Category Archives: Uncategorized

Jul 08

Prejudicii și beneficii în politică

Posted on by

6
E greu să scrii despre acțiuni (politice) în desfășurare, cu „eroi” mulți și interese divergente, supuse unor puternice manevre de manipulare și diversiune mediatice. E greu, dar poate fi util pentru a nu pierde firul principal al acestor evenimente de interes public major.
Criza guvernamentală face parte din această categorie și, dincolo de orice deznodământ, e important să identificăm cauzele acesteia și să anticipăm principalele consecințe, căci acestea nu sunt nici puține și nici minore.
La nici șase luni de la alegerile parlamentare, cu un câștigător clar – PSD, România se află în cea de-a treia criză politică majoră: prima a fost a instalării premierului, a doua, a ordonanței 13-14 (sau a protestelor), iar a treia este a decapitării premierului Grindeanu. După niciun standard politic, aceasta nu-i o situație normală. Pe un fond de acceptare socială și un trend favorabil economic, toate cele trei crize au avut ceva comun: un personaj politic generator (Liviu Dragnea), o cauză niciodată explicată/justificată până la capăt și un sentiment de artificialitate, de „făcătură politică”, sieși suficientă (ce nu trebuie explicată și celorlalți). În fiecare din celelalte două crize, actorul principal a pierdut, diminuându-și puterea și influența (de mare câștigător în alegeri). Urmând aceeași tendință (descrescătoare), se poate înțelege că acum sau la următoarea criză, Liviu Dragnea va trebui să părăsească scena politică principală!?
Dacă PSD a fost recunoscut și acceptat ca și câștigător în alegeri, dacă nu existau probleme de aritmetică a guvernării, dacă țara nu avea dificultăți economice și sociale majore, ce l-a determinat pe Liviu Dragnea să genereze aceste crize lipsite de noimă? Răspunsurile sunt importante pentru că explică evoluția politică prezentă și viitoare a acestei majorități investite să conducă țara până la configurarea alteia. Așadar, cauzele acestor crize sunt:
1. Dorința lui Liviu Dragnea de a ocupa funcția de prim-ministru, de neîndeplinit din cauza problemelor sale din justiție, trecute (o condamnare penală) și viitoare (un proces cu deznodământ predictibil negativ)
2. Dorința (în condițiile de mai sus) de a găsi substituenți convenabili, docili (eventual, temporari) pentru funcția dorită de el, pentru a păstra controlul, nu doar în partid, ci și în guvern (varianta Shhaideh, apoi varianta Grindeanu)
3. Dorința acestuia de a scăpa de problemele personale cu justiția (și a-și atinge scopul primar) prin modificarea legislației privind corupția (dezincriminarea abuzului în serviciu, în special).
Pentru atingerea acestor deziderate personale, Liviu Dragnea, din calitatea de lider al PSD, a sacrificat trei lucruri, decisive în politică (ce nu pot rămâne „nerăsplătite”): interesele și imaginea partidului (trecut în plan secund), buna guvernare a țării (prin ignorarea criteriului competenței în desemnarea premierului și a miniștrilor) și programul de guvernare (prin „umflarea” populistă și nerealistă a acestuia). Pe drept cuvânt se spune că în politică nu contează faptele, cât ceea ce cred oamenii despre ele. Acest evantai de „pofte personale” nu doar că a fost prost ascuns de ochii „marelui” public, dar problemele generate au fost defectuos manageriate politic, fie din pripă, fie din nepricepere, fie din îngâmfare și ignoranță, ajungând la a-și decapita propriul premier și a denunța în gura mare propria guvernare. Chestii amatoristice și aiuritoare pentru orice standard politic.
Pentru această din urmă criză (guvernamentală) se pot identifica niște cauze suplimentare, însă la fel de puțin justificabile (în ordinea interesului general):
1. Semne de nesupunere ale premierului Sorin Grindeanu și lipsa de răspuns a acestuia cu privire la ajustarea legislației anticorupție în sens favorabil liderului PSD
2. Succesul diplomatic al președintelui României (vizita în SUA, în Germania etc.), la care Liviu Dragnea nu-și putea asuma niciun merit, și al premierului Grindeanu, bine privit în Europa, de pildă, fapt ce sporea influența acestuia în plan extern, în PSD și în țară.
Escaladând acest versant periculos al politicii, fără plasă de siguranță, s-a ajuns la situații extreme, de totul sau nimic, în care sunt ignorate și încălcate interesele majore ale țării și chiar cele de partid. Suntem într-un joc periculos, unidirecțional, fără alternativă și fără punct de întoarcere, în care riscul n-a fost evaluat și evoluția este impredictibilă și scăpată de sub control.
Votarea moțiunii de cenzură, rămasă ca unic instrument al PSD de-a scăpa de propriul premier, va produce un deznodământ, dar orizontul este sumbru în toate variantele. Căci:
1. Dacă moțiunea trece, văd aproape sigură ruperea PSD, ceea ce va produce slăbirea sigură a acestuia, atât numerică, cât și ca imagine, coerență, unitate. Prin apariția alternativei, partidul devine șantajabil (cu abandonul) la cea mai mică manevră de risc. Pe de altă parte, jocul trece în mâna președintelui Iohannis, aflat chiar într-un moment bun al mandatului său
2. Dacă moțiunea nu trece, va urma decapitarea șefului partidului, cu toată cohorta de probleme și „crize” pe care un asemenea eveniment le generează. Apoi vor fi negocieri, regrupări, refacerea guvernului și a programului de guvernare
3. Nu se pot exclude alegerile anticipate, în niciuna dintre situații.
În toate cazurile, trebuie făcută o justă analiză între cauze și efecte. Între vinovății și merite. Între prejudicii și beneficii. Fără asta, facem politică degeaba cu toții.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj.

Jun 13

Acea presă care trebuie schimbată, acei oameni care pot/trebuie s-o facă

Posted on by

poza-site-5
Căci ce rol mai important au jurnaliștii decât a separa lumea reală de cea aparentă (intențională, interesată, oportunistă). Cum ar fi de conceput o democrație liberală fără o presă liberă, ca reper fundamental pentru cetățenii chemați să se implice și să aleagă. Ce prieten mai bun decât adevărul ar trebui să aibă jurnalistul?! Mi-au venit în minte aceste panseuri, de altfel, binecunoscute (dar vremelnic/deseori uitate), din două motive, legate între ele: festivitatea de absolvire a studenților jurnaliști și nevoia (stringentă și urgentă) de însănătoșire, revigorare, recredibilizare a presei românești.
Fac un scurt inventar al faptelor publice importante din ultimele luni din țara noastră: alegerile din decembrie și rezultatul lor, derapajele PSD la instalarea guvernului, aplicarea programului de guvernare și primele măsuri legislative, prestația jalnică a opoziției, protestele publice imense din ianuarie și februarie, conflictele explicite, dure, absurde, ireconciliabile și păguboase dintre instituțiile fundamentale ale statului (Parlament, Președinție, Guvern, Justiție, SRI, CCR etc.), conflictele dintre aceste instituții și cetățenii României, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță sau ale lui Dan Andronic, care au zguduit din temelii statul român și altele. Nu trebuie uitat niciun episod din „epopeea ordonanței 13”, precum nici deciziile tălmăcite și răstălmăcite ale Curții Constituționale a României (CCR) sau metamorfozele multiple ale legii salarizării. Ei bine, o pot spune, cu deplină încredințare și cu argumente punctuale (ce nu încap aici prin multitudinea și varietatea lor), că niciunul dintre aceste evenimente nu s-ar fi desfășurat așa și nu ar fi avut aceeași evoluție și finalitate în condițiile în care presa românească ar fi fost liberă, obiectivă și independentă. Mai mult de atât, pot aprecia că nici actorii (voluntari sau involuntari ai acestor întâmplări de interes public major) nu ar fi procedat la fel dacă ar fi trebuit să ia în considerare o presă românească liberă, obiectivă și independentă. Iau cu titlu de inventar aceste supoziții (cine nu crede își poate face un doctorat „pe bune” cu demonstrarea lor faptică) pentru a susține că mass-media are o influență majoră în luarea deciziilor politice și că o bună parte dintre acestea se bazează, „ab initio”, pe susținerea „vinovată” a presei aservite. De aceea, e fundamental ca media să fie scoasă, pe cât posibil, din actul decizional, pentru că, până la urmă, ea nu răspunde în fața nimănui, iar dacă nu mai merge, se închide și vine alta și-i ia locul. Cu alți bani, alți patroni, altă muzică. Iar din cercul acesta vicios este greu/imposibil de ieșit.
În ceea ce mă privește, am vorbit (viitorilor jurnaliști), cu zeci de martori (toți cei care au luat parte la cursul de Comunicare politică din anul III și nu numai), până m-a durut gura și au amuțit pereții, despre rolul fundamental al presei libere în democrație. Și-am mai subliniat, în egală măsură, faptul că doar ei, noile generații de jurnaliști, ei, tinerii liberi, nepătați și necaptivi, vor putea să producă schimbarea de care e nevoie. Ei sunt singurii care ar putea, ar dori și ar avea interesul să o facă, desigur, atunci când vor avea forța, coeziunea, voința și ocazia să o facă. Doar să nu uite!
Sistemul nu lucrează pentru ei și trebuie să-l schimbe!
Din noianul acesta de situații artificiale, ținute în viață de presă și cu forța, voi lua doar două exemple, ca subiecte media: celebra „paradigmă a pragului” în cazul abuzului în serviciu și legea salarizării. Subiectul dintâi, care, ne aducem aminte, îl privea/privește direct pe Liviu Dragnea, a fost rostogolit în toate felurile în presă, interpretat, întreținut și susținut (inclusiv la nivel juridic), adus la CCR pe toate căile posibile (cu „pile”, cum a spus presa potrivnică) și, „mort-copt”, scos învingător până la urmă. Cum să susții, în cea mai coruptă țară din UE, ca partid sau ca persoană politică, fără ajutorul presei, dezincriminarea abuzului în serviciului și introducerea unui prag (mare) pentru ca fapta să poate fi incriminată?
Ar fi fost imprudent, lipsit de noimă și de șansă, un gest de sinucidere politică!
Însă media complice a încâlcit subiectul, l-a erodat și relativizat până l-a îndepărtat de la sensul originar, banalizându-l și făcându-l acceptabil, ceea ce și pare a se întâmpla acum. E de văzut dacă opinia publică mai are energie și coeziune pentru a declanșa un protest convingător pentru ceea ce altădată a scos în stradă sute de mii de oameni.
Legea salarizării a fost tratată de presă (în majoritatea ei) după bunul plac al inițiatorilor: ca o necesitate și utilitate maxime, la momentul anunțării ei, pentru a accentua până la caricatură beneficiile politice și de imagine; ca o imposibilitate procedurală, din lipsă de fonduri, atunci când legea a fost schimbată în mod esențial.
E de conceput, fără complicitatea presei, un asemenea act politic sinucigaș: să anunți măriri imense de salarii, nerealiste, imposibil de pus în practică, și apoi să le reduci drastic până la a-ți servi doar clientela politică (demnitari, primari)?
Nu degeaba aproape toate categoriile de bugetari sunt nemulțumite și nu degeaba se anunță mari mișcări sindicale și de protest.
Cui servește acest tip de presă?
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 8 iunie 2017

Jun 13

Suprarealitate sau/și post-adevăr în justiție

Posted on by

1-bun
Am făcut această asociere (între suprarealitate și/sau post-adevăr) prima dată într-o intervenție publică, dar pentru mine sensul nu e epuizat și nu mă pot deloc dumiri dacă cele două (în situația dată) sunt alternative sau complementare. Dilema, disputa, analiza, deși poate părea, nu-i un simplu joc de cuvinte (cultural), ci pune la îndoială însăși temelia tipului de societate în care trăim astăzi. Căci stau să mă gândesc în ce situație, în ce țară, în ce lume, în ce istorie se supune unui referendum (adică votului popular) o hotărâre judecătorească. Mă voi strădui să nu risipesc foarte multe cuvinte ca să explic de ce e absurd sau și/mincinos. Baza discuției o reprezintă o declarație de săptămâna trecută a actualului primar al capitalei, Gabriela Vrânceanu Firea, care a spus că intenționează să supună unei consultări populare (referendum) oportunitatea demolării unei clădiri de birouri (Cathedral Plaza), această situație (necesitatea demolării) rezultând în urma unei sentințe definitive și irevocabile a Curții de Apel Ploiești. Mai adaug că împricinata (Firea) dorește/intenționează să ajungă președintele României, instituție ce reprezintă unul din principalii garanți ai statului de drept, după cum arată Constituția țării noastre.
Ne putem întreba încotro se îndreaptă lumea noastră de azi? Ce ne așteaptă pentru ziua de mâine? Ce-i în mintea oamenilor și cum s-a ajuns aici?
Înainte de-a privi lucrurile pe față, haideți să le privim pe dos.
Așadar, n-ar fi o noutate că justiția (unul dintre pilonii statului de drept) este nesocotită, ignorată, minimalizată. Se întâmplă zilnic, ne-am obișnuit, s-a banalizat: procurorii au fost amenințați, controlați dirijați pe cine să acuze; judecătorii au fost sortați, supravegheați (vezi arhivele SIPA), șantajați cum să judece; și unii și alții (cum s-a demonstrat) pot fi cumpărați, iar influența în justiție s-a dovedit traficabilă. Ba mai mult de atât, și știm și asta, justiția românească a fost terfelită de alți doi stăpâni nepoftiți: politicul și serviciile de informații (vechi și noi). Chiar și așa, oamenii au acceptat/îndurat hotărârile (oricât de nedrepte/absurde), încercând să găsească (pe cât se putea) un cer mai înalt (sau mai ascuns) al dreptății, dar nimeni n-a avut curajul până acum să conteste pe față, altfel decât legal, o sentință definitivă.
Tot privite lucrurile pe dos, Cathedral Plaza e o clădire de 70 de milioane de euro, cu 19 etaje și 23.000 pătrați, ridicată ilegal pe un spațiu verde, „călărind” o biserică, afacere a unui grup infracțional din preajma fostului primar Sorin Oprescu (aflat în pușcărie) și proiectată de nașa actualului primar, Gabriela Vrânceanu Firea (viitor președinte?). Se spune că ar fi necesare câteva milioane de euro pentru a demola clădirea, bani pe care Primăria nu vrea să-i dea, dar a plătit până acum 19 expertize pentru a încerca să demonstreze (fără succes) justiției inoportunitatea dărâmării construcției.
Și sigur că dacă vom continua să privim tot prin spate, de prin cotloanele ticăloșiei, lăcomiei și iresponsabilității noastre, vom mai găsi alte motive să ne „înduioșăm”, să „cruțăm”, să nu stricăm ce-am ridicat pe această temelie putredă.
Dar să privim lucrurile în față.
Justiția, liberă și independentă, asumată și recunoscută ca atare, este unul din fundamentele democrației și una dintre marginile ei, dincolo de care e haosul și anarhia. Actul de justiție nu va coincide niciodată cu dorințele și interesele tuturor oamenilor, ba dimpotrivă, va împărți mereu lumea în două (mulțumiți și nemulțumiți, victime și călăi, perdanți și învingători, vinovați și nevinovați etc.), dar acesta este rostul ei, de a da dreptate unora și a o lua altora. A contrapune o sentință (pronunțată de specialiști în drept) votului popular, ar însemna a întoarce timpul înapoi, în preistoria dreptului, a democrației, a civilizației. Sau, mai degrabă, a disimula dorințele cuiva în spatele votului. E, într-adevăr, marginea prăpastiei și precedentul în urma căruia s-ar putea cere (re)judecarea a orice, oricând, oricum.
Privind, din nou lucrurile în față, o astfel de atitudine încearcă a fi (disimulând interese financiare și grupuri mafiote) o demonstrație de forță, făcând uz de emoția populară, de popularitatea de moment, excedând interesul public și rațiuni statale majore. Înainte de a se gândi la economisirea câtorva milioane de euro (necesari demolării), fiecare cetățean al acestei țări ar trebui să se gândească la câte miliarde de euro s-au dat șpagă (din bani publici) pentru a ridica zeci de mii de asemenea clădiri ilegale, numai din considerente de profit personal, sfidând legile, justiția, bunul simț.
Și-acum am să explic dilema din titlu: de ce e greu de ales între suprarealitate, în care văd partea irațională, absurdă a unui referendum pe o sentință judecătorească, și post-adevăr, în care văd eu emoția publică contrafăcută și exploatată? E greu, pentru că alegerea trebuie făcută între absurditate și minciună. Între lipsa de sens și sfidarea oricărui sens.
Să se facă atunci un referendum dacă a fost bună sau nu revoluția română? Un referendum dacă a fost bine sau nu că s-au furat alegerile din România? Șamd.
Să se facă un referendum la Cluj dacă sunt bune sau nu garajele ilegale?!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

May 03

OZN-ul din alegerile franceze

Posted on by

Poza blog 4
Ca jurnalist (de opinie) într-o țară europeană, membră a UE, ești obligat să scrii despre alegerile din Franța, înfruntând fie și riscul de a nu te citi nimeni sau de a fi abandonat după primele cinci rânduri. Știm totuși că: e un text lung (dar seriozitatea subiectului îl cere), că e o temă de politică externă (nu prea agreată de cititorul îmbibat în „sosuri” TV reîncălzite), că e concurența cu social media (care doar rostogolește informații/evenimente, nu le explică), că trăim în era „fake news” (ce face minciuna fascinantă și adevărul plictisitor), că publicul „juisează” comunicațional acum la flux, la schimbare și la confortul pe care ți-l dă „bula” aprobatoare etc. Încerc să spun că acestea sunt mofturi la modă, obișnuințe proaste, superficialitate… căci nu poți fi indiferent dacă un anume rezultat electoral duce la dizolvarea Uniunii Europene (într-o țară beneficiar net, precum România) sau dacă o anume evoluție politică va duce, inevitabil, la declanșarea războiului sau dacă un anume partid (francez) îi consideră pe români hoți și gunoaie… Iar dacă nu te interesează, vei suporta consecințele, individual sau „la pachet”.
Rezultatul alegerilor prezidențiale din Franța, după turul I, este un șoc pentru întreaga lume, chiar dacă fusese cumva anticipat, iar sondajele n-au fost mincinoase, precum înainte de Brexit sau în cazul lui D. Trump. Așadar, a câștigat, în această etapă, Emmanuel Macron, candidatul fără partid și fără trecut politic, „novicele în politică”, „bancherul juvenil”, „outsider-ul politicii franceze”, „speranța Macron”, „copilul teribil”, „OZN-ul” politicii franceze etc. Sunt foarte multe lucruri contradictorii în acest rezultat, iar unele greu de înțeles și de acceptat, pentru Franța, pentru Europa și pentru lumea întreagă. Iată doar câteva:
1. Succesul fulgerător al candidatului E. Macron (ministrul economiei până în august 2016) și al mișcării „En marche!” (În marș!), înființată ca un fel de „glumă” în aprilie 2016 (pe când făcea parte din guvernul socialist al lui François Hollande). Nu există altă explicație plauzibilă decât degringolada din politica franceză și criza din Europa, dorința francezilor pentru o altfel de politică și pentru alt tip de abordare.
2. Înfrângerea rușinoasă și dureroasă, fără istoric, a ambelor partide tradiționale franceze, republicanii de centru-dreapta și socialiștii de centru-stânga, una care ar putea fi fatală ambelor grupări. N-a mai cunoscut a cincea republică (dar niciuna, cred) așa ceva. Cine a pierdut mai tare: socialiștii, prin Benoit Hamon (spulberați cu 6%), după o guvernare grea, dar catastrofală a președintelui F. Hollande (neînscris în cursa electorală), sau republicanii, prin François Fillon (cca 20%), cei care erau destinați, pregătiți și obligați să câștige, dar au greșit candidatul? Eșecul lor este unul al clasei politice actuale (nu doar din Franța), al credibilității acesteia, al corupției, al modului de a face politică.
3. Succesul istoric, cu peste 20%, al dreptei naționaliste franceze (Frontul Național) conduse de Marine Le Pen. Nu e prima oară când FN își trimite candidatul în turul doi al alegerilor prezidențiale, dar scorul de acum face prezența acestui partid extremist mai gălăgioasă și mai periculoasă, atât pentru viitorul Franței, cât și pentru cel al UE, prima măsură promisă de Le Pen fiind scoaterea Franței din Uniune. Explicațiile nu vin doar din Franța (atacurile teroriste, nesiguranța, imigrația etc.), ci și din valul de populism și naționalism care a cuprins întreaga planetă, având în față elocvente exemple: Brexit, Donald Trump, referendumul lui Erdogan, iliberalismul din Ungaria și Polonia etc.
E uimitor și unic cum a putut ajunge Franța (leagăn al civilizației și democrației occidentale) un „tort” împărțit în patru părți aproape egale, în jur de 20% fiecare (E. Macron 23,75%, M. Le Pen 21,53%, F. Fillon 19,91%, JL Mélenchon 19,64%), cu o compoziție eterogenă și explozivă. Deocamdată, Macron are meritul excepțional de a fi fost „acolo”, inocent și vizionar, și a nu fi făcut parte din nicio grupare politică veche. Victoria lui la acest nivel arată ceva-ceva mai multă speranță decât dezamăgire pentru francezi. Jumătate din „tort” este format din extremiști (de stânga și de dreapta), cu discursuri, deopotrivă, asemănătoare și înfiorătoare. De pildă, „fascista” M. Le Pen vrea expulzarea străinilor și închiderea granițelor, iar „comunistul” JL Mélenchon propune rediscutarea granițelor Europei de după al doilea Război Mondial. Din afară, nu poate decât să te uimească/șocheze succesul unor asemenea teme „franțuzești”, dar poți rămâne pasiv sau indiferent la asemenea propuneri? Despre trei dintre ei (exceptându-l pe Macron) se spune că sunt sub influența Moscovei sau, cel puțin, sunt prieteni pe față cu Vladimir Putin. Marele favorit (la un moment da) și marea dezamăgire, François Fillon, a pierdut pentru că n-a răspuns convingător unor acuzații de corupție (de a-și fi favorizat financiar soția și copii) și n-a avut puterea să se retragă la timp.
Din acest cvartet straniu, cu interese amestecate și încâlcite, au rămas pentru turul al doilea E. Macron (ca un „ghiocel” stingher) și M. Le Pen (ca o Baba-Cloanța), cu șanse nete (după declarațiile celorlalți candidați) pentru liderul En Marche!.
Ce înseamnă Franța lui Emmanuel Macron e, cred, un mister pentru noi toți, francezi și nefrancezi. Dar pare să fi fost, deocamdată, o soluție izbăvitoare, salvatoare.
Acest artico, a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

May 03

Despre prostie și alte rătăciri

Posted on by

6
De chiar Paștele creștin (duminică), Turcia musulmană pune referendumul ce îndreaptă țara (înapoi/înainte) spre fundamentalism. În Săptămâna Patimilor, Coreea de Nord, aflată sub amenințarea directă a unui atac american, programează (dinandins?) un test militar, care însă eșuează. În fine, în Joia Mare (noaptea prinderii și judecării lui Isus), „fugarul teribil” al politicii românești, Sebastian Ghiță, este prins și arestat în Serbia. Sunt doar simple întâmplări și speculații cu tentă religioasă, s-ar putea (pe drept cuvânt) zice. Sau sunt semne și întâmplări profetice (pentru creștinătate, lume și țară) ar putea spune fataliștii și cei cu aplecări către misticismul politico-religios. În Săptămâna Luminată, Theresa May, premierul britanic, face, fără preaviz, anunțul șoc al alegerilor anticipate pentru 8 iunie, China anunță restructurarea Armatei Populare de Eliberare, iar Franța, cea confuză, se află în ultima săptămână a campaniei unor alegeri prezidențiale cum n-a văzut nici Parisul și niciuna din cele cinci republici. Din nou vorbim de întâmplări și (posibile) semne (nici nu foarte scrupulos alese), cum au fost și vor fi cu sutele și miile. Și bine ar fi să fie așa!
Eu însă voi zăbovi puțin, în manieră personală, asupra lor, avertizând: conspiraționiștii să nu creadă chiar totul, optimiștii să pună o întrebare în plus, raționaliștii să privească totul ca pe un joc intelectual. Așadar, mă întreb, ce i-a putut determina pe mai mult de jumătate din turci să se ia după „un prost” (la modul cel mai simbolic cu putință) precum Recep Tayyip Erdogan, unul însetat de putere, cu aspirații otoman-imperiale, populist până la exces, promițându-le marea-cu-sarea turcaleților nu cei mai deștepți. Cred că doar frica, mândria tembelă și propria ignoranță, căci (pentru mine) nu ține „figura” cu alegerile și majoritatea într-o țară unde democrația este simulată, nu există presă liberă, iar opozanții (de fapt, de drept sau închipuiți) se află în pușcărie. Ba mai mult, cred că este o rătăcire în comun, atât a „păstorului”, cât și a „turmei”, atât a celei din țară, cât și a celei din străinătate. Căci de ce ar fi votat pentru Erdogan turcii din Germania, țara lor adoptivă, generoasă, primitoare, liberă și permisivă până la prostie?
În celălalt caz, un (aproape) iminent „casus belli” (motivație de începere a unui război), dintre SUA și Coreea de Nord, aș putea vorbi despre întâlnirea nefericită dintre „alți doi proști ai lumii”, președintele SUA Donald Trump și dictatorul coreean Kim Jong –Un. Căci nu va trece mult, dacă lucrurile evoluează în aceeași manieră, până când vom asista la o declarație de război adevărată, pe tema armelor nuclerare (dar ce importanță are?), iar apoi lumea se va plasa, în funcție de interese, de-o parte sau de alta a acestui „aliniament”. Iar SUA chiar va bombarda Coreea de Nord, câtăvreme China, principalul protector al acesteia, va simți nevoia să intervină, să reteze elanul punitiv-expansionist al Americii, să-și marcheze prezența de mare putere (militară), drept pentru care a și anunțat măsuri specifice, menite „să transforme armata chineză într-o forță de luptă mai flexibilă și mai adaptată pentru operațiuni comune”.
Dar veți întreba ce au toate aceste lucruri și semne în comun cu Sebastian Ghiță, acest „păstor” milionar al industriei IT din România, ce pare a imita (în registru parodic) tragicul destin cristic? Nu mare lucru, „înafara” faptului de a reprezenta un nod (încâlcit) al politicii românești, în care țara stă „prinsă” de multă vreme, captivă, legată de mâini și de picioare. Mai au în comun faptul că S. Ghiță e un fel de „prost al proștilor” din politica românească, cineva care, din motive neînțelese, a făcut ce-a vrut, unde și când a vrut, a devenit bogat, influent, intangibil, în afaceri și politică, cât pe ce să devină prim-ministru, și care apoi, din motive, din nou, neelucidate, a fost renegat, expulzat de sistem și transformat în fugar de lux, denunțător ordinar și șantajist la adresa sistemului care l-a creat.
Apoi eu mai am o problemă cu Theresa May, premierul Marii Britanii pe post de primadonă a politicii mondiale. E adevărat că nu ea a fost, inițial, port-stindardul „prostiei” britanice, ea l-a preluat „cu stil” de la fostul premier David Cameron, care a vrut să arate cât e de deștept fără să i-o ceară nimeni și a inițiat Brexit-ul. Pe modelul „Doamnei de fier” (un alt fost premier, Margaret Thatcher), Theresa May vrea să devină, probabil, „Doamna de oțel” (sau diamant), să profite de poziția bună din sondaje pentru a obține, prin alegeri anticipate, mai multă putere și a avea libertatea de a iniția și susține un „Brexit dur”. În traducere liberă, a produce daune maxime UE și a distruge solidaritatea europeană, atâta cât mai e, singura opreliște reală în calea unui nou război. Aceasta e surpriza englezească a Săptămânii Luminate și nu-i o glumă.
Pentru că tot am încercat să identific tot felul de „proști ai lumii”, aducători de necazuri și dezastre, am ajuns la Franța, unde, de multă vreme, am un favorit cert, în persoana președintelui în funcție Francois Hollande, lucru pe care-l spun și-l repet de ani de zile. În urma lui (și în preajma alegerilor) a rămas o Franță buimacă și mai divizată ca oricând, care nu știe nici ce președinte va avea, dacă mai e stâlp al UE și țară importantă în Europa etc.
Să mai spuneți că lumea nu-i lovită de dambla!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 26 aprilie 2017

Apr 19

Alfabetizarea războiului

Posted on by

poza-site-5
Am citit recent că în România ar fi necesară o alfabetizare digitală, cum ar veni, că suntem în urmă cu mânuirea computerelor și a instrumentelor tehnologiei. Așa o fi! Dar oare n-am mers prea departe cu pretențiile și că până acolo ar mai fi niște pași obligatorii de făcut? Căci mă întreb dacă n-ar fi necesară în țara noastră și o alfabetizare democratică, o inițiere în ceea ce privește comunicarea politică sau, pur și simplu, ca oamenii să fie învățați cum să „consume” informația, dacă tot am ajuns să vorbim despre asta, atâta vreme cât „consumul” și „informația” au ajus două dintre coordonatele esențiale ale vieților noastre. Sau poate că toate astea fac parte dintr-un plan mai mare (valabil nu doar pentru români) de potrivire a oamenilor cu vremurile pe care le trăiesc, pe care le înțeleg prea puțin, poate, „învățătură” pentru care, mai mult ca sigur, au și vor avea de pătimit și suferit.
Nu mai e un secret pentru nimeni (sau da?) că astăzi nu prea puțină, ci prea multă informație strică, că oamenii nu duc lipsă de știri, dar că multitudinea lor și lipsa de autenticitate e fenomenul care îi îndepărtează pe ei de realitate și de propriile interese. A trecut vremea în care, ca să înțelegi un subiect (eveniment, fapt, fenomen, acțiune etc.), trebuie că citești „totul” despre el, acel „tot” nu mai e posibil (din cauza multitudinii și varietății surselor), nu mai e necesar (în mod normal) și că, mai mult, încercând să-l atingi, ar putea să te încurce. Aceasta e noua paradigmă a consumului de informație în era post-adevăr (de chiar înaintea ei) și în plină explozie a fenomenului fake-news, a știrilor dinadins, emoțional și în mod interesat false. Așadar, nu e necesar să afli toate despre ceva, ci atâtea câte trebuie, să știi de unde să le iei și să o faci la momentul potrivit. Dar tocmai acesta e lucrul cel mai dificil, căci vine, în mod natural, în urma unui solid proces de instruire, prin consolidare culturală, discernământ și practici corecte și continue, deprinderi care lipsesc la scară largă. Și, uite așa, ne învârtim în jurul cozii.
Acest dublu comportament deviant (deprinderile defectuoase de consum ale oamenilor și anomaliile asumate ale industriilor de știri) ne face pe noi să pierdem esența, nu doar a unor lucruri extrem de sofisticate (cum ar fi noua ordine mondială, împărțirea polilor de putere, pregătirea unui război etc.), ci și a unora elementare, cum ar fi alegerile, populismul, democrația, protestele stradale etc. Am putut constata, bunăoară, în timpul manifestațiilor din luna februarie (dar și în rest), realități paralele prezentate de televiziuni partizane sau bule de izolare perfecte în mediul on line, care segmentau România în părți complet distincte și ireconciliabile și care păreau a conviețui fără probleme. Ei bine, într-o astfel de realitate (țară sau lume) polarizată, instabilă și versatilă, consider că totul devine posibil și nu mai e mult până când schimbări importante se vor produce, într-un sens sau altul.
Am pornit cu aceste gânduri de la unul dintre principalele evenimente externe al săptămânii trecute, care a fost atacul american cu rachete din Siria, unul care ar putea schimba soarta lumii, cât de curând sau în următorii ani. Dar nu mă aventurez să spun mai multe sau să încerc a dezlega eu acest adevărat ghioc/ghem de teme geopolitice încurcate. Mă rezerv să fac câteva constatări:
1. Pentru o bună parte din media românească, știrile externe nu există, indiferent de natura, intensitatea și gravitatea lor. Motivele pot fi mai multe: lipsa de pricepere a jurnaliștilor, lipsa de interes a publicului acestora, interesul (unora și altora) ca asemenea știri să nu fie difuzate/dezvoltate, din motive, de cele mai multe ori, politic-partizane.
2. Evenimentul (major, orice s-ar spune) a fost „învelit” în mai multe straturi, de știri, știri false și interpretări de tot felul, la aceasta aducându-și contribuția media românească (atât cea amplificatoare, cât și cea reducționistă), media internațională (la care toată lumea are acces), rețelele sociale de toate felurile. Nu că ar fi simplu, dar fiecare înțelege ce vrea, după pricepere, interes și direcția manipulatoare.
3. Oamenii (indiferent de meridian) nu sunt niciodată pregătiți să înțeleagă și accepte răul, drept pentru care au reacții ciudate, neașteptate, nerealiste, nepotrivite. E o mare doză de inconștiență, cred eu, nu doar în ceea ce fac actorii politici principali, ci și în modul în care sunt receptate și înțelese aceste împrejurări. Dacă nu ar fi așa, multe dintre lucrurile periculoase nici n-ar fi posibile.
4. Eu cred că nu va trece foarte mult timp până când, din două una: ori se va schimba modul de comunicare, de valorizare și transmitere a informațiilor și va trebui să ajungem la un nou jurnalism, ori se va schimba fondul și va trebui să comunicăm altceva, indiferent cum. Apoi totul se va lua de la capăt. Altă soluție nu există.
Bineînțeles că subiectul bombardamentului american în Siria merita o tratare în sine, pentru că e important, simptomatic și poate genera urmări pe termen mediu. Dar nu uit că, înainte de a se prăbuși baricadele propriu-zise, se surpă cele simbolice, ale comunicării. Așa a fost mereu. Tragic este că le vedem, le înțelegem și nu putem face nimic.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 11 aprilie 2017

Apr 12

Despre modele și crizele lor

Posted on by

4
Ideea de a scrie despre modele mi-a venit după finala turneului de tenis de la Miami dintre Roger Federer și Rafael Nadal, câștigată din nou (după Australian open) de eternul campion elvețian. Sunt câteva motive importante, irepresibile (unele sportive, altele umane), care mi-au dat ghes și mi-au oferit prilejul de a reflecta în profunzime și la scară mărită la un asemenea subiect. Primul motiv este că Roger Federer ar putea să fi realizat, la vârsta și performanțele obținute, cel mai mare come back din istoria sportului, cu o morală evidentă: esențială este vârsta lăuntrică, nu cea biologică. Al doilea motiv este că Federer l-a bătut chiar pe Nadal, adversarul său de-o viață, obsesia și coșmarul lui, luptătorul anume „făcut” pentru a-i exploata slăbiciunile jocului (nefiind nici el perfect, în ciuda renumelui). Morala e la fel de simplă și de solidă: progresul poate fi continuu, iar (auto)depășirea, oricând posibilă. Al treilea motiv (și cel mai important) este însăși ideea de model pe care o inspiră și o impune Federer, de la un capăt la altul și trecând prin toate cele ce-l înconjoară. Vorbim aici despre un echilibru și o justă măsură în sport și în viață, în victorii și înfrângeri, în vorbe și în fapte, în gesturi și în declarații, la bucurie și la necaz, în interiorul arenei sportive și înafara ei etc. Morala se impune și aici de la sine: un asemenea fenomen uman apare rar, iar atunci când se ivește, trebuie apreciat/urmat/valorificat în toate coordonatele existenței lui.
Mi-a întărit senzația că elvețianul face tot ceea ce trebuie natural, din interior, fără să se forțeze un recent mini-interviu acordat unui jurnalist român la Miami. Roger Federer răspunde cu modestie și deferență întrebărilor acestuia, retrăiește viu, cu sinceritate și detalii, amintiri, (aparent minore) din România, vechi de 14 ani, greu vizibile de la înălțimea unui asemenea star internațional. Căci, se știe, asul tenisului este, probabil, cel mai (re)cunoscut/celebru/notoriu sportiv și om de pe planetă. Cei mai mulți își pierd capul (de) la o asemenea altitudine și o iau razna, într-un fel sau altul.
Un al patrulea motiv s-a ivit întrebându-mă, absolut retoric, cum ar arăta un Roger Federer în politică, în general, și în cea europeană, la nivel UE, în special. Dincolo de jocul autopropus (dificil, stânjenitor, absurd, poate), n-am găsit nicio reprezentare, niciun echivalent și mi se pare că toate modelele zilei de azi se îndepărtează dramatic de un asemenea prototip, merg în direcție complet opusă.
Care sunt mai marii lumii și care sunt modelele împărtășite ale zilei? Răspunsurile nu sunt greu de dat, mai dificil sunt de explicat cauzele pentru care acestea capătă prevalență. Reușita absolută în politică și paradigma dominantă a acestor vremuri o reprezintă Donald Trump, președintele ales în cea mai avansată democrație din lume, din cel mai puternic stat de pe glob. Miliardarul american are putere de simbol și de oglindă a entropiei, nevrozei și tulburării vremurilor de azi. Echilibrul și măsura lipsesc aproape cu totul din gesturile sale, dar se află în consonanță cu trăirile semenilor ce se regăsesc într-un asemenea comportament excesiv, abuziv, imprevizibil, impredictibil, periculos. Rivalul sau prietenul său (nici măcar asta nu este clar într-o lume atât de confuză) este Vladimir Putin, președintele ales din cea mai înapoiată democrație (o semidictatură, de fapt), din cel mai întins stat de pe glob. La atributele de mai sus, în cazul acestuia se adaugă un exces al lipsei de transparență și de subversivitate. Amândoi invocă binele și pacea, dar propagă populismul și individualismul și trimit lumea către scindare și conflict, iar în loc de-a stârni indignare și dezaprobare, provoacă admirație și emulație în toată lumea civilizată: în Marea Britanie, în Franța, în Ungaria etc.
Nu insist, căci sunt necesare câteva cuvinte și despre modelele de la noi. Chiar așa, pe cine am putea lua ca exemplu din politica românească și care sunt tipurile dominante de aici? Primul nume care-ți vine în minte, obligatoriu, este Liviu Dragnea, ca șef de partid câștigător covârșitor la ultimele alegeri, ce oferă pilda unui lider lipsit de har (politic), combinator minor și oportunist prost calculat. El a folosit (prin consiliere) uneltele individualismului și populismului, dar odată desprins de la „aparate”, a stricat jocurile prin amatorism, lipsă de viziune și indecizie. Un model asemănător de succes este Victor Ponta, aflat în altă etapă a in/evoluției, în acceași gamă populist-minoră, și alții. De partea opusă, a liderilor declarat responsabili, dar invalidați la vot, se află Dacian Cioloș, un fel de antimodel pentru vremurile tulburi și emoționale, pline de frică și instabilitate, pe care le trăim.
În final, îmi permit ca licență, o (extrem de) scurtă istorie naivă a războaielor: mai întâi, oamenii nu se înțeleg pe ei, apoi, între ei (nici cei mari, nici cei mici), presa nu mai reflectă nimic, profeții sunt alungați și totul face buum! După, oamenii întreabă ce s-a întâmplat, jurnaliștii spun, istoricii arată, iar artiștii încearcă să explice. Întotdeauna, prea târziu.
Cât de anacronic este Roger Federer.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 11 aprilie 2017

Mar 20

Între panseism elegiac și prostie tristă

Posted on by

6
Bunii conducători unifică, nu dezbină; adună, nu despart; amplifică, nu reduc forța unei țări, dincolo de sisteme politice, legi, reguli, interese și compromisuri. Căci puterea, prestigiul și soliditatea unui stat nu vor sta niciodată în bogăția unor lideri, în oportunismul lor politic sau în isprăvile personale, ci în rezultate, de moment sau istorice, care astăzi înseamnă economie puternică, bunăstare și echilibru social, influență externă în rândul vecinilor, aliaților sau inamicilor reali sau simbolici, pe care fiecare îi are sau e bine să-i aibă. Cum stă România de acum în fața unei astfel de judecăți?
Țara noastră, fără putință de tăgadă, mai ales prin grija clasei conducătoare, este împărțită în cel puțin două categorii mari, opuse ca structură și antagonice ca reacție. Când vrea, „puterea cea rea” își ia de partea sa o parte din populație, o laudă, o favorizează, o manipulează (dacă e nevoie) pentru a-i obține sprijinul (prin vot), iar pe cealaltă parte o ignoră, o sfidează, o exclude, tocmai pentru că știe că prin proiectele sale (partizane, abuzive) nu-i va putea obține niciodată consensul. Acesta este tabloul general: o parte de țară (activă, independentă, participativă) protestează, se opune abuzurilor puterii și unor tendințe și proiecte particulare ale acesteia, cealaltă parte (pasivă, dependentă, asistată) manifestă înțelegere, toleranță sau oportunism în raport cu aceste derapaje democratice. La o primă vedere (superficială), ar putea părea „mofturi”, simple neînțelegeri, divergențe democratice firești, dar în fond (și în aceste vremuri), țin de opțiuni fundamentale, de justețea unui drum și de direcția unui destin de țară, pe care unii nu-l înțeleg, alții îl ignoră, iar alții îl sacrifică din interes și ticăloșie. Iar pentru a face să funcționeze o asemenea strategie, este pus în funcționare un adevărat aparat de propagandă, manipulare și intoxicare, utilizând cele mai fantasmagorice instrumente, specifice erei post-adevăr și fake-news.
Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, mai există în România o categorie importantă a auto-dezbinării, a dezamăgiților și auto-exilaților, stirpea celor care îngroașă absenteismul la vot. Și nu m-ar mira atât mult existența și mărimea acesteia, pentru că sunt foarte multe motive de nemulțumire față de conducători, de politicieni, există frustrări acumulate în timp, este evidentă neîncrederea în sistem, care s-a dovedit corupt, disfuncțional, injust. Mă miră, mai ales, scepticismul acesteia, lipsa de orizont de izbăvire și de soluții, bula de izolare în care s-a retras și din care nu vor, nu pot sau nu știu să iasă, ceea ce constituie o frână pentru societate. Iar în rândul acestei mase dezamăgite, și-au găsit audiență „panseiști” ai neutralității păguboase, gânditori puri ai obiectivității civice și critici acerbi a tot ceea ce se face, ce mișcă sau se vrea acțiune politică explicită. Pentru ei, nu sunt buni nici unii nici alții, tot ceea ce se face e parțial, defectuos, greșit, lipsit de urmări și fără durată, pentru că, spun ei, lipsesc fundamentele unei societăți sănătoase. Da, sunt de acord că fundația e șubredă, dar până la a ajunge la fapte mari, precum a schimba educația, cultura, mentalitatea unei nații, până la a introduce meritocrația și un autocontrol al valorilor în societate, trebuie început de undeva, prin chestii mai „mici”, la îndemână, necesare, urgente, imperfecte, prin proteste (de pildă), implicare în viața publică, participare la vot, asumarea unor poziții și riscuri, intrarea în partide, susținerea unor inițiative civice etc. Când nimic nu e bine (din ceea ce se întâmplă) și nu avem un „magician”, critica elegiacă, individualistă, ușor resentimentară și brațele încrucișare nu duc nicăieri.
Ce e atât de greșit, de zadarnic și de lipsit de sens să protestezi împotriva unui abuz evident al puterii? Sau poate ne-am pierdut cu totul uzul rațiunii, nu mai înțelegem nimic, suntem în incapacitate de a vedea lucrurile esențiale? Am pierdut, prin manipulare, prin forțarea unor poziții legaliste (constituționaliste), direcția simplă, corectă și firească de judecată?
În clar, ultima decizie a Curții Constituționale, mai pe față, mai pe dos, dă dreptate guvernului în cazul Ordonanței 13, cea care a provocat marile proteste populare din luna februarie. Adică, manifestanții n-au avut temei, dreptate și justificare să protesteze! Și mă întreb (și-i întreb pe toți legaliștii, panseiștii, puriștii, „scepticiștii”, absenteiștii, oportuniștii etc.) chiar nu mai știm cât fac unu și cu unu, de unde am plecat și unde vrem să ajungem?
Iată ce nu poate și fi negat și uitat, cu toate „strategiile” din lume:
 1. Guvernul Grindeanu a votat o ordonanță de urgență, hoțește, fără să explice nevoia ei reală și fără să justifice urgența. Nimeni n-a putut explica caracterul de urgență, iar CCR a refuzat să judece acest aspect
 2. Legea servea în mod explicit (neconjectural), direct unor lideri de partid (Liviu Dragnea), unor interese politice, partizane, iar acest lucru nu poate fi infirmat sau ascuns
 3. Guvernul și-a recunoscut greșeala și a retras ordonanța, ministrul Justiției a demisionat
 4. Abuzul (tentativa de abuz a) puterii rămâne, indiferent de implicarea corectă/incorectă a DNA în cercetarea acestuia
Absurdul situației este că ar trebui să stăm deoparte și să ne lăsăm convinși că cercetarea principial și prezumtiv abuzivă a unui abuz evident este mai importantă decât abuzul însuși!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 martie 2017

Mar 12

Pierduți în Europa

Posted on by

Poza blog 4
Rămân mirat, consternat și contrariat, de vreo două luni încoace (ca să nu zic mai mult), de marele defazaj ce există între ceea ce se întâmplă în interiorul țării și ce se petrece înafara ei, de ceea ce gândesc și fac alții din jurul nostru și ceea ce gândim și facem noi, de mișcările tectonice ce se pregătesc în Europa și în lume și viziunea „la glezna broaștei” a strategilor noștri. E aproape de neînchipuit de câtă obtuzitate, nepăsare și iresponsabilitate dau dovadă „aleșii” noștri în aceste vremuri periculoase, schimbătoare, imprevizibile. Chiar în aceste zile, suntem puși în fața „Europei cu două viteze”, un proiect/o dilemă de restructurare a UE care se tot flutură de ceva vreme încoace, de care vor depinde multe lucruri în viitor. Nu e scopul meu acum de a analiza Cartea Albă a Europei și cele cinci variante de lucru ale lui Jean-Claude Junckers (prezentate de curând), mă interesează cât și cum suntem noi de pregătiți să întâmpinăm o eventuală schimbare majoră de traseu și cum se văd în România cele „două viteze”. Ce e de pierdut și ce se poate câștiga din aceste jocuri cu miză mare și de lungă durată?
După cum s-a putut constata în acest interval de timp, țara noastră a avut cu totul alte probleme, coborâte parcă de pe altă planetă: să-și apere penalii de partid, să favorizeze corupția (prin legi dedicate), să protejeze statul de drept (prin mitinguri în stradă), să organizeze contramitinguri, să facă jocuri de culise și de partid în registru minor (pentru un lider oarecare, pentru clientela politică, pentru nimicuri de interes strict personal etc.). Nu discutăm acum rolul și finalitatea protestelor și modul în care acestea au afectat (pozitiv/negativ, care și în ce fel) imaginea României. Chiar și în varianta cea mai optimistă, aceea în care țara noastră a devenit un model internațional de apărare participativă a democrației, nu există o contribuție strategică pozitivă a lor, deoarece strada nu negociază cu partenerii, nu poate face strategii, nu încheie înțelegeri și nu poate semna alianțe. Strada poate să spună NU, să se opună ferm, masiv, pașnic sau violent, dar aici rolul ei se oprește în lipsa altor instrumente instituționale. Or, după cum știm, guvernul este același, premierul este neschimbat, liderii partidelor din alianța guvernamentală sunt pe aceleași poziții. N-are cine schimba politica externă, nu avem promotori de calibru și voci credibile, ne lipsesc diplomații de anvergură, iar pe deasupra nici nu am manifestat interes în acest sens, având, cum spuneam, alte priorități. Ba mai mult, cum am văzut și am scris, noua putere emanată din alegeri, în goană după rezolvări personale și de urgență, cu indolență și nepăsare, a expus prezența României în UE și NATO, i-a stat gândul ascuns (inclusiv) la Romexit, a fost în stare să sacrifice orice. Aceste lucruri se văd acum, după eșecul loviturii din „marțea neagră”, când asemenea unor aventurieri, fără un plan major, fără strategie, protagoniștii au dat înapoi, s-au ploconit fățarnic la Bruxelles și acum se cer în audiență la Cotroceni pentru planuri comune pentru țară. Cuvântul potrivit pentru a caracteriza politica externă a României în aceste vremuri (probabil) cruciale este alandala, brambureală, dezordine, lipsă de coordonare și de proiect.
Și o spun apăsat: în acest moment, referitor la cele „două viteze”, avem o poziție clară, de respingere generică, a președintelui Klaus Iohannis (făcută cu ocazia vizitei premierului Maltei la București) și o bălmăgeală (de poziție) a guvernului și Parlamentului. Nimic mai mult! Nu văd nicăieri dezbateri reale pe această temă, explicații, posibilități, oportunități, pierderi, nu văd poziții oficiale, proiecte/planuri/strategii de lucru asumate pentru un orizont pe termen scurt sau mediu. Responsabilii din fruntea României stau și așteaptă, ca pe o fatalitate, să ne pice vreo „pleașcă” (cum a fost aderarea) sau să ne cadă Europa în cap. Iar vocea statului este înlocuită de media populistă, care face jocuri la conivență cu partea obscură a puterii, care nu reprezintă pe nimeni înafara ei înșăși.
Europa cu „două viteze” (de pildă), cu două tipuri de state, pe niveluri diferențiate, cu programe, priorități și planuri diferite, e un proiect care sună prost pentru țările fost-comuniste membre ale UE, inclusiv România. Pentru că sunt (mari) șanse să se pună în practică, e imperios pentru conducători să lămurească și noi să știm:
1. Planul României în această nouă bătălie geopolitică, care poate deveni esențială/vitală pentru viitorul țării
2. Care sunt avantajele și dezavantajele țării noastre și cum pot fi valorificate cele dintâi (câte există) și cum ar putea fi estompate cele din urmă (mai numeroase)
3. Ce ar însemna pentru România să rămână la „viteza a doua”, ce implicații decizionale, economice și politice ar presupune. Ce riscuri ar presupune și cum ar putea fi diminuate
4. Ce ar putea face țara noastră în ipoteza (superoptimistă) de a accede în primul nivel, valorificându-și mărimea, poziția strategică etc.
5. Care e planul României pentru a altă variantă de restructurare (mai avantajoasă) și ce se face pentru el.
Cum cumva toatea acestea sunt mai importante decât Ordonanța 13?
Într-o Europă (și o lume) atât de versatilă și volatilă, sunt mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Noi nu părem a avea nici de unele, nici de altele.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 martie 2017

Mar 04

Mitinguri, referendum, partide…

Posted on by

poza-site-5
Cu toate că mitingurile românești autentice perseverează în format (mai) restrâns și ar putea continua așa (creativ, simbolic), se poate vorbi, chiar și în aceste condiții, despre o perioadă de după-proteste: adică ce se poate întâmpla, ce ar fi bine să se întâmple după atingerea primelor obiective și până la o finalitate (dacă există).
Se observă că am evitat să folosesc expresia post-proteste, dintr-un motiv simplu, pentru a evita o mare și nepermisă confuzie: prin post-proteste (în înțeles politic extins) am putea înțelege protestele-pro, cele organizate de PSD, care vor să creeze o (altă) realitate politică prin invocarea contrariului (alternativei), prin simplă manifestare (exterioară), fără substanță și fără echivalent în adevăr și într-o voință populară coerentă, asumată, explicită. O imitație în politică a fenomenului „fake news”, să-i zicem fake politics (iertată fie licența). Căci lesne s-a constatat că mitingurile organizate de PSD sunt proteste de susținere, în care o (bună) parte dintre participanți nu înțeleg ce se întâmplă, nu știu ce caută acolo (sau o fac într-un înțeles extrem de scăzut), fiind prezenți ca masă de manevră, mimetică și servind unor jocuri politice obscure, defensive (pentru moment) și ofensive (pentru viitor).
Constatăm, cu această ocazie și în altă ordine de idei, că evenimentele din ultimele luni sunt un prilej obligatoriu, pentru întreaga societate românească, de a înțelege rolul (esențial al) politicii și modul în care se face ea astăzi. Învățătura e bună nu doar pentru cetățenii cu drept de vot (unii absenți de la scrutin), pentru alegătorii activi (mai mult sau mai puțin implicați politic), ci și pentru pentru partide (prezente sau viitoare), pentru politicieni (de toate felurile și culorile) și pentru liderii care dau tonul și cred că le știu pe toate și că le este permis totul. În treacăt, constatăm cu toții că democrația liberală se află în declin și pierdere de credibilitate, că reprezentativitatea prin alegeri nu (mai) este suficientă și că, în paralel, asistăm la două fenomene politice cu sens contrar: pe de-o parte, apariția și manifestarea unor forme alterate de democrație (populismul, naționalismul și asocierea lor, forme de autoritarism, democratură etc.), în care predomină excesul de diferite forme, iar, pe de altă parte, în contrapartidă, revigorarea și manifestarea democrației participative, cu acțiuni politice atipice, cu mitinguri masive, proteste coerente și bine organizate, ce tulbură ordinea curentă și pun sub semnul întrebării procesul și rezultatul alegerilor. Doar câteva exemple: în Spania, au fost trei scutinuri parlamentare succesive, fără relevanță; în SUA, la prezidențiale, a existat un câștigător la urne și altul al marilor electori; în Marea Britanie, una zice votul politic, alta zice Brexit-ul; în Italia, există o divergență asemănătoare (vot politic vrs.referendum); în Polonia și Ungaria, adevărata dispută politică este între lideri autoritari (cu „legitimitate” democratică parțială) și stradă etc. Vedem și în România, unde alegerile n-au rezolvat ecuația guvernării, opunându-se masiv strada, iar la extrem, Republica Moldova, unde alegerile nu rezolvă niciodată nimic, accentuând o criza continuă. Și vine Franța și Olanda, cu mari semne de întrebare.
În acest context, pe tabla politică românească se joacă acum referendumul (propus de președinte), pe de-o parte, și continuitatea politică și finalitatea amplelor mișcări de protest din februarie, pe de alta. Ambele subiecte sunt de mare însemnătate și complexitate, iar spațiul nu-mi permite aici decât să formulez câteva idei referitoare la ele. Referendumul propus de K. Iohannis (privitor la anticorupție) a fost, la momentul anunțării lui, o mișcare tactică iscusită ce și-a făcut rapid efectul de intimidare/anihilare a unei violente deviații anti-democratice a guvernului PSD-ALDE nou-instalat. El este și poate rămâne un instrument strategic de luptă politică participativă doar dacă este mânuit cu aceeași pricepere și folosit la momentul oportun. Alianța de guvernământ crede că a găsit antidotul, prin propunerea unei serie de referendumuri simultane, care să distorsioneze mesajul inițial și să creeze confuzie în rândul cetățenilor. Decidenții/strategii acestei inițiative nu trebuie să uite că liderii PSD nu au abandonat planul inițial (de acordare a favorurilor legislative clientelei politice) și vor încerca în continuare să profite de slăbiciunea UE și de ezitările NATO. De aceea, cred că nicio mișcare nu este prea îndrăzneață și nicio întrebare prea agresivă atunci când este a (re)stabili un drum de lung parcurs pentru (o) țară.
Apariția unui nou partid sau a unor noi partide, emanație a protestelor din februarie, ar fi un semn de convergență necesar și nu o interpretez ca un gest de (aparentă) ingenuitate (precum Mircea Cărtărescu) și nici ca o paranoică competență (precum Alin Mungiu). Pur și simplu, nașterea de noi partide ar trebui să se producă, ca soluție alternativă, pe o scenă politică golită de sens efectiv, unde PSD se află în post-realitate (luând-o înainte și pierzând contactul cu ea), iar PNL-USR etc., în pre-realitate (depășiți, în urma realului politic al momentului).
Pentru cei, destul de mulți, care n-au făcut legătura (în alegeri) dintre Dacian Cioloș și PNL, fostul premier poate fi o soluție. Dar nu cred că e singura. Ungaria a arătat că, în jurul unei idei juste, cu un nucleu de 150 de oameni, se poate construi un partid, chiar fără a beneficia de un suport popular uriaș, precum la noi.
Acest articol a fost publicat și de cotidianul Monitorul de Cluj din 28 februarie 2017