Jul 22

„Special Two” sau „Dybala Prepeleac”

shopping
Să-i lăsăm, până una-alta, pe-ai noștri să-și repare VAR-ul („implementat” de un an de zile, dar care nu poate face funcția principală – să furnizeze imagini arbitrului decident) și să facem o excursie în Italia, la o „telenovelă” captivantă, cu personaje proeminente ale fotbalului mondial.
Se produc câteva mișcări mari, în aceste zile, și se ating niște superlative pe piața transferurilor, precum trecerea lui Robert Lewandovski de la Bayern Munchen la Barcelona (cu 45 mil euro, cea mai mare vânzare în istorie făcută de bavarezi) sau aducerea la Bayern, de la Juventus, a lui Matthijs de Ligt, cu peste 80 mil. euro (cu șanse de a deveni cel mai scump fundaș din istorie), tocmai la nemți, cunoscuți drept printre cei mai echilibrați și măsurați „la pungă”. Cristiano Ronaldo, acum mai mult tranzacționist decât fotbalist, este zilnic tranferat la diverse echipe, suma maximă vehiculată în jurul său său ajungând la valoarea aberantă de 250 mil. euro (pe la arabi).
Dar eu doream să vorbesc despre „Joya de la Roma”, nu pentru că ar fi cel mai important, ci pentru că îl cunosc cel mai/foarte bine, e spectaculos și simptomatic, cred eu. „Joya” e numele de alint (de scenă, de suflet, de drag) primit de la suporteri a lui Paolo Dybala, argentinianul ajuns liber de contract chiar acum, de la Juventus Torino la AS Roma lui Jose Mourinho, după niște povești ca-n filme. E și unul din paradoxurile fotbalului și a ce înseamnă imaginea pentru sport și cum se poate vinde ea.
Fotbalistul de 28 de ani, aflat azi pe prima pagină a marilor ziare italiene, a fost cumpărat acum șapte ani de Juventus de la Palermo, din postura de cel mai bun tănâr jucător din Seria A, contra sumei de 35 mil. euro. Un risc și o promisiune, confirmată în parte, căci Dybala a câștigat cu Juve cinci campionate și patru cupe ale Italiei și pentru care a înscris în total 115 goluri, în 293 de meciuri. Mai mult de atât, a devenit la un moment dat, jucătorul exponențial, centrul întregului proiect, de la care se aștepta maximum, adică Liga Campionilor, jucând chiar două finale (trofeul emblemă absent din panoplia clubului în ultimii zeci de ani).
Simpaticul internațional argentinian, cu ascendență și nume poloneze, a avut „probleme” (de moral și întâietate) și la sosirea lui Cristiano Ronaldo la Juventus, dar mai ales din cauza fragilității fizice și a accidentărilor (a avut și episoade repetate de COVID-19), care i-au afectat randamentul și „aura”. Fără îndoială, un jucător de execuție, tehnic, spectaculos, estetic, Dybala n-a fost determinant decât accidental în UCL și la fel de rar în meciurile cheie, să fie el jucătorul decisiv, cum era așteptat. Astfel că, odată cu rărirea trofeelor (în ultimul an, Juve n-a luat nimic), și penuria reușitelor (5 goluri în 2020-2021, 15 goluri în 2021-2022), Joya a devenit un fel de Gogot…
Mai sunt două episoade semnificative în punerea pe liber a lui Dybala, jucătorul foarte aproape de plecare anul anterior (la Man United, de pildă) pentru sume care cochetau promoțional cu suta de milioane euro: primul a fost negocierea noului contract, iar al doilea, luptele intestine din interiorul clubului Juventus. Adică banii și puterea, rădăcina tuturor relelor…
După plecarea lui CR7, asistat de agenții săi, Dybala a început, cu aproape un an în urmă, negocierea noului contract de pe „picior mare” (cam fără argumente) cu opt milioane salariu net pe an plus bonusuri. Părea să nu fie departe de înțelegere, dar n-a fost acceptat, ci prelungită sine die negocierea. Era mult pentru Italia, pentru vremuri de criză și pentru randamentul și așteptările din jurul lui. Se spune că ar fi primit șapte. Nu și-a dat seama sau nu i-a păsat, a fost sfătuit prost, nu se știe sigur. Au mai existat încercări de negociere, ambigui, nereușite, amânate, nu părea grav, mai era timp, dar în luna mai a acestui an a căzut lovitura de trăznet: Dybala n-a mai fost ofertat deloc, fiind anunțat că este lăsat să plece liber de contract. S-a lăsat cu lacrimi în teren (a lui Dybala la ultimul meci) și cu emoții în tribună, el fiind favoritul galeriei. S-a dovedit însă, așa cum se spune, că Juventus este mai importantă, întotdeauna, decât oricare dintre componenții ei. Foarte mult cinism, răceală sau profesionalism, în tot acest scenariu, dar explicabil și el în ordinea faptelor.
Și-acum vine partea explicativă legată de putere, din interiorul clubului Juventus și al grupului financiar-industrial (Exor) care-l susține. Președinte la Juventus în această ultimă perioadă de glorie (nouă campionate consecutive) a fost Andrea Agnelli, trebuie spus, un nepot de frate (dar purtându-i numele) al „Avocatului”, marele Giovanni „Gianni” Agnelli, industriașul italian acționar majoritar la FIAT și creatorul grupului ce cuprinde, se zice, o treime din industria Italiei și produce cam 5% din PIB-ul țării. Încă un amănunt necesar, se mai spune că „Avocatul”, stins din viață în 2003, ar fi lăsat cu „limbă de moarte” ca, la momentul potrivit, clubul Juventus să fie condus de Alessandro Del Piero (cu studii și ajuns doctor în economie, de altfel) pentru care avusese întotdeauna slăbiciune și admirație. N-a fost să fie (poate va fi), dar asta este încă o problemă a grupului. Căci tocmai spre încheierea carierei în teren a lui Del Piero (unul dintre cei mai titrați jucători ai lui Juventus), John Elkann, nepot și moștenitor al „Avocatului” (fiind fiul Margheritei Agnelli, căsătorită Elkan, fiica magnatului), desemnat express să conducă grupul, l-a numit pe vărul său, Andrea Agnelli, ca președinte la Juventus. Mai mult, la conivență cu Antonio Conte, ce era antrenor la Juve în 2012, Del Piero a fost nevoit să părăsească brusc Juventus și ca jucător, plecând în Australia și apoi în SUA, unde se află și azi, conducând propria academie de fotbal. O rană încă deschisă și care, din cînd în când, în momente de criză, supurează. Ultima dată a fost în luna mai a acestui an când, văzut în tribună la un meci la Torino, în compania lui Lapo Elkann (fratele lui John Elkann) și încurajat de acesta, presa a speculat că ar fi sosit momentul switch-ului Del Piero -Andrea Agnelli. Nu s-a întâmplat așa, dar a fost exact momentul crizei Dybala.
Lapo Elkann, celălalt moștenitor, dar fără putere executivă în grup, pe fondul lipsei de rezultate din acest an la Juventus, l-ar fi vrut îndepărtat de la conducerea lui Juve pe vărul său Andrea, afișându-se direct cu Del Piero, dar și în social media, tot atunci, cu prietenul său Jeff Bezzos (Amazon), speculându-se că l-ar aduce pe acesta ca susținător financiar al clubului. Vorba ceea, combinația n-a ieșit, criza a trecut, dar rămâne în continuare neexplicat de ce John Elkann, CEO EXOR, nu a respectat dorința bunicului său. Probabil și posibil pentru a păstra numele Agnelli, ca o compensație a faptului că el nu-l poartă…
Care sunt meritele reale ale lui Andrea Agnelli în succesele lui Juventus rămâne întrebarea! În 2010, când a fost numit de vărul său președinte la Juventus, avea 35 de ani și niciun fel de experiență în fotbal, dar I-a avut alături în echipă de conducere pe Beppe Moratta și pe Fabio Paratici. După șapte ani de succese (campionate), marcate mai ales de alegerile/transferurile, unele excepționale, ale lui Marotta (azi CEO la Inter), acesta a plecat de la Juve în 2018, se spune, tocmai din cauza lui Andrea Agnelli, pentru a-și putea asuma acesta singur meritele (indoielnice?). A rămas la club adjunctul lui Marotta, Fabio Paratici, plecat și el după doi ani de la Juve, nu e clar din ce motive, posibil, aceleași. L-a succedat adjunctul adjunctului, Federico Cherubini (fost director sportiv), care consemnează și cea mai slabă perioadă din ultimii 10-11 ani a lui Juventus. Echipă slăbită, antrenori nepotriviți, transferuri îndoielnice, decizii proaste, rezultate sub așteptări și sub investițiile făcute (două locuri patru în campionat, o cupă, rezultate slabe în UCL în ultimii doi ani). Din vina cui? A deciziilor lui Paratici, Cherubini sau Agnelli? Nu se știe! Ca un gest de forță și încercând să pună capăt declinului, John Elkann îl aduce CEO la Juventus în 2021 pe Maurizio Arrivabene, fost director de echipă la Ferarri, o mână de fier și un manager cu viziune, se spune.
Ei bine, scoaterea din joc a lui Dybala, disponibilizarea lui, și încercarea de rupere de trecut și de ieșire din marasm se datorează cinismului și „mâinii de fier” a lui Arrivabene, managerul pus să elimine sau să acopere eventuale decizii greșite (din trecut sau viitor) ale președintelui clubului, păstrat totuși în funcție, în ciuda crizei și a rezultatelor.
Cu Paolo Dybala, vedeta și numărul 10 de la Juve, telenovela continuă. Căci din jucătorul exponențial din „centrul proiectului” Juve, liber de contract, vreme de trei săptămâni, e fără niciun angajament nou și fără oferte concrete. Beppe Moratta, managerul ce-l adusese de la Palermo, zice că-l vrea, dar îl aduce pe Lukaku la Inter și-l ține în șah, iar alte cluburi (Roma, Napoli etc.), uluite, parcă nu îndrăznesc sau strâmbă din nas la pretențiile financiare și la drepturile de imagine (vândute separat) ale impresarilor lui Dybala. Inițial, chiar Franccesco Totti îl sună și-i face o ofertă simbolică directă pentru Roma, cu tricoul său cu număr zece cu tot, fără succes. Însă Joya, probabil confuz, pare că vrea Inter, acolo unde nu l-ar fi vrut fanii lui Juve cu niciun preț. Iar oferta concretă, inițial de 6 milioane euro plus bonusuri, începe să scadă și ea, departe de pretențiile inițiale ale lui Dybala, respectiv opt și apoi șapte milioane salariu net plus bonusuri. Ce înseamnă să fii prost sfătuit sau să nu știi profita de împrejurări?
Ultimul episod al serialului consemnează două telefoane „magice”, al patronului Romei (Friedkin) și a marelui Jose Mourihno, Special One, care, se spune, i-a dat un telefon în miez de noapte lui Dybala, reușind să-l convingă fotbalistic cu proiectul său și locul ce-l rezervă Joyei în el. Și mai important a fost telefonul patronului, care a reușit să-l convingă pe Dybala pentru 4,5 milioane euro salariu net plus bonusuri până la maxim șase milioane.
Nu e rău sau puțin nici atâta, doar că Joya a devenit, de la o zi la alta, un fel de Dybala Prepeleac! Sau Stan Pățitul?

Feb 04

„Mercato di riparazione”

shopping
Oameni pasionați (de fotbal) și temeinici, italienii (care au găsit pentru fiecare post din teren o denumire specifică numai lor – ex. terzino, regista, trequartista, mezzala etc.) au un nume și pentru perioada de transferuri din iarnă, ei îi spun „mercato di riparazione”, piața de reparații” din intersezon, a „cârpelilor”, cum s-ar zice mai pe românește, când echipele, când și cum pot, încearcă să înlocuiască ce nu merge sau să „completeze” cât pot ce lipsește. Se știe că nu-i o piață foarte generoasă, pentru că, fiind la mijloc de drum (de campionat, de ciclu), nimeni nu prea vinde și nu se aruncă în mari aventuri într-un timp scurt (pentru negocieri) și pentru ajustări/replieri (în cazul transferurilor reușite sau nereușite). Negoțul făcut sub presiune iese prost de obicei și „negustorii” tocmai de aceea sunt prudenți. Italienii fac și clasamente ale celor mai mari „lovituri” de iarnă, nu foarte multe și nu foarte mari.
Acest „mercato” a fost unul agitat și s-au înregistrat câteva mișcări importante: Liverpool și luat un atacant, Luis Diaz, de la FC Porto, Barcelona l-au luat pe Adama Traore de la Wolverhampton și, foarte probabil, pe Pierre-Emerick Aubameyang de la Arsenal. Everton și-a pus chiar antrenor nou, pe Frank Lampard, în locul lui Rafa Benitez. Și mai sunt și altele pe care nu le-am prins eu, dar pe care nu le scapă, ca un metronom, jurnalistul italian Fabrizio Romano (pentru cine-i interesat).
Eu însă am urmărit, cu un interes personal, special și sporit Seria A, unde protagoniste au fost Juventus și, în parte, Inter Milano. Practic, despre ele se spune că au transformat „mercato di riparazione” în „mercato di anticipazioni”, adică de început (anticipat) de ciclu. Pentru torinezi, care intraseră, cu antrenor nou și echipă veche, într-un „punct mort”, fără perspective, repararea/refacerea/revoluția lotului era vitală pentru a nu rata sezonul și a se face de rușine. Leadershipul lui Juventus a hotărât să „taie coada la câine”, cu risc, curaj și bani mulți. Astfel că Juve chiar a dat lovitura sezonului în Europa, ca preț, impact și dificultate a tranzacției, prin achiziția lui Dușan Vlahovic, de la Fiorentina, contra unei sume record a sezonului, de 70 milioane de euro plus bonusuri. Dificultatea acestui transfer (împotriva naturii) nu erau banii, în primul rând, ci presiunea timpului, faptul că se făcea cu Fiorentina (o tiffoserie înverșunată anti bianco-nero), mercantilismul și versatilitatea patronului, miliardarul americano-italian Rocco Commisso, și situația jucătorului, una din marile speranțe ale Europei, așezat în galeria tinerilor mari atacanți, alături de E. Haaland și K. Mbappé. Sârbul anunțase neprelungirea contractului, mai a avea un an de contract și deci declașase o „cursă sălbatică” pentru semnătură între granzii Europei. Deja în jurul său se contura spectrul periculos al sutei de milioane de euro, pe de-o parte, și spectrul de-a pleca liber de contract, pe de alta. Vlahovic a fost (super)ofertat, o dată generic de City, de două ori (cu sumă crescută) de Arsenal și de Tottenham (din câte știu eu), dar a refuzat, spunând că vrea să rămână în Italia. Aceasta a fost șansa și „fanta” pe care s-a insinuat negocierea cu Fiorentina a lui Juve, dar și antecedentele reușite cu Bernardeschi și Chiesa (Cuadrado, tot fiorentin, având o altă poveste mai complicată). Juve s-a ales, astfel, cu atacant mare speranță pentru fotbalul sârbesc, european, juventin etc. Dintre protagonistele Seria A a reacționat doar Inter care l-a achizițiomnat pe Felipe Caicedo, de la Genoa, pentru a-și întări atacatul și presează până în ultimul moment pentru Gianluca Scamacca, de la Sasuolo, marea speranță a fotbalului italian. Însă cel mai tare transfer al Inter-ului este Gosens de la Atalanta, un jolly-joker de bandă de mare eficiență.
Pentru Juventus, Vlahovic în atac nu era suficient, căci penuria de goluri era legată de „piatra de moară” de la mijlocul terenului, incapabilă, în actuala alcătuire (Bentancur, Rabiot, Arthur, Ramsey, McKennie, Bernardewschi), cu tot transferul lui Locatelli, să mai producă fotbal eficient, ofensiv și chiar defensiv. Semăna cu o „moară stricată” ce măcina în gol, iar în ultimul meci pe San Siro „reușise” să nu trimită niciun șut pe poartă. Pe evoluția de până acum, fără speranțe de schimbare, riscau să nu prindă locul 4 în campionat, de UCL, și un parcurs scurt în actuala ediție a ligii. Ce s-a întâmplat ieri a fost un „hocus-pocus”, o „vrăjitorie”, sau o acțiune, probabil, bine pregătită, cu trei transferuri și jumătate antamate într-o singură zi: Bentancur și Kulușevski dați la Tottenham, cumpărarea lui Denis Zakaria de la Borussia Mönchengladbach și negocierea avansată pentru uruguaianul N. Nandez de la Cagliari. De subliniat, toate legate/dependente una de alta, un „lanț” a cărui continuitate făcea posibilă următoarea mișcare. Am fost foarte prins în acest carusel, l-am urmărit pe toată durata zilei și am rămas uimit și satisfăcut că a fost posibil.
La acestea, se mai adaugă două mișcări de azi, „eliberarea de Aaron Ramsey (una din „țepele” trecutului” – venit gratis, salariu mare, rezervă-parazit), care va pleca la Glasgow Rangers, și achiziția lui Federico Gatti, Frosinone, cel mai valoros fundaș din Serie B.
E limpede că Juventus are ambiții (ca întotdeauna), dar și nostalgii (după cei mai buni zece ani din istorie). ”Elvețianul” Zakaria (1,91 m, 81 kg) pare a dori să refacă un tipar (cu mijlocaș de tip Vieira, Pogba, Matuidi), genul de jucător lungilă-lățilă, măturător în defensivă și distribuitor în ofensivă, de care se leagă cele mai mari succese, a cărui lipsă s-a simțit atât în atac, cât și în apărare, cerut, de altfel de antrenor. De-acum Allegri nu mai are scuze, de vină va fi numai el.

Jan 07

Juventus, o demonstrație de FORZA

Sunt juventin de câteva zeci de ani, dar nu acesta e momentul cel mai bun pentru a mărturisi asta. De aceea, nici n-am să insist asupra acestui lucru, decât cu un singur detaliu, anume că m-am convertit la „religia” bianco-nero de la vârsta la care am realizat că dungile de pe tricouri au aceeași orientare și culori cu ale altei echipe de suflet, astfel încât m-am simțit reprezentat fotbalistic atât la nivel local, cât și la nivel universal. Și-așa a rămas de atunci până azi, cu bune și cu rele, cu bucurii și tristeți, cu succese și înfrângeri mereu amestecate, ca la orice microbist.
Duminică seara a fost marele derby în campionatul italian între Juventus și Roma, adică locul întâi și locul doi, terminat cu 3-0, un scor de forfait, cum ar zice clasicii fotbalului. Sigur, motiv de exultare pentru fanii Juventus-ului și de amărăciune pentru cei ai Romei. Cine a văzut meciul (transmis de peste 200 de televiziuni) a putut vedea o dispută tensionată, aprigă, dominată de miză, un joc tacticizat, cum numai italienii știu să joace între ei. Ar fi de prost gust să argumentez eu cât de bună și superioară a fost Juventus în raport cu adversara sa. Întâi de toate, aș elogia Roma pentru surpriza oferită acestui campionat, pentru joc și pentru rezultatele obținute până la un punct, pentru emulația creată și datorată, în special, antrenorului Rudy Garcia. Pe de altă parte, ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca meciul de duminică să se fi încheiat în minutul 80, la 2-0, fix înaintea eliminării jenante a lui de Rossi și a tot ce a urmat. Acesta a fost semnul cel mai prost pentru Roma, nu neapărat înfrângerea, chiar dacă aceasta s-a produs la un scor fără echivoc, rușinos pentru unii. Din păcate, omenescul a trecut peste elementul sportiv și nu în favoarea sportului.
Pentru Juventus, nu această victorie este elementul cel mai convingător și nici înfrângerea identică aplicată lui Napoli, cealaltă pretendentă serioasă la titlu în acest an. Peste toate cuvintele și superlativele posibile, mai convingătoare sunt cifrele obținute până la acest moment în campionat, care, într-adevăr, vorbesc despre o forță fotbalistică autentică. Iată câteva din aceste date statistice uimitoare, realizate în câteva luni de la începerea competiției: după 18 etape, Juventus a realizat 49 de puncte, rezultate din16 victorii, un egal și o înfrîngere; de la etapa a 9-a, echipa a înlănțuit 10 victorii consecutive, primind un singur gol, în runda a 17-a, 4-1 cu Atalanta la Bergamo. Pentru Juventus, momentul de cotitură al turului s-a produs în etapa a 8-a, până la care Roma era lider, realizând și ea o serie impresionantă de 10 victorii consecutive, cu doar 4 goluri primite. În 20 octombrie, a avut loc meciul Fiorentina-Juventus, încheiat cu scorul de 4-2, după ce torinezii conduceaua la pauză cu 2-0. Cum se știe, au fost momentele de grație ale lui Giuseppe Rossi, autor al unui hat-trick, ce a răsturnat scorul în doar 15 minute, un duș foarte rece și foarte aspru pentru campioana en-titre a Italiei. Acesta a fost declanșatorul invincibilității, a închiderii efective a porții veteranului Buffon și a seriei încredibile de victorii ce a urmat. Până la această etapă, cu voie sau fără voie, Juventus a mai făcut o demonstrație de forță: în 4 din cele 7 meciuri, a fost condusă cu 1-0, reușind să întoarcă rezultatul (de la 0-1 la 3-2 cu Milan, de la 1-0 la 2-1 cu Chievo în deplasare, de la 0-1 la 2-1 cu Verona) sau să nu piardă (de la 0-1 la 1-1 cu Inter). Adaugați la acestea, 42 de goluri date și doar 11 primite în cele 18 meciuri. Să așezăm această înșiruire de succese la capătul a două titluri consecutive de campioană a Italiei.
Apoi, obligatoriu, vine discuția despre bani, deoarece, cum spunea Andrea Agnelli, președintele clubului, Italia nu mai este o țară de destinație, ci de tranzit pentru marile vedete ale fotbalului internațional. Surprinzător pentru unii, aceste rezultate s-au obținut în condiții de criză financiară și cu bugete de austeritate. Căci, pentru răutăcioși, echipa a fost construită din „cârpeli” și cu un antrenor, Antonio Conte, fără CV la acel moment. Să nu uităm că marile confirmări de azi ale echipei, Vidal și Pogba, ce merg către 40 de milioane de euro, sunt „culeși” de ici de colo, francezul de 18 ani cedat „moca” de Manchester United (deh, îmbătrânise și Ferguson), iar chilianul preluat ca speranță neconfirmată din Bundesliga. A fost apoi atragerea lui Pirlo de la Milan, a lui Barzali din Germania, a lui Vucinici pe bani puțini și exemplele pot continua. În sfârșit, „marile investiții” din ultimul an se cheamă Llorente, adus liber de contract de la Bilbao, și Tevez, o valoarea certă, dar un jucător plictisit și uzat la acel moment, adus cu 12 milioane de euro de la Manchester City, din care a făcut un golgeter de 30 de milioane, cât ceruse Realul pe Higuian, dați până la urmă de Napoli. Semn că se poate și așa.
Ar fi nedrept să nu zic nimic despre eșecul ieșirii premature din Champions Legue, care, cu toată compensația găzduirii la Torino a finalei Europe Legue, tot eșec rămâne, ca imagine și ca bani. Duminică, Juventus a câștigat convingător un derby, dar n-a câștigat campionatul, unde se mai joacă, vorba lui Rudy Garcia, pentru încă 60 de puncte. Adică pentru multe de văzut și de comentat.