Jan 07

Juventus, o demonstrație de FORZA

Sunt juventin de câteva zeci de ani, dar nu acesta e momentul cel mai bun pentru a mărturisi asta. De aceea, nici n-am să insist asupra acestui lucru, decât cu un singur detaliu, anume că m-am convertit la „religia” bianco-nero de la vârsta la care am realizat că dungile de pe tricouri au aceeași orientare și culori cu ale altei echipe de suflet, astfel încât m-am simțit reprezentat fotbalistic atât la nivel local, cât și la nivel universal. Și-așa a rămas de atunci până azi, cu bune și cu rele, cu bucurii și tristeți, cu succese și înfrângeri mereu amestecate, ca la orice microbist.
Duminică seara a fost marele derby în campionatul italian între Juventus și Roma, adică locul întâi și locul doi, terminat cu 3-0, un scor de forfait, cum ar zice clasicii fotbalului. Sigur, motiv de exultare pentru fanii Juventus-ului și de amărăciune pentru cei ai Romei. Cine a văzut meciul (transmis de peste 200 de televiziuni) a putut vedea o dispută tensionată, aprigă, dominată de miză, un joc tacticizat, cum numai italienii știu să joace între ei. Ar fi de prost gust să argumentez eu cât de bună și superioară a fost Juventus în raport cu adversara sa. Întâi de toate, aș elogia Roma pentru surpriza oferită acestui campionat, pentru joc și pentru rezultatele obținute până la un punct, pentru emulația creată și datorată, în special, antrenorului Rudy Garcia. Pe de altă parte, ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca meciul de duminică să se fi încheiat în minutul 80, la 2-0, fix înaintea eliminării jenante a lui de Rossi și a tot ce a urmat. Acesta a fost semnul cel mai prost pentru Roma, nu neapărat înfrângerea, chiar dacă aceasta s-a produs la un scor fără echivoc, rușinos pentru unii. Din păcate, omenescul a trecut peste elementul sportiv și nu în favoarea sportului.
Pentru Juventus, nu această victorie este elementul cel mai convingător și nici înfrângerea identică aplicată lui Napoli, cealaltă pretendentă serioasă la titlu în acest an. Peste toate cuvintele și superlativele posibile, mai convingătoare sunt cifrele obținute până la acest moment în campionat, care, într-adevăr, vorbesc despre o forță fotbalistică autentică. Iată câteva din aceste date statistice uimitoare, realizate în câteva luni de la începerea competiției: după 18 etape, Juventus a realizat 49 de puncte, rezultate din16 victorii, un egal și o înfrîngere; de la etapa a 9-a, echipa a înlănțuit 10 victorii consecutive, primind un singur gol, în runda a 17-a, 4-1 cu Atalanta la Bergamo. Pentru Juventus, momentul de cotitură al turului s-a produs în etapa a 8-a, până la care Roma era lider, realizând și ea o serie impresionantă de 10 victorii consecutive, cu doar 4 goluri primite. În 20 octombrie, a avut loc meciul Fiorentina-Juventus, încheiat cu scorul de 4-2, după ce torinezii conduceaua la pauză cu 2-0. Cum se știe, au fost momentele de grație ale lui Giuseppe Rossi, autor al unui hat-trick, ce a răsturnat scorul în doar 15 minute, un duș foarte rece și foarte aspru pentru campioana en-titre a Italiei. Acesta a fost declanșatorul invincibilității, a închiderii efective a porții veteranului Buffon și a seriei încredibile de victorii ce a urmat. Până la această etapă, cu voie sau fără voie, Juventus a mai făcut o demonstrație de forță: în 4 din cele 7 meciuri, a fost condusă cu 1-0, reușind să întoarcă rezultatul (de la 0-1 la 3-2 cu Milan, de la 1-0 la 2-1 cu Chievo în deplasare, de la 0-1 la 2-1 cu Verona) sau să nu piardă (de la 0-1 la 1-1 cu Inter). Adaugați la acestea, 42 de goluri date și doar 11 primite în cele 18 meciuri. Să așezăm această înșiruire de succese la capătul a două titluri consecutive de campioană a Italiei.
Apoi, obligatoriu, vine discuția despre bani, deoarece, cum spunea Andrea Agnelli, președintele clubului, Italia nu mai este o țară de destinație, ci de tranzit pentru marile vedete ale fotbalului internațional. Surprinzător pentru unii, aceste rezultate s-au obținut în condiții de criză financiară și cu bugete de austeritate. Căci, pentru răutăcioși, echipa a fost construită din „cârpeli” și cu un antrenor, Antonio Conte, fără CV la acel moment. Să nu uităm că marile confirmări de azi ale echipei, Vidal și Pogba, ce merg către 40 de milioane de euro, sunt „culeși” de ici de colo, francezul de 18 ani cedat „moca” de Manchester United (deh, îmbătrânise și Ferguson), iar chilianul preluat ca speranță neconfirmată din Bundesliga. A fost apoi atragerea lui Pirlo de la Milan, a lui Barzali din Germania, a lui Vucinici pe bani puțini și exemplele pot continua. În sfârșit, „marile investiții” din ultimul an se cheamă Llorente, adus liber de contract de la Bilbao, și Tevez, o valoarea certă, dar un jucător plictisit și uzat la acel moment, adus cu 12 milioane de euro de la Manchester City, din care a făcut un golgeter de 30 de milioane, cât ceruse Realul pe Higuian, dați până la urmă de Napoli. Semn că se poate și așa.
Ar fi nedrept să nu zic nimic despre eșecul ieșirii premature din Champions Legue, care, cu toată compensația găzduirii la Torino a finalei Europe Legue, tot eșec rămâne, ca imagine și ca bani. Duminică, Juventus a câștigat convingător un derby, dar n-a câștigat campionatul, unde se mai joacă, vorba lui Rudy Garcia, pentru încă 60 de puncte. Adică pentru multe de văzut și de comentat.

Jan 02

Dinastia Pițurcilor

minge-fotbal-4

Întrebarea principală nu mai este de ce a pierdut România barajul de calificare la Mondiale cu Grecia. Asta a văzut și, sper, a înțeles toată suflarea românească, de la cel mai mare specialist (cine o fi acela), până la ultimul spectator amărât, ce a sperat până în minutul 94 al returului. Cele două meciuri au arătat, fără umbră de îndoială, că nu suntem de Mondiale, că nu avem nici antrenor, nici echipă, nici un joc compatibile cu asemenea performanță. Jocul în sine și mai ales rezultatul final nu doar că au dezamăgit, ci au produs întristare și amărăciune și au distrus speranța unor viitoare posibile calificări. Un joc în dublă manșă lipsit de control și în care România nu a avut nicio ocazie de gol reală. Un mucalit spunea că ne-am fi putut califica printr-un autogol al grecilor, un gol din offsaid și unul dintr-un penalty în meciul doi. Grecii și-au „făcut treaba”, noi însă n-am creat nici măcar circumstanțe pentru îndeplinirea celorlalte „condiții”. Dar asta este deja istorie și aceste meciuri ar trebui cumva uitate, deși nu va fi ușor.

Întrebarea principală este, desigur, cum s-a ajuns aici. Nu sunt singurul și nici primul care încearcă să identifice niște cauze pentru acest eșec dureros. Așa cum e limpede de înțeles pentru oricine, echipa națională de fotbal a României e rezultanta unui sistem ce are o bază, sportul juvenil, un mecanism competițional, ligile la diferite eșaloane, și o coordonare, vârful piramidei de care depind toate. Regăsim în fruntea acestui sistem, de zeci de ani, aceleași personaje, precum „venerabilul” Mircea Sandu, „onorabilul” Mitică Dragomir sau „dinasticul” Victor Pițurcă, care se automoștenește, preia și duce mai departe propria zestre de selecționer. Să facem socoteala (și „să le numărăm, coane Fănică”): nașul Sandu, 24 de ani în fruntea FRF, Mitică Corleone, 17 ani la conducerea LPF, nea Piți, zis și „Diavolul”, peste 10 ani la cârma naționalei României. 16 ani au trecut de la ultima calificare a naționalei la un Campionat Mondial, din care zece cu Piți la timonă. O singură calificare s-a reușit în acest timp, la Europenele din 2008, dar privită critic și retrospectiv, pare a fi fost o întâmplare, căci n-a fost consecința vreunei strategii și n-a determinat niciun efect în urma ei. Dimpotrivă, cred că a creat iluzii și a conservat un sistem realmente falimentar. În câteva tușe, acesta arată cam așa: fotbalul românesc este pe „butuci”, competițiile sunt slabe, au dispărut din prim plan centre fotbalistice de tradiție, baza este șubredă, spectatorii sunt tot mai puțini, mediocritatea domnește în ligile superioare, pline de jucători străini. Pentru cine joacă în Liga 1 echipe precum Concordia Chiajna, Săgeata Năvodari, Astra Giurgiu, Corona Brașov, Gaz Metan Mediaș, FC Botoșani, Viitorul Constanța, FC Vaslui sau Ceahlăul, adică jumătate din liga 1? Peste tot în lume fotbalul este un spectacol (sau un circ) cu spectatori, în România este un circ pentru bani, dar fără public. Corupția și-a făcut loc în chiar miezul fenomenului (vezi dosarele fotbalului aflate în judecată), este vizat câștigul cu orice preț, nu rezultatul sportiv și, cu atât mai puțin, dezvoltarea unui fotbal sănătos de la bază. Cine și cu ce bani finanțează echipe precum Pandurii sau Gaz Metan (poate vom afla, poate nu), cum susțin Primăriile echipe de fotbal, dacă este ilegal, de ce se feresc oamenii cu bani să intre în fotbal?
Victor Pițurcă selecționerul nu este promotorul acestui mecanism stricat, este o formă de manifestare a lui, dar și un vector de putere care a ajutat sistemul să continue să supraviețuiască. Prin modul de abordare, stil, comportament și lipsă de transparență era omul ideal pentru capii fotbalului românesc, cel mai bun alibi pe care și-l puteau crea. Căci Pițurcă pare independent (nu ține de sistem), face ce vrea (nu este dirijat de cineva), își asumă eșecurile (deci absolvă de răspundere pe ceilalți), nu dă socoteală nimănui (nici șefilor lui). Tăcut, încăpățânat, plin de toane, cu o comunicare deficitară și cu o lipsă de transparență de pomină, era profilul perfect de a-i „fura” rezultatele și a-l indica vinovat pentru eșecuri. Acesta este motivul pentru care a fost instalat de trei ori ca antrenor al naționalei de aceiași șefi. Din păcate, aproape că n-a mai contat priceperea lui Pițurcă în antrenorat, calitățile lui de selecționer și de motivator, esențiale pentru o asemenea poziție. Cu o imagine confuză și contradictorie, Pițurcă a fost ba înger, ba demon pentru fotbalul românesc, în funcție de împrejurări, iar calitatea de „gambler”, adică de antrenor care nu pregătește, ci „joacă” un meci, a accentuat acest profil. De multe ori, chiar nimeni nu înțelegea deciziile lui Pițurcă, nici cele bune, nici cele rele, și, tot adesea, se vorbea despre el în context de „șansă”, „noroc proverbial”, „inspirație”, „bulan”, „pleașcă” sau „ghinion”etc. Dezvăluirile recente ale lui Adrian Mutu despre „pregătirea” tehnico-tactică a meciurilor de către Pițurcă nu ne miră, ci întăresc imaginea de „babă vrăjitoare” a acestuia mai degrabă decât de antrenor temeinic.
În stilu-i caracteristic, Victor Pițurcă nu-și dă demisia, preferând să moară cu Mircea Sandu de gât, căci Mitică Dragomir a plecat. E și acesta un mod de a încheia un ciclu. Dacă cineva nu te înjură de mamă, înseamnă că nu te-a înjurat îndeajuns?!