, pentru că nu există … într-o tragedie greacă.
Nici presa nu stă mai bine. Nu a fost publicație și nu a fost „analist” să nu scrie despre acest subiect, să nu pronunțe, să nu facă prognoze și să nu dea soluții. Cam toate până aici au fost greșite, în sensul că nu s-au împlinit, s-au dat multe explicații eronate, evenimentele au fost redate în cheie nepotrivită, a „curs” multă cerneală și imagine degeaba. Pare că ne întoarcem la punctul inițial, deși nu este așa, iar problemele sunt tot mai grave și tot mai aproape de un deznodământ. E limpede însă că nu mass-media trebuia să găsească o soluție bună, nici nu a găsit-o, pentru că n-avea ce să găsească.
Ar mai rămâne, pentru situația dată, ca literații să vină să salveze Grecia. Rezolvarea 1 ar fi să schimbe esența „tragediei grecești” și să-i facă un sfârșit bun, ceea ce pare o sfidare la adresa speciei dramatice. Rezolvarea a doua ar fi să transforme, după bunul lor plac, realitatea în ficțiune. Sună frumos, arată bine, e plăcut, dar inutil.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul cotidianului Monitorul de Cluj din 14 iulie 2015

Jul 10

Urmează bursa, peron partea dreaptă!

Posted on by

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Subliniam într-un articol anterior că se pregătește un nou boom imobiliar și am putut observa că știrile despre prețurile terenurilor și locuințelor s-au îndesat și că piața se activează accelerat. Pot spune însă că nu există nicăieri informații deținute de un singur om sau de un grup și că nu se poate vorbi aici despre mari „secrete”. Chestiunea se pune în alți termeni, respectiv, cine vorbește despre o anume informație, când o face și de ce. Părțile interesate (vânzători, cumpărători) o vor face într-un anume fel, intermediarii (băncile, agențiile imobiliare) în alt fel, iar presa o va face, de obicei, atunci când află, observă, primește sau descoperă o informație de interes pentru public. Așa este chiar firesc. Nu-mi face nicio plăcere să constat că prețul locuințelor crește, câtăvreme n-am imobile de vândut, ba aș zice că dimpotrivă. În același timp e lipsit de sens ca cineva încerce să țină prețul pe loc până își va cumpăra o casă, de exemplu.
În opinia mea, nu doar piața imobiliară va crește în următorii ani, ci și piața de capital, bursa, tranzacțiile cu acțiuni, derivate și obligațiuni. Sigur este o afirmație mai riscantă, căci vorbim de o piață mult diferită, atât ca structură și emitenți, cât și ca nevoi, dinamică, participanți, interese, capital de lucru și de încredere, iar motivele și resorturile nu sunt chiar atât de evidente și vizibile. În privința bursei românești nu vei înțelege niciodată nimic dacă nu ai prins în piață cel puțin una din crizele pe care mica, fragila și zbuciumata noastră bursa le-a traversat în cei douăzeci de ani de la (re)înființare. Abia atunci vei avea o părere măcar despre ce înseamnă „sentiment de piață”, emoție, prăbușire, disperare, crash, gap, senzație de implacabil. Dar numai cine n-a „jucat” niciodată pe bursă nu știe cum e să câștigi 3%, 5%, 10%, 50% sau chiar ….100% dintr-o singură tranzacție, într-o zi, într-o oră…. atunci când băncile dădeau 5% dobândă pe an, de exemplu, sau mai puțin. Iar acum dau 1% și sub 1% dobândă la depozit.
Am fost pe bursă, în poziția activă de intermediar, vreo 5 ani (2004 -2009) și anume cei mai frumoși și mai nebuni ani pentru piața românească de capital. Am văzut oameni care n-au înțeles niciodată ce este piața de capital, dar au investit bani serioși, investitori care au auzit pentru prima dată la Știrile PRO TV despre bursă și au „băgat bani” la greu, am văzut distinși domni care au adus în „pungă de un leu” sute de milioane pentru a câștiga pe bursă, întrebând când trebuie să vină (după câte zile) să ia banii. A fost și o bună școală (pentru unii), o „epocă romantică” (pentru alții), un eșec major pentru politicienii care ar fi trebuit să asigure condiții juste de dezvoltare și pentru administratorii bursei, care s-au complăcut să facă „baie în copaie” când ar fi avut ocazia să aibă „ieșire la mare”. Acele vremuri au apus, ocazia s-a risipit, iar bursa românească, după crahul din 2007-2008, a rămas tot mică, amărâtă și nebăgată în seamă, de mare „interes” doar pentru „rechinii economiei românești” și speculatorii care nu încetează să se omoare între ei sau, cel mai adesea, să-i „omoare” pe ageamii. Din păcate, asemenea specimene nu vor dispărea niciodată din piețe, din fericire, așa cum nici binele nu e veșnic, nici răul nu e nemuritor.
În ciuda a ce pare acum a fi bursa românească, eu cred (anticipez) că va-ntâmpla un fenomen similar celui din 2004: creșterea economică va produce bani, pe care băncile nu-i vor capitaliza din cauza dobânzilor scăzute; randamentele la alte instrumente financiare vor fi la fel de mici sau riscante (Forex); ofertele din partea firmelor de brokeraj vor fi tot mai prezente și mai convingătoare în lipsa unor alternative investiționale serioase; încrederea investitorilor (și a celor „vechi”, dar mai ales a unei noi generații cu excedent de bani) va crește în condițiile unei bune informări și a unei prese corecte. În plus, poți fi propriul consultant financiar și poți tranzacționa în nume propriu de la acasă.
O revigorare a bursei românești este posibilă și obligatorie, pentru că, vorbind despre stâlpii democrației, așa cum nu există politică fără alegeri, tot așa nu poate exista economie de piață fără bursă. Piața de capital și de tranzacționare de acțiuni la vedere este, asemenea campaniei electorale, o vitrină în care se arată, în competiție și la un nivel de transparență fără comparație, tot ce este mai bun în economia unei țări, instrumente investiționale la care are dreptul orice cetățean al țării. Doar economiile slabe, înapoiate, controlate din interior sau din afară, nu pot impune dezvoltarea firească, naturală, neîngrădită a unui sistem deschis de tranzacționare și la care să aibă acces orice om.
Sigur că mai există câteva condiții, anume ca oamenii să vrea și să știe, iar ca să vrea mai întâi trebuie să știe. În peste douăzeci de ani de bursă nimeni (nici Parlamentul, nici guvernul, nici societatea civilă, nici mass-media) n-a făcut ceva sistematic, coerent și eficient pentru a crea o brumă doar de cultură bursieră. Bursa înseamnă spirit competitiv, transparență, oportunitate și câștig. Cui îi e frică de piața de capital?
Acest articol a fost publicat și pe site-ul www.catcostclujul.ro

Jul 09

Fițele omoară școala!

Posted on by

DSC_0177
Pentru școală, această perioadă a anului este una efervescentă, mai ales pentru zonele de fixare și de trecere de la un nivel la altul, esențiale în viața elevului. Fiecare face câte un pas important, absolvenții clasei a opta au evaluarea națională și admiterea în liceu, liceenii din ultimul an trec prin „furcile caudine” ale Bac-ului, urmând a opta pentru o facultate, studenții, cei mai mulți, sunt în sesiune, iar absolvenții trec prin examenul de licență șamd. Pentru nimeni (părinți, elevi, profesori, manageri) nu-i ușor într-un sistem care nu funcționează pe coordonatele cele mai firești și la cotele unui învățământ modern, dinamic, eficient.
Dintre toate punțile (suspinelor), mi-am ales să vorbesc despre treapta gimnaziu-liceu, din cel puțin trei motive: pentru că, așa cum stau lucrurile la noi, este fundamentală pentru traseul și viața elevului; pentru că este singurul nivel unde contează, formal, cunoștințele și pregătirea școlară și, în fine, deoarece cunosc acest nivel nu ca profesor (eventual, părtinitor), ci în calitate de părinte, în place să cred, interesat și responsabil. Că vrem sau nu, că e bine sau nu, evaluarea națională este, în acest moment, cel mai important examen din viața elevului și singurul care generează consecințe reale și, în general, ireversibile pentru traseul lui inițiatic. Simplu spus, „ai prins” un liceu bun, copilul mai are o șansă de a învăța, nu „l-ai prins”, formarea lui de bază pentru această vârstă este în cea mai mare parte ratată. Nu sunt cuvinte mari, sunt constatările cuiva care preia și are de-a face cu absolvenți de liceu, pe care îi cunoaște „în detaliu”.
Tehnic vorbind, în haloimăsul ce se cheamă repartizare computerizată, fiecare elev de clasa a opta intră cu o notă rezultată din media claselor 5-8, cu o pondere de 25%, și media examenului de evaluare națională (română și matematică), cu o pondere de 75%. Candidatul se poate înscrie cu opțiuni nelimitate (numeric) în privința instituției școlare și a specializării, iar computerul alege la intersecția dintre nota de concurs, liceul și specializarea bifate. Nu pot pune în discuție temeinicia acestui sistem, pare un concurs just, adevărat, aplicat unei mase eterogene, dar bazat pe rezultate școlare, are niște variabile discutabile, într-adevăr, dar asigură locuri de continuare a studiilor pentru aproape toți candidații înscriși, după medie, evident. Răul de aici începe.
Mai întâi, media claselor 5-8. La această vârstă de uriașe și importante acumulări de cunoștințe, este o competiție „la sânge” pentru note, indiferent de calitate actului de învățământ. În școlile bune (puține, câte mai sunt), nota și media la clasă a copilului îndeplinesc mai multe funcții: de onorabilitate (pentru copii, părinți, profesori, școală, minister etc.), de susținător al mediei de concurs (pentru păstrarea traseului și a poziție privilegiate) și, pur și simplu, de „fiță” (pentru sublinierea pregnanței părinților și a copiilor). În școlile slabe (cele mai multe), învățarea nu prea contează, relevanța notei scade, dar crește și acolo cea a „fiței” sociale ca substituent (tunsoare, încălțări, veștminte, telefoane etc.), care merge, de multe ori, mână în mână cu sărăcia. În primul caz, într-o competiție școlară destul de artificială, notele sunt, de multe ori, susținute financiar de către părinți (prin atenții/donații personale sau către școală) sau prin lecții particulare acordate „la greu” copiilor. În al doilea caz, competiția și motivația școlare par lipsite de noimă. De doi ani, ponderea mediei gimnaziale a fost scăzută de la 50% la 25%, cred, tocmai din motivele enumerate și pentru a da mai mare importanță ideii de concurs, de testare spontană. Este și o șansă în plus acordată celor mai „săraci”, mai fără „fițe” și a celor care-și pregătesc copii înafara sistemului oficial, nefiind „compatibili” cu acesta.
Îi lăsăm deoparte aici (nu pentru că e bine, ci din lipsa unei reforme profunde la bază) pe elevii slabi și mediocrii, majoritari, pentru care nu sunt prescrise strategii, scenarii și trasee de reușită în viață. Dar nici pentru elevii buni și foarte buni, care cochetează cu excelența, drumurile nu sunt mai netede. În primul rând, cum am arătat, grupul lor nu este rezultatul absolut al unei selecții naturale, procesul fiind bruiat și pervertit în multe feluri, ducând la frustrări, false ierarhii și inevitabile excluderi. Ca și cum n-ar fi fost îndeajuns, la apăsarea școlară inegală și nedreaptă uneori, se adaugă presiunea socială pusă asupra unor copii inocenți. S-a ajuns atât de departe încât elevi foarte buni să refuze școlile de primă mână din cauza „fițelor”. Există licee (și în Cluj câteva) în care excluziunea socială funcționează, iar standardele nu sunt impuse numai de performanță și rezultate, cât (și) de telefon, „țoale”, jeep-ul de la poarta școlii, statutul social al părinților etc. Fenomenul este cunoscut, nu prea are cine și cum să-l discute, dar este unul negativ și subminează atât selecția și performanța elevilor, cât și prestigiul efectiv al școlii.
O asemenea situație, deși este gravă, nu este insolubilă. Când familia și școala, instituții fundamentale în creșterea sănătoasă a copiilor, vor reflecta la aceste lucruri, vor găsi sigur soluții. Iar dacă ar coopera și ministerul, ar fi minunat.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iulie 2015

Jul 02

Amenințări, riscuri, vulnerabilități

Posted on by

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Recent, președintele Klaus Iohannis a făcut publică Strategia Națională de Apărare a Țării. Am înțeles, este un document promis, este unul necesar și, în aceeași măsură, trebuie să răspundă unor nevoi și preocupări reale. Întrebarea, dincolo de formule birocratico-diplomatice, este ce înseamnă el, dacă semnifică ceva pentru omul obișnuit, cel care merge la serviciu, privește la televizor și este plătitor de taxe și impozite. Greu de spus dacă cine l-a scris s-a gândit la toate astea. În orice caz, în opinia mea, un act cu un asemenea angajament și anvergură trebuia să aibă cel puțin trei calități: să fie serios, să fie profund și să fie vizionar. Serios pare, asemenea celui care l-a asumat, președintele în exercițiu. Cel puțin la nivel de conștientizare a problematicii, strategia acoperă, formal, toate zonele de preocupări și interes cetățenesc: suntem cu ochii înafara și înăuntrul țării, atât militar, cât și economic, ne-am identificat prietenii și dușmanii, suntem atenți la conflictele simetrice și asimetrice, am identificat toate felurile de pericole ce sunt și pot apărea în proximitatea noastră. În privința profunzimii, lucrurile încep să fie discutabile, căci strategia abordează diferit chestiuni de egală importanță, în opinia mea. Bunăoară, nu avem multe de comentat când vine vorba de probleme externe, alianțe, participări, apartenențe, nu par să există acum asocieri mai sigure decât NATO (militar și geopolitic) și UE (economic, strategic), iar aici atât obiectivele, cât și evaluările și direcțiile de acțiune par să fie cele corecte. Printre obiectivele de securitate internă nominalizate în strategie mai apare însă și „protejarea procesului decizional față de influențe/acțiuni nelegitime sau netransparente”. Dacă înțelegem bine ce au însemnat „decizii netransparente” în cei douăzeci și cinci de ani și prăpădul pe care l-au făcut în România miile de decizii pervertite și lipsite de transparență, nu mă feresc să spun că acesta ar putea fi unul dintre cele mai importante obiective de securitate din țara noastră. Dau exemple doar câteva „legi cu dedicație” care au provocat pagube și pierderi imense: legea fondului funciar, legea privatizării, codul fiscal cu multele lui variante și modificări, legile retrocedării, în general, legile tranziției și multe altele care au subminat interesul național, au servit unor cauze personale sau de grup și au generat un fenomen generalizat de corupție. Un alt obiectiv de securitate stipulat este „asigurarea unui mediu economic performant, dinamic şi competitiv, în plan investiţional şi antreprenorial, precum şi a stabilităţii financiar‐ bugetare a statului”. Acesta poate fi chiar cel mai important câtăvreme economia, bunăstarea, prosperitatea ar putea fi principala sursă de securitate și suport pentru toate celelalte. Câtă grijă și responsabilitate are statul și conducerea lui față de economie este un lucru discutabil, căci pentru clasa politică aceasta n-a fost niciodată o prioritate reală, asumată responsabil. Apare apoi „dezvoltarea consolidată, durabilă şi adaptată schimbărilor sociale a marilor sisteme publice (sănătate, educaţie, protecţie socială)” ce sună cumva tocit, dar a căror importanță este maximă și are bătaie lungă. Nu trebuie să mai repetăm că sunt sistemele cele mai ignorate și păgubite, în special educația și sănătatea, acelea a căror importanță se manifestă implicit în toate, dar al căror efect devastator se va face simțit în viitor. Pe cât de pregnante sunt aceste tematici, pe atât de neclare și expeditive sunt direcțiile de acțiune, ceea ce ne face să credem că nimic esential nu se va schimba pe termen mediu și scurt. Poate că o strategie mai îndrăzneață, care să spună lucrurilor pe nume cu mai mult curaj, ar fi fost un semnal bun pentru politicienii chemați s-o implementeze în următoarea perioadă de timp.
Cheia de înțelegere a acestui document, dar și partea lui cea mai dramatică, o reprezintă cap. III, cel de „Amenințări, riscuri și vulnerabilități”, ce reprezintă și un fel de justificare a lui. Cât de grave, cât de reale și cât de motivate sunt acestea? Dintre amenințările menționate, putem reține câteva ca acute și concrete, cum ar fi „conflictele înghețate” din regiunea Mării Negre sau disfuncționalități pe „piețele energetice” la care România, în acest moment, n-are soluții și răspuns. Dintre riscuri, printre cele care sună grav (manifestări extremiste, criminalitate transfrontalieră, trafic de arme), eu le-aș reține, totuși, pe cele de natură socială (declin demografic, emigrație, educație, sănătate, piața muncii), ce pot destabiliza și mai serios o societate cu harul ambiguității și al nesiguranței. Vulnerabilitățile societății noastre, definite ca și consecințe ale unor disfuncții și dificiențe sistemice, se învârt (cam degeaba) în jurul acelorași probleme: fonduri europene, bani publici, energie, infrastructură, justiție, educație, sănătate etc. la care se adaugă, în fine, corupția. A ieșit de pe „lista neagră” mass-media, față de strategia trecută, dar asta nu schimbă esential datele problemei, pentru că, la sfârșit, ai senzația că lipsește ceva.
Pot fi mai multe lucruri lipsă, dar acel ceva poate sta ascuns în spatele sintagmei „fragilitatea spiritului şi solidarității civice” pe care o regăsim la finalul aliniatului „alte vulnerabilități”. Strategia de securitate are câmp de acțiune 2015-2019. Va aduce acel plus de unitate necesar ce ar trebui să fie însăși esența vizionarismului ei?