Jun 30

Transporturile: impotență, blestem sau conspirație

Posted on June 30, 2015 by Nistor

Nu trebuie să fii șofer (de fițe) să vezi că ne lipsesc drumurile și nu trebuie să fii analist politic să vezi că n-am avut niciodată un „șef” al Transporturilor în România postdecembristă. Ar rezulta, în acest silogism chinuit, că în țara noastră n-a fost nimeni în stare să facă drumuri și probabil nici nu va fi până le vor face alții. Ultimele evenimente ne ilustrează cu asupra de măsură acest lucru. Și iată, fără drumuri n-a venit Audi în România acum câțiva ani (s-a oprit în Ungaria), fără drumuri, cică, a plecat Nokia din Jucu și fără drumuri, se spune, vrea să plece Renault din România. „Ducă-se pe pustii”, vor fi zicând unii în gândul lor, problema este însă ce facem noi pentru noi aici în țară cu drumurile noastre rămase de izbeliște. Căci „dacă drum nu e, nimic nu e!”, cum ar zice „cel mai iubit dintre călători”.
Un bilanț sumar ne arată că în peste douăzeci de ani de guvernare am avut peste douăzeci de miniștri ai Transportului, ceea ce dă o medie de circa un an per ministru. Realist vorbind, ce poate face un ministru timp de un an? Să-și caute secretară (care să-i fie eventual și amantă), să-și facă „echipă” proprie, să plaseze niște oameni de la partid pentru a mulțumi câțiva „sponsori” electorali și să învețe câteva „șmecherii” de făcut bani odată ajuns la „butoane”. Dar și dacă ignorăm acest scenariu plauzibil, de altfel, la modul serios, un ministru, cu toată bunăvoința, nu poate face mare lucru într-un an, cel mult să-și însușească probleme specifice instituției și să facă câteva planuri. Pe când să le aplice, era deja schimbat. De cei mai mulți dintre acești foști miniștri ai Transporturilor nu-și aduce nimeni aminte, nici de un lucru rău, necum de vreunul bun. Sunt și câteva „vedete”, cum ar fi Miron Mitrea, șoferul sindicalist ajuns în vârful PSD și în pușcărie în cele din urmă pentru fapte de corupție. Și mai mare vedetă a fost Traian Băsescu, ministrul care nu vedea necesitatea autostrăzilor, ajuns apoi președinte al României și rămas consecvent în politica anti-autostrăzi. La așa un aflux de miniștri schimbați pe bandă rulantă, ne putem pune întrebarea dacă a fost o întâmplare sau nu, dacă nu cumva erau puși pentru a fi trântiți și găsiți țapi ispășitori pentru uriașele rămâneri în urmă în industria drumurilor. Ce motive ar putut avea conducătorii României de a frâna dezvoltarea țării prin nemodernizarea șoselelor, prin lipsa autostrăzilor etc. Putem identifica mai multe explicații și ipoteze:
1. Bunăoară, o teorie conspiraționistă și retrogradă, potrivit căreia un grup conducător ar fi dorit izolarea țării și menținerea ei într-o zonă de control prin înapoiere și nedezvoltare. Scopurile ar fi putut fi mai multe, dar sigure erau conservarea puterii, păstrarea privilegiilor și controlul asupra resurselor. O ipoteză care în parte a funcționat și poate fi probată.
2. Lipsa resurselor financiare sau mai precis nealocarea resurselor necesare dezvoltării acestui sector. Scenariul era destul de transparent: într-o primă fază, banii nu se alocau pentru că nu erau destui, apoi când au apărut banii, drumurile n-au mai fost prioritate, deoarece se cereau prea mulți și probabil se furau mai ușor dacă erau alocați altor sectoare.
3. Lipsă de responsabilitate a politicienilor, începând cu președinții, continuând cu premierii și sfârșind cu „acarii Păun”, miniștri de resort. Celor mai mulți probabil nu le-a păsat, chiar dacă au înțeles importanța problemei, iar alții vor fi zicând că n-a sosit momentul potrivit.
4. Prostie, ignoranță, supușenie, lașitate și lipsă de viziune a celor care aveau responsabilitate directă și ar fi trebuit să fie inițiatorii și realizatorii din punct de vedere tehnic și logistic. Aceștia s-au complăcut în locuri călduțe și bine plătite, au acceptat funcții pentru care nu aveau pregătire și au primit decizii dinainte luate fără a deschide gura. Scopul lor era de a ocupa și a nu pierde poziții nemeritate și care erau obținute numai și numai pe cale politică.
Guvernarea Victor-Viorel Ponta a transformat situația de la Transporturi într-un fel de caricatură: cu cât se făcea mai puțin, cu atât se promitea mai mult, miile de kilometri de autostradă se desenau doar pe hârtie. Patru miniștri în trei ani: primul (Relu Fenechiu) a stat șapte luni, apoi a mers la pușcărie, al doilea (Ramona Mănescu) a fost salvată de ieșirea de la guvernare a PNL; al treilea (Dan Șova) a stat doar trei luni, demisionat din motive de corupție și ținut ascuns pe culoarele justiției și pe sub „fustele penale” ale lui Victor Ponta. Chintesența însă a ambiguității instituționale a Ministerului Transporturilor o reprezintă Ioan Rus care, cred, a știut dinainte de a fi ministru că nu va face nimic notabil în mandatul tău, limitat (ne întrebăm de ce l-a acceptat, dar asta este o problemă și mai complicată). Semnul public cel mai clar a fost apariția acelui Master Plan General de Transport, de implementarea căreia urma să se ocupe o … jurnalistă din Cluj. Am spus-o cu martori că Dana Berinde dacă va apuca să-și ia primul salariu (frumușel, de altfel).
Acum la Transporturi este propus (apoteotic) un literat, dacă am înțeles bine. Oricum, cât poate sta în funcția de ministru unul pe care îl cheamă Mihai-Viorel Fifor? Ce credeți că a contat mai mult, că îl cheamă Viorel sau că îl cheamă Fifor? Pentru englezi, aceasta ar fi o foarte bună miză de jucat la pariuri. Pentru români pare o situație normală.
Acest material a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 23 iunie 2015

Jun 24

Se pregătește o nouă bulă imobiliară

Posted on June 24, 2015 by Nistor

Când un reprezentant al unei bănci, vorbind despre piața imobiliară curentă, îți spune că prețurile cresc din cauza presei, trebuie să fii atent. Chiar dacă: 1) acel funcționar nu știe că se adresează unui reprezentant al presei (ba cu atât mai mult) și 2) chiar dacă aserțiunea nu este întru totul adevărată. De ce ar fi atunci de interes general aceste vorbe rostite de cineva într-o doară? Pentru că, după cum voi încerca să demonstrez, indică un trend în piață de care trebuie să ținem cont cu toții, implicați sau neimplicați în piața imobiliar-bancară.
Eu mi-am permis să fac următoarele deducții: când cineva vorbește cu un (client) necunoscut despre un anumit lucru înseamnă că îl interesează, așadar, băncile sunt interesate să dea credite și anume de tipul celor imobiliare. În al doilea rând, e limpede că nu le convine că prețul locuințelor crește, deoarece creditele se acordă mai greu, ceea ce, din nou, nu le convine. Ce rol ar avea presa aici? Din discuție, se trăgea concluzia (pripită) că dacă nu s-ar scrie în mass-media că prețurile imobiliarelor au crescut, vânzătorii n-ar mai ridica costul pe metru pătrat, acesta ar rămâne pe loc sau poate chiar ar scădea. Bineînțeles că este un sofism aici, uitându-se că informația importantă (oricare ar fi ea) circulă și înafara circuitului mass-media, ca purtătoare de interese și de bani. Pe de altă parte, se știe, chiar băncile sunt cele care ridică prețurile din piață prin acordarea, cu oarecare lejeritate, a creditelor imobiliare, fapt ce fluidizează piața, escaladează oferta și încurajează cererea. Este mai ușor, așadar, să dai vina pe alții și să găsești substituenți și falși „vinovați” pentru fapte ce îți revin, decât să îți asumi sau să faci ceva. Oricum, informația principală, destul de bine disimulată, este că băncile sunt pline de bani și că abia așteaptă să-și găsească clienți imobiliari pentru a-i „încălța” cu credite avantajoase pentru ele. Semnele acestei abundențe de capital de lucru sunt mai multe și destul de evidente pentru a putea fi sesizate.
1. O primă dovadă este că băncile au scăzut dobânda la depozite până la un nivel (1%) de care eu nu-mi amintesc să fi existat în România postdecembristă. Poți spune, când privești dinafară, că e o sfidare, o batjocură, o risipă, dar asta e! Băncile nu sunt interesate să ia bani de la populație, ci să dea, iar consecințele se vor vedea cât de curând.
2. Rata dobânzii de referință, stabilită de BNR, a ajuns la 1,75%, în trend de scădere evidentă și prelungită, nivel care, iarăși, n-a fost atins de multă vreme în România. În fapt, aceasta este presiunea exercitată de BNR asupra băncilor și invitația de a da drumul creditării, iar, pe de altă parte, este cauza pentru care visteriile băncilor sunt (mai) pline de bani. O rată mică a dobânzii de referință taie din elanul și câștigul comod și fără risc al tranzacțiilor interbancare și al împrumuturilor către stat din care băncile trăiau fără să facă nimic.
3. Nu poate fi ignorată creșterea economică de 2-3% ce se face simțită, atât cât se face, în veniturile firmelor și ale populației, ce inevitabil, ajung în bănci.
Toate aceste condiții creează, aproape inevitabil, premise pentru deschiderea creditării către populație și, probabil, începutul unei noi bule imobiliare, o escaladare a prețurilor și creșterea frecvenței tranzacțiilor. Însă nu aceasta e problema, în fond, creditarea este un fenomen pozitiv, ce dinamizează economia și crește consumul, fiind un factor, chiar și limitat, de creștere economică. Problema este că băncile, chiar pline de bani, nu se vor uita măcar (ignorându-le total) către trei domenii vitale pentru o creștere economică sănătoase: start up-urile, agricultura și micile afaceri. Putem fi siguri că nu-și vor asuma riscuri, că nu vor investi în afaceri nesigure, că vor miza în continuare pe imobiliare (ușor de gestionat și executat), pe împrumuturi acordate statutului (întotdeauna solvabil), pe credite sigure și avantajoase, pe câștiguri din speculații valutare și comisioane.
Nu vom putea zice, peste câțiva ani, că istoria nu se repetă. Ba chiar asta se va-ntâmpla.
Acest articol a fost publicat și pe site catcostaclujul.ro

Jun 21

Spre Londra cu Baku

Posted on June 21, 2015 by Nistor

Continuă navigatul tulbure al României prin Uniunea Europeană. Am dat cap-compas Londra (putea fi altul), nu doar pentru că, în spiritul excepționalismului britanic, Anglia este o țară atipică, ci și pentru că se comportă, într-o anumită măsură, ca o țară post-UE. De fapt, la nivelul UE, nu e greu să înțelegem atitudinile marilor puteri: Anglia, dacă n-a putut să fie prima, a vrut să fie „altfel” și este altfel; Germania a vrut să fie prima, este în capul mesei (numeric, financiar, economic) și se comportă ca atare; Franța nu este nici prima și nu este nici „altfel”, dar nu prea are ce face, deocamdată etc.. În felul acesta, îi putem înțelege pe toți, de la greci, „scandalagii Europei”, în lipsă de altceva, până la gălăgioșii și pragmaticii italieni, trecând prin faza „copilul teribil/tembel” al Europei, cum pare acum Ungaria. Întrebarea tulburătoare este cum se identificată România și cum poate fi ea individualizată în acest concert polifonic. Mărturisesc că întrebarea este apăsătoare, iar răspunsul este nu atât de greu de dat, cât de greu de suportat. Are România un profil, ne știu europenii a fi cumva, știm ce vrem din această incursiune geo-politică? Semnele sunt proaste.
Respectând metafora navigatorului, unii vor spune că plutim în derivă pentru că nu am avut/avem nici comandant, nici cârmaci. E chiar o ironie să invoci acest lucru când unul dintre conducători a fost comandant de vas la propriu, dar discuția are sens și la modul serios. De exemplu, primul comandant postdecembrist era prea bătrân și navigase doar pe râuri interne, în ape mici, fără adâncime și fără ieșire „la mare”, făcând curse de siguranță, într-un trafic ce trebuia să asigure, numai și numai, „supraviețuirea”. Celui de-al doilea comandant i s-a dat pe mână o corabie prea mare și de producție externă, complicată și greu de manevrat, cu mateloți interni nepricepuți, dar învățați să chiulească și să fure. Cel de-al treilea conducător, cum spuneam, a fost chiar un fost comandant de vas care, din păcate, și-a luat funcția la propriu: s-a comportat ca un căpitan de goeletă (uneori de pirați) când ar fi trebuit să fie conducător de țară. Iar când se enerva, mătura puntea cu toți, schimba echipajul și „incendia” vasul, apoi „trăgea” ancora în diverse porturi ale lumii și căuta femei. Ultimul comandant pare timorat, vasul e șubred, supraîncărcat, vremurile sunt schimbătoare și mările mișcătoare, iar el parcă învață încă „meserie”.
Despre cârmaci sau despre cei care au ținut efectiv timona țării în mână (diverși premieri) sunt și nu sunt multe de spus. Dacă corabia ar fi întreagă și prosperă, echipajul mulțumit și portul sigur, ai zice că au ținut direcția bună. Impresia este că au ținut ei cârma, câine-câinește, pe direcție, dar vasul a luat apă, are fundul spart, stă pe-o rână, gata să eșueze, dezmățul și furturile sunt în toi, iar echipajul bombăne, oamenii nu mai au încredere și revolta pe punte e gata să izbucnească. Cu unele excepții, cam așa fost mereu, indiferent cine a ținut timona. Iar acum avem un „timonier de excepție” și merită atenție prin ultimele manevre pe care le face înainte de a eșua. Important este către ce recif ne îndreptăm acum și cât de grave vor fi avariile în momentul în care cala va lovi stâncile. Căci primele scrâșnete încep deja să se audă. Și- apoi să vedem cu ce venim înapoi: cu crucișătorul, cu bricul, cu bacul sau cu pluta.
Așadar, Victor-Viorel Ponta nu și-a dat demisia din funcția de premier, așa cum părea că va face, cum impunea onoarea și rangul pe care îl are și cum îi șopteau cele mai lucide și realiste voci chiar din proximitate. Autopenitenței, demnității și posibilei reabilitare, el le-a preferat duplicitatea, ipocrizia, privilegiile. Nu e sigur încă de ce: de plăcerea satisfacerii ego-ului și a vanității unuia scrântit de putere sau de frică pentru ce s-ar putea întâmpla? Iar apoi, după ce întoarce spatele cutumelor și obligațiilor democratice occidentale, se urcă subit în avion și o ia spre Est, la o competiție sportivă îndoielnică, găzduită de Baku, capitală oficială a unei dictaturi neoficiale, și girată direct de Vladimir Putin, în apropierea căruia Victor-Viorel nu se sfiește să se afișeze. Întrebarea, dramatică pentru țară, este de la ce (se face că) pleacă el și unde se (face el că se) duce. Înțelegem perfect problema cu „ambasadele” occidentale, știm cine sunt, ce-au vrut ele, de ce au credit limitat și de ce ne sunt prieteni „cu măsură”. Poate au dreptate și cei care zic că, în fond, ne disprețuiesc, că încearcă să profite și că, atunci când vine sorocul, ne lasă, fără scrupule. Înțelegem, de asemenea, că ne „împrumută” democrație, principii, modele, rafinament și stil de viață. Ok. Asta e! Să spunem „merçi”, să luăm și să folosim ce-am primit, să ne vedem de viață ca „tovarăși de drum”. Căci alternativa estică e cețoasă și înseamnă autoritarism, ambiguitate instituțională, duplicitate perpetuă și minciună ajunsă la rang de principiu, segregaționism financiar și moral, cultivarea privilegiului, stranietate etc. Ceva ce seamănă cu ceva ce-am mai auzit și auzim, dar pe care ar trebui să-l uităm.
Anglia își permite să se arate atipică pentru că este atipică. Noi nu ne permitem asta. Ca să putem fi atipici, mai întâi, ar trebui să fim măcar tipici, iar noi nu suntem decât mitici.
Iar despre post-UE, nu-i așa, mai bine să nu vorbim.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 16 iunie 2015

Jun 17

Politică la DNA și justiție în Parlament

Posted on June 17, 2015 by Nistor

O întrebare stăruie în mintea românilor, chiar a celor mai puțin știutori sau interesați de subiect: ce ar trebui să facă Victor Ponta acum. De fapt, aceasta este întrebarea tuturor, pornind de la premierul însuși, a liderilor din PSD, a consultanților politici, a jurnaliștilor și analiștilor scenei politice, a specialiștilor de toate felurile, de la justiție până la imagine, a lumii întregi… Răspunsurile vor fi fiind și ele multe și diferite, argumentele, la fel, dar asta nu înseamnă că există mai multe alegeri bune. Așadar, de ce ar trebui premierul României, „urmărit penal pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la evaziune fiscală în formă continuată şi spălarea banilor”, să-și dea demisia? De ce ar trebui să rămână în funcție, până când și în folosul cui? Răspunsul are sens major mai ales acum când suntem abia în anticamera acestui caz, multe lucruri se vor întâmpla în continuare, pe care nu le știm și care, cu siguranță, vor influența/altera în vreun fel dreapta judecată.
Înainte de orice argument pro sau contra, o chestiune de principiu: la acest moment, și trebuie accentuat acest lucru, demisia lui Victor Ponta nu are nimic de-a face cu vinovăția sau nevinovăția lui raportată la dosarul în care este cercetat. Acest aspect scapă judecății imediate a oamenilor și este „servit” simțului comun ce face ușor confuzie între om și funcția pe care o ocupă. Un prim-ministru, omul cu cea mai mare influență din România, nu poate ocupa, nici măcar o zi, o funcție atât de importantă cu acuzații atât de grave, reale sau nu, planând asupra sa. El este persoana care girează un sistem, are putere, influență, resurse și pârghii pentru funcționarea într-un anume fel a acestuia. Orice om se poate plânge de modul în care funcționează justiția, dar nu primul-ministru, care prin ignorare sau negare invalidează sistemul judiciar din propria țară. Și logica bunului-simț și cele mai calificate informații ne-ar spune că nu poate apărea, în lipsa faptelor, un dosar de o mie de pagini, la adresa unui premier. Dacă totuși așa ceva este posibil, atunci porți și tu vina, ca șef de guvern, pentru o asemenea situație și trebuie să-ți asumi, să răspunzi, să reacționezi. Dar dacă dosarul există și te privește, respecți regulile, te supui, încerci să îți dovedești nevinovăția ca orice cetățean într-un stat de drept, stat pe care îl girezi dintr-o demnitate foarte înaltă și în care trebuie să ai încredere. Așadar, dacă ești vinovat, raportat la fapte, trebuie să plătești ca om, dacă ești nevinovat, trebuie să plătești ca prim-ministru. Nu există scăpare sau motivare acceptabilă.
Argumentele pentru demisie sunt principiale, juridice și politice, argumentele împotrivă sunt mai degrabă personale și demagogice și se află în preajma abuzului de putere. Un premier trăiește în funcție prin încrederea pe care o inspiră: a partidului, a Parlamentului, a cetățenilor, a instituțiilor politice și economice internaționale etc. Când acest capital este știrbit sau distrus, pe drept sau pe nedrept, premierul trebuie să plece, deoarece afectează viața oamenilor unei întregi țări, nu doar a sa sau a partidului său. Apariția acestui mare semn de întrebare nu va afecta doar actul de guvernare, ci și funcționalitatea din punct de vedere politic. Dosarul penal șubrezește poziția lui Victor Ponta în partidul său (unde vor începe luptele intestine), în coaliția de la guvernare (cu gândul la noi alianțe și oportunități), față de opoziție, care va avea un cal de bătaie perfect pentru bătăliile electorale apropiate, dar și la nivel internațional. E de văzut dacă PSD e în stare de un asemenea sacrificiu sau, altfel spus, dacă Ponta e încă atât de influent pentru a impune o asemenea jertfă. Agravant este că împricinatul nu e la prima mare greșeală, el fiind nevoit să ducă în spate încă „dosarul plagiatul”, o pată morală rușinoasă pe obrazul unui prim-ministru și care, în alte părți, ar fi fost suficientă pentru degradarea lui politică definitivă.
Dincolo însă de rezonanța penală (tot mai tocită în România), de apăsările morale sau de arguțiile personale, stă argumentul suprem care este unul de imagine. Nu anii ipotetici de pușcărie, nu obrazul gros, nu subtilitatea argumentării vor conta, cât handicapul de imagine creat (insurmontabil, în opinia mea) și care va atrage pierderi electorale hotărâtoare. Măcar asta ar trebuie să-l determine pe Ponta să se retragă în acest moment.
Pe partea cealaltă, argumente anti-demisie se vor găsi cu duiumul. De fapt, au devenit aproape niște șabloane: „nu ne dăm bătuți”, „nu cedăm la presiune”, „este un dosar politic”, „e mâna lui Băsescu”. La care se adaugă altele puerile și străvezii, de genul: mai bine mare și puternic, decât mic și slab, mai bine bogat și sătul decât sărac și flămând, mai bine să fii premier decât să nu fii nimic sau mai bine să conduci tu un partid, decât să te conducă cineva pe tine etc. Mai , a apărut formula, sofistică și ea, cum că politica nu se face la DNA, ci în Parlament și că nu procurorii schimbă primul-ministru, ci reprezentanții aleși ai poporului. Am fi de acord cu asta, cu un singur amendament: dacă politica nu se face la DNA (precum zice Ponta), atunci nici justiția nu se face în Parlament (precum cere Șova, prietenul său până la moarte).
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 iunie 2015

Jun 04

„U”, o chestiune de principiu

Posted on June 4, 2015 by Nistor

Cel mai greu în ziua de azi (unii ar fi spune imposibil) e să ai, să impui și să păstrezi principii. Pare aproape firesc într-o lume în care prevalență au banii, puterea, învârteala materială, cariera cu orice preț și din astea. Dar principii înseamnă nu doar să gândești și să faci doar ce scrie la carte, ci să-ți respecți propria ființă, să ai puterea să crezi în aceleași lucruri (împotriva simțului comun), să crezi în aceleași idei (când nu-ți aduc folos), să-ți permiți să simți și să păstrezi afecțiune pentru ceva (când altora li se pare ridicol, nemeritat, depășit, lipsit de sens, durată, viitor etc.). Căci pentru unii, iată, și afecțiunea, atașamentul și devoțiunea au devenit un lux, pe care ți-l poți permite sau nu.
Ce a fost finala Cupei României la fotbal din 2015 („U” Cluj – „Steaua”: 0-3) decât o clară, severă și elocventă demonstrație de principii. Căci altceva n-a fost și nici nu putea să fie. Așa-zisa „Steaua” (o pun între ghilimele, fiindcă Steaua e „fără nume”), vezi doamne, a câștigat tot ce se putea în acest an, trei trofee. E campiona! N-am văzut de când sunt un triumf mai jalnic: campionatul a fost câștigat cu patronul în pușcărie (Gici Becali), iar președintele clubului (Mihai Stoica) e și acum întemnițat, amândoi „de competența” DNA; Gâlcă, antrenorul, e un fel de „anti”, ciufut și rigid, „mlădios” ca un „par de fasole” și atrăgător ca o mătură; clubul și-a pierdut nu doar aura, numele și palmaresul, ci și stadionul și, în acest an, încet-încet, și publicul; echipa e un fel de „varză à la București”, cu „vedete” pe bancă și debutanți titulari; echipa nu joacă fotbal, se chinuie, se „screme”, se dă de ceasul morții, dezamăgind fanii, spectatorii, specialiștii, iar finalul de campionat a fost un thriller de doi bani. Dar așa-zisa Steaua e doar vârful aisberg-ului. Să le numărăm, coane Fănică, pe scurt: locul 2 (ASA Tg.-Mureș) e, se pare, falimentară „avant la lettre”, de pe locul secund, n-a așteptat să câștige trofeul, ca Unirea Urziceni, înainte de-a se dezmembra, sau pe aproape, ca Otelul Galați și CFR Cluj; locul 3 (Astra Giurgiu) are și ea patronul la „zuchthaus” (adică la zdup), venit și el în fotbal ca să-și diversifice arta/aria fraudării statului și a spălării banilor; pe locul 4 e o echipă (CFR) fără patron, fără bani și fără … nu mai știm ce, iar pe locul 5 e CSU Craiova, o echipă … cu primăriță ambițioasă foc, cu susținere politică și cu stadion făcut de guvern, dar fără istoric, sare, piper și public; Petrolul (locul 6) are și ea patronul moral (primarul) la temniță, iar Dinamo (locul 7, cel mai slab din istoria clubului) este în procedură de faliment financiar, de imagine, de public. Și uite așa, pe la locul 8, ajungem la o cvasinormalitate, cum ar fi FC Botoșani, un club de „mare tradiție” în liga I, și la locul 10 (CSMS Iași – nu știu ce înseamnă), de unde se vede că acum „Moldova e fruncea” la fotbal. Despre Viitorul (și atât) știm că e echipa lui Hagi care a jucat, ca întotdeauna, în liga lui și nu se amestecă cu ceilalți decât întâmplător și conjunctural. Pandurii, echipa sindicatelor minerești ale lui Ponta, are viitor (stadion) până la viitoarele alegeri, apoi vom vedea, iar inafara retrogradatelor (șase, despre morți numai de bine) a mai rămas Chiajna, clubul cu nume de … Doamnă, echipa urmărită de circa o sută de bețivi, bătrâni, copii și câțiva oameni din comună întorși mai devreme de la munca câmpului.
În țara orbilor, chiorul ar trebui să fie rege. „U” Cluj nu e rege, ci regina retrogradatelor, a tuturor cauzelor comune pierdute cu sublim rafinament, a „iubirii” imposibil de înțeles dinafară. Dacă la celelalte mai găseai câte o umbră de ceva, „U” Cluj e clubul care, la acest moment, la propriu, nu mai are nimic: nici patron (urmărit general), nici bani sau sursă de finanțare, nici jucători, nici antrenor, nici viitor și nici promisiuni de luat în seamă. Ei bine, această echipă, târâtă vreme de ani buni prin toate bolgiile fotbalului, salvată de inspirația vreunui antrenor, de TAS sau de mila divină, această echipă din care n-a mai rămas decât sufletul, condamnată și retrogradată de drept, ajunge dramatic în finala Cupei României. Ca să ce, oare? Ce să caute, pe cel mai mare stadion al țării, într-o reprezentație „de gala” (nu știm a cui), o echipă „ruptă-n fund”? Cred că această întâmplare miraculoasă a vrut să arate și proștilor, tâmpiților, hoților și otrepelor din federație și din „lumea fotbalului” care este viitorul acestui sport din România: fotbalul este un joc pentru public, pentru gustul, plăcerea și satisfacția lui. Este, da, și o afacere mare care trăiește din banii pe care acest public doar este capabil să-i producă, cu voia sau fără voia lui. Restul sunt hoții, „mișmașuri” și spălări de bani, lipsite de viitor și pe care, mai devreme sau mai târziu, le așteaptă DNA-ul la ușă.
Galeria lui „U” Cluj a făcut această demonstrația sublimă pe cea mai mare scenă fotbalistică a țării, a afirmat un principiu, mai important decât trofeul Cupa României și decât o victorie cu pseudoSteaua. Mai mult de atât nu putea face Clujul fotbalistic pentru București, deocamdată.
Concluziile se trag de la sine. În registru rational-dramatic, cum că „există o galerie ce merită echipă, club, conducători și investitori de măsură”, al celui mai mare „PRET TIN” din galeria lui „U”. Și în registru hâtru-ironic al unui scriitor „nepretin” (Radu Paraschivescu), care se întreba dacă galeria a însoțit pe „U” Cluj la București sau dacă „U” Cluj a însoțit galeria la meci. Pe cât de frumos spus și de adevărat, pe atât de tragic și de nefiresc.
Articolul a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 2 iunie 2015

May 26

Legea celor ce pierd

Posted on May 26, 2015 by Nistor

Motto: „Nu se vorbește despre funie în casa spânzuratului”
Aceasta este o vorbă din popor pentru a defini, mai pe ocolite – așa cum face de multe ori înțelepciunea populară -, bunul-simț. Dar bunul-simț nu este un concept juridic, nu are valoare economică, nu e efect secundar al vreunei legi a pieței, nu este o marfă, nici nu poate fi măsurat sau impus prin coerciție etică sau legislativă. El există și o poate face în două feluri: în stare naturală sau în cea ironică.
Așa cred că am înțeles și eu, în sfârșit, de ce a fost nevoie, în România, de 16 ani pentru a apărea o lege (Legea nr. 359 din 21.04. 2006) a falimentului firmelor și a fost nevoie de 25 de ani, bătuți pe muchie, pentru a apărea o altă lege, a falimentului persoanei, votată recent. Cum altfel să înțeleg decât în manieră ironică, semn al discreției și bunului-simț, „exhibarea” atât de târzie a unor legi elementare pentru faliment, personal sau instituțional, într-o țară a falimentelor, a tuturor încercărilor eșuate, a experimentelor fără izbândă, a eșecului cu patent, strălucire și ștaif. Apărută după atâta timp și după atâta zbucium, după rostogolirea atâtor forme ale nereușitei individuale, „legea insolvenței persoanelor fizice” sună mai degrabă a poezie, a „vers” elegiac, cu mai mare valoare lirică și filosofică decât economică. Așa am eu impresia. Tocmai de aceea, înainte de a vedea ce va ocroti de aici înaintea legea protecției persoanei, recent votată, să vedem ce n-a apărat nicio lege timp de un sfert de veac.
Viața, istoria și banii se ocupă, de obicei, de cei care înving, nu-și irosesc timpul cu perdanții. De ei au grijă literatura și artele pentru a nu-i lăsa să scape prin ochiurile largi ale eternității. În schimb, politica, ea, arta prin excelență a gloriei și a jubilației puterii, împarte asimetric lumea în două: a celor puțini și învingători și a celor mulți și înfrânți. A celor care fac legea și a celor care se chinuie s-o respecte. În România, dacă despre ultimii 25 de ani vorbim, nu s-a dat (și nu se va da vreodată) vreo lege pentru următoarele „categorii”:
1. „Legea destinelor frânte”. Revoluția românească a scos „din soarta” lor, mediocră și cenușie poate, dar liniară și predictibilă, o serie însemnată de oameni, care n-au mai fost capabili niciodată să-și revină: din cauza vârstei, a educației, a haosului, a felului lor de fi și a înțelege lumea etc. Ei n-au mai fost recuperați niciodată, pentru că nu s-a gândit, cu adevărat, nimeni la ei.
2. „Legea celor fără de serviciu”. Din perspectiva resurselor umane, tranziția a schimbat, prin reducție, instituțiile statului, suprastructură sistemului fiind afectată grav de acest fenomen. Tranziția economică a însemnat prăbușirea vechii „șandramale”, centriste, etatiste, urmată de un vid conceptual și instituțional. Iar vidul era nelocuit sau locuit temporar de trecători speriați, dezorientați. Vechea legea comunistă care interzicea șomajul nu mai exista, o „lege a locurilor de muncă” ar fi fost anticapitalistă și anticoncurențială. Așadar, nu se putea face nimic.
3. „Legea supraviețuirii”. Supraviețuirea a fost ani și ani la rând singurul țel real a celor mai multe familii de români, lăsată, evident, la voia întâmplării. Toate calculele economice și matematice, ce pun laolaltă veniturile și cheltuielile, erau absurde: oamenii ar fi trebuit să moară de foame, să locuiască singuri în păduri și să poarte cârpe în loc de veșminte. N-a fost așa, pentru că, în acest gol de gândire politică, au acționat „legile junglei”, pe scurt, furt, corupție, egoism sălbatic, lipsă de reguli, prăbușire morală.
4. „Legea antreprenoriatului”. În Cluj doar, în circa zece ani, a fost distrusă o bancă privată și a fost atacată „la cap” a doua, deoarece deveniseră periculoase ca „centre independente de putere”, în sine și ca emanație economico-financiară. Acesta a fost modelul, cu putere de simbol. Despre legi de încurajare a antreprenoriatului nu poate fi vorba, căci legi au existat mai multe ca anti-antreprenoriat. Sursele de finanțare au fost întotdeauna discreționare, iar cea mai mare aparte a lor, provenind de la stat, au fost risipite din prostie, neștiință, iresponsabilitate. Etc.
Legea de acum (a insolvenței persoanelor fizice) susține că va proteja oamenii de bună-credință (nedefinind clar termenul), ajunși în imposibilitatea temporară de a-și plăti datoriile, de abuzul executorilor de tot felul, inclusiv statul. Se știe că legea a fost blocată și întârziată atât de mult de către bănci, asta ca să se știe cine sunt principalii executori, dar și beneficiari ai lipsei legii. Singurul lucru notabil este că există, că a apărut, altfel pare o lege slabă, cu zone tulburi, destul de birocratică și nu va oferi câmp de repliere financiară pentru foarte mulți. Cei interesați (datornici), evident contracost (dar nu se știe cât), pot să ceară redresarea financiară într-o perioadă de cinci ani, timp în care se vor supune voit supravegherii și restricției în ceea ce privește cheltuielile. Detaliile, evident, contează, dar și concluziile.
Niciodată cei care pierd n-avut avut o lege a lor. Întotdeauna legea au făcut-o învingătorii. În viață, în istorie, în afaceri.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul catcostaclujul.ro.

May 20

Vraj(b)a pădurilor

Posted on May 20, 2015 by Nistor

Fără îndoială, modul în care a fost preluată și folosită zestrea „aurului verde” în țara noastră este unul de poveste. Fără a fi neapărat montagnard, fără a fi măcar turist de ocazie (sau de „prăjit mici”), fără a fi cu necesitate ecologist, fără a avea pretenții docte de analist sau specialist, fie și din postura de simpla cetățean privitor la televizor (vezi măcar „România, te iubesc”, „În premieră”, „Cu ochii-n patru” etc.) este imposibil să nu constați că ne aflăm în fața unui prăpăd, în fața unuia dintre cele mai mari dezastre ale guvernării democratice românești postdecembriste, indiferent de culoarea politică și de pregnanța ei. Dintr-un foc, când vine vorba despre pădurile românești, avem în fața nu o problemă, ci a unui „mănunchi” întreg, în imposibilitatea de a spune ce este mai important sau ce e mai grav. Iată doar câteva din aceste „probleme”: pădurea ca subiect economic (ca sursă de bani, de îmbogățire și de corupție), pădurea ca subiect ecologic (ca sursă de echilibru biologic și de sănătate), pădurea ca subiect estetic (ca sursă de design natural), pădurea ca subiect turistic (ca sursă de plusvaloare), pădurea ca obiect al științei silvice sau ca subiect etic și juridic șamd. Ar fi nedrept să nu punem însă, în centru și pe deasupra tuturor, pădurea ca subiect politic, ca importantă sursă de scandal. Ar fi „neromânesc”, înafara ordinii firești a lucrurilor, ar fi înafara „noilor rânduieli”, potrivit cărora acolo unde este o sursă de venit „de la grămadă” (adică de la stat), acolo de unde se poate fura (fără mari riscuri), acolo unde protecția se poate cumpăra sau crea (prin lege), acolo e imposibil să nu ajungă mâna lungă și lacomă a politicianului român. Numai în România puteau apărea „regi ai pădurilor”, numai la noi putea să se nască un personaj intitulat „Drujba lui Dumnezeu”.
Din perspectivă economică, sunt foarte multe lucruri de spus (imposibil de cuprins aici), majoritatea proaste, căci datele, cifrele tehnice și procentele arată cu toate dezastruos: în privința exploatării (legale și ilegale), a valorificării economice (interne și externe), a regenerării și întreținerii, în privința gradului de prelucrare, a viziunii și strategiei, în privința elaborării unor legi corecte, coerente, raționale. Cu o legislație silvică pervertită, cu o politică de retrocedare a pădurilor ambiguă (inițial protecționistă pentru stat, apoi „dedicată” grupurilor de influență), cu reguli laxe și supuse schimbărilor de circumstanță, România a devenit a țară „atrăgătoare” (un magnet pentru afaceri ilegale), cu păduri „nesfârșite” (în timp și spațiu), cu senzația artificială că „avem de unde” și cu sentimentul, fals și interesat, că „a sosit momentul”. Constatăm acum că, de fapt, ne situăm sub procentul european și firesc de împădurire, că exportăm (cel mai mult) lemn ieftin (de foc), că, în general, am făcut o afacere proastă, cu puțini bani pentru statul român și cu mulți bani pentru profitorii privați, care au făcut averi prin asta.
Ca de fiecare dată în afacerile cu statul, trebuiau să apară, mai devreme sau mai târziu, decontul politic și, mai nou, decontul public. În privința celui dintâi, acesta a căpătat forma, devenită clasică în politica românească, a unui conflict între președinte și premier. E o formă simplificată (și eficientă) de a prosti oamenii (sau vrăjire colectivă de marketing politic), de a distrage atenția de la esența lucrurilor, iar în acest caz, o formă de deresponsabilizare publică. În acest clișeu conflictual (Băsescu vrs. Tăriceanu, chiar Boc și Ponta), care a ținut prima pagină ani la rând, cu președintele pe post de agent patogen (declanșator), a intervenit acum o schimbare/inversare (care a devenit un nou clișeu): nu președintele ațâță, ci premierul (Victor Ponta), iar președintele cel nou (Klaus Iohannis) trebuie să devină „încasator”. Deși este, așa cum am subliniat mai sus, un subiect cât se poate de serios și de grav, pădurile au devenit un pretext pentru scandaluri politice, pentru ascendent de imagine și profituri electorale. Ponta îl atacă grav pe Iohannis pe Codul silvic, apoi bate în retragere (ca „semn” de seriozitate) și „o dă” pe liberali. Președintele, scos din „țâțâni”, pus în situația de a reacționa, trece și el la amenințări. Pentru televizor se pare că a fost suficient, căci PSD majoritar spune că va retrimite la Cotroceni Codul silvic (aparentul măr al discordiei) în forma respinsă de președinte. Din această întâmplare „cu păduri”, putem constata ieșirea din bârlog a „ursului” de la Cotroceni (nu știm dacă e temporară) și din vizuină a vulpii de la Palatul Victoria (nu știm dacă e permanentă), care a pus deoparte „umilința” și „diplomația” (de circumstanță) și a coborât „din pod” atacul la persoană, argumentul îndoielnic și ironia agresivă (mai proprii firi sale). În rest, din perspectivă politică, toate problemele pădurilor par a fi fost rezolvate.
De aici încolo nu mai putem vorbi despre o salvarea „aurului verde” decât de către societatea civilă, care pare că s-a trezit din nou în fața unui lucru important. Au fost organizate mai multe mitinguri de protest și de solidarizare, calendarul unor manifestări viitoare pare să fie plin, există semne că factorul coagulant este destul de puternic. Nu știm dacă acesta este momentul prielnic. Între combatanți, meciul se joacă, ceea ce lipsește pare să fie o gafă, una suficient de mare și care să declanșeze emoția necesară.
N-o prevedem, dar nici n-o excludem. Că d-aia-i gafă.

May 14

Șansele lui „U”

Posted on May 14, 2015 by Nistor

Scriu destul de rar despre sport, cu toate că sunt amator și cunoscător de sport și aș avea ce scrie. Scriu și mai rar despre „U” Cluj, cu toate că sunt suporter vechi al echipei (de la 13-14 ani) și, de bine sau de rău, este tot timpul ceva de spus despre „U”. O regulă nescrisă a jurnalismului însă zice să nu scrii niciodată despre rude, prieteni sau dușmani, pentru că nu vei fi capabil să te păstrezi între niște limite de obiectivitate, punct de vedere care are valoare și interesează publicul mai mult decât gusturile, ideile și simpatiile celui care scrie. Așadar, e bine să te abții, dar, pe de altă parte, pentru orice reguli există și excepții. Situația lui „U”, cu trei etape înainte de încheierea campionatului, starea în clasament a echipei, moralul acesteia, situația financiară a clubului și cea judiciară a patronului/finanțatorului au dus lucrurile către o stare inacceptabilă de paroxism al absurdului. Dacă ar fi s-o spun așa, aș zice că e greu să taci, e greu să te abții, dar nu se mai poate! S-o luăm pe puncte.
1. De când și în România fotbalul e pe bani (cu unele excepții), „U” Cluj a fost mereu în criză, n-a avut lipici la bani, n-a avut finanțatori serioși, n-a avut patroni care să urmeze un proiect și să investească serios și pe termen lung. A avut, mai degrabă, sponsori, oportuniști de durată sau de ocazie, profitori de circumstanță sau, pur și simplu, escroci. „U” Cluj a fost furată mereu, ani de zile, și pe dinăuntru, și pe dinafară; uităm asta câteodată, dar ne aducem aminte din când în când în momente de disperare.
2. S-a încercat de atâtea ori diverse soluții de revenire la normalitate (cel mai adesea sub presiunea suporterilor) și s-au înregistrat tot atâtea eșecuri, încât nici ideea unei noi încercări nu mai are adepți și nu mai stârnește încredere. Privitul înapoi ne înspăimântă, privitul înainte ne înfioară, mergem fără orizont, cu privirea în pământ să nu vedem ce-ar putea să urmeze.
3. Doi ani la rând am asistat la adevărate „miracole”, echipa s-a salvat când nimeni nu-i dădea nicio șansă, cu foarte mulți dușmani în jur și cu foarte puțini prieteni în preajmă. Ca paradoxurile să fie complete și gluma proastă la maxim, e posibil ca echipa să retrogradeze acum, într-un sezon la începutul căruia își propunea să ajungă în cupele europene. Poate că s-a uitat asta. De la sublim la ridicol, nu-i decât o idee.
4. În trei ani de zile, cel puțin, s-a lucrat cu vreo 5-6 echipe, jucătorii au fost schimbați, de câte două ori pe an, în vară și în inter-sezon, precum „țiganii schimbă caii”, cum se spune între geambași. N-a funcționat nicio secundă decât criteriul financiar, era adus să joace doar cel care acceptă un salariu mic și nu pune condiții. Au jucat altfel pentru „U” (iar unii au făcut-o chiar bine, uimitor, de toată laudă), jucători în criză, jucători fără contract, anonimi, jucători disperați să prindă ligă, să se reabiliteze, din țară și de afară, practicându-se un mercenariat nemilos față de club, suporteri, jucători, tradiție etc.
5. Administrația locală (în speță, Consiliul Județean) părea că se implică, a făcut un stadion frumos, dar se dovedește că au făcut-o pentru ei (pentru profit electoral, pentru istorie), nu pentru echipă și nu pentru fotbal, deși eu știam că pe un stadion se joacă fotbal, nu se fac curse de câini, cocoși sau spectacole (fără a le exclude și pe acestea). Pe de altă parte, cealaltă administrație locală (Primăria) pare a fi pierdut hățurile din mână, de teamă sau din derută și că și-a „luat mâna” de pe club. Oamenii serioși care au fost pe acolo și care au încercat să facă ceva, s-au retras. Mai tragem încă o dată concluzia că se nu poate!?
6. Pentru foarte multă lume iubitoare de fotbal din Cluj, actualul patron/finanțator, Florian Walter, a fost de la început și până azi, o „vinitură”, cum se spune pe-aici, un „străin” venit să facă afaceri, care n-au prea ieșit, sau un escroc, venit să fure și la Cluj, vom vedea. Statutul său ambiguu, venitul-plecatul-revenitul, tăcerea misterioasă cu care s-a înconjurat, lipsa continuă de bani, lipsa de transparență în toate deciziile manageriale, administrative și fotbalistice au creat senzația că „U” este o „gaură neagră”.
7. Echipa a pierdut la Ploiești, nu știm de ce, nu înțelegem de ce, ca multe altele. Ca să se salveze încă odată de la retrogradare, ar trebui să câștige următoarele trei meciuri. Posibil e orice, cum am văzut, dar e oportun și folositor? În aceeași măsură, incertitudinea persistă dacă echipa va retrograda. Falimentul, insolvența, procedurile judiciare ar putea duce clubul în orice direcție, inclusiv în neant.
8. Dispariția, cel puțin temporară, a lui Florian Walter, cercetarea lui în fapte penale extrem de grave și posibilitatea de a fi arestat pune capac pe situația de la „U”. Parcă era exact ce lipsea.
9. Cu umilința disperatului, parcă am mai vrea un miracol, fie ce-o fi, dar unul „bun”! Și dacă tot am zis și m-am rugat, atunci să fie unul care să folosească la ceva. Să nu mai prelungească agonia cu încă o „ediție”!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 12 mai 2015

May 14

„Business angel” prinde aripi

Posted on May 14, 2015 by Nistor

Motto: „La legea care-a răsărit/ I-o cale-atât de lungă/ Că zeci de ani i-a trebuit/ Scutirii să ne-ajungă”
Parafraza după Eminescu nu-i o figură poetică, ci o tristă constatare economico-legislativă românească.
E clar că tranziția din România ultimilor 25 de ani nu a realizat, printre altele, un lucru – un mediu de afaceri prietenos, sănătos, divers, complementar, dinamic, funcțional și transparent – iar dacă stai bine să te gândești, acesta ar fi fost unul dintre cele mai importante din această perioadă. Căci ne transferam dintr-un mediu economic planificat, centralizat, etatist, obtuz, în care economia funcționa artificial, „pe hârtie”, către un mediu politic deschis, către o economie de piață și o piață concurențială, în care trebuiau să conteze individul și antreprenoriatul. Noul tip de societate, evident capitalistă (fiindcă nici nu exista un alt model) în care banii erau „sângele”, avea nevoie de „brațe”, de „plămâni”, de „inimă” și de alte „organe” care să facă funcțional acest nou organism economico-social. Ei bine, toate aceste funcții trebuiau îndeplinite de cineva. Dacă la nivel social entitatea chemată era individul, din punct de vedere economic, instituția cu rol esențial devenea IMM-ului, adică întreprinderii mici și mijlocii, oglinda fidelă a inițiativei, antreprenoriatului și liberei asocieri într-o societate capitalistă. Pentru individ, există științe (psihologia, sociologia, medicina) care să-i studieze evoluția, metamorfoza și eșecurile și, eventual, să dea diagnostice și soluții, pentru IMM-uri n-a existat așa ceva și nici măcar interes. Ce-am avut, din când în când, a fost câte-o mașinărie politico-birocratică numită Ministerul IMM-urilor, înființată mimetic, dată drept sinecură (să tacă din gură) unor aliați politici de mâna a doua, o instituție îndeobște lipsită de importanță, greutate și influență. Pentru liderii politici români, mereu altceva a fost mai important decât importantul însuși. Mediul de afaceri a fost lăsat de la început în voia sorții, iar prima regulă pe care a cunoscut-o și pe care n-a abandonat-o este cea a haosului.
Cum să faci afaceri în România și cu ce (dacă ai răspuns deja dilemei de ce)? E-o prea lungă istorie a primilor „capitaliști” români de hârtie (născuți din privatizări frauduloase, falimente bancare, jocuri piramidale și înșelarea premeditată și grosolană a statului) și nu voi insista aici. S-o luăm „pe bune”, din poziția omului obișnuit, care nu are aspirație la politică și la resursele „inepuizabile” pentru furt ale statului. Prima opțiune sunt tradiționalele economii personale și „bugetul familiei”, o soluție pe care n-o recomandă nimeni niciodată. Cu toate astea, majoritatea antreprenorilor români așa au pornit afacerile personale, punându-și la bătaie siguranța personală, cea materială și a familiei și asumându-și singuri toate riscurile inerente unei afaceri. Căci sursele normale și firești de finanțare dintr-o societate fie nu existau, fie erau risipite, fie erau conectate la altceva. Bunăoară, investițiile străine ori lipseau, ori se concentrau pe domenii nișate și pe afaceri mari; la fondurile europene am avut mereu coeficient redus de atragere (nu insist că-i de plâns); băncile n-au finanțat niciodată cu adevărat economia, fiind preocupate de persoane fizice și de stat, mai solvabile și mai ușor de „executat”; piața de capital a avut doar „perioade” de funcționare și de conectare la resurse, în cea mai mare parte, s-a bucurat de ignoranță, dezinteres și sfidare. S-a mai practicat în afaceri împrumutul „la mână”, între prieteni, sau de la cămătari, dar acestea sunt soluții greșite, nerecomandate, sinucigașe și care, în lipsa unui cadru reglementat, introduc tensiuni, riscuri și dezechilibre în mediul de afaceri. Tocmai aici stă una dintre chei, în atragerea resurselor financiare individuale, dar într-o formulă legală, transparentă, instituțională, stimulativă și care să suplinească carențele mari în funcționarea sistemului. Lucru care nu s-a făcut deloc.
E limpede că din acest „mare joc” al tranziției spre economia de piață au lipsit în România tocmai marii jucători ai finanțării afacerilor: statul, în tripla calitate de finanțator, legislator și beneficiar – din prostia și lăcomia liderilor politici; băncile, în calitate de finanțatori și „agenți de ordine” în afaceri – din lăcomie și neasumarea responsabilității și riscului; piața de capital – din necunoaștere și ignorare. Aici ar fi trebuit de multă vreme să-și facă loc niște reguli ale finanțării individuale, prin formula „business angel”, a crowdfunding-ului și altele care să suplinească deficitul, să completeze golurile și să-și ocupe locul predestinat.
E de salutat (cum altfel) votarea de curând a unei legi pentru „business angel”, dar și pregătirea (ca inițiativă a celor care administrează platforma multifinantare.ro) și sperăm votarea legii crowdfunding-ului, îndelung așteptate. „Business angel” este afacerea așa-zisei întâlniri „providențiale” dintre un antreprenor (să zicem, un individ tânăr, ambițios, instruit, plin de energie, de idei și de dorința de a face) cu un investitor (un individ bogat, deschis, receptiv, dar selectiv și cu pretenții), ca împreună, unul cu ideile și munca, altul cu banii, să facă o afacere reușită. Legea românească apărută curând face ce trebuie să facă demult: asigură scutirea pe impozitul pe dividende pe o perioadă de 3 ani din momentul investirii și scutirea pe impozit la momentul exitului (când diferența este pozitivă). Sigur că nu pare mare lucru, dar sunt forme necesare de susținere și încurajare a afacerilor locale, a afacerilor noi (start-up), a afacerilor mici, dar vitale, ce nu se pot dezvolta altfel. Potrivit noii legi, poate deveni investitor „business angel” orice individ (persoană fizică) dinafara societății care dobândește calitatea de asociat prin aport în numerar la capitalul social al societății, rezultând emiterea de noi părţi sociale în favoarea sa, dacă investeşte o sumă cuprinsă între 3.000 şi 200.000 de euro. De menționat, spre bună informare, că persoana respectivă nu trebuie să aibă cazier fiscal şi nici condamnări pentru infracţiuni contra patrimoniului, de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală. Totodată, nu trebuie să deţină, ca urmare a investiţiei, mai mult de 49% din capitalul social al societăţii.
Pentru mulți dintre cei interesați (într-un fel sau altul), și această sumă (de la 3 la 200 de mii de euro) pare mare. Totuși, aceste resurse există și ar intra în joc, în condiții de transparență, pentru profituri mai mari decât dobânzile (de nimic) oferite de bănci la depozite. Pe de altă parte, e urgent necesară apariția (cum spuneam) a legii crowdfunding-ului (cu potențial verificat în alte țări) ce ar putea atrage, în diverse forme reglementate, sume și mai mici pentru finanțarea start-up-urilor, a afacerilor de familie, de interes local, pentru diversificarea și completare a pieței produselor și a serviciilor.
N-ar trebui decât un dram de luciditate și un pic de bunăvoință.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul catcostaclujul.ro

May 05

TVA: piatră unghiulară sau piatră de moară

Posted on May 5, 2015 by Nistor

Puține sunt deciziile politice care să fie înțelese cu adevărat de marele public și la fel se întâmplă în cazul măsurilor economice, cu atât mai mult cu cât și acestea poartă, de cele mai multe ori, amprenta, încărcătura și destinația politicului. De când premierul Victor Ponta a anunțat, cu emfază, că în România TVA va fi redusă (nu se știa la început cum și cât), subiectul s-a aflat neîncetat în discuție, în diverse forme: fie în registru propagandistic/demagogic (în discursul puterii), fie în registru critic (în poziționarea opoziției), fie „urechistic” (în discuțiile publicului larg), fiecare după calitate, interes și pricepere. În fond, subiectul, mai mult decât unul de pe agenda zilei sau a săptămânii, merită un interes mai profund și o înțelegere mai pragmatică și realistă în ceea ce privește efectele. Cu TVA nu-i „de joacă”, aceasta ocupând un loc principal în politica fiscală și bugetară a unei țări și având câteva caracteristici unice. TVA-ul, un concept ambiguu, cunoscut de toată lumea, înțeles de prea puțini, este definit ca un impozit indirect și reprezintă o suma plătită de fiecare consumator pentru fiecare produs cumpărat, la cota actuală, aproape un sfert (24%) din prețul de achiziție al unui bun de consum sau serviciu ajungând în bugetul statului. Fără îndoială, TVA-ul este instrumentul fiscal cu cea mai mare acoperire (pentru toții cetățenii țării), cel mai sigur ca și colectare și cu implicațiile sociale cele mai evidente (consum, prețuri, nivel de trai). Ca pondere în bugetul consolidat, în 2014 de exemplu, TVA-ul a fost pe locul 2, după CAS (57,6 miliarde lei), cu un aport de aproape un sfert din veniturile bugetare anuale (de 213,8 miliarde). Iată câteva cifre ilustrative pentru a sublinia importanța TVA-ului și locul său în angrenajul bugetar: raportat la anul trecut, sumele din TVA colectat (50,8 miliarde lei) reprezintă mai mult decât dublul impozitelor pe salarii și venit (23,6 mld.) și decât al sumelor strânse din accize (24 mld); în același timp, TVA aduce de peste 4 ori mai mulți bani la buget decât impozitul pe profit (12, 2 mld.).
Toate aceste date și accente vor să arate un singur lucru, că e nevoie de clarviziune, bună-credință și multă responsabilitate atunci când guvernanții „umblă” la TVA, din capul locului, instrumentul cel mai sigur și mai ușor, cel mai „leneș” și mai lipsit de creativitate economico-politică și cel mai la îndemână pentru a obține ceva. În fond, printr-o simplă schimbare de cifră, influențezi viața a 20 de milioane de oameni. Exemplul decisiv de proastă gestionare (aproape de manual) rămâne creșterea cu 5% (de la 19 la 24%) din 2010 (dublată de micșorarea cu 25 % a salariilor) luată de guvernul influențat atunci de Traian Băsescu, despre care tot mai mulți analiști (macro)economici spun că nici n-ar fi fost necesară. Gestul de atunci, în contextul crizei, este perceput acum ca unul de slugărnicie „externă” (față de SUA, Germania și sistemul bancar mondial) și ca unul de cinism și de lăcomie „internă” (pentru a face rost de resurse financiare clientelei politice apropiate). Prin măsura luată, prin deciziile adiacente și prin consecințele generate, vizibile azi, modificarea brutală, intempestivă și lipsită de noimă a TVA s-a dovedit un gest de sinucidere politică.
Acum vorbim despre scăderea TVA-ului și anume de reducerea substanțială a acesteia (cu 15%) pentru alimentele de bază. Sunt deja câteva semne serioase de întrebare în ce privește efectele și eficiența acestei măsuri de profunzime, cu toate că măsura va fi introdusă abia de la 1 iunie 2015.
1. Reducerea TVA este o promisiune electorală și trebuia făcută în perspectiva alegerilor din 2016. Justificabilă (probabil) sau nu, ea trebuia pusă în practică pentru a produce efect electoral. Tocmai de aceea, pentru a nu produce un efect contrar, trebuia mai bine explicată și motivată în toate datele.
2. Deși se prognoza o scădere generalizată a TVA-ului (de la 24% la 19 sau 20%), s-a renunțat la ea pentru o reducere sectorială (alimente de bază și băuturi nealcoolice) mai pronunțată (de la 24% la 9 %). Fără o fundamentare explicită și fără a fi prezentate date comparative certe, s-a preferat măsura (mai) populistă, în defavoarea uneia mai omogene și, probabil, mai sănătoase. Modificarea are certă miză electorală, dar mai puțin una economică.
3. Decizia politică a acestei schimbări importante a fost luată și anunțată potrivit, mai degrabă, unui calendar personal și de imagine al premierului, decât unui calendar de implementare eficientă. „Pisica cu clopoței nu prinde șoareci”, se spune. Deja este pus sub semnul îndoielii că prețul alimentelor va scădea semnificativ și în concordanță cu scăderea taxei, câtăvreme actorii piețelor implicate (a alimentelor) au început mișcările de poziționare și de mărire a prețului pentru a avea de unde să scadă la momentul legalizării măsurii. Iar cap de listă aici sunt marii retaileri, cei care și știu și pot și vor să controleze piața în sensul maximizării profiturilor lor.
4. Așteptările românilor în privința scăderii TVA sunt mari, 9 din 10 considerând că măsura este bună (potrivit sondajelor), se înțelege, în sensul în care va genera reducerea prețurilor la alimente. Ratarea acestui efect va genera o atitudine și o reacție contrară pe măsură.
5. Pe de altă parte, 40 % dintre români consideră că scăderea TVA la alimente va determina creșterea altor taxe și impozite, pentru a acoperi „găurile” bugetare generate.
Așadar, s-ar putea dovedi că o măsură bună, pusă în practică prost, ar putea să coste tot atât cât o măsură proastă. Atât electoral, cât și financiar.

Acest articol a fost publicat și pe site-ul www.catcostaclujul.ro

Page 22 of 28« First ‹ Previous 19 20 212223 24 25 Next ›Last »