Tag Archives: PSD

Dec 15

Parlamentare 2016: despre sărăcie și alte „minuni” ratate

Posted on by

poza-site-2
Aproape peste tot în lume, cei care au organizat scrutinuri (în diverse scopuri) aflându-se la putere, le-au pierdut: s-a întâmplat în SUA, în Marea Britanie, în Italia, în Ungaria, se va întâmpla în Franța (cu siguranță) și cine știe ce va fi în Germania. Deocamdată, s-a întâmplat și la noi. E și o modă, dar mai ales e un curent aprig de neîncredere, în sistem, în partide, în politicieni, care mătură tot, fără alegere și aproape fără discernământ, întâi de toate, pe cei aflați la putere de moment. De bine nu e,dar e de văzut unde și când se va opri.
În acest concert global al contestării generale și al negativismului (semne evidente de criză profundă), România pune niște note specifice, care nu trebuie trecute cu vederea. Prima ține de asumare, de implicare și de prezență la urne când e ceva de spus. Peste tot, în democrațiile consolidate (Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia etc.), prezența la vot trece constant de 60%, ba chiar de 70%, fapt ce dă amploare și legimitate oricărui rezultat și creează obligații de neocolit politicienilor. La noi, cu un absenteism la vot de peste 60% (printre cele mai mari din Europa), nimic nu e clar: nici cine contestă, nici ce resping, nici cine validează, nici cine infirmă, câtăvreme, negativiștii, în cea mai mare parte, preferă să stea acasă și „să protesteze” din fotoliu și de pe pârtia de schi. E o situație anapoda care afectează fundamental conviețuirea, face imposibil un plan comun și zădărnicește orice „proiect de țară”. A doua notă specific românească ține de naționalismul care a prins cheag în toată Europa și este exploatat la maximum de extremiști și demagogi. La noi, din nou, ca la nimeni, acest curent a fost capturat de către așa-zisa stângă politică centristă (PSD), cu toate că s-au înscris în alegeri trei partide dedicate ideologic (PRM, PRU, ANR), niciunul intrat în Parlament. Pare un merit (că n-avem segrerări politice explicit extremiste), dar e de fapt o confuzie totală (atât la partide, cât și în rândul oamenilor). E ușor azi să fii naționalist, dar ce faci cu el după ce ai câștigat alegerile, asta-i întrebarea.
Sunt trei probleme stringente de analizat după anunțarea rezultatelor votului pentru Parlamentul României, dominate de scorul uriaș al PSD (cca. 46%) și de înfrângerea severă a PNL (cca. 20%), celelalte rezultate (USR – 8,5%, UDMR și ALDE – 6%, PMP – 5%) fiind întrucâtva previzibile: cum se explică în profunzime acest scor, ce intenții are PSD și ce va face președintele Iohannis. Numirea premierului este chestiunea comună a președintelui și a PSD și de acest fapt va depinde atât soarta lui Iohannis, cât și a partidului câștigător și a României, pentru următorul interval de timp. N-o să insist acum, dar, după cum arată lucrurile, nu există soluție optimă.
În privința rezultatelor înregistrate la aceste alegeri, aș menționa în plus următoarele:
• „meritul” principal pentru înfrângerea rușinoasă aparține PNL, care a fost avertizat (fără efect) într-o mie de feluri: că nu-i bună compoziția, că n-au omogenitate, că autoconcurența e distrugătoare, că n-au schimbat nimic, că bicefalismul e contraproductiv, că Alina Gorghiu n-are nimic (nici substanță, nici carismă, nici discurs, nici instinct, nici inteligență politică, nici viziune), că n-au avut campanie electorală potrivită (nici lege electorală corectă, nici strategie, nici idei, nici execuție) de atragere sau de respingere (a celorlalți) etc. Șubrezi structural și organizatoric, au sperat în trei minuni „exterioare”, care nu s-au produs: Iohannis (imposibil cu repetiție), Cioloș (înecat în „mocirlă”) și Facebook (insuficient). Astfel, au pierdut circa un milion de voturi de la locale, în favoarea adversarilor sau a altor partide.
• PSD obține un rezultat istoric fără de niciun merit evident, clar, explicabil: n-au nici program, n-au nici viziune, n-au nici conducători, n-au avut nici campanie electorală. Au mizat pe sărăcie și pe creșterea salariilor (cea mai simplă temă electorală posibilă) și a fost de ajuns pentru a mobiliza bazinul de care avea nevoie, iar pe „dezamăgiți” și alegătorii mai sofisticați i-a dorit și a reușit să-i țină de(o)parte. A doua temă de campanie (patriotismul, ura față de străinil), având în centru caricatura lui Soros, vroia să strângă naționalismul rezidual (asumat de partidele extremiste), dar a devenit beneficiarul principal. În rest, n-a făcut nimic, evitând pe cât posibil gafele
• În termenii absoluți, alegerile arată astfel: obținând 46% din 40% (prezență la vot), PSD are un vot real de 18,4%, adică are adeziunea a trei milioane și ceva de români (PNL, a mai puțin de 1,5 milioane, iar celelalte, între 450 și 600 mii de alegători reali). Întrebarea e cum conduci o țară de 20 de milioane când ai trei milioane de susținători și 15 milioane (cel puțin) de potențiali potrivnici.
• Aceste rezultate, cu o asemenea legitimitate, arată, în opinia mea, că în România este nevoie de alte partide: PNL are imaginea unui partid aproape destrămat, pe PSD îl paște destructurarea după acest succes mortal, alte două sunt de tip cu remorcă (Tăriceanu și Băsescu), fără viitor. Iar USR poate fi posibila paradigmă (depinde ce vor face în următorul interval de timp) pentru alte partide și grupări. Altfel, alegerile vor fi tot mai puțin atractive, mai lipsite de conținut, iar conducerea țării va fi acordată întâmplător. Cu o direcție, pe măsură.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 decembrie 2016

Jun 09

România e o altă țară

Posted on by

DSC_0176
Suntem obligați, cel puțin în aceste zile, să privim țara noastră prin prisma alegerilor locale și a rezultatelor, fie ele și parțiale (cum sunt în aceste momente). Astfel, dacă luăm prezența la vot (detașat, cea mai mică din țară), rezultatele (victoria categorică și în premieră a PSD) și apariția insulară a unui nou partid (USB), Bucureștiul, capitala țării, pare „o altă țară”.
Dimpotrivă, dacă aruncăm ochii în Transilvania, respectiv în cele mai prospere orașe (Cluj, Oradea, Timișoara, Brașov etc.), vom constata, pe fondul aceluiași absenteism, victorii zdrobitoare (de circa 70 %) ale PNL (explicite sau mascate), marele și categoricul perdant de la București.
Așadar, putem spune liniștiți că și Clujul e „o altă țară”.
Nu sunt singurele paradoxuri și nici cele mai mari. Căci o sumedenie de primari „penali”, cu acuzații grave de corupție, dar neavând o sentință definitivă în procesele lor, s-au înscris în cursa pentru diverse primării și chiar le-au câștigat, ba pe unele, categoric. E cazul Liei Olguța Vasilescu de la Craiova, al lui Robert Negoiță de la Sectorul 3, George Scripcaru de la Brașov, Dorin Florea de la Târgu-Mureș și mulți alții. Însă, în acest registru, cireașa de pe tort e dată de alte două „victorii categorice” de natură să șocheze, cele ale primăriilor din Baia Mare și Râmnicu-Vâlcea. În primul caz, Cătălin Cherecheș, vechiul primar și candidat independent al orașului din nordul țării, aflat chiar acum în pușcărie (arest preventiv pentru acte de corupție), a câștigat detașat alegerile; în schimb, Mircea Gutău, de la Râmnicu-Vâlcea, tocmai executase două condamnări pentru același tip de fapte. Înțelegem de aici, printre altele, că pe românii diverselor orașe nu-i deranjează că sunt furați de primari (câtăvreme îi votează), dar tot ei declară, pe de altă parte, că principala problemă a țării este corupția.
Asta nu-i „o altă țară”?
Mai mult de atât, cercetările sociologice arată o mare încredere a românilor în DNA (Direcția Națională Anticorupție), dar tot ei par a nu avea deloc încredere în rezultatele muncii acesteia, adică cercetarea și arestarea primarilor corupți.
Asta nu e din altă realitate?
Însă seria „mirărilor”și a „neînțelesurilor” este departe a fi încheiată. Cea mai mare prezență la vot (Giurgiu – 63,24%) este aproape dublă în raport cu cea mai mică (Municipiul București – 33,31%) și depășește cu peste 20 de procente participarea la vot din marile orașe din centrul și nord-vestul țării. La asta se adaugă diferența mare (de peste 10%) a participării dintre sat și oraș (în favoarea satului) și prezență la vot vădit superioară în județele considerate sărace din sudul țării și din Moldova.
Te poți întreba, pe drept cuvânt, ce găsesc la vot „țăranii” și „săracii” țării și ce nu caută „domnii” și „bogații” de la oraș.
Asta nu e suprarealitate?
Ce-i scoate pe „săraci” din casă: bunul simț sau frica, nesiguranța și sărăcia? Ce-i ține departe de urna de vot pe cei „bogați”: lipsa conștiinței civice sau lehamitea, neîncrederea, nepăsarea și îmbuibarea? Per total, alegerile au fost câștigate de partidul de stânga (PSD) într-o țară care trebuie să se dezvolte și să investească, pe un vot, confirmat, al persoanelor în vârstă și mai sărace și pe un fond al absentesimului accentuat chiar în orașele universitare, dezvoltate, dinamice, cu salariu mediu și PIB pe cap de locuitor ridicate.
Asta nu e taman pe dos?!
A fost dat jos, sub presiunea străzii, un guvern (Ponta) ca semnal de schimbare a clasei politice după tragedia „Colectiv”, percepută atunci ca o „chintesență a răului” de proveniență politică. După șase-șapte luni de la aceste evenimente, nimeni nu mai știe și nu mai vorbește despre schimbarea clasei politice și nu pare a înțelege ce ar însemna asta. Căci aproape toți primarii în funcție au fost realeși, iar, la vârf, partidele nu și-au schimbat nici liderii, nici strategiile de lucru, nici obiceiurile.
Iar despre apariția unor partide noi și candidați noi ce se poate spune? Nimic!
Excepția de la București nu face decât să întărească regula, iar, pe de altă parte, Nicușor Dan, îndeosebi, și Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) nu sunt deloc „noi” pentru bucureșteni. Nicăieri în țară n-a apărut o „față nouă” în politică (să fie aleasă) și niciun partid nou n-a prins „cheag” pentru a fi luat ca pildă măcar.
Își doresc românii cu adevărat alți conducători, oameni noi și o nouă clasă politică?
Prin absenteism, prin comportament nediferențiat, prin atitudine și prin opțiuni s-a arătat limpede că nu.
Rezultatele alegerilor locale de acum arată o victorie clară a sistemului politic existent, care a reușit să găsească pârghiile prin care își păstrează privilegiile și își conservă pozițiile dominante. Cei care s-au dus la vot, s-au exprimat, dar opțiunile lor n-au produs nicio schimbare. Dar mai mult de jumătate nu s-au dus și nu știm ce vor ei, unii ar spune că nu vor nimic, alții, că vor altceva și altcumva. E un alt subiect.
Știu, toate aceste lucruri au explicații (generale, contextuale, punctuale), dar nu vreau să le găsesc și să le dau pentru că nu merită. Argumentul cel mai puternic este prezența la vot, iar dacă și când nu ai pe cine vota, atunci găsești „să te votezi pe tine”.
În opinia mea, aceste alegeri (dincolo de jubilația victoriei unora și amărăciunea înfrângerii altora, amândouă firești) nu lămuresc nimic fundamental din ecuația politică a României, poate accentuează incertitudinea și nesiguranța.
Căci România electorală nu doar că e „o altă țară”, ci e o altă Românie”.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iunie 2016

Apr 08

„Nimeni nu vrea să piardă”

Posted on by

DSC_0175
Afirmația din titlu pare o banalitate și un „loc comun”, o atitudine care nu se probează (întotdeauna) în practică: sunt unii care nu doar că nu vor să „câștige”, ci, pur și simplu, vor să „piardă”, interesați nu atât de simbolistica și beneficiile învingătorului, cât de liniștea, folosul și anonimatul locului secund, terț sau al „n”-ălea. Există instituții și persoane în media, de pildă, care nu vor să fie primii (din rațiuni pur practice), există entități economice (de business) care nu țintesc (mai ales) întâietatea, există persoane în această lume care nu trăiesc pentru a „învinge”/„înfrânge” pe cineva etc. Sigur că se poate dezvolta de aici o întreagă teorie, valabilă mai puțin atunci când e vorba despre sport sau politică, domenii care se hrănesc, mai cu seamă, din „victorii”. Competiția în sine este (ar trebuie să fie) semn de sănătate și mod de selectare a valorilor, reper într-o lume a relativităților. Însă ea nu face bine întotdeauna și tuturor.
De pildă, competiția pentru Primăria Clujului a fost dintotdeauna (în vremuri postdecembriste) o „ciudățenie”, clujenii parcă au știut să voteze doar doi primari: pe Gheorghe Funar (trei mandate) și pe Emil Boc (două/trei mandate?). Acest fapt, mai mult decât statistic, a creat foarte multe consecințe – administrative, economice, investiționale, sociale etc. -, dar și politice, importante pentru competitorii politici. Bunăoară, se știe că la Cluj, PSD (cel mai mare partid din România) a avut constant printre cele mai slabe rezultate electorale. Fenomenul are mai multe explicații (ce nu fac obiectul acestei analize), dar PSD a încercat (pentru Primărie), fără succes, cam toate variantele, de la Teodor Groza (fost director CFR și fost ministru al Transporturilor), Remus Lăpușan (liderul „de serviciu” al organizației județene), Teodor Pop-Pușcaș (fost șef al Poliției locale), până la Ioan Rus (fost ministru de Interne). Exceptând alegerile din 2004, toate rezultatele PSD la Cluj au fost proaste sau jalnice, fapt ce a creat un fel de „psihoză” a candidaților, o reținere și o frică de a se implica pentru a nu se face de rușine (cum a pățit-o și Ioan Rus o dată). O încercare de ieșire din situația de „blocaj” consider că a făcut deputatul Aurelia Cristea, fostul și încă actualul candidat neoficial al PSD pentru Primăria Clujului pentru alegerile din iunie 2016. Ea a beneficiat de victoria USL (PSD+PNL) din 2012 și de înfrângerea PD pentru a accede în Parlament, de unde și-a consolidat poziția în partid, ajungând lider al organizației municipale și, temporar, ministru al Dialogului Social în guvernul Victor Ponta. Din aceste poziții, de bună vizibilitate, și-a pregătit terenul pentru a face pasul către o tentantă, dar riscantă candidatură la o primărie pretențioasă, precum cea a Clujului. Gestul era îndrăzneț, deoarece orașul n-a avut primar femeie și nici din PSD, temerar pentru unii, nesăbuit, pentru alții, sau vulnerabil, fără o mai mare consistență politică (personală și de partid). Întâmplător, dar mai degrabă premeditat, din „laboratoarele” politicii, cred, a ieșit legea antifumat, având-o drept inițiator pe deputata clujeană, o acțiune politică de anvergură și impact, dar și cu factor de risc. Trebuia să fie pentru „purtătorul de drapel” (dar și pentru partid) ceva de genul „totul sau nimic”, fie crea saltul calitativ necesar (prin captarea masivă a simpatiei și votului nefumătorilor), fie rămânea o acțiune marginală abandonată (din cauza consecințelor politice defavorabile). Legea antifumat a fost votată într-o variantă extrem de dură, a provocat reacții diverse, foarte multe controverse, dar nu (cred că) a generat efectul politic pozitiv anticipat, drept pentru care va fi schimbată, pentru a „îndrepta” o eroare. Un deznodământ nu foarte greu de anticipat, dar care a produs consecințe la nivelul candidaturilor.
Este un fapt că PSD Cluj, în absența succesului electoral și a lipsei de oferte valoroase, acceptă candidaturi independente pentru diverse primării. Pentru comuna Florești, a fost agreat un jurnalist (Augustin Criste), iar la Cluj-Napoca, va fi sprijinit (se pare) Octavian Buzoianu, fost director al Fabricii de bere Ursus, actual antreprenor imobiliar, un personaj cu CV și notorietate în Cluj. Întrebarea e dacă aceste acțiuni politice au fost suficient de bine gândite și pregătite pentru a duce la succes, căci provocarea e aceasta: va prevala emblema de independent a candidatului pe frontispiciul PSD-ului sau se va lipi eticheta PSD automat pe fruntea candidatului independent. Nu-i totuna! De exemplu, dacă a fost testată popularitatea lui O. Buzoianu, dacă acesta are o percepție pozitivă în rândul clujenilor, dacă, cu adevărat, el va reprezenta PSD în lupta pentru Primăria Clujului, atunci anunțarea candidaturii acestuia (de săptămâna trecută) a fost făcută greșit. Căci nici el nu pare convingător în „independența” lui, nici partidul n-a negat „susținerea”, nici „fostul” candidat nu se opune. În această fază a procesului de lansare, independența candidatului trebuia, cred, subliniată, accentuată, conturată, pentru a crea diferența specifică necesară. Dacă nu, va fi fiind doar un alt candidat al PSD-ului și nimic mai mult. Dar asta e treaba lor. Pentru clujeni, concurența la Primărie nu poate face decât bine, conferind mai multă seriozitate procesului și mai multă legitimitate câștigătorului.
Nimeni n-ar vrea să piardă, nu toți știu să câștige.
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 martie 2016

Dec 30

Previziuni 2016

Posted on by

DSC_0176
În frecventele discuții cu elevii, vorbind despre rolul și misiunea presei în societate, insist mult asupra caracterului de serviciu public indispensabil al mass-media (alături, de pildă, de furnizarea energiei, telefoniei, transportului, politicii etc.). Media nu sunt doar un „rău necesar”, ci și un „bun indispensabil” într-o societate devenită (tot mai mult) una a comunicării. Fără îndoială, într-o formă sau alta, jurnaliștii furnizează informație factuală (despre fapte, întâmplări, evenimente) care ne ajută să cunoaștem realitatea în care trăim (aceasta devenind, în lumea civilizată, necesitate și utilitate); ei furnizează idei, opinii, analize, concluzii (cu privire la fapte, întâmplări, evenimente) care ne ajută să înțelegem (mai bine) lumea înconjurătoare (aceasta devenind, în lumea civilizată, aproape o datorie); jurnaliștii mai furnizează și conținut recreativ (de divertisment, relaxare, plăcere etc.) care ne ajută să acceptăm lumea așa cum este și să găsim energia și motivația de a merge mai departe (aceasta devenind, în lumea civilizată, și necesitate și obligație).
Pe de altă parte, e o întrebare și o provocare dacă din pachetul doi (de idei, opinii, concluzii) ar fi necesar/ bine să facă parte și previziunile (predicțiile, prezicerile, prognozele, pronosticurile), fiindcă tot suntem la sfârșit/început de an și este sezonul în care se practică această specie. Personal, sunt rezervat în a credita diversele predicții și precaut în a le face, pentru motivul că riscurile/amenințările sunt mai mari decât beneficiile. Prevestirile (adică informații nu despre ce a fost sau este, ci despre ce va fi) și credibilitatea lor sunt „subminate”, îndeobște, nu atât de lipsa de „har” a autorilor, cât de „tentațiile” acestora. Bunăoară, e foarte probabil să întâlnim previziuni interesate (grozave pentru „noi și-ai noștri”, catastrofale pentru „ei și-ai lor”), previziuni (mult prea) interesante (șocante, super-optimiste sau mega-pesimiste) sau previziuni superficiale (făcute pentru că trebuie și pentru că și ceilalți le fac) etc. În opinia mea, există câteva condiții foarte clare pentru ca „instituția previziunii” să funcționeze: autorul trebuie să fie foarte bine informat (în general și specific), să aibă capacitate de analiză și sinteză, să beneficieze de credibilitate, să dovedească responsabilitate și să aibă fler (intuiție). Altminteri, predicția e joc de idei (în cel mai bun caz), încercare de manipulare/intoxicare (în cel mai rău caz) sau joc pentru joc (practicat când n-ai ce face). Cu mare prudență și la îndemnul cititorilor, m-am învrednicit și eu la câteva previziuni pentru anul 2016 (fără a concura prezicătorii „profesioniști”, numerologii, futurologii etc.).
1. Sfârșitul anului 2015 a consacrat trezirea unui „monstru” istoric (Turcia) și apariția unui nou jucător pe harta geopolitică. Nici nu putea fi altfel: când ești o țară de aproape 80 milioane de locuitori (cea mai „tânără” din Europa), cu o istorie glorioasă (a Imperiului otoman), cu cea mai mare armată a lumii în spate (NATO) și prietenă cu cea mai mare alianță inter-țări (UE), cu un adversar arțăgos în preajmă (Imperiul țarului Putin), în cea mai fierbinte zonă a planetei (Orientul Mijlociu), simțind peste graniță „mirosul prafului de pușcă”, e imposibil să nu încerci să profiți, ca imagine, influență și putere. Conflictul „cu tradiție” ruso-turc poate fi calul de bătaie al geo-înfruntărilor anului 2016. Au și cu cine, au și de ce, au și cu ce și pare un conflict convenabil tuturor părților, (ne)prezente și (dez)interesate. Finalul (mai îndepărtat) poate fi unul tragic.
2. Guvernul Cioloș își va duce până la capăt mandatul, dar fără revelațiile așteptate. Mișcările strategice în jurul primarilor deja au început și va fi tot mai greu guvernului să reziste asalturilor bugetare ale unui Parlament a cărui rațiune este pur electorală. Va fi chiar interesant de urmărit „mersul pe sârmă” al guvernului pentru a nu supăra baronii și a-și duce la îndeplinire (măcar) o parte din țintele promise.
3. Alegerile locale vor consacra „abolirea” reformei clasei politice (promise), toată suflarea se va strânge în jurul primarilor în funcție pentru a le întreține calitatea de motoare electorale principale în teritoriu. Pe de altă parte, cum poate reuși reforma administrativă (promisă de vicepremierul Dâncu) în anul alegerilor când o bună parte din voturi vin tocmai de stabilitatea funcțiilor publice și a oamenilor care se așază în ele?
4. Alegerile generale din toamna viitoare nu vor da un câștigător net. Cu motor sau fără (mai degrabă), când pierde, PSD obține ceva peste 30%, când câștigă, ia ceva sub 40%. Nici acum câștigătorul nu va depinde de ei, ci de cum va face PNL jocurile în partid și în public. Bicefalismul (asigurat de o „fată vorbăreață”, Alina Gorghiu, și un „sforar bătrân”, Vasile Blaga) merge maxim pentru a face opoziție, nu pentru a tracta o „mașinărie” politică de 40%. Ca să câștige, trebuie să schimbe. Dacă n-o fac, vor pierde. Toate celelalte partide oscilează în jurul pragului electoral și greu se întrevăd forțe noi, proaspete, hotărâtoare.
5. Cele mai grele previziuni sunt cele pentru „acasă”, adică pentru Cluj, unde, atât pentru Primărie, cât și pentru Consiliul Județean, este un fel de „varză”. Unii spun că știu cine va câștiga (cel puțin Primăria), dar calitatea oamenilor politici și a prestației lor ca atare este una modestă. Pronostic rezervat.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 decembrie 2015

Oct 14

Învingătorul ia totul … de la zero

Posted on by

DSC_0174
Liviu Dragnea a câștigat „primarele” din PSD și ceva îmi spune că nu se va opri aici și că va dori să meargă până la capăt să preia guvernul încă înaintea alegerilor din toamna viitoare. Dar să nu ne grăbim și să le luăm pe rând. Nu fac titlu de glorie din asta, dar, în această pagină, am anticipat acest deznodământ în ceea ce-l privește pe noul președinte al PSD, într-un moment în care jocurile nu erau deloc făcute în această privința. Deși acum totul pare a fi cât se poate de simplu, n-a fost așa și merită să ne aducem aminte cum a început acest drum al măririi lui Dragnea. E important nu doar pentru istorie, ci și pentru a contura mai bine profilul celui care va prelua destinul unuia dintre partidele care a influențat constant și, uneori, decisiv, soarta țării în ultimii douăzeci și cinci de ani.
Deși nu foarte înaintat în vârstă, Liviu Dragnea e vechi în politică și e vechi chiar în PSD, deși provine din baza de recrutare „ideologică” a lui Traian Băsescu, cel care spunea, la un moment dat, că va schimba fața politicii românești cu oameni tineri și diferiți. Nici Băsescu n-a făcut ce-a zis, nici Dragnea nu era cel chemat, căci plecase din PD în PSD înaintea zămislirii „viselor” băsesciene. Combinator local, cu rezultate electorale superlative într-un județ sărac (Teleorman), „mustăciosul” a devenit vedetă pesedistă, fiind înzestrat însă cu tenacitate și, mai ales, cu răbdare, o calitate rară a politicianului român. A dat prima lovitură când a fost ales președinte al Consiliului Județean, apoi președinte al organizațiilor Consiliilor județene. De acolo drumul spre marea politică a fost deschis și era o chestiune de timp până când urma să devină ministru. Fără grabă, a atins acest nivel în portofoliul Administrației și Internelor și a ajuns chiar vicepremier, iar, la un moment dat, preț de mai puțin de o lună (ian. – febr. 2009), a fost ministru de Interne plin, funcție din care a demisionat fără a clipi, fără urmări și fără consecințe grave de imagine. Toată lumea se grăbea cu funcțiile, mai puțin Dragnea, care părea că nu vrea (cu tot dinadinsul) sau că nu-l interesa (ceea ce era exclus). Mereu zâmbitor, tot timpul afabil, însoțitor ideal al lui Victor Ponta (în ultimii ani), Liviu din Teleorman părea secundul perfect. E adevărat, a dus greul mai multor alegeri în PSD (înlocuindu-l cu succes pe Hrebengiuc) și a câștigat încrederea partidului. Dar cel mai mare succes a fost capitalizarea bunăvoinței și încrederii „baronilor” locali, din rândul cărora, vrând-nevrând, făcea parte. Și a venit momentul cheie (așteptat), atunci când Victor Ponta oscila să candideze la președinția României. Soarta actualului premier s-a tranșat vara trecută, iar Liviu Dragnea nu e străin de decizia lui Ponta, dintr-un motiv evident: el era beneficiarul direct al oricărui deznodământ. Dacă Victor Ponta ieșea președinte al României, Dragnea urma să fie, pe cale directă, prim-ministru (ceea ce era țelul său); dacă Ponta pierdea alegerile, urma să fie detronat din funcția de președinte de partid și, y compris, din cea de premier. Nu s-a întâmplat imediat, dar acesta va fi finalul, chiar dacă temporizat din cauza unor situații neprevăzute, vezi procesul și condamnarea în instanță a lui Dragnea și problemele cu justiția ale lui Ponta însuși. Faptul că și-a îndeplinit prima parte a planului (adjudecarea conducerii PSD) e un trofeu pentru el (așa se face politica pe-aici) și deschide calea către cel de-al doilea, poziția de premier. Acesta e Liviu Dragnea ca aspirant al politicii și a manevrat cu destulă abilitate și cu răbdare jocurile pentru a-și atinge scopurile și a câștiga puterea, scopul fiecărui politician, la urma-urmei.
Însă pe noi, cetățenii României, nu asta ne interesează, cum a câștigat Dragnea puterea în PSD, ci altceva. În primul rând, suntem preocupați cu toții (de stânga și de dreapta) ce va face partidul care își asumă stânga politică. Credem că e un interes național să avem o stângă sănătoasă, modernă, implicată, europeană și care să „domolească”, vremelnic, politicile agresive, de dezvoltare, ale dreptei și să cheltuie cu măsură agoniseala acesteia. Visuri! N-avem nici dreapta care să „producă” (dezvoltare) și nici stânga care să „împartă” (bogăția) și n-am avut niciodată în acești ani. Dreapta se află acum în chinurile facerii, nu se știe cu ce rezultat, iar PSD e nevoit s-o ia de la capăt, odată cu recunoașterea eșecului și ejectarea lui Victor Ponta. Partidul e jos, are nevoie de un suflu proaspăt, de un start nou, de oameni nou-veniți și mai ales de viziune. Politica se face și cu hărnicie (cu rezultate mediocre, de multe ori), dar mai ales cu idei, cu forță și cu capacitatea de a insufla încredere maselor. Unii oameni sunt făcuți să „gândească”, alții s-au născut doar ca să „facă”. Liviu Dragnea face parte din a doua categorie, din păcate pentru țară, pentru partid și pentru el. Că nu mai ține cu „baroniada” (cu DNA la ușă), cu aranjamentele și combinațiile trecute pare a intui și noul lider PSD (sau i-a șoptit cineva) și se străduie să arate că înțelege (măcar vag) noul său rol. Dar zău, nu pare omul potrivit. Are calitățile care l-au ridicat în partid, dar e vechi și uzat ca imagine, e prizonierul combinațiilor trecute, are multe pete. Dar mai ales nu are profilul, ținuta și potențialul unui autentic politician nou, de stânga, vizionar.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 octombrie 2015

Apr 02

Vom vedea și baroni fericiți

Posted on by

Sunt sau nu sunt bani la bugetul de stat, asta-i întrebarea, la care nu s-a gândit niciun fraier de analist economic până ce n-a venit Ioana Petrescu, ministresa Finanțelor, s-o ridice. În fond, aici se află economia românească, cu bugetul țării cu tot: între limbajul tehnico-economic deficitar al ministrului Finanțelor, „traducerea” politico-ironică a premierului Victor Ponta și „păsăreasca” de lemn a FMI. Adică un „no man’s land” desăvârșit. Iar pe așa ceva nu se poate construi nici dezvoltare pentru țară, nici prosperitate pentru popor, nici bunăstare pentru oameni.

De fapt, ce e grav aici: defectul de comunicare al tinerei ministrese, faptul că e pusă să gestioneze o situație nepotrivită pentru ea sau că bugetul țării s-ar afla la limită, cu „sabia lui Damocles” deasupra.  Vorba ceea, toate sunt grave și nici nu le-am spus pe toate. Din păcate, Ioana Petrescu e paravanul perfect, deocamdată, pentru ceea ce se pregătește a fi guvernarea pesedistă. Să nu uităm, PSD, ca și cel mai mare partid din România, vine după opt ani de opoziție, cu un președinte de partid fudul și fără experiență, și cu un baronet local flămând și nervos, dornic să recupereze timpul pierdut. Iar asta înseamnă, pe de- parte, libertate de mișcare, vezi „marțea neagră” a legii amnistiei și a „conflictului de interese”, iar, pe de alta, înseamnă bani cât mai mulți care trebuie „înșfăcați”.

Mai trebuiesc îndeplinite, în continuare, câteva condiții pentru a ajunge la ei.

Întâi, acești bani trebuie să existe, fie din creștere economică, dacă se poate, fie din taxe și impozite, dacă nu ajung. Creșterea economică a României, cum se știe, a fost de circa 3% în 2013, dar e oare destul? Nu e destul și așa s-a născut  mărirea accizei la combustibil, o sursă sigură de colectare a banilor, dar un „bici” la fel de aspru ca TVA-ul pe spinarea contribuabilului. Măsura n-a fost ușor de implementat, cu bombănelile liberalilor, încă la guvernare, și cu opoziția fermă a președintelui, dar s-a impus în cele din urmă.

A doua condiție este că acești bani nu trebuie împărțiți cu nimeni, nici la nivel ministerial, nici la nivel local. Și așa e devenit imperativă eliminarea liberalilor de la guvernare (căci la cei mici și pretențiile sunt mici). Nici asta n-a fost ușor, dar cu un ficat politic sănătos, cu ceva lacrimi de crocodil și cu ajutorul mass-media, a fost dusă și asta cu bine până la capăt.

A treia condiție era un ministru de Finanțe care să nu spună „n-am”. Fostul ocupant al funcției Daniel Chițoiu, după „protecția parlamentară” asigurată de PSD, pare că era destul de familiar cu „șerpăria” din sistemul fiscal, dar a trebuit sacrificat odată cu toți prietenii liberali. De la Ioana Petrescu, partidul de guvernământ a vrut să folosească prestigiul dobândit prin școală, diploma universitară americană, ingenuitatea și lipsa de experiență reală în domeniu. De fapt, prin pilda „usturoiul”, tânăra profesoară a dovedit că nu înțelege cum funcționează sistemul fiscal din România, prin pilda „acciza ce salvează bugetul” dovedește că nu înțelege cum funcționează sistemul politic din țara noastră. Această „sumă eterogenă de competențe” sunt îndeajuns, deocamdată, să o țină în poziția de ministru al Finanțelor Publice din România.

A patra condiție e cea mai importantă și mai grea: e nevoie de un premier potrivit, iar Ponta nu e bun, nu e „de-al nostru”, n-are nici „școala”, nici vârsta, nici apucăturile, nici ambițiile și dorințele baronilor PSD. Omul potrivit, „regele” (ne)încoronat al baronilor locali, este Liviu Dragnea, îmi permit să anticipez, viitorul prim-ministru al României. Iar Ponta este împins cu forța către niște alegeri prezidențiale unde are șanse importante să piardă.

Cum acesta e „big plan”-ul guvernării, în opinia mea, înțeleg că bugetul nu e în pericol de a nu acoperi salariile și pensiile, e în pericol doar de a cădea în mâinile lacome ale „lăcustelor” din teritoriu, care nu au viziuni și strategii, ci doar foame adâncă. Relativele motive „macro” de liniște transpar chiar din limba de lemn a FMI, din cea mai recentă evaluare, unde se arată că „deficitul de cont curent s-a redus semnificativ, creșterea economică a atins maximul perioadei post-criză, iar inflația a atins nivele minime istoric, după Revoluție”. Însă tot raportul de evaluare a acordului preventiv încheiat cu România de FMI mai arată că, în pofida celor de mai sus, „economia și sectorul financiar rămân vulnerabile la șocuri”. Șocuri externe sau șocuri interne, adaug eu.

Gafa unui tânăr ministru, la urma urmei, e un episod trecător. Însă faptul că statul român, alcătuit din noi toți, a „donat” Primăriei din Constanța, mai bine zis baronului Radu Mazăre, 14% din acțiunile Port Constanța (cel mai mare port din României) nu e un simplu episod, e doar începutul unui serial. În curând, printr-o Ordonanță de urgență (aflată în dezbatere publică), va lua ființă Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, ce va prelua companiile energetice, ce urmează a fi (parțial) privatizate. Noua structură, din cadrul Ministerului Economiei, condus de baronul „cu rang” de ministru Constantin Niță, va gestiona aceste privatizări. Adică ce  are statul mai bun în economia românească. Mai mult, același departament se va ocupa și de privatizarea CFR Marfă și, se înțelege, de orice alte privatizări. Trai neneacă!

Feb 13

Cronica unui război pierdut

Posted on by

descărcare

Eu am auzit prima dată asta de la un jurnalist palestinian, trecut prin zeci de ani de război și sute de negocieri de pace. Dar nu e ceva nou, dimpotrivă, face parte din recuzita dintotdeauna a comandantului ce vrea să câștige bătălia și din logica diplomatului ce vrea să tragă de partea lui sfârșitul înfruntării. Spunea jurnalistul, în slujba publicului său, să ferească Dumnezeu (mă rog, Allah) de negocierile de pace. Nimic nu-i mai crunt, mai crud și mai periculos, într-un război de durată, decât anunțarea unor tratative menite să pună capăt luptei.  Într-adevăr, e ciudat, e paradoxal, dar nu mai puțin adevărat. Explicația, ce zdruncină simțul comun, dar este perfect conformă logicii războiului, este următoarea: anticiparea unor negocieri înseamnă întotdeauna intensificarea luptelor pentru că fiecare dintre părțile combatante dorește să înceapă aceste tratative de pe poziții cât mai înaintate și mai favorabile. Recrudescența înseamnă de fapt noi avanposturi, care, în termeni diplomatici, semnifică monedă de schimb și de negociere. În termeni civili însă, asta se traduce în atacuri aeriene fără precedent, în bombardamente necruțătoare de artilerie grea, în atacuri, distrugere și prăpăd. Binențeles că negocierile pot să fie false, să nu ducă la nimic, dar ce-a fost distrus, distrus rămâne, ce-a fost câștigat, câștigat rămâne, spre bucuria conducătorilor și oroarea celor ce suportă aceste „jocuri”, de cele mai multe ori, populația civilă a unei țări.

Pe un teatru de război politic ne aflăm și noi în aceste zile, pe fondul unor anunțate și, deocamdată, ratate tratative de pace între PNL și PSD. Comparația merge până la un loc, apoi se frânge jalnic într-un cor de fruierături. E război pentru că cele două partide partenere nu vor să-și piardă ascendentul unul asupra celuilalt în perspectiva apropiatelor alegeri europarlamentare și a altora. Fiecare combatant face câte o  mutare dură cu speranța că dă o lovitură puternică adversarului și mai câștigă un avanpost, dar și cu iluzia că va menține coaliția în viață. E o atitudine schizoidă, care a început mai demult, dar care a atins acum forme caricaturale. Mutările de miniștri, declarațiile belicoase și aparent definitive, refuzul acceptării compromisului sunt formele extreme ale acelei recrudescențe conjuncturale, câtăvreme pacea cea căutată este doar o monedă cu preț electoral. În războaiele clasice, există învingători și învinși, primii își savurează gustul triumfului, ceilalți, ocara eșecului, iar popoarele își oblogesc rănile, încercând să uite cât mai repede ororile trăite. În războaiele politice interne de acest fel, logica acestui tip de diplomație merge până la un loc. Asta pentru că acest război se duce cu floreta PR, cu sudalma și ocara și nu cu pușca sau cu tunul, din fericire. La fel, aici nu moare nimeni, dar zarva s-ar putea să-i enerveze pe toți. Apoi că miza este una personală (câștigul politic), nu una generală, cel puțin la nivel aparent. Acesta este motivul pentru care noi, martorii din afară, nu prea înțelegem aceste lupte, deoarece nu ne prea privesc. În sfârșit, aici există un al treilea combatant care așteaptă deznodământul.

Pentru oamenii din partide, cuvintele de ordine sunt acum „noi”, „ai noștri”, PSD, PNL, PDL etc.  peste orice considerente. Pentru mulți dintre oamenii de rând, interesele capătă, în mod neștiut, nume de Ponta, Iohannis, Băsescu, Antonescu etc. Pentru alți mulți oameni de rând, interesele lor și cu interesele țării nu se întâlnesc  nicăieri niciodată, pentru că nu se gândește nimeni la ele. Iar asta face actuală discuția, peste și printre „bombardamente” și negocieri, dacă mai este oportună pentru țară această coaliție USL, dacă nu a devenit toxică și și-a epuizat cu totul potențialul de a produce ceva pozitiv, cu voia sau fără voia ei. Am îndoieli că acesta va fi deznodământul. Cu toate acestea, eu cred că se poate vorbi deja despre un război pierdut, fără învingători și numai cu învinși, ceea ce, desigur, dă o nouă notă de originalitate țării noastre.

În democrațiile perfecte, adică acele care nu există, alegerile sunt o sărbătoare. În democrațiile reale, cum este a noastră, alegerile sunt prilejul unui inventar de războaie inutile și pierdute, de liste ale rușinii, ce conțin nemernicii, slăbiciuni, defecte, individuale și colective. Sunt momentele în care lăcomia, egoismul și setea de putere nu cunosc margini și acopere orice alte urme. Nimic nu mai rămâne întreg din tăvălugul acestor furtuni ce scot la iveală toate mizeriile unei societăți.

În logica cronicii de astăzi, eu îmi doresc „războaie” cu învingători și învinși. Îmi doresc alegeri cu învingători și învinși.