Jan 18

Suprajurnalismul

Posted on by

N-aș fi scris niciodată despre personaje de genul Radu Banciu, cum n-aș fi scris niciodată despre personaje de genul Mircea Badea. Nu e vorba de altceva, ci este o chestie de gust. N-aș fi scris nici acum dacă Radu Banciu nu se apuca să vorbească, într-un mod care îl descalifică ca om, ca român și ca jurnalist, despre moldoveni. Pentru că s-a atins o limită. Se spune că doar prostia e nelimitată, că proștii au limitele lor. Așa e. Iată ce spune jurnalistul Radu Banciu despre românii din Republica Moldova într-un eseu televizat ce se dorea a fi, probabil, memorabil, de pus nepoților și strănepoților:
„Asta este Moldova. Un ţăran sau un ţigan, după cum vreţi, care n-a făcut altceva decât să cerşească pe lângă România de când îi ştim noi. (…) Niște incompetenți ăia, niște lături în toate domeniile, care au atârnat de România exact ca borfașul care a zis, mă, dă și mie niște țigări. Nu-ți dau, mă! Mai dă-mi, mă, niște bani de pâine! Nu își dau că îi bei! Ăștia sunt moldovenii. (…) Am explicat şi cu toţi nătărăii ăia care veneau studenţi din Republica Moldova, unu’ nu reuşea să treacă clasa, da? Zeci erau, bursieri pe banii statului român, primiţi în braţe, toate curvele alea ale lor care rămâneau gravide în primul semestru şi aşa mai departe. O ruşine de oameni!”.
Acestea fiind spuse (public, pe un post TV), cred că e mai folositor, decât a interpreta istoria trecută și recentă a României, să privim nițel în istoria personajului care declamă aceste lucruri de ocară. Pe Radu Banciu îl știu mai ales din lungile tururi cicliste de pe Eurosport din perioada anilor 2000. Era și atunci colțos, gălăgios, exagerat și nonconformist în tot ce spunea, numai că acolo era vorba despre Richard Virenque, Marco Pantani, Jan Ullrich sau Lance Armstrong și nu conta prea mult. Dar, mai ales, îl avea alături, în cabina de comentator, pe Radu Naum care, mai mereu, cu inteligență și umor, acoperea „craterele” făcute de Banciu și asperitățile lăsate de acesta la tot pasul. Împreună, alcătuiau un cuplu, căruia eu i-am spus „înțeleptul și nebunul”, ce, după un timp de acomodare, putea deveni simpatic, dacă nu agreabil. Mai târziu, tot în zona sportului, Banciu a încercat, tot în cuplu, un talk show la sport.ro, o emisune de „bășcău” și „miștocăreală, în stil propriu. Deși n-a fost singur în studio, având drept „tampon” pe Mihai Mironică, emisiunea n-a ținut mult, cum s-a auzit, din lipsă de „subiecți”, prea puțin dispuși să suporte „ironiile” lui Banciu. Din această perioadă datează o realizare memorabilă a jurnalistului, respectiv, imitarea, aproape perfectă, a vocii lui Mircea Lucescu. Ar fi putut persevera. Înainte de a deveni supervedetă de televiziune, a mai făcut o încercare efemeră, refăcând fostul duet de succes cu Radu Naum, un talk show la TVR, mi se pare. Dar era tot mai limpede că nu echilibrul, de care nu era capabil, îl va consacra, ci chiar lipsa lui. Așa a ajuns singur într-un studio de televiziune, fără să-l tragă cineva de mânecă, și cu un model de atins și de bătut: Mircea Badea. Un Mircea Badea identic „ca formă”, „pe invers” ca și conținut. Asemenea omologului său, Banciu a avut toate condițiile, și cele politice, și cele de atmosferă socială, și cele de CNA, să se dezvolte liber și nestingherit ca showman. Și a făcut-o, așa cum poate să o facă oricine într-o țară cu o presă liberă. Problema nu e de natură principială, ci una individuală, ce ține de limite, acele granițe greu de deslușit, ce despart nesimțirea de bunul simț, măsura de lipsa ei, omul obișnuit de supraom. Exercițiul unor astfel de emisiuni (de gen „În gura presei”, „Lumea lui Banciu” și altele) au generat ceea ce eu numesc suprajurnalismul. Suprajurnalistul nu transmite informații, asta e prea puțin, insignifiant, conjunctural și partizan. Suprajurnalistul nu transmite nici opinii, asta e ceva prea îngust, lipitură, cârpeală, alibi. Nu. Suprajurnalistul transmite adevăruri pure, sentințe ultime, decizii definitive și irevocabile. El are întotdeauna ultimul cuvânt, după ce jurnaliștii obișnuiți și-au dat măsura a tot ce pot. Vorba poetului, „într-o lume relativă…”, e nevoie de repere. Suprajurnaliștii se autoinstituie drept repere, apoi invocă autoritatea în materie, apoi revendică dreptul de a se pronunța în orice, de la „ce-a fost mai întâi: oul sau găina”, până la „deplasarea spre roșu a universului”.
Aici intervine chestiunea audienței. Sigur că ei sunt urmăriți, se știe, extremele atrag, crează pasiuni și dezechilibru, generează atragere sau respingere, vehemență și exces. Publicul de televiziune vânează show-ul de acest fel, atras de formă și „sminteală”, de propriile pasiuni și obsesii. La televizor, siguranța de sine convinge și orice prostie zisă cu emfază și morgă face impresie. Audiența însă transformă totul în „inteligență pură” și conferă certificate de putere și de competență în toate și în orice. Numai astfel, Mircea Badea a devenit „invincibil”, din toate punctele de vedere, numai astfel, Radu Banciu a devenit un fel de „supraromân”. Probabil unicul. Numai astfel e posibil să spună ce-a spus despre oameni pe care nu-i cunoaște.

Jan 07

Juventus, o demonstrație de FORZA

Posted on by

Sunt juventin de câteva zeci de ani, dar nu acesta e momentul cel mai bun pentru a mărturisi asta. De aceea, nici n-am să insist asupra acestui lucru, decât cu un singur detaliu, anume că m-am convertit la „religia” bianco-nero de la vârsta la care am realizat că dungile de pe tricouri au aceeași orientare și culori cu ale altei echipe de suflet, astfel încât m-am simțit reprezentat fotbalistic atât la nivel local, cât și la nivel universal. Și-așa a rămas de atunci până azi, cu bune și cu rele, cu bucurii și tristeți, cu succese și înfrângeri mereu amestecate, ca la orice microbist.
Duminică seara a fost marele derby în campionatul italian între Juventus și Roma, adică locul întâi și locul doi, terminat cu 3-0, un scor de forfait, cum ar zice clasicii fotbalului. Sigur, motiv de exultare pentru fanii Juventus-ului și de amărăciune pentru cei ai Romei. Cine a văzut meciul (transmis de peste 200 de televiziuni) a putut vedea o dispută tensionată, aprigă, dominată de miză, un joc tacticizat, cum numai italienii știu să joace între ei. Ar fi de prost gust să argumentez eu cât de bună și superioară a fost Juventus în raport cu adversara sa. Întâi de toate, aș elogia Roma pentru surpriza oferită acestui campionat, pentru joc și pentru rezultatele obținute până la un punct, pentru emulația creată și datorată, în special, antrenorului Rudy Garcia. Pe de altă parte, ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca meciul de duminică să se fi încheiat în minutul 80, la 2-0, fix înaintea eliminării jenante a lui de Rossi și a tot ce a urmat. Acesta a fost semnul cel mai prost pentru Roma, nu neapărat înfrângerea, chiar dacă aceasta s-a produs la un scor fără echivoc, rușinos pentru unii. Din păcate, omenescul a trecut peste elementul sportiv și nu în favoarea sportului.
Pentru Juventus, nu această victorie este elementul cel mai convingător și nici înfrângerea identică aplicată lui Napoli, cealaltă pretendentă serioasă la titlu în acest an. Peste toate cuvintele și superlativele posibile, mai convingătoare sunt cifrele obținute până la acest moment în campionat, care, într-adevăr, vorbesc despre o forță fotbalistică autentică. Iată câteva din aceste date statistice uimitoare, realizate în câteva luni de la începerea competiției: după 18 etape, Juventus a realizat 49 de puncte, rezultate din16 victorii, un egal și o înfrîngere; de la etapa a 9-a, echipa a înlănțuit 10 victorii consecutive, primind un singur gol, în runda a 17-a, 4-1 cu Atalanta la Bergamo. Pentru Juventus, momentul de cotitură al turului s-a produs în etapa a 8-a, până la care Roma era lider, realizând și ea o serie impresionantă de 10 victorii consecutive, cu doar 4 goluri primite. În 20 octombrie, a avut loc meciul Fiorentina-Juventus, încheiat cu scorul de 4-2, după ce torinezii conduceaua la pauză cu 2-0. Cum se știe, au fost momentele de grație ale lui Giuseppe Rossi, autor al unui hat-trick, ce a răsturnat scorul în doar 15 minute, un duș foarte rece și foarte aspru pentru campioana en-titre a Italiei. Acesta a fost declanșatorul invincibilității, a închiderii efective a porții veteranului Buffon și a seriei încredibile de victorii ce a urmat. Până la această etapă, cu voie sau fără voie, Juventus a mai făcut o demonstrație de forță: în 4 din cele 7 meciuri, a fost condusă cu 1-0, reușind să întoarcă rezultatul (de la 0-1 la 3-2 cu Milan, de la 1-0 la 2-1 cu Chievo în deplasare, de la 0-1 la 2-1 cu Verona) sau să nu piardă (de la 0-1 la 1-1 cu Inter). Adaugați la acestea, 42 de goluri date și doar 11 primite în cele 18 meciuri. Să așezăm această înșiruire de succese la capătul a două titluri consecutive de campioană a Italiei.
Apoi, obligatoriu, vine discuția despre bani, deoarece, cum spunea Andrea Agnelli, președintele clubului, Italia nu mai este o țară de destinație, ci de tranzit pentru marile vedete ale fotbalului internațional. Surprinzător pentru unii, aceste rezultate s-au obținut în condiții de criză financiară și cu bugete de austeritate. Căci, pentru răutăcioși, echipa a fost construită din „cârpeli” și cu un antrenor, Antonio Conte, fără CV la acel moment. Să nu uităm că marile confirmări de azi ale echipei, Vidal și Pogba, ce merg către 40 de milioane de euro, sunt „culeși” de ici de colo, francezul de 18 ani cedat „moca” de Manchester United (deh, îmbătrânise și Ferguson), iar chilianul preluat ca speranță neconfirmată din Bundesliga. A fost apoi atragerea lui Pirlo de la Milan, a lui Barzali din Germania, a lui Vucinici pe bani puțini și exemplele pot continua. În sfârșit, „marile investiții” din ultimul an se cheamă Llorente, adus liber de contract de la Bilbao, și Tevez, o valoarea certă, dar un jucător plictisit și uzat la acel moment, adus cu 12 milioane de euro de la Manchester City, din care a făcut un golgeter de 30 de milioane, cât ceruse Realul pe Higuian, dați până la urmă de Napoli. Semn că se poate și așa.
Ar fi nedrept să nu zic nimic despre eșecul ieșirii premature din Champions Legue, care, cu toată compensația găzduirii la Torino a finalei Europe Legue, tot eșec rămâne, ca imagine și ca bani. Duminică, Juventus a câștigat convingător un derby, dar n-a câștigat campionatul, unde se mai joacă, vorba lui Rudy Garcia, pentru încă 60 de puncte. Adică pentru multe de văzut și de comentat.

Jan 07

Cei PRO, cei CONTRA și MOFLUJII

Posted on by

Un fost premier al României, Adrian Năstase, a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare. E a doua condamnare și, de data aceasta, nu șocul e mai mare, ci pedeapsa. În fine, lucru nu-i lipsit de importanță, căci ecourile și reacțiile sunt ample și, aș îndrăzni să spun, rău prevestitoare pentru noi toți. Până la a vedea cum (nu mai e mult de așteptat), să sesizăm, din partea societății românești, același tip de reacție, specific ultimului deceniu: în presă, pe forumuri și rețele, la serviciu, pe stradă, la stadion și oriunde, când e vorba despre ceva mare, inutil și gălăgios, țara se rupe fix în două și jumătate. În principiu, acestea sunt cei PRO, cei CONTRA și MOFLUJII (ca să mă exprim caragialesc), numindu-i pe aceștia din urmă pe cei înșelați, nemulțumiți, dezamăgiți, blazați. Moflujii n-au atins nivelul de categorie întreagă pentru că, în esență, ei nu contează, nu știu nimic, nu cer nimic, nu se implică și nu votează. Să-i lăsăm, deocamdată, în pace, așteptându-i să se trezească, deoarece, totuși, ei sunt cei mai multi și mai importanți. În cazul de față, condamnarea lui Năstase, vom vorbi despre cele două categorii întregi și care sunt următoarele:
1. Exaltații: la această oră, ei chiuie de bucurie, cu pumnul strâns ridicat deasupra capului. Pentru ei, acesta a fost pasul decisiv și fundamental pe care România l-a făcut spre… ceva. Condamnarea fostului premier reprezintă, mega-simbolic, răpunerea hidrei cu o mie de capete ce a ținut țărișoara înlănțuită timp de decenii. Inamicul, aproape personal, a fost zdrobit și totul seamănă cu o victorie, aproape la fel de personală, dătătoare de speranță… Pentru o asemenea finalitate, ei sunt capabili să accepte orice tip de sacrificiu, orice tip de compromis, orice tip de înțelegere și de acceptare.
2. Plângăcioșii: ei ar fi capabili să jure, cu mâna pe Biblie, că Năstase e nevinovat, că nu trebuie, sub nicio formă, condamnat, că totul e o mascaradă politică orchestrată, de la un capăt la altul, de inamici, personali și nepersonali. Și ei transformă miza pentru soarta unui om, în miză fundamentală pentru o țară și văd un martiraj acolo unde se pune problema, simplă, a unei răspunderi personale pentru niște fapte ce nu sunt, e adevărat, nici singulare, nici întâmplătoare și, culmea, nici cele mai grave. Pentru salvare, pentru îndreptarea erorii, ei ar accepta, de asemenea, orice formulă, de la compromisul (grav) de stat, până la cel (jalnic) uman.
Concluzii
N-am pomenit nimic de justiție. Deloc întâmplător, deoarece justițiabililor, fiind și ei români, li se aplică temeinic împărțeala de mai sus. Fiecăruia după numele său.
Stați calmi, n-au dreptate nici cei PRO, nici cei CONTRA (pe cuvânt și pe argumente).
Dreptate au MOFLUJII, doar că ei nu știu de ce și, deocamdată, nici nu-i interesează.

Jan 02

Crowdfunding sau cum să aduni bani pentru investigații jurnalistice

Posted on by

crowdfunding-photo

S-a încheiat în octombrie 2013, la Rio de Janeiro, Conferința Internațională pentru Jurnalism de Investigație (Global Investigative Journalism Conference – GIJC 2013), un fel de  congres mondial al jurnaliștilor de investigație. Ajuns la cea de-a opta ediție, conclavul celor mai temuți jurnaliști și-a anunțat o participare de circa 800 de persoane din aproape 90 de țări, cu aproape 300 de „speakers”, jurnaliști de top din peste 50 de țări din toată lumea, împărțiți în peste 100 de paneluri, workshopuri și seminarii. Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Mai întâi că vestitul Rio, iată, tinde să devină o „capitală” a tuturor lucrurilor importante din lume (să nu uităm de CM de fotbal din 2014 și de Olimpiada din 2016). Apoi să semnalăm acolo o dublă prezență românească semnificativă. Mai întâi, regăsirea printre „speakers” conferinței a lui Paul Radu, director executiv al OCCRP (Organized Crime and Corruption Reporting Project), implicat în trei contexte. Pentru că nu se întâmplă în fiecare zi, îmi permit să le menționez explicit: în cadrul sesiunii globale, potrivit programului, Paul Radu a avut o prezentare cu tema  Investigarea afacerilor internaționale: surse și documente (în original, Investigating International Business: Sources and Documents), a participat la un workshop cu tema Cum să rămâi în viață: problema securității în investigarea crimei organizate (Staying Alive: Security for Organized Crime Reporting) și la un studiu de caz despre Acoperirea corupției și a crimei organizate în secolul 21 (Showcase: Covering 21st Century Corruption and Organized Crime). Cel de-al doilea român, prezent simbolic la Rio, este Ștefan Cândea, director al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI), în calitate de colaborator al volumului (e-book), apărut sub egida Fundatiei Nieman pentru Jurnalism de la Universitatea Harvard, cu titlul Curățenia se globalizează: viitorul jurnalismului de investigație transfrontalier (Muckraking Goes Global: The Future of Cross-Border Investigative Journalism), un volum a cărui lansare s-a aflat pe agenda principală a reuniunii. Acestea ne arată, cel puțin, că România nu-i un „sătuc” la marginea metropolei jurnalistice, nici ca prezență, nici ca idei.

Sunt multe lucruri de spus despre jurnalismul de investigație și despre ce s-a întâmplat la Rio, de aceea o să revin, dar astăzi mi-am propus să dezvolt una dintre ideile ce s-au bucurat de un mare succes acolo și care merită atenția jurnaliștilor români serioși. Proiectul a fost adus în discuție de către o agenție de știri braziliană independentă (Agencia Publica), iar „filosofia” ce poate revoluționa jurnalismul, transformând cititorii în editori, se construiește în jurul conceptului de „cowdfundind”, pe care l-am putea traduce prin „finanțare colectivă” sau asigurarea finanțării unor proiecte jurnalistice de către public. Să fim drepți și să spunem că nu ideea este nouă, acest tip de proiecte există deja în România (Casa Jurnalistului și iEST – Intelectualii Estului Sălbatic, la Cluj, de exemplu) și funcționează pe sistemul de donații din partea publicului. Nou și interesant mi s-a părut modul în care a fost conceput proiectul și felul în care este implicat jurnalismul de investigație, ce pare a-l face funcțional. Ideea este simplă și clară, se finanțează de către interesați realizarea unor anchete jurnalistice, iar cei care plătesc își pot alege ce anume să investigheze jurnaliștii. Utilizând această metodă, agenția a reușit să strângă peste 30.000 de dolari de la 808 contributori. Pe de altă parte, lucrând cu jurnaliști din toată Brazilia, agenția a adunat peste 120 de propuneri de anchete, din care agenția de crowdsourcing, care s-a ocupat de strângerea de fonduri, a selectat mai întâi 48 de subiecte, iar apoi a ales cele mai solicitate 12 propuneri. Fiecăreia din aceste propuneri i s-a acordat circa 3.000 de dolari și sprijinul agenției pentru realizarea anchetei. Interesant este  unul din subiectele propuse în Brazilia, ce ne sună extrem de familiar: extragerea țițeiului prin fracturare hidraulică. Cei interesați de un subiect anume, dar care nu au finanțat, pot oferi informații în sprijinul reporterilor investigatori. Anchetele sunt publicate pe site-ul agenției, sub protecția dreptului de autor, iar proiectul este considerat un succes pentru că a reușit să producă jurnalism de calitate în condiții de lipsă  a resurselor financiare. Campania de crowdfunding a durat 45 de zile, timp în care agenția a avut o strategie diferită pentru fiecare săptămână, utilizînd texte și imagini creative și încercând să nu insiste doar pe stângerea banilor, ci  și pe alte componente ale proiectului. Cheia succesului: să fii încrezător și convingător.

Dacă iarna nu-i ca vara, România nu-i Brazilia. Nu spun că acest concept va funcționa automat în România, spun că trebuie încercat. Eu sunt convins că sunt destui oameni ce pot oferi bani,  atâția câți sunt necesari, care doresc să se facă lumină, prin implicarea jurnaliștilor,  în multe zone obscure ale societății românești. Mai cred că lipsește poate un cadru organizatoric mai clar și sunt necesare discreție, o promovare inteligentă și credibilă și câteva rezultate palpabile. Voi reveni.

Jan 02

Sub comanda fricii

Posted on by

Toate deciziile importante în România se iau pe bază de frică, amenințare și șantaj. E un carusel de putere și un joc de domino nesfârșit, care nu are nimic de-a face cu cetățeanul de rând. Există două Românii perfect distincte, o țară a politicienilor lacomi și grijulii să-și apere hoțiile și una a oamenilor răbdători și preocupați să supraviețuiască. Cele două entități nu se întâlnesc niciodată, pentru că, după cum se vede, nici măcar votul nu mai înseamnă ceva.

Îmi propusesem să scriu azi despre modelele pe care le oferă societatea românească adolescenților de 15 ani ca explicație a lipsei de motivație pentru învățătură a acestor tineri. Parțial, tot despre modele e vorba, dar subiectul e schimbat din cauza evenimentelor, să spunem dramatice, petrecute în această săptămână în Parlamentul României. Pe scurt, patru legi, toate la fel de controversate, sunt luate în lucru în Parlament luni seara târziu, pe ascuns. Pentru că acestea sunt momentele potrivite pentru conspirații: noaptea, vinerea seara, weekend-ul, sfârșitul de an sau în preajma sărbătorilor când atenția publică este mai puțin vigilentă. Toate aceste patru legi erau cu destinație precisă, identificată de altfel de către presă: legea lobby-ului (pentru o diversiune de gen Roșia Montană), amendarea Codului Fiscal în privința jocurilor de noroc (pentru facilitatea spălării de bani), legea grațierii (pentru a permite eliberări din pușcărie „cu dedicație”) și modificarea Codului Penal, cireașa de pe tort (pentru crearea superimunității demnitarilor și redefinirea conflictului de interese). Scandalul mediatic uriaș, indignarea opiniei publice, șovăiala celor vinovați și reacțiile externe n-au făcut decât să confirme aceste aranjamente, dintre care, din fericire, a apucat să fie votat doar unul, e drept, cel mai grav, cel care privește modificarea Codului Penal. Din aceste motive, cele două amendamente, în opinia mea, au și început calea-întoarsă, spre anulare. Dar asta nu schimbă cu nimic fondul problemei, care este unul extrem de grav, ce sfidează democrația, statul de drept și bunul simț.

Este evident, din punctul meu de vedere, că toate aceste aranjamente juridice (unele ajunse altele pe cale de a deveni legi), au un numitor comun care este frica: frica de a nu fi prins luând bani de la RMGC, frica de a nu fi prins cu bani negri, frica de a nu face „închisoare”, frica de nu fi anchetat și, în sfârșit, frica de a nu putea fura liniștit. Dacă ar fi numai atât încă ar fi o speranță: orice lege poate fi schimbată, orice rău poate fi îndreptat, dacă există voință pentru așa ceva. E clar că nu există. Și e foarte limpede că PSD–ul, în special, a pus la cale aceste modificări, cu orice risc, pentru a scăpa de „pumnul de fier” al DNA, controlat de Traian Băsescu, și de „brațul lung” al ANI, aflat sub același control. Astfel încât guvernarea României  a ajuns un fel de ping-pong, pe masa Parlamentului României, între diversele persoane, aflate vremelnic la putere, prin intermediul unor instituții pilon ale statutului de drept. Binențeles că povestea nu a început de ieri, cu „Băsescu prigonitorul” de adversari politici, și nu va sfârși mâine, cu „Ponta răzbunătorul”. Există o lungă tradiție în România de a folosi instituțiile și mecanismele democratice în folosul personal sau al partidului, de a le pune paravan pentru încălcarea legii sau, la nevoie, de a te ascunde în spatele lor sub imperativul șantajului, amenințării sau fricii. Nu doar Ponta&Company se teme, și lui Băsescu îi e frică pentru perioada de după președinție și din acest motiv reacționează toți, cu ceasul electoral în mână, ca disperații. Lanțul slăbiciunilor poate începe însă de oricând, de la Revoluție, unde unii și-au ascuns crimele sub scutul statutului democratic, trecând prin crearea unor instituții și legi tampon anume create, și ajungând la caruselul îmbogățirii nesfârșite din banul public. Putem începe de oriunde, de la Ceaușescu care se temea de Iliescu, căruia i-a fost frică de Constantinescu, căruia, la rândul lui, i-a fost frică de Securitate și de ce i-a fost frică n-a scăpat. Apoi a urmat Adrian Năstase care a preluat, fără temei, nefrica de la Iliescu al doilea, însă Securității i s-a făcut frica de atotputernicia lui și l-a trântit. Lui Băsescu nu i-a fost frică de servicii, dar se teme de Ponta, iar acestuia o să-i fie teamă de Antonescu, dacă acesta va ieși președinte șamd. Tuturor le este frică de faptele lor. Lângă aceste tușe groase, vom găsi, cu puțină atenție, milioane de alte temeri, amenințări și șantaje care stau la baza unor nenumărate legi, ordonanțe, hotărâri, decizii, strategii, politici. Iar firul roșu al tututor acestora este banul. Banul și nu cetățeanul. Căci în aceste ecuații politice, pentru unii foarte sofisticate, pentru alții cât se poate de străvezii, nu se întrevăd nicăieri interesele oamenilor. Iar poporul rabdă și speră. Speră și îndură. Până când?

Jan 02

Dinastia Pițurcilor

Posted on by

minge-fotbal-4

Întrebarea principală nu mai este de ce a pierdut România barajul de calificare la Mondiale cu Grecia. Asta a văzut și, sper, a înțeles toată suflarea românească, de la cel mai mare specialist (cine o fi acela), până la ultimul spectator amărât, ce a sperat până în minutul 94 al returului. Cele două meciuri au arătat, fără umbră de îndoială, că nu suntem de Mondiale, că nu avem nici antrenor, nici echipă, nici un joc compatibile cu asemenea performanță. Jocul în sine și mai ales rezultatul final nu doar că au dezamăgit, ci au produs întristare și amărăciune și au distrus speranța unor viitoare posibile calificări. Un joc în dublă manșă lipsit de control și în care România nu a avut nicio ocazie de gol reală. Un mucalit spunea că ne-am fi putut califica printr-un autogol al grecilor, un gol din offsaid și unul dintr-un penalty în meciul doi. Grecii și-au „făcut treaba”, noi însă n-am creat nici măcar circumstanțe pentru îndeplinirea celorlalte „condiții”. Dar asta este deja istorie și aceste meciuri ar trebui cumva uitate, deși nu va fi ușor.

Întrebarea principală este, desigur, cum s-a ajuns aici. Nu sunt singurul și nici primul care încearcă să identifice niște cauze pentru acest eșec dureros. Așa cum e limpede de înțeles pentru oricine, echipa națională de fotbal a României e rezultanta unui sistem ce are o bază, sportul juvenil, un mecanism competițional, ligile la diferite eșaloane, și o coordonare, vârful piramidei de care depind toate. Regăsim în fruntea acestui sistem, de zeci de ani, aceleași personaje, precum „venerabilul” Mircea Sandu, „onorabilul” Mitică Dragomir sau „dinasticul” Victor Pițurcă, care se automoștenește, preia și duce mai departe propria zestre de selecționer. Să facem socoteala (și „să le numărăm, coane Fănică”): nașul Sandu, 24 de ani în fruntea FRF, Mitică Corleone, 17 ani la conducerea LPF, nea Piți, zis și „Diavolul”, peste 10 ani la cârma naționalei României. 16 ani au trecut de la ultima calificare a naționalei la un Campionat Mondial, din care zece cu Piți la timonă. O singură calificare s-a reușit în acest timp, la Europenele din 2008, dar privită critic și retrospectiv, pare a fi fost o întâmplare, căci n-a fost consecința vreunei strategii și n-a determinat niciun efect în urma ei. Dimpotrivă, cred că a creat iluzii și a conservat un sistem realmente falimentar. În câteva tușe, acesta arată cam așa: fotbalul românesc este pe „butuci”, competițiile sunt slabe, au dispărut din prim plan centre fotbalistice de tradiție, baza este șubredă, spectatorii sunt tot mai puțini, mediocritatea domnește în ligile superioare, pline de jucători străini. Pentru cine joacă în Liga 1 echipe precum Concordia Chiajna, Săgeata Năvodari, Astra Giurgiu, Corona Brașov, Gaz Metan Mediaș, FC Botoșani, Viitorul Constanța, FC Vaslui sau Ceahlăul, adică jumătate din liga 1? Peste tot în lume fotbalul este un spectacol (sau un circ) cu spectatori, în România este un circ pentru bani, dar fără public. Corupția și-a făcut loc în chiar miezul fenomenului (vezi dosarele fotbalului aflate în judecată), este vizat câștigul cu orice preț, nu rezultatul sportiv și, cu atât mai puțin, dezvoltarea unui fotbal sănătos de la bază. Cine și cu ce bani finanțează echipe precum Pandurii sau Gaz Metan (poate vom afla, poate nu), cum susțin Primăriile echipe de fotbal, dacă este ilegal, de ce se feresc oamenii cu bani să intre în fotbal?
Victor Pițurcă selecționerul nu este promotorul acestui mecanism stricat, este o formă de manifestare a lui, dar și un vector de putere care a ajutat sistemul să continue să supraviețuiască. Prin modul de abordare, stil, comportament și lipsă de transparență era omul ideal pentru capii fotbalului românesc, cel mai bun alibi pe care și-l puteau crea. Căci Pițurcă pare independent (nu ține de sistem), face ce vrea (nu este dirijat de cineva), își asumă eșecurile (deci absolvă de răspundere pe ceilalți), nu dă socoteală nimănui (nici șefilor lui). Tăcut, încăpățânat, plin de toane, cu o comunicare deficitară și cu o lipsă de transparență de pomină, era profilul perfect de a-i „fura” rezultatele și a-l indica vinovat pentru eșecuri. Acesta este motivul pentru care a fost instalat de trei ori ca antrenor al naționalei de aceiași șefi. Din păcate, aproape că n-a mai contat priceperea lui Pițurcă în antrenorat, calitățile lui de selecționer și de motivator, esențiale pentru o asemenea poziție. Cu o imagine confuză și contradictorie, Pițurcă a fost ba înger, ba demon pentru fotbalul românesc, în funcție de împrejurări, iar calitatea de „gambler”, adică de antrenor care nu pregătește, ci „joacă” un meci, a accentuat acest profil. De multe ori, chiar nimeni nu înțelegea deciziile lui Pițurcă, nici cele bune, nici cele rele, și, tot adesea, se vorbea despre el în context de „șansă”, „noroc proverbial”, „inspirație”, „bulan”, „pleașcă” sau „ghinion”etc. Dezvăluirile recente ale lui Adrian Mutu despre „pregătirea” tehnico-tactică a meciurilor de către Pițurcă nu ne miră, ci întăresc imaginea de „babă vrăjitoare” a acestuia mai degrabă decât de antrenor temeinic.
În stilu-i caracteristic, Victor Pițurcă nu-și dă demisia, preferând să moară cu Mircea Sandu de gât, căci Mitică Dragomir a plecat. E și acesta un mod de a încheia un ciclu. Dacă cineva nu te înjură de mamă, înseamnă că nu te-a înjurat îndeajuns?!

Jan 02

Convergența media văzută din Cluj

Posted on by

Discuții

În cele ce urmează, o spun pe șleau, va fi vorba despre problemele jurnalismului contemporan așa cum au fost văzute și tratate ele la Conferința Internațională „Convergența Media” – 2013, desfășurată săptămâna trecută la Cluj, organizată de Departamentul de Jurnalism din FSPAC – UBB, la aniversarea a 20 de ani de existență. Nu vă grăbiți să treceți la alt articol, ca și cum ați zappa sau ați da click, căci sigur nu știți despre ce e vorba. Nici vorbă să descriu cele circa cincizeci de prezentări tematice (deși ar merita), susținute de invitați din străinătate (șapte) și din țară, de la principalele școli de jurnalism, și cele ale studenților. Nici n-am să insist asupra importanței participării profesorului american Henry Jenkins, acest „părinte mondial” al convergenței media, a profesorului Peter Gross, un specialist în presa internațională și, nu mai puțin, în cea românească. De asemenea, abia dacă voi aminti de profesorul americano-clujean Tudor Vlad, al cărui trup se află când în Georgia (SUA) când în Cluj, dar al cărui suflet bate în ambele locuri deodată. Nu e loc decât de a telegrafia prezența și altor invitați din Spania, SUA, Turcia și Franța, deși au fost mesagerii jurnalismului din aceste țări și vor fi mesagerii jurnalismului românesc în țările lor.

Mai important este că problemele jurnalismului, dezbătute în acest context select, nu sunt doar ale jurnaliștilor. Mass-media, presa, în înțelesul ei clasic și modern, sunt serviciul public perfect împărțit în două. Pe de-o parte se află culegătorii, producătorii și difuzorii de informație, într-un cuvânt, jurnaliștii, de cealaltă parte, se află cititorii, telespectatorii, consumatorii sau utilizatorii, într-un cuvânt, publicul. Paradoxal sau nu, tot mai greu de separat. Când sistemul funcționează, e echilibru, sunt bani, nu e criză și lucrurile sunt așezate, toată lumea e mulțumită… În privința mass-media, deopotrivă jurnaliști și public, știm ce a fost și încă mai înțelegem câte ceva din ce se întâmplă, dar știm tot mai puțin despre ce urmează, pentru că fenomenele sunt complicate, schimbările sunt rapide și profunde, iar transformările afectează comunicarea în substanța ei. Cum spuneam, în condițiile asaltului new media, în comunicarea în masă dictincția dintre emițătorii mesajului și beneficiarii lui este tot mai greu de făcut. Cele care îi diferențiază încă sunt „problemele” specifice fiecăruia. Jurnalismul instituțional, în frunte cu presa scrisă, este într-o dublă criză, una de finanțare, alta de sistem și credibilitate. Criza de finanțare ține de lipsa banilor din întreaga economie, dar și de cumpărători, publicitate, tiraje și audiență. Pe de altă parte, în noua stare a lucrurilor, presa scrisă, în starea de acum, pare greoaie, redundantă și îmbătrânită, televiziunea pare liniară și monotonă asemenea unui râu plicticos, online-ul pare atomizat, agresiv, ieftin și lipsit de repere. Dincolo, cititorul de ziare nu mai scoate bani din buzunar, găsind subtituentul gratuit online, telespectatorul pasiv și inert începe să-și piardă răbdarea și să respingă rigiditatea grilei, iar pe internet se găsesc prea multe lucruri, atât de multe că nu ai timp să vezi, să înțelegi, să selectezi, căci important este doar click-ul. Peste toate astea, au venit noile media, amestecând și tulburând și mai mult lucrurile. Căci jurnaliștii apelează tot mai mult la public, pentru a cere informații (crowdsourcing) sau bani (crowdfunding), iar publicul are tot mai mult pretenții „jurnalistice”, de promptitudine, de audiență, de credibilitate (blog, rețea, twitter). Altfel spus, ne aflăm în fața unui fenomen de convergență. Însă americanul Henry Jenkins n-a venit la Departamentul de Jurnalism din Cluj să vorbească despre acest tip de convergență. Pentru el, convergența media nu este o chestiune de oportunitate a publicului și, mai ales, nu este generată de tehnologie (cum ne-am aștepta), ci o convergență ce vine pe cale culturală și ține, pur și simplu, de conținut și de noile obiceiuri culturale ale oamenilor. Cu alte cuvinte, spune Jenkins, convergența este un flux de conținut răspândit pe multiple platforme mediatice, este cooperarea dintre industriile media și comportamentul migrator al audienței (mare „degustătoare” de informații sumare – media snacking), care caută peste tot tipul de divertisment pe care-l vrea. Teoria sa, convenabilă sau nu, este un mijloc de înțelegere sau, cel puțin, instrument de lucru. Spre deosebire de teoria despre mass-media a lui HR Patapievici, care, expusă în cadrul conferinței, a fost superbă, seducătoare, cumplit de exactă, dar nu folosește la nimic. Eseistul a făcut un adevărat elogiu presei scrise, din perspectiva scopului, a mijloacelor și a sursei de autoritate, cu aceleași unități de măsură vituperând televiziunea drept „cea mai mare amenințare non-politică la adresa democrației” și internetul, unde „autoritatea este linkul”.
Pe lângă aceste coliziuni spectaculare, conferința a strâns forțe din câmpul cercetării și predării jurnalismului, practicieni și viitori jurnaliști, într-un schimb fertil de experiență. Participanții au fost mulțumiți, studenții au fost interesați, presa pe fază, cât a fost prezentă, iar publicul a împărtășit, ca întotdeauna, în măsura în care a fost informat.

Jan 02

Se trăgea “în draci” pe Petru Groza

Posted on by

Revolutia la Cluj

Se simte parcă tot mai puțin chef în evocarea și rememorarea Revoluției din decembrie 1989. N-a fost tot timpul așa, ba devenise chiar obositor festivismul pompos al anilor trecuți. Timpul a trecut, dramatismul s-a mai tocit, lumea a început să uite, luată de valul problemelor cotidiene, care rămân, în continuare, multe și grele. Îmi îngădui să nu fiu de acord nici cu unii, nici cu alții. Adică, n-am fost de acord cu marșarea pe triumfalismul victoriei Revoluției române, ce lăsa în urmă enigme grele, morți inutile, suferințe și nedreptăți greu acceptabile. Nu sunt de acord nici cu „uitucii”, cei care trimit în derizoriu tot ce s-a întâmplat și neagă cotitura istorică a României din `89. Binențeles că adevărul integral n-a fost reconstituit și lucrurile nu sunt la locul lor, dar asta este lecția de istorie pe care fiecare generație o trăiește în felul său.

Am trăit și eu pe viu acele evenimente, ca mulți alți români. N-am înțeles multe lucruri, n-am fost împăcat cu altele, am avut tot timpul o îndoială în suflet. De aceea, deși am avut ocazia, n-am scris despre Revoluție și, mai ales, despre întâmplările personale. Și totuși, pentru mine, Revoluția a rămas vie prin cel puțin trei întâmplări, în toată genuitatea lor, pe care nu le-am dezvăluit până acum decât în cerc restrâns.

”Foamea” era goală

”Foamea” era vestitul tren Timișoara-Iași, pe care eu îl luam din Cluj până la Beclean, pentru a merge mai departe spre Gheorgheni (Harghita), unde lucram prin celebra „repartiție guvernamentală”. În seara de duminică, 17 decembrie 1989, pe la ora 9, am găsit un tren complet gol, fără niciun călător, înghețat și întunecat. Am străbătut în grabă câteva vagoane în căutarea vreunui om, fără să întâlnesc vreunul și fără să înțeleg nimic. Am coborât apoi să-l caut pe „naș”, întrebându-l despre destinația trenului. Acesta m-a privit lung, bănuitor, fără să-mi spună nimic. Am rămas totuși în tren, împreună cu alți vreo zece călători ce urcaseră ca și mine din Cluj. Nedumerirea și frica s-au păstrat, chiar după ce o femeie, cu niște desagi în spate, mi-a dezvăluit în șoaptă că i-a spus „nașul” că trenul a pornit din Arad și n-a dat voie miliția la nimeni să urce. Eram derutat și nu am făcut legătura cu evenimentele din Timișoara, deși auzisem despre ele. Pur și simplu, n-am fost capabil să fac această legătură atunci, nu mi se părea posibil sau real. Am făcut-o după miezul nopții, după ce am ajuns la destinație și am pornit ”Europa liberă”, unde se auzeau împușcături și se vorbea despre cei 60.000 de morți. A fost prima senzație de irealitate trăită pe viu, dintre multele care au urmat.

„Ce-au scris despre mine?”

Al doilea moment s-a petrecut în micul oraș Gheorgheni, unde, în 22 decembrie, au fost sparte și invadate de oameni instituțiile publice importante: primăria, sediul PCR, casa de cultură, sediul miliției, bisericile etc. Episodul e unic și memorabil, pentru că, după ce s-au ars cărțile partidului și au fost aruncate pe geam tablourile oficiale și alte însemne, s-a ajuns la „miezul” problemei. Printre obiectivele atacate și devastate au fost și arhivele secției de Securitate din oraș, de unde au fost alungați toți lucrătorii, iar mulțimea a pus mâna pe documentele secrete. Tabloul a fost unul halucinant, căci au început să circule, din mână în mână, vestitele „caiete informative”, fiecare căutând cu înfrigurare să-și găsească numele, să vadă cine „l-a turnat”, să afle ce a scris despre el ofițerul de Securitate. Descătușarea, furia și frustrarea au generat o stare de isterie generală greu de descris în cuvinte. Am avut ocazia să văd cu ochii mei în „caiete”, mult înaintea existenței CNSAS, cine și ce a spus despre mine. Oricum, o emoție de neuitat pentru toată viața.

„Se trage în draci pe Petru Groza!”

Sâmbătă, 23 decembrie, n-am rezistat și m-am întors în Cluj, unde am sosit seara. Am făcut drumul pe jos de la gară până în Piața Victoriei (acum Avram Iancu), unde am asistat la o scenă de Buftea. Pe drum, cineva mi-a spus să nu mă duc pe-acolo, pentru că „se trage în draci”. Eu am luat „dracii” la propriu și m-am grăbit și nu pierd ceva. Secvența văzută, din apropierea unui tanc, parcat în fața Teatrului Național, cam în locul statuii lui Lucian Blaga acum, a fost de film. Dinspre Calea Turzii, a coborât în viteză a Dacie alba, care n-a oprit la primul baraj de „revoluționari” înarmați, aflat undeva în dreptul parcului. Al doilea baraj, aflat la colțul străzii, a început să tragă în mașină, care nici așa n-a oprit. O ploaie de gloanțe a răpăit, de lângă mine, asupra mașinii ce avea un singur pasager, ce a cotit-o spre stânga întâi, pe Eroilor (fostă Dr. Petru Groza), apoi spre dreapta, pe strada de lângă cinema Victoria, apoi pierdută a fost până astăzi. Văd și acum în noapte trasoarele grele, pornite din mitraliera de pe tanc, dansând de-a lungul străzii Eroilor ca niște artificii uriașe. Am încercat de atunci să înțeleg ce s-a întâmplat, dar, mărturisesc, nu am reușit. Încă sunt la aceleași 2-3 ipoteze, la fel de tulburătoare: a fost o diversiune/provocare, a fost cineva complet rupt de lume sau totul s-a produs din cauza fricii.
N-am aflat, dar nu pot spune că nu mă mai interesează.

Jan 02

Banii noștri

Posted on by

1_million_euro_80643500

Foarte multe din poveștile zilei de azi sunt despre bani. Nici nu se poate altfel. Banii sunt „sângele” organismului social și fără ei nu se poate face nimic. De peste șase ani suntem în criză, dincolo de orice teorii, o criză a banilor. N-am ieșit încă și nu se știe când vom ieși.

Să ne aducem aminte, totul a pornit din bogata Americă, acolo unde, din lăcomie și prea multă deșteptăciune, sistemul financiar- bancar „ crăpat”. Au urmat tânguielile, semnalele de alarmă și promisiunile că acest colos, cel mai puternic din lume, va fi reformat, că finanțele corporatiste nu vor mai face ce vor vrea. Vremea a trecut, promisiunile politicienilor au fost uitate, a rămas eșecul reformator. A fost exact așa cum se spune: miliardarii sunt mai influenți decât politicienii, corporațiile sunt mai tari decât țările, banii sunt mai importanți decât oamenii. Iar pe deasupra tututor mai este ceva ce se cheamă „control”. De dragul „controlului”, poate fi sacrificat oricine și orice.
De la această schiță doresc să pornesc discuția despre banii noștri. În ciuda celor de mai sus, „lumea celor mulți” merge înainte și încearcă să supraviețuiască. Dar cum? Căci fără bani nu se poate, iar banii cei mulți sunt „controlați”! Cele ce urmează oferă un răspuns: dacă banii celor puțini și „bogați” sunt blocați, să-i folosim ai celor mulți și „săraci”. Deși sună a folclor ieftin, nu-i deloc așa, fenomenul chiar se întâmplă, se numește „crowdfunding”, este o soluție de relansare economică și reprezintă ultimul trend în materie de finanțare a afacerilor. Întâi de toate, cred că trebuie explicat termenul de „crowdfunding”, un compus din limba engleză format din „crowd” – mulțime și „funding” – finanțare, în traducere, finanțarea de către mulțime, finanțarea prin contribuția mai multor oameni. Francezii îi spun „finanțare participativă”, în română el a fost echivalat prin „multifinanțare”. Ce nu trebuie uitat este că, în principiu, finanțator poate fi oricine și cu oricât. Adică noi toți.
Pe înțelesul tuturor, lucrurile se desfășoară în felul următor: un om, o firmă, o instituție doresc să dezvolte un proiect, o mică afacere (în SUA, asta înseamnă sub un milion de dolari, în România înseamnă sub o sută de mii de euro, deci și câteva mii de euro), dar nu dispune de capital și nu-l poate obține din alte părți (bănci, piața de capital etc.); inițiatorul afacerii va recurge la serviciile unei platforme de crowdfunding, care, popularizând ideea, apelând, în general, la rețelele de socializare (facebook etc.), va duce o campanie de strângere de fonduri pentru dezvoltarea afacerii; acest tip de finanțare se potrivește mai bine pentru afaceri noi (start-up-uri) și pentru proiecte locale. Pot fi însă proiecte ecologice, culturale, științifice, tehnologice, alimentare etc. Afacerea pornește dacă sunt colectați banii necesari, rezultați prin contribuția benevolă a mai multor oameni. Multifinanțarea poate fi de mai multe feluri: o primă categorie, cea în care micul contributor primește în schimb un simplu „mulțumesc” (și nici nu așteaptă mai mult); a doua categorie, în care finanțatorul este răsplătit cu o recompensă, un premiu, un cadou; a treia, contributorul capătă anumite drepturi, precum plata unei dobânzi, drept la decizie etc., apoi, cel care finanțează dobândește drept de proprietate din afacere (acțiuni, părți sociale) și altele. Chiar și așa, relativ și nereglementat cum este, sistemul funcționează, reușind să colecteze în 2012 suma de 2,7 miliarde de dolari, din care aproape un miliard în Europa.
Crowdfunding-ul este de actualitate în SUA, unde se află acum, timp de 90 de zile, în dezbatere publică, în perspectiva legiferării. De fapt, acest proiect de lege a fost propus de Barack Obama ca parte a Jobs Act, un pachet de măsuri reformatoare. Un lucru similar se întâmplă în Europa, unde, la nivelul instituţiilor UE, crowdfunding-ul este considerată o metodă alternativă emergentă de finanţare. În 3 octombrie 2013 (până în 31 decembrie), Comisia Europeană a lansat o procedură de consultare a publicului larg pentru a explora mijloacele de promovare a crowdfunding-ului, printre altele prin adoptarea unei legislaţii incidente. Cu alte cuvinte, e chiar fierbinte.
Ca arareori, germeni ai multifinanțării există și în România acum, reușind, măcar așa să fim sincroni cu lumea. Trustul de Consultanţă Transilvănean (TCT) şi site-ul multifinantare.ro, ce funcționează în Cluj, au adresat Autorităţii de Supraveghere Financiară o solicitare privind legiferarea crowdfunding-ului în România. E un prim pas important și necesar. În lume există deja sute de platforme de crowdfunding și numărul lor crește exponențial. În România, există doar câteva și merită menționate: www.multifinanţare.ro, www.crestemidei.ro, www.we-are-here.ro, www.potsieu.ro, poate și altele. Totuși, se finanțează doar mici proiecte, festivaluri, cărți, filme și mai puțin afaceri, probabil, din necunoaștere, din lipsă de încredere și de reglementări care să consacreze legal și să ordoneze un domeniu de mare potențial. Sau de unică șansă.