Jan 02

Convergența media văzută din Cluj

Posted on by

Discuții

În cele ce urmează, o spun pe șleau, va fi vorba despre problemele jurnalismului contemporan așa cum au fost văzute și tratate ele la Conferința Internațională „Convergența Media” – 2013, desfășurată săptămâna trecută la Cluj, organizată de Departamentul de Jurnalism din FSPAC – UBB, la aniversarea a 20 de ani de existență. Nu vă grăbiți să treceți la alt articol, ca și cum ați zappa sau ați da click, căci sigur nu știți despre ce e vorba. Nici vorbă să descriu cele circa cincizeci de prezentări tematice (deși ar merita), susținute de invitați din străinătate (șapte) și din țară, de la principalele școli de jurnalism, și cele ale studenților. Nici n-am să insist asupra importanței participării profesorului american Henry Jenkins, acest „părinte mondial” al convergenței media, a profesorului Peter Gross, un specialist în presa internațională și, nu mai puțin, în cea românească. De asemenea, abia dacă voi aminti de profesorul americano-clujean Tudor Vlad, al cărui trup se află când în Georgia (SUA) când în Cluj, dar al cărui suflet bate în ambele locuri deodată. Nu e loc decât de a telegrafia prezența și altor invitați din Spania, SUA, Turcia și Franța, deși au fost mesagerii jurnalismului din aceste țări și vor fi mesagerii jurnalismului românesc în țările lor.

Mai important este că problemele jurnalismului, dezbătute în acest context select, nu sunt doar ale jurnaliștilor. Mass-media, presa, în înțelesul ei clasic și modern, sunt serviciul public perfect împărțit în două. Pe de-o parte se află culegătorii, producătorii și difuzorii de informație, într-un cuvânt, jurnaliștii, de cealaltă parte, se află cititorii, telespectatorii, consumatorii sau utilizatorii, într-un cuvânt, publicul. Paradoxal sau nu, tot mai greu de separat. Când sistemul funcționează, e echilibru, sunt bani, nu e criză și lucrurile sunt așezate, toată lumea e mulțumită… În privința mass-media, deopotrivă jurnaliști și public, știm ce a fost și încă mai înțelegem câte ceva din ce se întâmplă, dar știm tot mai puțin despre ce urmează, pentru că fenomenele sunt complicate, schimbările sunt rapide și profunde, iar transformările afectează comunicarea în substanța ei. Cum spuneam, în condițiile asaltului new media, în comunicarea în masă dictincția dintre emițătorii mesajului și beneficiarii lui este tot mai greu de făcut. Cele care îi diferențiază încă sunt „problemele” specifice fiecăruia. Jurnalismul instituțional, în frunte cu presa scrisă, este într-o dublă criză, una de finanțare, alta de sistem și credibilitate. Criza de finanțare ține de lipsa banilor din întreaga economie, dar și de cumpărători, publicitate, tiraje și audiență. Pe de altă parte, în noua stare a lucrurilor, presa scrisă, în starea de acum, pare greoaie, redundantă și îmbătrânită, televiziunea pare liniară și monotonă asemenea unui râu plicticos, online-ul pare atomizat, agresiv, ieftin și lipsit de repere. Dincolo, cititorul de ziare nu mai scoate bani din buzunar, găsind subtituentul gratuit online, telespectatorul pasiv și inert începe să-și piardă răbdarea și să respingă rigiditatea grilei, iar pe internet se găsesc prea multe lucruri, atât de multe că nu ai timp să vezi, să înțelegi, să selectezi, căci important este doar click-ul. Peste toate astea, au venit noile media, amestecând și tulburând și mai mult lucrurile. Căci jurnaliștii apelează tot mai mult la public, pentru a cere informații (crowdsourcing) sau bani (crowdfunding), iar publicul are tot mai mult pretenții „jurnalistice”, de promptitudine, de audiență, de credibilitate (blog, rețea, twitter). Altfel spus, ne aflăm în fața unui fenomen de convergență. Însă americanul Henry Jenkins n-a venit la Departamentul de Jurnalism din Cluj să vorbească despre acest tip de convergență. Pentru el, convergența media nu este o chestiune de oportunitate a publicului și, mai ales, nu este generată de tehnologie (cum ne-am aștepta), ci o convergență ce vine pe cale culturală și ține, pur și simplu, de conținut și de noile obiceiuri culturale ale oamenilor. Cu alte cuvinte, spune Jenkins, convergența este un flux de conținut răspândit pe multiple platforme mediatice, este cooperarea dintre industriile media și comportamentul migrator al audienței (mare „degustătoare” de informații sumare – media snacking), care caută peste tot tipul de divertisment pe care-l vrea. Teoria sa, convenabilă sau nu, este un mijloc de înțelegere sau, cel puțin, instrument de lucru. Spre deosebire de teoria despre mass-media a lui HR Patapievici, care, expusă în cadrul conferinței, a fost superbă, seducătoare, cumplit de exactă, dar nu folosește la nimic. Eseistul a făcut un adevărat elogiu presei scrise, din perspectiva scopului, a mijloacelor și a sursei de autoritate, cu aceleași unități de măsură vituperând televiziunea drept „cea mai mare amenințare non-politică la adresa democrației” și internetul, unde „autoritatea este linkul”.
Pe lângă aceste coliziuni spectaculare, conferința a strâns forțe din câmpul cercetării și predării jurnalismului, practicieni și viitori jurnaliști, într-un schimb fertil de experiență. Participanții au fost mulțumiți, studenții au fost interesați, presa pe fază, cât a fost prezentă, iar publicul a împărtășit, ca întotdeauna, în măsura în care a fost informat.

Jan 02

Se trăgea “în draci” pe Petru Groza

Posted on by

Revolutia la Cluj

Se simte parcă tot mai puțin chef în evocarea și rememorarea Revoluției din decembrie 1989. N-a fost tot timpul așa, ba devenise chiar obositor festivismul pompos al anilor trecuți. Timpul a trecut, dramatismul s-a mai tocit, lumea a început să uite, luată de valul problemelor cotidiene, care rămân, în continuare, multe și grele. Îmi îngădui să nu fiu de acord nici cu unii, nici cu alții. Adică, n-am fost de acord cu marșarea pe triumfalismul victoriei Revoluției române, ce lăsa în urmă enigme grele, morți inutile, suferințe și nedreptăți greu acceptabile. Nu sunt de acord nici cu „uitucii”, cei care trimit în derizoriu tot ce s-a întâmplat și neagă cotitura istorică a României din `89. Binențeles că adevărul integral n-a fost reconstituit și lucrurile nu sunt la locul lor, dar asta este lecția de istorie pe care fiecare generație o trăiește în felul său.

Am trăit și eu pe viu acele evenimente, ca mulți alți români. N-am înțeles multe lucruri, n-am fost împăcat cu altele, am avut tot timpul o îndoială în suflet. De aceea, deși am avut ocazia, n-am scris despre Revoluție și, mai ales, despre întâmplările personale. Și totuși, pentru mine, Revoluția a rămas vie prin cel puțin trei întâmplări, în toată genuitatea lor, pe care nu le-am dezvăluit până acum decât în cerc restrâns.

”Foamea” era goală

”Foamea” era vestitul tren Timișoara-Iași, pe care eu îl luam din Cluj până la Beclean, pentru a merge mai departe spre Gheorgheni (Harghita), unde lucram prin celebra „repartiție guvernamentală”. În seara de duminică, 17 decembrie 1989, pe la ora 9, am găsit un tren complet gol, fără niciun călător, înghețat și întunecat. Am străbătut în grabă câteva vagoane în căutarea vreunui om, fără să întâlnesc vreunul și fără să înțeleg nimic. Am coborât apoi să-l caut pe „naș”, întrebându-l despre destinația trenului. Acesta m-a privit lung, bănuitor, fără să-mi spună nimic. Am rămas totuși în tren, împreună cu alți vreo zece călători ce urcaseră ca și mine din Cluj. Nedumerirea și frica s-au păstrat, chiar după ce o femeie, cu niște desagi în spate, mi-a dezvăluit în șoaptă că i-a spus „nașul” că trenul a pornit din Arad și n-a dat voie miliția la nimeni să urce. Eram derutat și nu am făcut legătura cu evenimentele din Timișoara, deși auzisem despre ele. Pur și simplu, n-am fost capabil să fac această legătură atunci, nu mi se părea posibil sau real. Am făcut-o după miezul nopții, după ce am ajuns la destinație și am pornit ”Europa liberă”, unde se auzeau împușcături și se vorbea despre cei 60.000 de morți. A fost prima senzație de irealitate trăită pe viu, dintre multele care au urmat.

„Ce-au scris despre mine?”

Al doilea moment s-a petrecut în micul oraș Gheorgheni, unde, în 22 decembrie, au fost sparte și invadate de oameni instituțiile publice importante: primăria, sediul PCR, casa de cultură, sediul miliției, bisericile etc. Episodul e unic și memorabil, pentru că, după ce s-au ars cărțile partidului și au fost aruncate pe geam tablourile oficiale și alte însemne, s-a ajuns la „miezul” problemei. Printre obiectivele atacate și devastate au fost și arhivele secției de Securitate din oraș, de unde au fost alungați toți lucrătorii, iar mulțimea a pus mâna pe documentele secrete. Tabloul a fost unul halucinant, căci au început să circule, din mână în mână, vestitele „caiete informative”, fiecare căutând cu înfrigurare să-și găsească numele, să vadă cine „l-a turnat”, să afle ce a scris despre el ofițerul de Securitate. Descătușarea, furia și frustrarea au generat o stare de isterie generală greu de descris în cuvinte. Am avut ocazia să văd cu ochii mei în „caiete”, mult înaintea existenței CNSAS, cine și ce a spus despre mine. Oricum, o emoție de neuitat pentru toată viața.

„Se trage în draci pe Petru Groza!”

Sâmbătă, 23 decembrie, n-am rezistat și m-am întors în Cluj, unde am sosit seara. Am făcut drumul pe jos de la gară până în Piața Victoriei (acum Avram Iancu), unde am asistat la o scenă de Buftea. Pe drum, cineva mi-a spus să nu mă duc pe-acolo, pentru că „se trage în draci”. Eu am luat „dracii” la propriu și m-am grăbit și nu pierd ceva. Secvența văzută, din apropierea unui tanc, parcat în fața Teatrului Național, cam în locul statuii lui Lucian Blaga acum, a fost de film. Dinspre Calea Turzii, a coborât în viteză a Dacie alba, care n-a oprit la primul baraj de „revoluționari” înarmați, aflat undeva în dreptul parcului. Al doilea baraj, aflat la colțul străzii, a început să tragă în mașină, care nici așa n-a oprit. O ploaie de gloanțe a răpăit, de lângă mine, asupra mașinii ce avea un singur pasager, ce a cotit-o spre stânga întâi, pe Eroilor (fostă Dr. Petru Groza), apoi spre dreapta, pe strada de lângă cinema Victoria, apoi pierdută a fost până astăzi. Văd și acum în noapte trasoarele grele, pornite din mitraliera de pe tanc, dansând de-a lungul străzii Eroilor ca niște artificii uriașe. Am încercat de atunci să înțeleg ce s-a întâmplat, dar, mărturisesc, nu am reușit. Încă sunt la aceleași 2-3 ipoteze, la fel de tulburătoare: a fost o diversiune/provocare, a fost cineva complet rupt de lume sau totul s-a produs din cauza fricii.
N-am aflat, dar nu pot spune că nu mă mai interesează.

Jan 02

Banii noștri

Posted on by

1_million_euro_80643500

Foarte multe din poveștile zilei de azi sunt despre bani. Nici nu se poate altfel. Banii sunt „sângele” organismului social și fără ei nu se poate face nimic. De peste șase ani suntem în criză, dincolo de orice teorii, o criză a banilor. N-am ieșit încă și nu se știe când vom ieși.

Să ne aducem aminte, totul a pornit din bogata Americă, acolo unde, din lăcomie și prea multă deșteptăciune, sistemul financiar- bancar „ crăpat”. Au urmat tânguielile, semnalele de alarmă și promisiunile că acest colos, cel mai puternic din lume, va fi reformat, că finanțele corporatiste nu vor mai face ce vor vrea. Vremea a trecut, promisiunile politicienilor au fost uitate, a rămas eșecul reformator. A fost exact așa cum se spune: miliardarii sunt mai influenți decât politicienii, corporațiile sunt mai tari decât țările, banii sunt mai importanți decât oamenii. Iar pe deasupra tututor mai este ceva ce se cheamă „control”. De dragul „controlului”, poate fi sacrificat oricine și orice.
De la această schiță doresc să pornesc discuția despre banii noștri. În ciuda celor de mai sus, „lumea celor mulți” merge înainte și încearcă să supraviețuiască. Dar cum? Căci fără bani nu se poate, iar banii cei mulți sunt „controlați”! Cele ce urmează oferă un răspuns: dacă banii celor puțini și „bogați” sunt blocați, să-i folosim ai celor mulți și „săraci”. Deși sună a folclor ieftin, nu-i deloc așa, fenomenul chiar se întâmplă, se numește „crowdfunding”, este o soluție de relansare economică și reprezintă ultimul trend în materie de finanțare a afacerilor. Întâi de toate, cred că trebuie explicat termenul de „crowdfunding”, un compus din limba engleză format din „crowd” – mulțime și „funding” – finanțare, în traducere, finanțarea de către mulțime, finanțarea prin contribuția mai multor oameni. Francezii îi spun „finanțare participativă”, în română el a fost echivalat prin „multifinanțare”. Ce nu trebuie uitat este că, în principiu, finanțator poate fi oricine și cu oricât. Adică noi toți.
Pe înțelesul tuturor, lucrurile se desfășoară în felul următor: un om, o firmă, o instituție doresc să dezvolte un proiect, o mică afacere (în SUA, asta înseamnă sub un milion de dolari, în România înseamnă sub o sută de mii de euro, deci și câteva mii de euro), dar nu dispune de capital și nu-l poate obține din alte părți (bănci, piața de capital etc.); inițiatorul afacerii va recurge la serviciile unei platforme de crowdfunding, care, popularizând ideea, apelând, în general, la rețelele de socializare (facebook etc.), va duce o campanie de strângere de fonduri pentru dezvoltarea afacerii; acest tip de finanțare se potrivește mai bine pentru afaceri noi (start-up-uri) și pentru proiecte locale. Pot fi însă proiecte ecologice, culturale, științifice, tehnologice, alimentare etc. Afacerea pornește dacă sunt colectați banii necesari, rezultați prin contribuția benevolă a mai multor oameni. Multifinanțarea poate fi de mai multe feluri: o primă categorie, cea în care micul contributor primește în schimb un simplu „mulțumesc” (și nici nu așteaptă mai mult); a doua categorie, în care finanțatorul este răsplătit cu o recompensă, un premiu, un cadou; a treia, contributorul capătă anumite drepturi, precum plata unei dobânzi, drept la decizie etc., apoi, cel care finanțează dobândește drept de proprietate din afacere (acțiuni, părți sociale) și altele. Chiar și așa, relativ și nereglementat cum este, sistemul funcționează, reușind să colecteze în 2012 suma de 2,7 miliarde de dolari, din care aproape un miliard în Europa.
Crowdfunding-ul este de actualitate în SUA, unde se află acum, timp de 90 de zile, în dezbatere publică, în perspectiva legiferării. De fapt, acest proiect de lege a fost propus de Barack Obama ca parte a Jobs Act, un pachet de măsuri reformatoare. Un lucru similar se întâmplă în Europa, unde, la nivelul instituţiilor UE, crowdfunding-ul este considerată o metodă alternativă emergentă de finanţare. În 3 octombrie 2013 (până în 31 decembrie), Comisia Europeană a lansat o procedură de consultare a publicului larg pentru a explora mijloacele de promovare a crowdfunding-ului, printre altele prin adoptarea unei legislaţii incidente. Cu alte cuvinte, e chiar fierbinte.
Ca arareori, germeni ai multifinanțării există și în România acum, reușind, măcar așa să fim sincroni cu lumea. Trustul de Consultanţă Transilvănean (TCT) şi site-ul multifinantare.ro, ce funcționează în Cluj, au adresat Autorităţii de Supraveghere Financiară o solicitare privind legiferarea crowdfunding-ului în România. E un prim pas important și necesar. În lume există deja sute de platforme de crowdfunding și numărul lor crește exponențial. În România, există doar câteva și merită menționate: www.multifinanţare.ro, www.crestemidei.ro, www.we-are-here.ro, www.potsieu.ro, poate și altele. Totuși, se finanțează doar mici proiecte, festivaluri, cărți, filme și mai puțin afaceri, probabil, din necunoaștere, din lipsă de încredere și de reglementări care să consacreze legal și să ordoneze un domeniu de mare potențial. Sau de unică șansă.