Feb 03

„Ars opiniae”

Posted on by

Dl. Viorel Nistor, cadru didactic universitar, FSPAC, Jurnalism, foto Otilia Muresan.jpg (22)Un articol de opinie cred că ar trebui să se sprijine pe trei piloni principali: bunacredință, argumentul și informația. Deși este o valoare jurnalistică fundamentală, bunacredință rămâne o imponderabilă, un suflu, un fel de adiere, câtăvreme nu s-a inventat (și nu se va inventa) un aparat de măsură pentru ea. Eventuale sub-unități pentru acest bun de manifestare publică (de exemplu, bunul simț, conștiința, bunaintenție, responsabilitatea) sunt la fel de imponderabile, într-o lume în care cea mai mare greutate o dau valorile materiale. Fiind, așadar, și ea o formă de credință pentru practicantul ei, bunacredință nu trebuie cântărită sau interogată, ci pusă la lucru în toate faptele celui ce servește publicului. Altfel spus, să crezi întotdeauna în ceea ce scrii sau să nu scrii niciodată în ceea ce nu crezi, ca un fel de clauză de conștiință autoimpusă, nealterată de nimeni și de nimic. Fără nicio îndoială, prestația de acest fel este, asemenea actului didactic autentic, un gest de generozitate: să oferi altora tot ce știi, să nu ții nimic pentru tine și pentru folosul personal. Ușor de zis, greu de făcut.
Dacă bunacredință este „sufletul”, argumentul îl reprezintă mintea și ideile. Argumentarea unui articol de opinie este un dispozitiv ce trebuie să funcționeze cu două motoare: inteligența și respectul pentru opiniile celuilalt. Cu alte cuvinte, scriu ceea ce scriu din nevoia de respect pentru celălalt, justificând punctele mele de vedere, iar, pe de altă parte, argumentul trebuie să fie inteligent, accesibil, rațional, convingător și să producă plusvaloare. Plusvaloarea opiniilor este dată de temeinicia și soliditatea ideilor, de acuratețea demonstrației, de imaginea de ansamblu oferită (big picture) și de ajutorul oferit publicului în înțelegerea unui nivel superior al realității, mai greu accesibil lui.
Cel de-al treilea ingredient principal este materia, fondul problemei, însăși informația. Orice material de opinie vehiculează această substanță, chiar dacă e vorba de „informația netă”, prelucrată sau calificată. Unii folosesc mai multă materie brută (specializată), vrând să și informeze, alții utilizează forța ideilor și a demonstrațiilor, vrând doar să clarifice, să lămurească, să convingă. Oricum ar fi, din acest preparat, pe care trebuie să-l considerăm premium, nu trebuie să lipsească niciunul dintre componentele de bază amintite. Aș asemui specia opiniei jurnalistice unui produs de patiserie (de exemplu, unui ecler) în care fondul (blatul, în limbaj de specialitate) este dat de informații, argumentele sunt crema, iar bunacredință o regăsim în harul negreșit al patiserului ce oferă un produs gustos și sănătos.
Spun și întăresc aceste lucruri de credință acum, cu ocazia revenirii mele publice, cu promisiunea că mă voi strădui să le pun în practică întotdeauna și cu nădejdea că voi reuși de fiecare dată.

Articol apărut în ziarul Monitorul de Cluj din 3 februarie 2015

Jun 16

Pesedizarea Clujului!

Posted on by

Ce-a fost Clujul politic știm, ce urmează să fie, merită să cugetăm. În privința trecutului, nu voi spune multe, cel puțin la nivel de municipiu, orașul nostru a fost mai mereu împotriva curentului, cel aflat la putere, la butoane și la bani. Practic, urbea a avut doi primari în cei peste douazeci de ani, Gheorghe Funar și Emil Boc, amândoi aflați, cu perioadele de excepție, mai mereu în „opoziție”. Iar atipismul, neaoșismul sau „pișatul contra curentului”, pe lângă partea lor de grație și glorie, își au și costurile proprii, de obicei măsurabile în imagine, dezvoltare, bunăstare etc. Vrând-nevrând, conștient-neconștient, cu bine cu rău, Clujul a arătat Bucureștiului un „je m’en fiche” constant. Peste toate însă, mai presus sau mai prejos de ele, Clujul n-a fost niciodată pesedist, înțelegând prin asta, cel puțin, că în oraș și în județ PSD nu a câștigat niciodată alegerile. Până de curând, la europarlamentare, unde „minunea” s-a produs, semnalând, pentru unii, doar un fapt inedit, iar pentru alții însă, o schimbare de trend. Cum ar veni, orașul intră, începând de-acum, în rând cu lumea. Așa să fie?
Pe buchiseala cifrelor, rezultatele sunt deocamdată meschine. La nivelul județului, alianța PSD-UNPR-PC a obținut circa 25%, devansând atât PDL (16%)+PMP (6,5%), cât și PNL (14%), dintre cei care contează, nemaivorbind de UMDR (16,5%), ce rămâne constant în rezultate. La municipiu, scorurile sunt și mai puțin semnificative, alianța PSD abia trecând de 20%, pe niște procente ceva mai mari ale PDL (16%) și PMP (peste 7%) și mai mici ale PNL (sub 10 %), totul într-un context electoral bineștiut: o prezență la vot slabă (de sub 30%), mai mica decât la nivel national (circa 35%). Să mai adăugăm că, pentru PSD, marele câștigator național cu 37%, alegerile de la Cluj au fost printre cele mai slabe din țară. Așadar, despre ce pesedizare ar putea fi vorba când procentul real este de 6% și când la vot merg trei din zece oameni, iar cu tine votează un jumătate de om. Toată lumea știe, inclusiv PSD, că pe o altă miză electorală, rezultatele vor fi diferite.
Apoi, PSD n-a investit în Cluj la nivel de imagine. Până de curând, orașul nu avea niciun ministru (lucru rar), iar când a apărut unul (o distinsă doamnă), jumătate din mandat va explica de ce a ajuns ministru, iar cealaltă jumătate, cu puțină inteligență, de ce nu s-a realizat Dialogul Social. De asemenea, nu poți avea mari câștiguri electorale într-un oraș/județ unde nu deții pozițiile cheie, cel de primar și de președinte al Consiliului Județean (bagi bani degeaba, căci ei se duc unde „nu trebuie”). Or, cel de primar la Cluj-Napoca nu intră în discuție, iar iluzia de la CJ tocmai a fost spulberată zilele trecute prin noul aranjament PNL-PDL. Pe deasupra, PSD nu are oameni profilați și calibrați să devină, în viitor, primar al Clujului sau Președinte de CJ. De adăugat, în același sens, că greii politicii pesediste de la Cluj n-au intrat în luptă, deocamdată, punctează (eficient) de la distanță, tatonează cu detașare, supervizează, dar nu sunt în arena, câtăvreme terenul nu este suficient de sigur, așa cum s-a întâmplat și de alte dăți.
Ceea ce se va întâmpla aproape sigur va fi pesedizarea presei și nu doar din Cluj, ci din toată țară, iar europarlamentarele au fost catalizatorul. În opinia mea, strategii PSD au realizat că scorul de 37% la europarlamentare este insuficient pentru bătălia prezidențială de la toamnă și că, mai important, nu există plajă de creștere „naturală” care să asigure un președinte PSD României. În politică, statul cu mânile în sân și constatarea fatalistă a unei realități nu e niciodată o soluție, iar pentru un partid mare, aflat la guvernare, cu atât mai puțin. Se spune că omul matur nu experimentează, merge la sigur pe ceea ce știe cel mai bine. Într-un alt registru, mai plastic, hoțul sau criminalul profesionist (recidivist) acționează întotdeauna după o metodă proprie, un tipic pe care-l repetă din motive de siguranţă (uneori chiar acesta dându-l de gol). PSD din anii 2000-2004 (tot în urma unei victorii clare) are experiența subjugării presei cu efecte catastrofale, aș putea spune, când, printr-o publicitate agresivă cu bani ai statului, pentru securizarea unui post prezidențial pentru Adrian Năstase, la fel de nesigur ca și cel pentru emulul său, Victor Ponta, a decredibilizat mass-media, a compromis o serie de instituții și jurnaliști și, mai ales, a deschis drum larg tabloidizării presei românești, fenomen care și astăzi își căută desăvârșirea. Să ne amintim cum, pentru a scăpa de jugul partizanatului jenant, instituții reprezentative mass-media au ales calea ușoară și evazionistă. Probabil, nu va fi cazul acum. Așadar, consider că, neavând acces la o victorie „naturală” în toamnă, PSD va forța calea „arficială”, a atragerii presei în acest joc pentru discreditarea adversarului și întreținerea unei imagini relativ pozitive la guvernare.
Și iată România văzută prin două știri: una oficială, foarte importantă, potrivit căreia încasările din acciza pe benzină/motorină au scăzut după mărirea acesteia (nici vorbă să crească); una pe surse, șefii televiziunilor (de știri) s-au întâlnit cu misiții PSD în Parcul Herăstrău. Printre ei, Bogdan Teodorescu, consilierul primului ministru, a cărui inteligență analitică este depășită doar de cinism. S-au intâlnit ca să ce? Vom vedea, dacă nu vedem deja.

Jun 07

„Baronul” Uioreanu

Posted on by

Se vorbește de mult despre teama baronilor de DNA și de plimbările lor la parchet. Întrerupte de mici pauze de alegeri sau de răgazuri pentru a-și trage procurorii sufletul, ambele s-au dovedit corect anticipate. Se întâmplă. Dar cine s-a gândit la Horea Uioreanu, în acest context, până acum o săptămână-două? Nimeni și, asemenea cazului Apostu, au trecut ani de zile fără să transpire ceva în presă. Dar nu acesta e subiectul, ci faptul că Horea Uioreanu, întâi de toate, nu era asimilat unui baron. Nu știu bine de ce, poate datorită vârstei, baronii trebuind să fie ceva mai „bătrâni”, poate aspectului său fizic atipic, baronii trebuind să fie ceva mai „frumoși”, poate din cauza profilului său, baronii trebuind să fie ceva mai „deștepți”. Poate din altă cauză, dar eu altă explicație n-am.

Cu toate acestea, sunt câteva lucruri care m-au surprins legat de acest caz. Dar până acolo, mai am câteva mirări legate de liberalii clujenii. Prima este cum au reușit ei, într-un oraș atât de liberal cum este Clujul, să stea în doi oameni în față: Uioreanu și Nicoară, Nicoară și Uioreanu, de ani de zile, aceeași placă deja uzată, fără a lăsa să crească nimic de valoare în jur. Au fost oameni de valoare în grădina liberală, dar nu mai sunt, ar fi fost și mai mulți și mai valoroși dacă … mai vedea lumea fețe noi și auzea exprimări proaspete. După ce au pierdut niște alegeri, în sfârșit, a venit vremea să și câștige atunci când USL a câștigat în toată  țara. Și ce să vezi, pe când trebuia să înceapă adevărata construcție de partid mare, tocmai atunci a dat dihonia  în ei, ca în toate partidele românești aflate la putere. Este o vorbă în politică, că nu în opoziție se cunoaște politicianul, ci la putere, atunci se alege praful de el. Cei doi s-au „baronizat” fără să fi crescut pe rețeta clasică, poate și pentru că n-au beneficiat de condiții foarte prielnice de putere, cumva pe „șest”, pe furiș, cam fără „presă”. În fine.

Acum Uioreanu face deliciul întregii prese din România, devenind o vedetă cum n-a fost niciodată, iar Marius Nicoară îi plânge de milă și, probabil, îi va duce de mâncare în arest atunci când i se va permite. Ceea ce ar putea surprinde la cazul penal Uioreanu este cum a putut să fie prins atât de ușor, atât de lesne, atât de deplin, fără scăpare și fără pic de îndoială. Însă surpriza e doar aparentă, căci explicația e destul de simplă și de comună. Președintele ales al Consiliului Județean Cluj a făcut aceeași greșeală și a căzut în aceeași capcană în care au căzut și alții, aproape toți cei ajunși într-o poziție de putere. A pățit la fel Emil Boc, Traian Băsescu a făcut la fel, excelează Victor Ponta, a trecut prin asta aproape orice ministru, primar șamd. Greșeală este, ca un fel de întunecare a minții, de a uita cum ai ajuns sus, de a ignora pe cei care te-au propulsat, de a schimba radical reperele și a te baza pe altceva, un susținător (eventual, din umbră), un protector, un sistem, o rețea, partidul, gașca, grupul, patronii, bogații, securiștii, masonii, americanii etc., oricine altcineva, dar nu oamenii obișnuiți, alegătorii. Aceia devin referenții principali pentru faptele lor, judecătorii și binefăcătorii absoluți, protectorii lor în orice situație, cei care te scutesc de răspundere. Așa crede și Ponta că nu poporul, ci partidul, nu alegătorii, ci baronii, nu voturile, ci „sforile” îl vor face președinte.

Pentru Uioreanu a fost și mai simplu. Din câte văd și înțeleg, „Hashu” lucra la sigur, credea că are protecția asigurată, nu se prea temea, se considera „băiat” din sistem și începuse să-i pasă tot mai puțin de politică și de partide, în schimb, îi păsa tot mai mult de bani, pe care îi lua pe toate căile. Victimă sigură și om de sacrificiu în orice moment. În prima clipă, am crezut că vestita „agendă” a mitei, aparținând omului său de încredere,  era o glumă proastă sau o intoxicare. De fapt, era, până la urmă, un fișier excel, care face socotelile singur, o evidență contabilă în toată regula a banilor luați, ce vădește că „băieții” nu prea luau în calcul vreun pericol sau devenise totul atât de firesc, încât dispăruse, prin uz, sentimentul de vinovăție, de pericol sau de ilegalitate. Pur și simplu, așa se face, doar fraierii nu știu și nu fac așa. Iar protectorii, în acest caz, par a fi, prin filiație, oamenii „inteligenți” ai vechiului sistem, s-a văzut cât de siguri. De-acum nu mai contează, Uioreanu este doar un fost „baron”, pierdut din lăcomie și prostie, victima perfectă, scoasă la momentul oportun. Dar dacă s-ar fi pus rămășag cu ce va fi „prins” Uioreanu, dacă va fi fost să fie prins, aș fi mizat din prima pe lucrările de la aeroport, de zeci de milioane de euro, iar acest lucru era la îndemâna oricărui clujean să gîndească.

Și mai am o mirare, că, până nu sunt prinși, baronii sunt toxici ca imagine, fac mult rău partidelor și politicii, dar, odată ce sunt dovediți ca și corupți, în mod miraculos, sunt desprinși de politică și de partide și devin simpli cetățeni care au greșit.  E și-un lucru bun și-un lucru rău în asta, dar nu știu care prevalează.

May 31

Victorie „à la Pirus”

Posted on by

În mod normal, pentru partidele politice, alegerile sunt momentele de vârf, de triumf și de celebrare, sunt perioadele cele mai importante din existența lor, cele care le dau măsura, valoarea și validitatea în fața alegătorilor. La fel de normal este că nu toate partidele câștigă în urma votului și la fel de adevărat este că nu toate alegerile sunt la fel de importante.

Pentru simțul comun, Europarlamentarele 2014 par să fi fost a „treia roată la bicicletă”  – în ordinea puterii efective, Parlamentul European fiind în urma Consiliului European (reprezentat de șefii de stat și de guvern ai țărilor membre UE) și al Comisiei Europene (așa-zisul guvern european, format din comisari-miniștri) – sau „a cincea roată la căruță” – multe fiind vocile care spun că deciziile importante la Bruxelles nu sunt luate de vreunul din cele trei foruri, ci aparțin unor „obscuri” tehnocrați (ai marilor puteri), iar aceste decizii importante n-ar fi decât „maimuțărite” de Parlamentul European, luate ca atare de Comisia Europeană și, în cel mai bun caz, negociate tacit de șefii de stat (Consiliul European). Pe cât de trist, pe atât de adevărat. Pe de altă parte, ca să fim cinstiți, nu acestea au fost motivele pentru care (euro)românul de rând nu s-a prezentat la vot cum și cât ar fi trebuit. Cu toate acestea, campania electorală, fie și în treacăt, ar fi putut sublinia o cât de „mică idee”, anume că se pune problema acum a rearanjării/reajustării raporturilor de putere la nivelul UE, tocmai în sensul în care Parlamentul European, forul cel mai democratic, format numai din aleși, paradoxal, cel mai slab, să capete o importanță mai mare în această nouă arhitectură de forțe. E neclar ce va fi, dar are rost să-ți bați capul cu asta când ai venituri, ca europarlamentar, ce pot trece de 20.000 de euro pe lună?

Însă, așa neînsemnate cum au fost, ignorate, neînțelese și boicotate, Europarlamentarele 2014 din România, ca o ironie sau o răzbunare a sorții, par să fi reprezentat un moment de inflexiune în politica românească, o răscruce și o cotitură ce va dicta mersul politicii pentru cel puțin zece ani de aici înainte. Spuneam mai sus că în alegeri nu pot să câștige toate partidele. Dar e posibil oare ca în urma unui scrutin să piardă toate? Pare la fel de puțin rezonabil. Pe lângă asta, mai există așa-numita victorie à la Pirus, triumful în răspăr, biruința îndoielnică, izbânda cu gust de înfrângere. Pentru simetrie, trebuie să existe și o înfrângere cu valoare de reușită, cu toate că pentru asta nu a rămas o vorbă tot atât de celebră. În schimb, a rămas zicala, mai puțin stilată, cum că „fiecare șut în fund e un pas înainte”.

PSD este învingătorul net al acestor alegeri, o victorie cu multe dureri de cap și cu prevestiri cețoase. Moralistul Plutarh relatează reacția lui Pirus la felicitările primite din partea supușilor: “Încă o victorie ca asta și suntem terminați!”, s-ar fi căinat regele Epirului, după înfrângerea romanilor, una cu pierderi uriașe pentru învingători și care s-au dovedit decisive în pierderea războiului piric. Un război piric care pentru noi înseamnă prezidențialele din toamnă. Totul este alunecos pentru PSD și cu dus-întors. Au dorit să scape de liberali de la guvernare, dar au vrut să-i recupereze imediat, au dorit să-i bată zdravăn în alegeri, dar i-au pierdut definitiv, au vrut o validare solidă în fața electoratului ca partid la guvernare, dar toată lumea vorbește despre o victorie „prea mică”. PSD și-a dorit aceste alegeri, dar știe că nu-i folosesc la nimic. Ambiguitatea voită e un pericol care nu paște doar persoanele, ci, iată, și partidele, pentru că duce la derută și confuzie pe însuși cel care o generează. În realitate, toată lumea știe, înafara electoratului captiv, că această victorie, la foc mic, este „de-a moaca”, gratuită, greu explicabilă și justificabilă, nefirească, fără merite evidente, fără realizări în urmă și se datorează mai ales absenței decât prezenței la vot. Dar cel mai grav, PSD  înțelege, asemenea adversarilor, că e vorba despre un glonț risipit. Și statistica și balistica și teoria probabilității spun că două gloanțe nu pot nimeri în același loc, iar un partid aflat la guvernare nu poate reproduce același scor electoral mare de două ori la rând. Cu alte cuvinte, ce-a fost frumos a trecut, însă prea devreme și cam „pe degeaba”.  Iar pierderile s-ar putea dovedi irecuperabile pe termen scurt, mediu și poate chiar lung.

De cealaltă parte politică, alegerile europarlamentare par să fi produs șocul, energia pozitivă și impulsul necesare pentru unificare dreptei, o acțiune ce pare de ani buni de zile imposibilă. Se spune că cine știe să piardă, știe să și câștige, iar în politică, cu atât mai mult, trebuie să știi cum și când să pierzi. Mai mult, înfrângerile sunt necesare pentru orice politician sau partid, altfel își pierde mințile, politicianul, și se dizolvă, partidul. Greu de acceptat, dar așa stau lucrurile. Reconstrucția dreptei este însă o acțiune dificilă, anevoiasă și nesigură din foarte multe motive, ce țin de persoane, interese și metehne naționale. Sunt multe variabile și pericole în această ecuație politică importantă pentru traiectoria României, iar una ține de președintele țării. Întrebarea este cât va fi Traian Băsescu președinte în exercițiu, la sfârșit de mandat, și cât sforar politic în perioada care urmează. Putere încă mai are, dar acum e nevoie de înțelepciune.

May 24

Motive pentru a merge la vot

Posted on by

S-au spus multe lucruri despre Europarlamentarele din acest an, mai multe chiar decât au spus candidații în campanie  despre ei. Nu le rezum aici pe toate că n-are rost. Unul dintre cele mai pregnante mesaje a fost îndemnul de a merge la vot. Îl consider și eu nu doar cel mai puternic, dar și cel mai important. Se pot identifica ușor mai multe categorii de alegători: cei care nu au auzit și nu vor să audă de alegeri; cei care au auzit, dar nu consideră că e necesar sau important să participe; cei care știu de alegeri, dar nu vor să meargă pentru că nu au cu cine să voteze, zic ei,  sau vor ca, în acest fel, să-i sancționeze pe politicieni; mai sunt și alegătorii inerți, care votează tot timpul fără a încărca votul cu vreo semnificație, dar sunt și activiștii de partid care votează din obligație și din interes, etc. Mai nou, au apărut și „boicotanții”, cei care pledează, concomitent, pentru  vot și pentru anularea lui. Undeva la urmă, am lăsat alegătorul lucid, pragmatic, realist, cel care știe că nici candidatul votat nu e perfect, asemenea votului său. Și totuși votează. Iată câteva motive posibile ce-l fac să meargă la vot, chiar dacă nu o face din plăcere, nici din interes, nici din mari așteptări.

1. Votul înseamnă implicare, iar implicare înseamnă viață (democratică). Cetățeanul trebuie să fie activ, în cel mai rău caz, reactiv, niciodată pasiv. Pasivitatea duce la tiranie și dictatură.

2. Votul înseamnă respect față de sine și față de drepturile cetățenești de care beneficiezi. Nu le ignora, nu le sfida, nu le nesocoti, căci, s-a dovedit, nu e mare lucru să le pierzi.

3. Votul e puterea (mică) pe care o ai ca cetățean. E o picătură neînsemnată, dar și oceanul e format din picături.

4. Votul nu înseamnă numai jocul făcut cuiva, e, în primul rând, propriul joc din care nu trebuie să lipsești. Jocul cel mai prost e prin absență, abia atunci faci jocurile acelui cineva, oferindu-i procentele tale.

5. Votul tău de acum poate nu va schimba nici Europa, nici România și nici Uniunea Europeană, dar lipsa de la vot, dezinteresul, ignorarea ar putea fi semnalul fatal. Nu e sigur că spre folosul nostru. Nu noi avem răbdare cu europenii, ei au răbdare cu noi.

6. Nu alegi între două rele, cum se spune mereu, alegi pentru că ești obligat să speri și să crezi în ceva mai bun. N-are cum veni de la sine, tot prin oameni va veni.

7.  Lipsa de la vot e fugă de răspundere, orice s-ar spune. Nu-ți asumi votul pentru că nu vrei să te „încarci”cu o răspundere exterioară, abstractă, pe care nu ai control, dar care este necesară.

8. Din toate acestea, s-a înțeles că e (infinit) mai important să votezi, decât cu cine ai votat. Votând, ai putea greși, nevotând, greșești sigur.

Apr 26

Jurnalismul scurt și publicul cu memorie lungă

Posted on by

Observ, în aceste zile, un suflu proaspăt în presa clujeană și îl salut „din prima”, chiar fără a intra în detalii și a insista asupra cauzelor și formelor de manifestare. Până una-alta, e bine că se întâmplă. Pe de altă parte, aparițiile noi, consolidările de poziții sau relansările, la nivelul scăzut de receptare al presei locale, putem spune că nu crează un climat apăsat concurențial, ci mai degrabă unul complementar. Altfel spus, din păcate, ziarele, site-urile etc. nu se anulează/concurează, ci (încă) se completează unele pe altele. Ceea ce nu-i la fel de bine. Ca parte interesată, am să-mi îngădui, în virtutea experienței și a preocupărilor de zi cu zi, să sesizez câteva fenomene, ca modeste semnale și încercări de a face ordine într-un domeniu ce pare a cădea pradă haosului.

Sunt parte interesată, cum spuneam, pentru că de peste douăzeci de ani mă aflu, în diverse forme, în sfera mass-media, pot spune că le-am văzut și trăit pe toate și că nu-mi poate fi indiferent nimic din ce se întâmplă aici. Deci, contează pentru mine și cine sunt jurnaliștii, și ce fac ei și cum, și ce se spune despre ei, și care este statutul lor în societate. Subliniez, unul deloc bun și favorabil în aceste momente. Nu în ultimul rând, mediul jurnalistic va fi spațiul de manifestare pentru zeci și sute de viitori jurnaliști și nu e totuna cât de atrăgător, cât de curat, cât de prietenos și cât de prosper este acest mediu pentru tinerii ce privesc cu speranță și interes, la un moment dat, înspre această zonă. (Am văzut câteodată și acest debușeu nedrept, cum jurnaliștii „vechi” își descarcă eventualele neîmpliniri prin „tinerii” jurnaliști, chiar studenți).

Câteva din fenomenele de interes pe care vreau să le aduc azi în discuție, din sfera mass-media, sunt următoarele:

1. Clujul este o piață dificilă pentru media, nu de ieri de azi. Nu s-au lămurit deplin cauzele, dar putem vorbi de circumstanțe de luat în seamă. Iată câteva: Caritas-ul, care a decredibilizat presa locală; administrația locală atipică, ce a creat o presă ostilă publicului (presa îl critica pe Funar, clujenii îl alegeau mereu); cazurile de corupție din mass-media și corupția la nivelul cel mai înalt al administrației locale, care n-au fost deloc în favoarea presei; partizanatul fățiș; împărțirea descreționară a banilor șamd. E posibil ca jurnaliștii, luați de val și de vremuri, să uite mai repede decât publicul, mai conservator și cu memorie de elefant. Însă, oricare  și oricâte ar fi circumstanțele, niciodată, dar niciodată publicul nu este de vină pentru insuccesul presei. E suficientă și valabilă pilda văcarului care se supără pe sat. De aici pornesc toate strategiile posibile pentru viitor.

2. În mod paradoxal, astăzi, printul a devenit o susținere pentru on line. Straniu, deoarece acum abia vreo 15 ani, când The Guardian, primul, scotea ediția on line a ziarului, lucrurile stăteau exact invers, adică on line-ul susținea ziarul tipărit, care era baza. Însă paradoxul nu este o soluție, ci doar o constatare, nedreaptă, pe deasupra. O rețetă financiară justă, rezonabilă jurnalistic, ar arăta, deocamdată, că on line-ul, cel gratuit, este formula soft a publicației, iar printul, cel pe bani, este formula hard a aceleiași publicații, nu identice însă. Pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie, obligatoriu, să există o diferență clară, vizibilă, evidentă, ca și conținut și abordare, între cele două formule, print și on line. Puțini reușesc să facă această diferență (Gazeta Sporturilor reușește) și să ceară bani pentru conținutul de calitate, exclusiv. On line-ul enunță, inițializează, printul aprofundează, fixează și definește un subiect. Sigur că există și formula intermediară a conținutului on line parolat și plătit, e drept, la prețuri modice, pentru cine își permite.

Cu aceste lucruri, publicul trebuie învățat, iar marketing-ul nu este doar o poveste, ci chiar o știință.

3. Jurnalistul zilelor noastre, confruntat cu fenomenul de convergență media, cu on line-ul, blog-ul și social media, se află într-o justificată dilemă, ce merge mai bine  (dincolo de disjuncția „tabloid-serios”): conținutul scurt, enunțiativ, divers, ușor de receptat sau conținutul greu, complex, explicativ, lung, de calitate. Altfel spus, știrile scurte, multe și mărunte, eventual ilustrate, ca un mozaic ce amintește de facebook, sau analize, reportaje, anchete ce reflectă o lume diferită, profundă, legată, mai apropiată de realitate. Greu de ieșit dintr-o asemenea răspântie, dar, e limpede că un conținut eterogen, prolix, vâscos, pictural întâlnit și în rețeaua socială nu-ți va da niciodată identitate ca instituție media și plusul necesar pentru a conta pe piață. Dimpotrivă, doar conținutul independent, exclusiv, omogen, de calitate își poate conferi acest statut și acel atu de care ai nevoie pentru a marca deosebirea față de multe alte inițiative similare, la fel de facile. Aici mai există și tentația numită „valea ambiguității”, a click-ului cu orice preț, inclusiv a amestecării realului cu viralul. Această ambiguitate voită aduce click-uri, nu-i vorbă, dar, în fond, nu face nici doi bani.

De fapt, aici e cheia, la bani. Se știe și se confirmă, printul pierde bani, dar aceștia nu se duc în on line. (va urma)

Apr 19

Pentru un jurnalism nou

Posted on by

Am propus, sub egida Departamentului de Jurnalism al FSPAC Cluj-Napoca, o dezbatere pe tema crowdfunding-ului în jurnalism. Pe scurt, pentru publicul mai puțin familiarizat, crowfunding în mass-media înseamnă finanțarea activității jurnalistice de către public (nu pe rețeta clasică patron, sponsor sau stat). Am inițiat această temă pentru că jurnalismul de calitate (la nivel central și local) are nevoie de bani „independenți” (nu „dedicați”) pentru a se putea desfășura, pentru a avea succes și a nu-și pierde credibilitatea; de asemenea, am propus asta deoarece crowdfunding-ul „a prins” și s-a dezvoltat în toată lumea civilizată, din SUA, până în UE; sunt convins apoi că, mai devreme sau mai târziu, crowdfunding-ul va deveni și pentru România o soluție, cu toate limitele, conservatorismul și lipsa de informație în domeniu. Făra a le ascunde, dar, e drept, și fără a le mărturisi, am pus câteva mize pe această întâlnire jurnaliști-specialiști-studenți. Prima era să vină cât mai mulți reporteri, jurnaliști de linie, baza piramidei, cei care duc greul meseriei, ca să audă, să asculte, să se informeze, să judece, să cântărească și să spună ceva dacă vor vrea. Nu le-am chemat în mod special patronii ca să-i inhibe, nu le-am chemat șefii ca să-i ia la ochi (glumesc, evident). Din acest punct de vedere, întâlnirea nu și-a atins scopul. Am mizat apoi, știind cum stau lucrurile, pe o informare tehnică, procedurală, oportunistă în privința crowdfunding-ului, de aceea am și invitat un specialist în domeniu. Nu în ultimul rând, am mizat pe prezența studenților, martori interesați și participanți activi la dezbateri, posibili viitori beneficiari, o dorință parțial satisfăcută. Am acoperit nevoile dezbaterii, cred eu, cu un portofoliu echilibrat de invitați: un specialist în crowdfunding (Mirel Borodi – www.multifinantare.ro), un bun cunoscător al presei naționale (Mihnea Măruță), un bun cunoscător al presei locale (Cosmina Fernoagă) și pe cineva care a trăit pe viu o experiență de crowdfunding (Bianca Felseghi – www.iest.ro). S-au alăturat dezbaterii cunoscuții jurnaliști Mihai Goțiu și Călin Poenaru și reprezentanți ai presei locale, dintre care am reținut Ora de Cluj.

Dincolo de conținutul pur informativ, dezbaterea a pivotat în jurul câtorva idei centrale: este sau nu este crowdfunding-ul o soluție viabilă de finanțare pentru mass-media, dacă este aplicabil în România acest procedeu, care ar putea fi modalitățile concrete de implementare, cât și când. Opțiunile au fost firesc diferite: pentru Mihnea Măruță, crowdfunding-ul nu este încă soluția de finanțare a prezentului, dar este una sigur pentru viitor și există „mișcări de trupe” și regrupări în acest sens la nivelul presei centrale. Condiția este ca jurnalismul să se practice cu pasiune, onest și cu discernământ profesional, pentru a oferi publicului ceea ce așteaptă/cere și nu altceva. Cosmina Fernoagă, ce tocmai ieri și-a lansat (cu alți patru colegi) un site de știri pe rețeta „clasică” (cu finanțator), a avut, normal, o pledoarie pro domo, exprimându-și rezervele cu privire la crowdfunding. Ea crede că cine n-a dat câțiva lei pentru un ziar, nu va da nici altfel pentru a finanța mass-media, deoarece publicul ar fi, în general, nerecunoscător. Poate că aici e cheia dezbaterii, a problemei finanțării și a crowdfunding-ului. Da, sunt de acord, în vechea paradigmă, nimic nu se poate schimba: aceeași jurnaliști, cu aceeași rețetă financiară, fac același lucru pentru același public. E un cerc vicios și nu mai poate duce nicăieri: publicul nu mai are încredere, iar mass-media pierde în audiențe, în calitate și în bani. De aceea e nevoie a construi o nouă paradigmă, cu un alt algoritm. De pildă, în vechiul model, un jurnalist face un produs (anchetă jurnalistică) și apoi încearcă să o vândă publicului său, cunoscut sau închipuit. În noul model, lucrurile ar sta altfel: un jurnalist vrea să facă un produs jurnalistic (anchetă), dar pentru asta solicită întâi bani și părerea publicului său real și abia apoi realizează produsul pe care nu-l mai vinde, fiindcă el este deja acontat. Ar fi un abonament realizat înaintea realizării produsului/serviciului, în care publicul este implicat financiar și consultat în privința opțiunilor tematice. Însă nu e nici asta singura formă de crowdfunding posibil.

În spiritul realismului care a animat dezbaterea, Bianca Felseghi și-a mărturisit experiența trăită în crowdfunding, ceva ce nu sună extraordinar din punct de vedere financiar și adminsitrativ (au  strâns 7.600 lei), dar care arată bine ca produs jurnalistic finit, independent și de calitate, și ca număr de utilizatori, pentru exigențele de moment.

Studenții jurnaliști s-au implicat în discuții, în registru mai ales realist-sceptic. Pentru ei însă nu ce-au spus acolo e important, ci ceea ce au înțeles, ceea ce gândesc despre viitorul lor și al jurnalismului și, îndeosebi, ce vor face în anii care urmează.

Apr 13

Risipa de sine

Posted on by

Citesc cu maxima stupoare o știre, parvenită prin intermediul facebook-ului, din Ziarul de Iași, potrivit căreia Institutul de Filologie Română „A. Philippide“, din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române, este pe cale să piardă peste două milioane de euro într-un mod stupid, de neînțeles cu mijloacele rațiunii și ale bunului simț. Este vorba despre un proiect de cercetare cu finanțare europeană în care sunt implicați Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ şi Colegiul „Noua Europă“ din Bucureşti și sunt în joc, printre altele, 75 de burse doctorale și 25 de burse postdoctorale. Vreau să precizez că nu am niciun amestec direct, eu, vreun apropiat sau cunoscut, în această afacere cu iz rău.

Motivele explicite invocate drept justificare nu par a spune mare lucru, la prima vedere: chestiuni birocratice, orgolii în sânul grupului, neînțelegeri în cadrul echipei de implementare, persoane impuse dinafară etc.. Sunt acestea argumente viabile când de partea cealaltă este un proiect gata câștigat, sute de persoane deja implicate (profesori, doctori, doctoranzi din toată țară) și bani pentru o cercetare aflată în suferință? Evident că nu, ai zice. Dincolo de orice particularități, cazul se prezintă ca un model de gândire românească cu aplicabilitate aproape generală. Căci, printre comunicate binevoitoare și declarații în doi peri, răzbat adevăratele motive pentru care oameni în toată firea sunt în stare să renunțe, fără a clipi, la cauze mari pentru motive mici sau la generoase scopuri comune pentru meschine pricini personale. Iar mai pe românește, asta s-ar numi „capra vecinului”.

Dar nu faptul că sunt bani mulți în joc e important, nici că e vorba despre (săraca) cercetare, nici măcar că sunt atât de mulți oameni valoroși implicați acolo (puteau fi de mii de ori mai mulți), importantă este atitudinea și mai ales neputința de a face ce trebuie și ce e bine și pentru tine și pentru celălalt. Asta e boala care trage înapoi pe fiecare în parte și țara întreagă. Cusurul propriu, niciodată recunoscut, doar bine ascuns sau exibat ca virtute. Vina, care aparține întotdeauna celuilalt. Invidia, care otrăvește tot ceea ce nu-ți aparține. Incapacitatea de a împărți ceva cu cineva, nu o felie de pâine, dar nici măcar un grăunte de bucurie. Ca și cum n-ar fi de-ajuns, e mai ușor să dai vina pe alții pentru că nu ești bogat sau pentru că nu ești deștept sau pentru că nu ești frumos. În acest fel îți poți justifica nereușitele, greșelile și incompetența într-un mod care te scutește de răspundere. Iar corolarul acestor slăbiciuni grave ale sufletului este lipsa de solidaritate, un adevărat prăpăd al lumii noastre. E dificil să recunoști, e extrem de greu să accepți, e imposibil să asumi. Iar dacă trufia stă pe primul loc în ierarhia păcatelor omenești, atunci invidia e sigur pe locul doi, căci macină sufletul, risipește energiile, acaparează trăirile și emoțiile firești. Invidia este o încă boală individuală și provoacă suferință ca atare, dar produsul ei, lipsa de solidaritate, este o afecțiune socială ce poate afecta o comunitate și o țară întreagă.

Câteodată nu se văd bine aceste lucruri privite de aproape, dar sunt mai evidente la semeni de-ai nostri. Bunăoară, de curând au fost alegeri în Serbia, aproape deloc mediatizate în România. În țara vecină există o comunitate de sute de mii de români declarate și altele, cine știe câte, nedeclarate, nici înainte, nici acum, în democrație. Fenomenul lipsei de solidaritate a românilor din Serbia este unul cronic, aproape incredibil, de neconceput și acceptat. Aș indica precis o sursă, un om în toată firea, un român bine conservat încă,  informat și lucid, dar nu am cerut acordul lui pentru asta. Ei bine, în Serbia, românii sunt cea mai dezbinată nație, nu există un partid parlamentar și nu există reprezentare de acest fel rezultată prin alegeri. Există totuși mai multe partide românești mici („de paie”), de care se folosesc alte partide (sârbești) care cum pot pentru a atrage voturi, pe nimic sau pentru mici beneficii personale ale unor „lideri”. De aceea, românii din Serbia, în special cei din Valea Timocului (estul țării), aproape că nu există, nu au drepturi, nu au școli, nu au identitate, pentru că nu sunt și nu se pot uni, pentru că nu există solidaritate „nici cât e negru sub unghie”. Ultimele alegeri, din martie, au reconfirmat asta. Cu onestitate, sursa mea nici nu acuză țara mama de lipsă de interes și de sprijin, cât invocă lipsa de unitate și solidaritate a românilor din Serbia. Nici măcar sârbii (un popor hărțuit acum și mai degrabă speriat) nu pot fi făcuți vinovați pentru lașitatea, dezrădăcinarea și prostia unor români risipiți și însingurați.

Se spune că nimeni nu e profet în țara lui. Câteodată prinde mai bine un profet român în țara sârbilor.

Apr 06

Acciză cu arc

Posted on by

Săptămâna trecută îndrăzneam să anticipez că „vom avea baroni fericiți”, cu gândul la banii strânsi din mărirea accizei la combustibil ce, cutezam eu să „speculez”, vor avea ca destinație reală baronetul local. N-au trecut decât câteva zile și „n-a cântat cocoșul de trei ori” că au început să apară semnele și dovezile. Și, foarte repede, am mai aflat ceva important, că nu vom avea doar baroni fericiți, ci vom avea și baroni arestați.  

Mai întâi despre acciză. E un cuvânt  urât, ce a stat amorțit vreme îndelungată, fără să însemne ceva precis în percepția publică, asociat vag cu prețurile mari și cu lucrurile scumpe. Chiar și sună prost, iar rostirea lui seamănă cu presarea și extinderea unui arc: ac-ciză. Însă, cineva, din lăcomie sau din calcul greșit, ține ca acest cuvânt, străin, ascuțit  și  antipatic, de uzul contabililor scrupuloși și al economiștilor cu fițe, să fie scos din dicționar și să devină vedetă politică. Căci „acciza” a început să se coacă, să se strângă, deocamdată, pe rețelele sociale, dar, odată cu creșterea tuturor prețurilor, ar putea sări la suprafață, cine știe, poate chiar până în stradă. Unora li s-a tras de la oameni, altora, de la vorbe necugetate, altora, de la cifre. Ți se poate trage însă de la un simplu cuvânt, unul pe care oamenii nici nu-l înțeleg bine, dar care, încărcat negativ, devine și mai periculos.  „Arcul” bine comprimat și apoi lăsat liber s-ar putea să facă vânt unor voturi și unor oameni.

În concret, premierul Victor Ponta nu vrea, nici la cererea opoziției, nici la alte cereri, să individualizeze veniturile din acciză, pentru a putea fi destinate precis construcției de șosele și autostrăzi. De aici se văd și onestitatea și bunacredință și intențiile și transparența acestei decizii foarte importante pentru România. Pe de altă parte, concomitent cu introducerea accizei, guvernul a început să facă cadouri baronilor locali, ironia sorții, tocmai în tone de … combustibil. Cinismul e în floare, pentru că pretextul e deszăpezirea ce a avut loc cu trei luni în urmă, combustibilul a fost luat din rezerva de stat, perioada e de precampanie electorală, iar județele beneficiare sunt fiefuri PSD, în covârșitoare majoritate: Consiliile Judeţene Constanţa, Vrancea, Brăila, Ialomiţa, Tulcea. De precizat, dacă mai e cazul, că acest combustibil este acordat gratuit de stat, iar contractele de deszăpezire au fost încheiate, cum scrie presa, cu firme având legături politice sau din domeniul transporturilor, așa cum stă bine unor „aranjamente locale”.  În cele din urmă, „cadoul”  ajunge acolo unde trebuie. Să nu uităm că ne aflăm la doar câteva zile de la introducerea buclucașei taxe, până încă nu s-a adunat niciun leuț la bugetul de stat. N-am nicio îndoială că, în perspectiva alegerilor europarlamentare și prezidențiale, urmează să se întâmple lucruri „mărețe”, atât din punct de vedere electoral, cât și penal.

Căci dacă beneficiile de partid sunt fața medaliei, atunci există și un revers, un alt fel de „baroniadă” care, cum spunea cineva, începe la SRI și sfârșește la DNA. Ieri, au fost reținuți, pentru trafic de influență, abuz în serviciu și fapte de corupție, Adrian Duicu, liderul PSD Mehedinţi şi preşedintele Consiliului Judeţean, şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mehedinţi, Ştefan Ponea, iar procurorii anticorupţie l-au reţinut, pentru 24 de ore, şi pe preşedintele PSD Orşova, Constantin Popescu. Pare treabă serioasă acolo. Mai sunt audiați ca suspecți un director de spital, un director de televiziune locală, secretara Consiliului Județean și alții. Tot  mass-media spune că acesta e doar începutul unei serii focalizate îndeosebi asupra protipendadei politice locale. Sigur că se pune problema dacă aceste arestări au/vor avea tentă politică. Dar ce nu are tentă politică în România? Banii știm bine că au culoare, influența, funcțiile, privilegiile, de asemenea. Mai nou, motorina și benzina au căpătat și ele culoare.      

De ce sunt totuși atât de importanți acești șapte amărâți de eurocenți pe acciză? Pentru că din șapte sau făcut 40 bani, iar din 40 se vor face, probabil, 60 sau mai mult. Pentru că nu era necesară creșterea din perspectivă macroeconomică, ci doar din logică bugetară, dar asta e nerelevant, pentru că toți vrem mai mulți bani la buget. Pentru că e o „trișerie” ce nu va putea fi ascunsă, ca și destinația reală a acestor bani. Pentru că declanșează o reacție în lanț de scumpiri la toate produsele. Pentru că va genera, involuntar, o reducere a consumului, ceea ce  constituie o frână în calea creșterii economice. Pentru că au învins, ca de fiecare dată, rațiunile politice, interesele personale și oportunismul, în defavoarea intereselor strategice, naționale, de dezvoltare. Pentru că e o sursă „cinică” de venit, ce nu poate fi ocolită, asemenea TVA-ului, răsfrântă pe spatele consumatorului obișnuit. 

Apr 02

Vom vedea și baroni fericiți

Posted on by

Sunt sau nu sunt bani la bugetul de stat, asta-i întrebarea, la care nu s-a gândit niciun fraier de analist economic până ce n-a venit Ioana Petrescu, ministresa Finanțelor, s-o ridice. În fond, aici se află economia românească, cu bugetul țării cu tot: între limbajul tehnico-economic deficitar al ministrului Finanțelor, „traducerea” politico-ironică a premierului Victor Ponta și „păsăreasca” de lemn a FMI. Adică un „no man’s land” desăvârșit. Iar pe așa ceva nu se poate construi nici dezvoltare pentru țară, nici prosperitate pentru popor, nici bunăstare pentru oameni.

De fapt, ce e grav aici: defectul de comunicare al tinerei ministrese, faptul că e pusă să gestioneze o situație nepotrivită pentru ea sau că bugetul țării s-ar afla la limită, cu „sabia lui Damocles” deasupra.  Vorba ceea, toate sunt grave și nici nu le-am spus pe toate. Din păcate, Ioana Petrescu e paravanul perfect, deocamdată, pentru ceea ce se pregătește a fi guvernarea pesedistă. Să nu uităm, PSD, ca și cel mai mare partid din România, vine după opt ani de opoziție, cu un președinte de partid fudul și fără experiență, și cu un baronet local flămând și nervos, dornic să recupereze timpul pierdut. Iar asta înseamnă, pe de- parte, libertate de mișcare, vezi „marțea neagră” a legii amnistiei și a „conflictului de interese”, iar, pe de alta, înseamnă bani cât mai mulți care trebuie „înșfăcați”.

Mai trebuiesc îndeplinite, în continuare, câteva condiții pentru a ajunge la ei.

Întâi, acești bani trebuie să existe, fie din creștere economică, dacă se poate, fie din taxe și impozite, dacă nu ajung. Creșterea economică a României, cum se știe, a fost de circa 3% în 2013, dar e oare destul? Nu e destul și așa s-a născut  mărirea accizei la combustibil, o sursă sigură de colectare a banilor, dar un „bici” la fel de aspru ca TVA-ul pe spinarea contribuabilului. Măsura n-a fost ușor de implementat, cu bombănelile liberalilor, încă la guvernare, și cu opoziția fermă a președintelui, dar s-a impus în cele din urmă.

A doua condiție este că acești bani nu trebuie împărțiți cu nimeni, nici la nivel ministerial, nici la nivel local. Și așa e devenit imperativă eliminarea liberalilor de la guvernare (căci la cei mici și pretențiile sunt mici). Nici asta n-a fost ușor, dar cu un ficat politic sănătos, cu ceva lacrimi de crocodil și cu ajutorul mass-media, a fost dusă și asta cu bine până la capăt.

A treia condiție era un ministru de Finanțe care să nu spună „n-am”. Fostul ocupant al funcției Daniel Chițoiu, după „protecția parlamentară” asigurată de PSD, pare că era destul de familiar cu „șerpăria” din sistemul fiscal, dar a trebuit sacrificat odată cu toți prietenii liberali. De la Ioana Petrescu, partidul de guvernământ a vrut să folosească prestigiul dobândit prin școală, diploma universitară americană, ingenuitatea și lipsa de experiență reală în domeniu. De fapt, prin pilda „usturoiul”, tânăra profesoară a dovedit că nu înțelege cum funcționează sistemul fiscal din România, prin pilda „acciza ce salvează bugetul” dovedește că nu înțelege cum funcționează sistemul politic din țara noastră. Această „sumă eterogenă de competențe” sunt îndeajuns, deocamdată, să o țină în poziția de ministru al Finanțelor Publice din România.

A patra condiție e cea mai importantă și mai grea: e nevoie de un premier potrivit, iar Ponta nu e bun, nu e „de-al nostru”, n-are nici „școala”, nici vârsta, nici apucăturile, nici ambițiile și dorințele baronilor PSD. Omul potrivit, „regele” (ne)încoronat al baronilor locali, este Liviu Dragnea, îmi permit să anticipez, viitorul prim-ministru al României. Iar Ponta este împins cu forța către niște alegeri prezidențiale unde are șanse importante să piardă.

Cum acesta e „big plan”-ul guvernării, în opinia mea, înțeleg că bugetul nu e în pericol de a nu acoperi salariile și pensiile, e în pericol doar de a cădea în mâinile lacome ale „lăcustelor” din teritoriu, care nu au viziuni și strategii, ci doar foame adâncă. Relativele motive „macro” de liniște transpar chiar din limba de lemn a FMI, din cea mai recentă evaluare, unde se arată că „deficitul de cont curent s-a redus semnificativ, creșterea economică a atins maximul perioadei post-criză, iar inflația a atins nivele minime istoric, după Revoluție”. Însă tot raportul de evaluare a acordului preventiv încheiat cu România de FMI mai arată că, în pofida celor de mai sus, „economia și sectorul financiar rămân vulnerabile la șocuri”. Șocuri externe sau șocuri interne, adaug eu.

Gafa unui tânăr ministru, la urma urmei, e un episod trecător. Însă faptul că statul român, alcătuit din noi toți, a „donat” Primăriei din Constanța, mai bine zis baronului Radu Mazăre, 14% din acțiunile Port Constanța (cel mai mare port din României) nu e un simplu episod, e doar începutul unui serial. În curând, printr-o Ordonanță de urgență (aflată în dezbatere publică), va lua ființă Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, ce va prelua companiile energetice, ce urmează a fi (parțial) privatizate. Noua structură, din cadrul Ministerului Economiei, condus de baronul „cu rang” de ministru Constantin Niță, va gestiona aceste privatizări. Adică ce  are statul mai bun în economia românească. Mai mult, același departament se va ocupa și de privatizarea CFR Marfă și, se înțelege, de orice alte privatizări. Trai neneacă!