Category Archives: Uncategorized

Jul 10

Jurnalismul, fabrica de adevăr

Posted on by

Portret 1
În fiecare an, în luna iulie, facultățile fac schimbările de efective: o generație finalizează licența, o alta începe admiterea. E puntea scurtă care nu-ți lasă prea mult timp între emoțiile pentru cei care pleacă și primirea în bune condițiuni a celor care vin. Pentru absolvenții de jurnalism și media digitală e la fel, cu niște lucruri și responsabilități, îmi permit să spun, în plus.
Oare ce ar trebui să mai vedem dincolo de cele două „îmbrățișări”: una de bun rămas și alta de bun sosit?
Absolvenților le-am tot vorbit, în cei trei ani, și transmis mesaje, ei trebuie să confirme sau să infirme dacă urmează calea pentru care s-au pregătit. Dacă o vor face (și vor deveni jurnaliști) meritul va fi mai ales al lor, dacă nu o vor face, responsabilitatea va fi și a noastră.
Gândurile mele acum se îndreaptă către cei care vin cu dorința de a deveni jurnaliști, cu aspirații înalte și cu vise, pentru că ei sunt „materia primă” pe care se construiește temelia viitorului. Și nu sunt vorbe mari spuse de conjunctură: și ieri, mai cu seamă azi și mai ales mâine, jurnaliștii au fost, sunt și trebuie să fie suportul principal pentru „adevărul” care circulă în societate și pe care ne bazăm deciziile.
Am fost martorul, în treizeci de ani, prea multor transformări și schimbări în interiorul presei și al societății pentru a nu spune asta. Am trăit și am văzut prea multe pentru a nu înțelege importanța mass-media și a nu înțelege pericolul prin care trecem acum. Sub ochii mei (și pe piele proprie) s-a născut „presa liberă” din România în anii `90, am văzut cum și-a atins apogeul în primul deceniu al mileniului doi și cum agonizează după criza financiară declanșată în 2008. Adăugați criza structurală de sistem media și revoluția (și perturbarea) tehnologică care avansează cu repeziciune pentru a avea imaginea concretă și completă a unei prese slăbite, sărace, dependente, asediate (din interior și exterior) și care își indeplinește tot mai greu (sau abandonează) rolul său social principal, acela de suport al democrației, al libertății de exprimare, de bază a formării unei opinii publice autentice, libere, fără constrângeri; rolul său primordial în funcționarea sistemului politic deschis, cu alegeri libere, și a pieței libere, din perspectivă economică, fără de care și democrația liberală și economia de piață sunt vorbe în vânt.
Pe această cale a schimbărilor structurale, un carusel al transformărilor successive și accentuate (trecerea dinspre presa tipărită spre cea online, scăderea influenței televiziunii, apariția blogurilor și dezvoltarea new media, migrația accelerate a publicității înspre giganții internetului, culminând cu dezvoltarea fără opreliști a rețelelor sociale), dublată de noile obiceiuri de consum ale publicului, presa liberă (atât cea clasică, cât și cea online) a primit tot atâtea lovituri, suportând supliciul de a fi ignorată profesional (de către public) și abandonată financiar (de către publicitari), umilința de a fi substituită (de către rețele și bloguri personale) și pericolul de a dispărea sau a se scufunda în irelevanță (în Internet). Mai rău de atât nu putea fi decât dispariția efectivă, ceea ce este absurd și de neacceptat cât mai trăim într-o lume liberă (încă).
De aici trebuie să înceapă construcția noului jurnalism și reconstrucția credibilității sale, pornind de la constatarea, tot mai dramatică, că el nu poate fi înlocuit de nimic, nici de bloguri, nici de platforme, nici de rețele, nici de alte inovații digitale, construite pe criteriul (atragerii) atenției, al plăcerii și divertismentului, al narcisismului și cultului de sine etc., oricât de tentante ar fi. Nimic nu poate înlocui informația relevantă de zi cu zi, atractivă și de interes public, selectată și colectată profesionist, prelucrată, ambalată și livrată corespunzător, adevărată, verificată și asumată de către jurnalist. În lumea magiei virtuale, a fake news-ului fără scrupule, a războiului informațional (al treilea război mondial), nimic nu va fi normal și nu va funcționa fără informație autentică și adevăr, care este și va rămâne prerogativa jurnalismului autentic. În această lume a dezordinii desăvârșite din mediul comunicațional, cineva pregătit anume din punct de vedere profesional, dedicat trup și suflet misiunii sale, liber de orice constrângeri (politice, financiare, profesionale, conjuncturale) își va asuma rolul informării publice autentice și a servirii interesului public în spiritul adevărului.
De aceea numesc jurnalismul fabrica de adevăr. Nu pentru că a fost întotdeauna (exact) așa, nu pentru că așa este, ci pentru că e indispensabil să fie așa pentru viitor și pentru supraviețuirea unei societăți deschise, bazată pe libertate și liberă alegere. Chiar dacă e greu, chiar dacă, uneori, pare imposibil, chiar dacă unii nu vor, nu știu sau nu pot face asta.
În această stare de lucruri (schițată aici), toți avem interesul unei noi construcții, al unui jurnalism veritabil, credibil: de la manageri de presă, jurnaliști de linie și tineri (viitori) jurnaliști și până la public, care conștientizează (sau va conștientiza tot mai mult) acest lucru.
Cei mai puțin tineri înțeleg mai ușor aceste lucruri, dar le pot face mai greu.
Cei mai tineri le înțeleg mai greu, dar le pot face mai ușor.
Iată dorința, speranța și simbioza de care este nevoie!
Iată de ce îi așteptăm pe tinerii/viitorii jurnaliști cu brațele deschise!

Jun 16

Care (e) jurnalism

Posted on by

Select7
Crizele (și poate ăsta e „rostul” lor, dacă o fi vreunul) ne arată cu adevărat cât de grave sunt lucrurile și ne indică faptul că trebuie făcute schimbări acolo unde apar.

Pandemia de coronavirus ne-a arătat multe, dar pe mine mă interesează acum ce ne spune ea despre jurnalism, despre informația din spațiul public, despre credibilitate și dezinformare.

Căci, bag seamă, puterea cuvintelor (bune sau proaste) s-a dovedit mai tare decât a virușilor, a vaccinurilor sau a banilor. Iar noua magie este viralitatea, dar nu aia la care vă gândiți (de coronavirus), ci viralitatea pe internet, cea pentru care nu există carantină și nici distanțare socială sau morală. Și nici legi sau decrete speciale.

Problema de fond este vehicularea informațiilor în spațiul public, acest spațiu care s-a extins la infinit parcă, prin intermediul rețelelor sociale și a noilor media, acest spațiu de comunicare care funcționează fără limite și fără reguli, acest spațiu al interșanjabilității absolute, unde fiecare poate deveni instantaneu emițător sau receptor de informații, producător sau consumator, fără calificare, fără abilitate sau atestat, spunând nestingherit ce-i trece prin cap și navigând liber pe „apele” involburate ale audienței, succesului, viralității, bulei. Iar in acest „ocean de irelevanță”, cum mai este numit internetul, relevante pot să devină (și să atragă atenția) știrile false, dezinformările, zgomotele asurzitoare, conspirațiile fanteziste, provocarea spaimelor sau a furiei, convenabilitatea, dezirabilitate, într-un cuvânt, fenomenul fake news.

Orice, dar nu adevărul.

Nimeni, cred, nu se îndoiește că în acest „haos al întâmplării” trebuie făcută, într-un fel sau altul, ordine, curățenie, ierarhizare, igienizare a spațiului comunicațional. Sigur, folosind orice măsuri, dar nu interdicțiile, deși vedem că există țări mari care le folosesc asupra internetului fără jenă (China, Rusia, Iran, Turcia). De acord, fără restricții, cât mai trăim într-o lume liberă.

S-a clamat, se clamează cu insistența și se va face în continuare (pentru comunitatea profesională și pentru public) că aceia care știu, vor și pot face ordine în această dezordine informațională sunt și trebuie să fie jurnaliștii. Că aceasta este menirea lor și noul rol social pentru care trebuie să și-l asume în prezent și pentru viitor. Că ei trebuie să țină contactul cu realitatea, cu adevărul și corectitudinea, că ei se pun chezaș pentru asta, că ei sunt profesioniști ai colectării, selectării, asumării și transmiterii informației. Că aceasta le este profesiunea. Că ei pot emite certificate de calitate și veridicitate pentru informațiile pe care le lansează în spațiul public, virtual și real. Din asta trăiesc.

Sunt discuții separate ce înțelege și ce face comunitatea jurnaliștilor pentru asta și ce înțelege și ce are de făcut publicul în această nouă paradigmă. Asupra primului aspect o să revin cu altă ocazie. Subliniez aici doar că pe mine mă doare gura cât le vorbesc studenților mei despre aceste lucruri.

În aceea ce privește publicul, soluția viabilă, dar de termen lung, se știe, este educația, gândirea independentă, spiritul critic, discernământul. Iar educația nu e doar cea mediatică, ci un întreg pachet ce cuprinde educația democratică, civică, politică, economică, financiară etc. Greu de realizat, instantaneu, sub imperativul momentului și al crizelor.
Până acolo (care e departe) putem răspunde unor întrebări mai simple și o putem face cu toții.

Ce este jurnalismul?
Ce este jurnalismul în așteptările noastre?
Ce răspunde mai bine intereselor noastre?

Așadar, considerăm jurnalism și asociem acestuia ce spune oricine, oricând și oriunde (eventual lipit de o poză) și transmis pe de un telefon mobil?

Putem considera jurnalism opiniile/părerilor oricui doar pentru că sunt publice?

Putem rămâne în această confuzie cumplită, constatată de J.F. Revel și subliniată de Alina Bârgăoanu, „confuzia dintre libertatea de expresie (care trebuie recunoscută inclusiv mincinoșilor și nebunilor) și meseria de a informa (care-și are propriile constrângeri)”?

Sau asociem jurnalismul unei profesii întregi, indispensabile și utile, care se formează în școală și în timp (ca oricare alta), asociem jurnalismul unui set de reguli și unor constrângeri profesionale și etice, îl asociem responsabilității și credibilității?

E totuna dacă informația care ne atrage atenția este livrată de un jurnalist, cu nume și prenume, fotografie, email și telefon, de o instituție mediatică identificabilă la registrul comerțului, cu reputație de apărat, sau de către un site anonim, fără niciun semn de identificare, fără niciun contact, fără nicio poză? Sau de către b/vlog-ul vreunui „pirat” al internetului care prăduiește naivități, aspirații, interese, bani?

Un pas mic și accesibil pentru orice om de a răspunde unor întrebări atât de simple.

Feb 25

Ispita întrebărilor fără răspuns

Posted on by

Portret 3
E mai puțin obișnuit, pentru jurnaliști, să-și întrebe cititorii (telespectatorii, ascultătorii, utilizatorii) despre lucruri pe care (real, aparent sau retoric) nu le înțeleg.
În exercitatea curentă a profesiunii lor, de fapt, jurnaliștii își întreabă sursele (explicite sau implicite), pentru a afla de la ele informații noi și relevante și pentru a le transmite apoi cititorilor/consumatorilor, ca un plus de informații (față de ce știu ei) și ca un plus de înțelegere (față de cât pot pricepe ei singuri). Această simbioză socio-politică (jurnalist-cititor) e unul din principiile de căpătâi ale vieții democratice și unul din stâlpii ei de rezistență. Sensul fundamental al relației (de prestări servicii calificate vitale) rămâne același (dinspre jurnalist spre utilizator) și trebuie să rămână același, cu toate că statutul jurnalistului este (tot mai) amenințat, cu toate că rolul lui social pare (tot mai) ambiguizat și cu toate că au apărut nuanțări considerate normale în era Web 2.0.
Așadar, ar trebui să rămână firesc ca cititorii să-și întrebe jurnaliștii și să aștepte de la ei „limpeziri”, „clarificări”, „lămuriri” despre lumea din jur, chiar dacă paradigma comunicării mediatice se schimbă și ea, cum se schimbă toate. De pildă, ceea ce ieri (și azi din ce în ce mai puțin) se numea „furnizare de informații importante” (de către jurnalist înspre cititor), de mâine (dar începând chiar de azi) se cheamă tot mai des și tot mai clar „selecție de informații relevante” (de către jurnalist pentru cititor). Pe de altă parte, tot ceea ce ieri (și până în ziua de azi) o numeam „plus de cunoaștere” a realității (adus de jurnalist în folosul omului obișnuit), de mâine (dar tot mai frecvent, chiar de azi) să se numească „interpretare în spiritul adevărului”, un serviciu nou, nu doar util, ci și necesar în era fake news și a dezinformării/manipulării. Mai adaug la aceste lucruri (abstracte și complicate pentru unii) faptul că a devenit cumva normal (în epoca rețelelor sociale și a interactivității) ca jurnaliștii să se informeze direct de la cititori/utilizatori/ consumatori (îi spune crowdsourcing), să le solicite finanțare (îi spune crowdfunding), să încerce să le câștige încrederea (într-o lume a intereselor și a neîncrederii) etc.
Cu toate acestea și, evident, împotriva curentului, m-am încăpățânat să nu înțeleg niște lucruri și să-mi permit să întreb despre ele.
De pildă, nu pot să înțeleg de ce e bun Brexit-ul pentru români. Știu desigur că o parte (mică) dintre români sunt antieuropeni. Știu că Brexit-ul dă bătăi de cap UE și că e o problemă complicată chiar și pentru britanici, că și-au bătut capul vreo trei ani și nici acum nu e sigur că e bine ce-a ieșit după alegerile anticipate recente, care dau liber ieșirii din UE a Marii Britanii. Dar de ce s-ar bucura românii de asta? L-am auzit și pe președintele Iohannis spunând că Brexit-ul e bun pentru românii din UK (peste 500 de mii), pentru că e „cu acord”. O cunoștință din România, stabilită cu familia în regat, e entuziasmată de englezi, e încântată de Boris Johnson și jubilează de victoria netă a Conservatorilor lui. De ce? Un prieten, aflat nu de multă vreme în Londra, privește cu seninătate Brexit-ul (ca pe ceva implacabil), dar nu ca pe ceva decisiv sau periculos pentru el (deși nu are un statut cert încă în UK). Poate că e bun pentru că nu vor merge și alți români în Marea Britanie, să le creeze lor (celor deja acolo) „probleme”. Ca să fie tacâmul complet, am citit recent un sondaj care arată cu britanicii înseși nu sunt atât mișcați/interesați de Brexit în sine, cât sătui și plictisiți de toată povestea lui (imposibilă) și dornici să se termine odată, într-un fel posibil. S-a dovedit că, odată urnit, Brexit-ului i-a fost mai prielnic să meargă înainte decât îndărăt.
Apoi nu pot înțelege cum, în România, vreme de 30 de ani, a fost ignorată/ratată/ocolită de vot, tocmai educația (cea mai importantă temă socială), în condițiile în care în fiecare casă/familie e cineva la școală și se poate presupune întemeiat că fiecare părinte (bunic, frate, soră) cu drept de vot vrea binele copilului aflat în școală. Orice altceva a contat în peste șapte cicluri de alegeri generale (și tot atâtea prezidențiale), oamenii au votat toate „prostiile” (neocomuniști, anticomuniști, „telegenici”, guralivi, bețivi, chiori, șmecheri, „muți” etc.), s-au luat după toate „fentele” (privatizare, sărăcie, bunăstare, criză, anticorupție, anti anticorupție etc.), dar nu realizau că votul cel mai sigur și cea mai bună investiție (de țară și de familie) era o educație sănătoasă pentru copiii lor. O fi greu de înțeles, o fi greu de urmărit, o fi greu de controlat, nu știu. Dar lucrurile nu par deloc schimbate în preajma unei noi încercări de reformare a educației naționale.
Nu înțeleg apoi cum în România, după treizeci de ani de democrație, nu s-a format o clasă politică autentică și o societate civilă care s-o genereze și s-o controleze. Am rămas tot în logica „serviciilor” atotstăpânitoare și atotcontrolabile, care fac și desfac jocurile de putere, indiferent de partidele aflate la putere. Iar atunci când nu sunt manevrate de cineva, partidele noastre (noi și vechi), din amatorism, din lipsă de reguli și de selecție, se comportă ca și cum ar fi. E un semn de imaturitate. Și apoi nu înțeleg de ce societatea/democrația noastră nu se maturizează, dimpotrivă, pare, câteodată, că vrea să-și reia adolescența.
Ispita întrebărilor fără răspuns nu se oprește aici.

Feb 25

Semnul egalității

Posted on by

Portret 2
După treizeci de ani de „învățare la locul de muncă” și de „exercițiu democratic în condiții speciale”, aveam pretenția că știu și înțeleg ce sunt acelea alegeri, ce este o campanie electorală, care este rolul confruntărilor (dezbaterilor) între candidați, în general, care sunt beneficiile și riscurile unei societăți de tip democratic bazate pe libertate.
De câteva zile, mi-am pierdut aceste certitudini (sper să nu-mi pierd și încrederea) și-mi vine greu să înțeleg și să accept nivelul precar al vieții publice din România și al percepției acesteia în rândul propriilor cetățeni.
Constat că sunt tot mai puțini aceia care au încredere în democrație ca sistem politic, ca tip de orânduire socială (deși nu există ceva mai bun în istorie), iar asta se vede în participarea la vot (tot mai scăzută), în modul de implicare, asumare și responsabilizare a fiecăruia raportat la viața comunitară. Gen: „nu mă bag, nu mă implic, nu-i treaba mea, nu se poate, să facă alții, mă abțin, plec”
Observ o calitate tot mai slabă (în timp) a partidelor politice (ca vehicule ale reprezentativității) și a oamenilor politici (ca vehicule ale credibilității). Cu două observații: 1. Totuși, chiar dacă scăzută și în scădere, calitatea (partidelor și a politicienilor) nu este aceeași pentru toți, oricât de mare ar fi efortul de egalizare și de convingere asupra acestui lucru; 2. Există, deocamdată, doar semne de schimbare și înnoire a partidelor și a compoziției acestora (confirmate parțial, neconfirmate sau eșuate).
Vrem, nu vrem (ne place, nu ne place), democrația este un joc, cu „actori”, reguli și miză („decât” că jucătorii suntem noi toți, iar miza este viața noastră, siguranța noastră, bunăstarea noastră). Constatăm deci o apetență tot mai scăzută pentru acceptarea regulilor și pentru respectarea lor în societatea noastră. Mai mult, s-a ajuns până la sfidarea acestora. De pildă, în viața noastră publică, respectul pentru muncă, pentru merit, pentru strădanie sau rezultate a fost călcat în picioare; bunul simț, corectitudinea, fair play-ul au fost eliminate strident, ritualic, oficial; regulile jocului politic (alternanța putere/opoziție) nu (mai) sunt respectate, la noi, de la putere se pleacă „prin împușcare” (cândva), prin „întemnițare” (nu demult), prin „pârjolire și prăpăd în urma” acum (și nu știm ce ne așteaptă).
Ca studiu de caz, ultima guvernare pesedistă (cea mai slabă din istorie și, probabil, ultima) s-a evidențiat tocmai prin încălcarea regulilor: sfidarea interesului comun (în favoarea celui personal); acțiuni în răspărul legilor economice și ale fiscalității, abuzarea Constituției țării (așa imperfectă cum este); schimbarea (în interes personal) a regulilor de funcționare ale justiției; încălcarea convențiilor internaționale asumate de statul român; ignorarea intereselor strategice ale țării și a celor de siguranță și securitate personală ale cetățenilor; subminarea/reducerea prerogativelor adversarului etc.. Într-un cuvânt, statul de drept. Culmea, cea care a girat toate aceste derapaje democratice (Viorica Dăncilă ca premier) invocă reguli și „joc democratic corect” din partea celui care (măcar) s-a străduit să le conserve, iar corul amnezic o aprobă. Posibilitatea acum de „a da năvală” peste contracandidatul tău la o întâlnire (dezbatere) unde n-ai fost invitat (ba chiar refuzat) devine una reală. La încălcarea acestei reguli nu se gândise nimeni până acum.
În fine, peste toate aceste mari deficiențe de fond (pentru care ar trebui să căutăm soluții cu prioritate), se prăvălește acum (în campania pentru turul al doilea al prezidențialelor) această fervoare de a pune semnul egalității între noi toți. Putem accepta că suntem (mai) de stânga sau (mai) de dreapta, putem accepta că suntem mai deștepți sau mai puțin inteligenți, dar nu putem accepta că suntem toți proști în mod egal numai pentru a face acceptabilă candidatura pentru cea mai mare funcție în stat a cuiva complet nepotrivit și ajuns acolo conjuctural.
Impregnarea semnului egalității între cei doi candidați la președinție (nefiind cazul) și, până la urmă, între noi (fiind cazul, cu atât mai puțin) a devenit cea mai mare miză și unica a acestei campanii electorale. Cei care au gândit-o ca strategie politică, au făcut-o ca gest de continuitate, dar și din disperare, ca ultimă soluție, cei care au acceptat-o sunt corul inocenților și oportuniștilor de partid, cei care au preluat-o sunt „idioții utili”, așa cum am fost mulți dintre noi în această pseudo-campanie electorală. Adică aceia care cred în jocul democratic, în reguli, în corectitudine, în merit și fair play, puși să joace cu „bandiți calificați”, paiațe politice și mediocri interesați.
Alegerea este de fapt între „simțul egalității” și „simțul dreptății” (dacă nu cumva cel al ridicolului). Eu mi-am însușit de la tata (cel mai important pedagog) „spiritul dreptății” (al meritului, al corectitudinii, al justeții) și nu pot judeca altfel. Diferențele dintre oameni sunt atât de mari, încât acceptăm egalitatea doar în fața legii și a drepturilor elementare. În rest, totul (și inteligența și prostia) ne diferențiază substanțial.
Pe scurt:
Nu e de acceptat semnul egalității între Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă, oricâte argumente s-ar aduce.
Nu e de acceptat semnul egalității între partide (mari sau mici, noi sau vechi), oricât de mult ar vrea cineva.
Nu e de acceptat semnul egalității între noi (cetățeni absenți sau votanți implicați), oricât de mult i-ar conveni cuiva.
Votul, asumarea, implicarea, informarea, înțelegerea pun chiar semnul diferențierii.

Feb 28

Mersul pe sârmă

Posted on by

Portret 1
De câțiva ani, țara noastră trăiește într-o echilibristică continuă, obositoare și periculoasă. Mergem pe sârmă din punct de vedere politic, într-un balans nesfârșit, o bălăngăneală a puterii, cu senzația că, la fiecare mișcare (moțiune de cenzură, schimbare de guvern, remaniere, proteste, lege, diverse „reforme” etc.) totul se prăvălește în gol. Am ajuns pe muchie din și perspectivă economică, din pricina „pietroaielor fiscale” legate de gâtul economiei din motive populiste, de promisiuni exagerate, nesustenabile, nerealiste. Schimbările succesive, neanunțate, imprevizibile și impredictibile de legislație hărțuiesc mediul de afaceri, înroșesc economia, cresc inflația și înrăutățesc viața oamenilor, în cele din urmă. Confuzia, degringolada, nesiguranța domnește cu privire la situația noastră în UE. Din pricina multiplelor modificări legislative, a controverselor din justiție, a ostilizării tuturor organismelor internaționale din domeniu, România a ajuns un fel de paria, la o margine a UE, nu departe de un „no man’s land” geopolitic.
Toate aceste echilibristici (și altele, mai mari sau mai mici), nenaturale, forțate (răspunzând unei agende străine intereselor comune), creează senzația (și așteptarea fatidică) de pericol iminent, de prăbușire, de scăpare în gol. Cumplit e că nu doar că nu știm când, dar nu știm nici dacă și nici unde vom cădea în prăpastie. Știm numai că n-am găsit nicio soluție încă și că tangajul continuă.
La limita „prăbușelniței” merge PSD, fără să știe ce-i rezervă europarlamentarele din luna mai, la fel ca liderul său, Liviu Dragnea, care „pe sârmă” s-a dus și el la Madrid (la reuniunea socialiștilor europeni) și clătinându-se s-a întors. Pe muchie se duce și opoziția (cu Iohannis în frunte), care nu știe dacă face prea mult (nelăsând PSD să-și rupă gâtul singur) sau prea puțin (pentru a câștiga încrederea electoratului). Nici noua opoziție (USR, PLUS, DEMOS, PRO România) nu știe dacă „calcă” pe teren destul de lat pentru a convinge oamenii să iasă la vot.
În fine, mucaliții ar spune că mergem pe sârmă cu toții pentru că nu am fost în stare să construim „autostrăzi” și acum tragem ponoasele.
Dar până să facă politicienii autostrăzile (cele proprii și cele ale civilizației politice și democratice moderne), mai e mult și așteptările pot fi în van. În democrație (și nu e un șablon), cei mai vajnici constructori (de autostrăzi) sunt cetățenii care pun mâna și se implică. Și nu există în omenire o forță cunoscută mai mare și de nestăvilit decât a mulțimii conștiente și puse pe treabă. Nimeni nu-i poate sta în cale. Ne arată istoria!
Nu că această conștientizare (luare la cunoștință de sine) ar fi foarte ușoară și la îndemână, dar, bag seamă, e singura soluție.
Și nu sunt necesare de fiecare dată revoluții, victime și vărsări de sânge.
Câteodată e de-ajuns doar să facem ceva.
Să încercăm, să ne străduim, să înțelegem!
Și să mergem la vot!
E primul pas și cel mai important de a ne simți pământul sub picioare.
Și a arunca naibii sârma păcătoasă!

Nov 23

Când ficțiunea devine realitate

Posted on by

Portret 1
Sunt prizonierii propriei ficțiuni (politice), pe care nu mai pot s-o părăsească, pentru că nu știu unde, nu știu cum și nu prea înțeleg de ce. Cam acesta ar fi rezumatul/bilanțul (sub)liminal al încercării eșuate de eliminare a lui Liviu Dragnea din fruntea PSD, petrecută la sfârșitul săptămânii trecute.
Îndeobște, ficțiunile de acest fel sunt narative construite de unii (câțiva) pentru (a prosti pe) ceilalți (cei mulți) și a-i face să creadă în ceva convenabil lor. Sunt constructe ideatice care aparțin, în fapt, unor specialiști (în comunicare, politică, sociologie etc.), sunt asumate de beneficiari (state, partide, grupuri de interese, de presiune etc.) și date spre „consum” mulțimilor (popoare, grupuri sociale, comunități etc.). Dar ce se întâmplă când aceste povești (deseori niște invenții, fabulații, „mituri reîncălzite” etc.) sunt tot mai negate de destinatarii lor (mulțimile), dar tot mai crezute de beneficiarii lor (politicienii)?!
Să nu ne grăbim cu evaluările superficiale și concluziile pripite. În linia interpretării factuale, în cheia deslușirii comportamentului de partid-stat, există o serie de explicații pragmatice, politice, financiare pentru care șeful partidului, contestat de o parte a conducerii colective, a obținut în cele din urmă susținerea majoritară în Comitetul Executiv al PSD. Nu e dificil să trecem în revistă cel puțin o parte din aceste motive. Liviu Dragnea a fost susținut:
1. pentru că sprijinitorilor săi le-a promis bani și funcții, acesta fiind principalul instrument de convingere și coerciție al acestui lider al PSD
2. pentru că susținerea a venit în urma unui proces de negociere, combinată cu șantajul, dar în care nu s-au distribuit competențe, ci privilegii în bună parte nemeritate
3. pentru că a strâns în jurul său o grupare de lideri supuși și slabi, lipsiți de valoare, personalitate și viziune, vulnerabili atât în privința autorității politice, cât și din punct de vedere juridic (unii)
4. pentru că din instrumentul de conducere colectivă (CEx) o bună parte sunt lideri de filială interimari, numiți direct de președintele partidului și aflați cu totul la mâna lui
5. pentru că liderii locali unde PSD este minoritar depind mai mult de șeful partidului, decât de electorat în obținerea funcțiilor și a banilor
6. pentru că reprezintă pentru ei prototipul liderului de succes, în care își văd întruchipate și propriile dorințe și posibilități, dar și propriile limite
7. pentru că cei mai mulți n-au avut curajul și puterea să i se opună, riscând o poziție, un avantaj, un privilegiu
8. pentru că grupul dizident n-a fost destul de convingător, iar argumentele prezentate de ei (narativa lor) nu au fost pe placul majorității.
Enumerarea ar putea continua, căci motivele sunt cam aceleași, din sfera politicii mici (și oarbe), a învârtelii financiaro-bugetare și a căpătuielii personale.
Dar să ne închipuim că toate aceste „piedici” ar fi fost depășite, că Liviu Dragnea ar fi pierdut la votul de încredere și chiar ar fi demisionat. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu partidul? Care era planul și care ar fi fost următorul pas? Cine și-ar fi asumat conducerea partidului și cu ce strategie? Ar fi continuat politica lui Dragnea sau s-ar fi situat împotriva ei? Ne vine greu să ne închipuim! Și, de fapt, ar trebui să recunoaștem că pentru nimeni din PSD nu ar fi fost ușor, nici să continue suita absurdă (și fără finalitate realistă) impusă aproape unilateral de Dragnea, dar nici să încropească o altă strategie și să tragă după sine întreg partidul. Sunt prea multe iluzii, prea multe fumuri, prea multe așteptări și prea mare foamea și frica pentru ca cineva să poate găsi cu ușurință o altă „narativă” în care întreg partidul să creadă. Nimeni nu putea promite atât de mult și să convingă că este dispus că poate duce totul până la capăt (decât poate tot un decerebrat).
Așadar, dincolo de micile negocieri pentru o funcție sau alta, această „conducere de strânsură” a partidului a început să creadă în propriile plăsmuiri și să ignore realitatea, devenind captivă acestei „narative”, care poate duce partidul la eșec total și la distrugere. În fond, așa cum se știe, toată strategia lui Liviu Dragnea, având ca scop salvarea sa din gheara justiției, se bazează pe fantasma existenței „statului paralel”, o construcție imaginară (formată adicătelea din politicieni, servicii secrete, procurori, judecători etc.) ce cultivă interese obscure (dar niciodată dovedite juridic). Ținta supremă și miezul întregii strategii a guvernării actuale a devenit distrugerea „statului paralel”, un fel propriu de a reforma statul român, prin schimbarea arhitecturii sistemului judiciar, modificarea pârghiilor de putere, neutralizarea oponenților politici, redistribuirea resurselor, degradarea climatului democratic etc. Aceste fapte n-au trecut neobservate, generând o opoziție puternică parlamentară, extraparlamentară, internă și externă, mitinguri de amploare, partidul având tot mai puțini susținători în electorat (cum arată sondajele) și tot mai puțini adepți ai luptei împotriva „statului paralel”.
Singurii care mai cred în această „ficțiune” sunt câțiva pesediști, incapabili să se descotorosească de o „poveste” care le-ar putea fi fatală sau să găsească o alta mai bună și un lider capabil s-o pună în operă. Când știi că minți trebuie să ai memorie bună și să nu uiți de ce o faci.
Să nu ne ascundem după cuvinte: PSD, ca să schimbe ceva, are nevoie de o nouă „minciună” și de „cineva” s-o implementeze. Deocamdată, nu există.

Nov 23

Eșecul unui stat

Posted on by

Portret 2
Ne învârtim în jurul cozii de credem că e altfel: România prezintă toate semnalmentele unui stat eșuat, cu principalele instituții blocate, cu partide și politicieni care nu mai reprezintă pe nimeni și cu o populație cvasi-absentă din spațiul public. Capitala nu mai e un loc al convergenței, iar proiecte de interes național nu există. Democrația e doar cuvântul care ține de formă acestor manifestări, golită însă cu totul de conținut: nimic nu-i a poporului, nimic nu-i pentru popor. Blocajul este total și funcționează atât de jos în sus (de la mase către clasa conducătoare), cât și de sus în jos (de la conducători către cei conduși). E o lipsă totală de încredere, atât din partea populației în privința elitelor conducătoare (că vor face ceva bun și pentru ei), cât și din partea liderilor aflați la putere (că vor fi înțeleși, urmați, crezuți). E o lume pe apucate, de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta, de la o lege la alta, de la o Curte la alta. Se lucrează la hei-rup și la rupere, nu pentru ziua de mâine, nu pentru poimâine, ci fix pentru clipa de acum, că poate „mâinele” nici nu mai există. Iar ceea ce am descris mai sus nu e distopie negativă, ci România acestor luni, săptămâni, zile, ce-or mai fi.
Blocajul principalelor instituții ale țării e evident și vizibil pentru oricine: Parlamentul îl izolează și sabotează pe Președinte și-i taie din prerogative, iar acesta blochează și el decizia parlamentară, atât cât îi stă în puteri, și încearcă să găsească sprijin în dreapta sau stânga. Pe această falie, între doi centri importanți de putere, de-o parte și de alta a prăpastiei (tot mai adânci), se așază celelalte instituții importante. De partea Parlamentului este Guvernul, condus de o marionetă care face țara de râs pe oriunde merge și execută orbește ordine de partid, nu comandamente naționale. În partea președintelui se află DNA (ca parte a Justiției), reprezentat de Laura Codruța Kovesi, un personaj pregnant mereu, dar care acum a ajuns la paroxism, într-un autoblocaj absolut: nu e bine să fie revocată, nu e bine să fie păstrată în funcție, nu e bine să-și dea demisia, nu e bine să rămână în funcție, nu e bine nimic, ca tot ce se întâmplă la noi în aceste zile. De partea Parlamentului (cu arme și bagaje), a trecut Curtea Constituțională a României (CCR), care după 15 ani re-moșește Constituția după placul cuiva, ajungând și un fel de metresă de partid aflat la putere. De partea Președintelui mai apare Parchetul General, prin declarații sporadice și poziții implicite mai ales favorabile Cotroceniului. Iar în acest no man’s land (dintre cele două entități războinice) regăsim CSM (Consiliul Superior al Magistraturii), derutat, confuz, slab, inactiv, scindat, neștiind (ca noi toți) cine va câștiga. Ca și sateliți țepeni în atitudine și decizii putem adăuga Inspecția Judiciară, de partea Parlamentului, și DIICOT, de partea Președinției. Sciziunea, blocajul și anularea reciprocă ar putea fi ilustrate în continuare, pe același principiu, fără a discuta aici cine e „mai tare” și cine e „de vină”, dar încă una mai poate fi adăugată: aproape jumătate din șefii Poliției din țară sunt cu delegație (fără concurs), interimari, putând fi schimbați oricând, după bunul plac, iar unii dintre ei fiind chiar incompatibili cu funcțiile ocupate, cum arăta presa acestor zile. Aceasta este starea generală în toate instituțiile statului, de incertitudine, de provizorat, de parțialitate.
În fruntea acestor instituții, în bună parte, au ajuns, în împrejurări tulburi, dubioase, sub comandă politică directă, tot felul de incompetenți și nulități, docili, fără pricepere sau coloană vertebrală, doar pentru a răspunde corespunzător la comenzi. Aceeași situație, dusă până la caricatură, domnește și în ministere, la toate eșaloanele. Aceste fracturi de competență, de decizie și de asumare nu pot rămâne fără urmări pe termen mediu și lung, ele conduc deja către destructurarea statului, de la o verigă la alta, de la o zi la alta. Astfel că se pierd proiecte, se pierd bani, se pierd legături și contacte interne și externe, se fărâmițează totul până se face praf și pulbere.
Capitala însăși se află în faliment, un teatru al neputinței celor de la putere de a-și impune tentațiile dictatoriale și a celor din opoziție de a se opune și anula aceste pulsiuni. Partidul a devenit un fel de sculă a liderului care comandă și primește răspuns fără crâcnire, fără a se gândi la viitor, la alegeri, la câștiguri sau pierderi de imagine. E ca sfârșitul lumii: PSD fie ajunge unicul partid din România, fie dispare de pe scena politică. Fiecare își închipuie pentru sine ceva ce sigur nu se potrivește cu ceea ce dorește celălalt.
Prin felul în care se votează legile, prin modul în care reacționează oamenii și instituțiile, prin pasivitatea asta de rău augur, pare c-am intrat într-un loc îngust al istoriei noastre și ceva tragic trebuie să se întâmple ca să ieșim de acolo. Eu sper că nu, dar mă tem că nu e posibil.

Nov 23

Test de anormalitate

Posted on by

Portret 5
Ce concluzii ar trebuie să tragă un om normal după ce a trecut de la faza constatativă a mitingului PSD la cea interpretativă?
Prima dilemă ar fi să găsim un om normal, să cădem de acord asupra normalității lui și apoi să încercăm să-l înțelegem și să-l credem.
A doua dilemă ar fi să ne testăm cu toții în privința normalității.
A treia dilemă ar fi să ne întrebăm dacă tot ceea ce vedem, simțim și trăim e din aceeași realitate, același timp și aceeași țară. Dacă nu cumva trăim vremuri paralele, în țări paralele, cu oameni paraleli.
Cum aceste operațiuni sunt imposibile (la unii, din prea multă minte, la alții, din prea puțină), rămânem fiecare cu ale lui.
Cei care reflectează sau au de-a face cu sensul cuvintelor, cu logica sau cu teoria argumentației constată că lucrurile, situațiile sau cuvintele cel mai greu de explicat sunt cele obișnuite, banale, evidente. Cum explici cuiva, de pildă, și cum argumentezi expresia normalitate? Sau cum expui ideea de protest sau pe aceea de om sau de politician? Primul impuls (înainte de orice) este să explici acel ceva prin sine însuși: o țară e o țară, un om e un om, un conducător e un conducător. Dacă trăiți în aceeași realitate, s-ar putea să fii înțeles, dacă nu, vor apărea dificultăți. Dar a explica lucrurile cele mai obișnuite e plictisitor, straniu și demobilizator. Pentru cine s-o faci, pentru cei care înțeleg, pentru cei care înțeleg de-a-ndoaselea sau pentru cei care nu înțeleg deloc? Iată de ce îi admir pe cei care găsesc cu ușurință energia de a încerca să tălmăcească altcuiva lucruri ce îndeobște nu trebuie explicate!
Am urmărit și eu mitingul organizat de PSD de sâmbătă seara, atât cât mi-au permis televiziunile, interesul și nervii, pentru că nu-i ușor să constați, în forma ei clinică, schizofrenia societății românești și să fii parte a ei. A fost ca un „talcioc” de stări, situații și senzații, cărora, din economie de cuvinte și de epitete negative, le spun râsu-plânsu. Mulțime, amestecătură, oboseală, inocență, prostie, milă, dispreț, compasiune, dezinteres, grabă, impresie, imagine, imitație, plagiat, ticăloșie, organizare, curiozitate, sărăcie, ignoranță, dezorientare, grotesc, amenințări, interes, manipulare, derizoriu, iluzoriu, lumină, eșec, triumf, mizerie, discursuri, muzică, desene animate, alb, veselie, gunoaie.
Cine mai poate avea pretenția de normalitate din acest haloimăs civico-politic, o „fantezie” menită să învălmășească lucrurile până la stadiul în care nimeni nu mai înțelege nimic, nimeni nu se înțelege cu nimeni, sub pretextul redobândirii normalității? Fiind deja parte implicată a acestui proces și nerevendicând nimic, eu voi prezenta propriile concluzii. Cum fiecare își permite să înțeleagă orice (fără legătură cu realitatea), voi face și eu același lucru.
1. Pentru cei care n-au înțeles până acum (adică majoritatea românilor), statul paralel e un desen (animat), reprezentând o pălărie și un guler ridicat, care ascultă telefoane. Îl văzusem și până acum pe internet (Google Imagini), dar nu știam ce reprezintă.
2. Mitingul s-a dovedit, în esență, o veritabilă vânătoare de fantome, dintre care cea mai importantă s-a dovedit Securitatea. Cum reușește un partid fantomă al vechii Securități să se antagonizeze cu fantoma noii Securități, numai misterele PR-ului politic înțeleg. Cert e că se urmăresc pe toate căile și par să-și dau la geoale.
3. S-au putut vedea de toate la adunarea populară a PSD-ului, dar imaginea pregnantă este cea de la sfârșit, de aceea mi-am permis s-o numesc simfonia gunoaielor. Multe, de toate felurile și bine amestecate.
4. Protestul a fost și un test de diversitate și alteritate: au manifestat persoane de etnie rromă și persoane cu handicap motor, psihic și politic; s-au amestecat urbanul mic cu urbanul mare (așa am citit undeva), dar și ruralul ars de soare cu cel ars de alcool (cum s-a putut vedea). Profesorii din preuniversitar (prost plătiți) sau asociat cu asistații social (de fapt, mult mai bine plătiți).
5. Scopul real al mitingului a fost înțeles de către toți neparticipanții și de către nimeni dintre cei prezenți. De aceea, a fost nevoie să fie explicat de către organizator într-un interviu ulterior. Inițial, s-a crezut că vizați de avertismente și amenințări sunt procurorii pentru fapte trecute, din precizarea acestuia, s-a înțeles că aceștia trebuie să fie atenți pentru ceea ce fac în viitor, altfel „riscă să plătească la greu”.
6. Unii au numit protestul de la București un fel de mineriadă fără mineri. Eu o să-l numesc un fel de Caritas al ideilor politice. Căci o mulțime de oameni este atrasă într-un joc (al amăgirilor) care nu are cum să se sfârșească cu bine. Dimpotrivă. E doar o chestiune de timp.
7. În cele din urmă, mitingul a fost organizat pentru a-și face curaj singuri sau pentru a-i speria pe ceilalți? Concluzia mea, din tot ce am văzut, e că disperarea lor e mai mare decât nemișcarea și nepăsarea celorlalți.

Jun 25

Lovitură de „stat” sau de „plecat”

Posted on by

Select3
Liviu Dragnea a vorbit, în gura mare, aseară, despre „un atac violent la o altă putere a statului, un atac violent la guvern”, Călin Popescu Tăriceanu a rostit, fără să clipească, expresia „o lovitură de stat” (nu erau înțeleși între ei!). Să închidem pentru o clipă ochii și să încercăm să vedem cine vorbește și la ce se referă? Te-ai fi gândit, serios, că a fost atacată clădirea guvernului de către manifestanți violenți, care au încercat să forțeze demisia primului-ministru. Nici vorbă, nu s-a întâmplat nici aseară, nu s-a întâmplat nici în ianuarie când se aflau în fața guvernului sute de mii de protestatari. În paranteză, și atunci a intrat, instantaneu, în retorica oficială sintagma „lovitură de stat”, abandonată în fața ridicolului unei asemenea caracterizări.
Mai mult și mai grav, te-ai fi gândit că a intervenit armata și a încercat să aresteze guvernul sau că serviciile secrete au pus la cale o răsturnare de guvern fără de știrea nimănui, așa, din bun senin.
Nici pe departe!
Sau că, dimpotrivă, vorbim de niște „lovituri de stat” imaginare, un fel de scenarită de serviciu pentru orice situații care nu convin puterii sau liderilor aflați momentan în vârful ierarhiei politice.
Sunt mai multe lucruri aici extrem de grave și de neîngăduit, pentru ceea ce pretindem că suntem sau pentru ceea ce pretindem că dorim să devenim.
1. Utilizarea unor expresii atât de dure, categorice, precum lovitură de stat, din dicționarul „revoluționar sud-american”, nu-i o noutate, ci un obicei, pe care l-au adoptat toți la nevoie: și Ion Iliescu (să aducă minerii), și Emil Constantinescu (tot într-o împrejurare minerească), și Traian Băsescu (de câte ori i-a convenit), îl folosesc și Dragnea și Tăriceanu acum șamd
2. Din fericire, după evenimentele din 1989, în România, nicio putere nu a fost schimbată altfel decât prin mijloace democratice (alegeri, schimbări de majorități parlamentare). Asta trebuie adus aminte de fiecare dată. Invocă argumentele „loviturii de stat” cei slabi (care și-au epuizat mijloacele legale și resursele politice, diplomatice și de negociere) și cei disperați (ce recurg la mila publică și la ajutorul maselor)
3. Asemenea avertismente (retorice, deșănțate) și alarme false (lipsite de acoperire faptică) vin din partea ocupanților celor mai înalte funcții în statul român, președinții Senatului și a Camerei Deputaților, instalați democratic la putere, unde vor rămâne, îndeobște, „neclintite” până la finalul mandatului. Acest lucru, repetat cu orice ocazie, devine o „trăsătură” pentru liderii politici ai unei țări, pentru țara în sine și pentru „seriozitatea” ei
4. Nu există doar efecte politice și de imagine negative în urma unei asemenea „ieșiri” prostești, ci și efecte economice (pagube, pierderi, daune), mai mult sau mai puțin cuantificabile. Ce credibilitate îți poate inspira o țară unde „loviturile de stat” apar de câteva ori pe an, cu multă ușurință și lipsă de responsabilitate? Cum ar fi ca azi să strigi în gura mare la televizor „lovitură de stat”, iar mâine să te duci la Bruxelles să negociezi „la sânge” pentru România cu cei de acolo? Sau să te întrebe Merkel ce se întâmplă în țară? Mai bine stai acasă și mai „comanzi” o emisiune!
5. Nu poți să fii, oricât de mult ai vrea, diversionist, oportunist și „șmecher” la interior și om și politician serios, de luat în seamă, la exterior. Nu poți, ți se văd „nădragii rupți în fund”! Dublul discurs ține pentru oportuniștii veroși și pentru pensionari disperați, care te cred pentru că sunt obligați să o facă, nu pentru cineva cu o minimă libertate de gândire și cu un cât de mic discernământ politic.
Am făcut această lungă (și inutilă) introducere pentru a accentua, o dată în plus, că ne apropiem din nou de un moment critic, anunțat cu „surle și trâmbițe”. Așadar, în logica defectă a statului român, am asistat la o „pregătire de artilerie”: pe de-o parte, doi miniștrii sunt acuzați de DNA, „pe nedrept”, pentru fapte de corupție, pe de altă parte, „întâistătătorii” statului român ies și arată cu degetul, fără sfială, „o lovitură de stat”. Va urma „bătălia pentru justiție” și pentru supraviețuire (la putere). Mai mult de atât nu se poate pricepe și nici nu trebuie înțeles. În imaginarul simplificat „de război”, pe de-o parte, se află președintele țării, DNA, SRI (arme grele, nu glumă), pe de alta, Parlamentul, Guvernul, partidele potrivnice. În lupta vor fi angrenate (sau nu) masele populare, în funcție de moment, de interes sau de reușita scenariului. Oricum ar fi, bătălia e în curs, iar finalul este necunoscut.
Să nu ne amăgim, nici unii, nici alții: asistăm la o luptă cruntă pentru putere, într-o țară dezbinată, neașezată, cu instituții slabe, cu o clasă politică profund coruptă și iresponsabilă, cu o guvernare alandala, cu o presă gălăgioasă și aservită (în bună parte) și cu o populație care își manifestă intermitent/ asimetric apetența pentru democrație.
Amănuntele și pretextele acestor „bătălii” vor fi de fiecare dată altele. Câteodată ele au fost bunuri sau bani, altădată, terenuri sau imobile, de cele mai multe ori sunt legi, funcții, interese ascunse. Acum am ajuns la o „baltă”, așa cum numește șeful partidului de guvernământ cele peste 320 ha de Dunăre, lac și terenuri, închiriate pentru sine (sau ai săi) la prețuri de nimic.
E chiar „balta slăbiciunilor” noastre, a mirosurilor urâte și stătute, a lăcomiei și chiverniselii personale, a lașității și iresponsabilității, a lipsei de perspectivă și de viziune.
„Privitor ca la teatru/Tu în lume să te-nchipui”…
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj

Jul 15

De ce n-are ursul coadă și România autostrăzi

Posted on by

6
„România nu a reușit să fie niciodată o «inimă» (economică) pentru că nu a știut, în niciun moment al existenței sale, să subscrie la legile istoriei viitorului”. Am preluat acest citat apodictic (aparent complicat) din ultimul număr al revistei Sinteza (intitulat Viitor?), iar „profeția” despre trecutul țării noastre aparține lui Jacques Attali (futurolog, printre multe altele), făcută cu ocazia traducerii în limba română a cărții sale Scurtă istorie a viitorului (Une brève histoire de l’avenir). Explicația autorului francez ar fi că țara noastră „nu a atras niciodată destui savanți, bancheri și creatori de întreprinderi, ci doar teoreticieni și artiști plătiți de putere, precum și administratori însărcinați să sintetizeze și să administreze, dar niciodată să-și asume riscuri”, asta pe de-o parte. Pe de altă parte, zice el, ca România să aibă un viitor, ar trebui „să suscite dorința unui destin comun, să favorizeze libertatea creației (…), să elaboreze o geopolitică și să pună bazele alianțelor necesare”. „Mare brânză”, se va găsi să zică vreun „dăștept” de pe plaiurile mioritice, „am auzit asta de mii de ori și încă mai dihai, știm și noi, e vax ce zice franțuzul”. Poate c-am zis-o și noi pe-aci (dar n-am făcut-o niciodată), poate că s-a banalizat și că n-are valoare, dacă-i spusă de unul de-al nostru, „dezinteresat”, poate că, prea dezamăgiți, ne-am pierdut sensibilitatea și receptivitatea pentru profeții și sfaturi.
Dar tocmai de aceea, ar trebui să avem mai multă luare-aminte la cum ne văd alții, dintr-o privire și fără vreun interes anume, iar francezul a demonstrat că merită atenție. Bunăoară, Jacques Attali, politician, profesor de economie, personalitate europeană și scriitor, a fost, timp de zece ani, consilier și mâna dreaptă a fostului (mare) președinte François Mitterand, a fost inițiatorul și primul președinte al BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare) și este autor a zeci de cărți și eseuri de mare impact. Așadar, nu-i deloc lipsit de interes cum vede J. Attali viitorul (lumii, economiei, democrației), dar, dintre profețiile sale deja implinite, voi menționa două: dezvoltarea societății (și a economiei) în rețea, pe care el o vedea, în 2006, funcțională în 2020 (dar deja o vedem pusă în practică); pe de altă parte, J. Attali este „inventatorul” și mentorul lui Emmanuel Macron, actualul președinte al Franței, mai numit și „salvatorul Europei”, pe care l-a identificat, l-a promovat și l-a „moșit”, se spune, în forma care l-a făcut președinte „peste noapte”, printr-o rețetă politică nouă, nemaivăzută în Franța și nu numai.
De ce mi-am adus aminte și invoc toate acestea? Pentru că l-am auzit pe un politician român spunând recent pe un post de televiziune că „autostrăzile pot să mai aștepte. Prioritățile PSD sunt salariile și pensiile”. E și aceasta o „profeție” despre trecutul și despre viitorul României și aparține „marelui strateg” PSD Eugen Nicolicea. Pentru o corectă înțelegere a personajului și a contextului, trebuie precizat că Nicolicea se află la al șaptelea mandat parlamentar consecutiv (adică n-a lipsit din Parlamentul României în ultimii 27 de ani), a trecut prin mai multe partide (PSDR, PSD, UNPR și din nou PSD), a reprezentat județele Mehedinți, Buzău și Călărași (ce, teritorial, n-au nimic unul cu altul), a fost și ministru și reprezintă politicianul român tipic al perioadei post-decembriste și, poate, dintotdeauna: oportunist, lipsit de scrupule, fără idei și coloană vertebrală, printre cei mai nesimțiți, lipsit de elementară conștiință (patriotică) și de simț al istoriei, un „parazit” politic care a învățat (în lunga sa cariera politică) să se „păstreze” și perpetueze (pe el și pe ai lui). Încercați acum să suprapuneți portretul acesta (îngroșat de mine) peste tușele politicoase și eufimistice ale lui J. Attali și ajungem la același rezultat, pentru că vorbim despre o aceeași realitate românească (în suferință și deficit).
Sigur că, după regulile politicii, Eugen Nicolicea pare a fi făcut o gafă, mărturisind frust aceste lucruri fetide din „burta” partidului și a politicii românești. Dar, de fapt, numai și numai pentru că e mai tupeist decât alții, el n-a făcut decât să rostească cu glas tare ceea ce a cam avut în gând fiecare dintre politicienii români aflați la putere: planurile de viitor, strategiile, viitorul țării pot să mai aștepte, noi să rezolvăm problemele momentului, ale noastre, ale partidului, cele financiare. Aceasta e marea păcăleală (pe termen scurt) a politicienilor români, care e, de fapt, o mare auto-păcăleală (pe termen lung) a politicii noastre și a țării.
Autostrăzile sunt doar un exemplu (simbolic), al lipsei crase de viziune a conducătorilor României. De ce România nu și-a strâns banii și nu și-a pus laolaltă învățații, arhitecții, proiectanții, inginerii, constructorii și muncitorii ca să facă împreună o autostradă ca lumea în cei 27 de ani? N-avem niciun răspuns acceptabil! În loc de asta, ne folosim energia și creativitatea pentru a minți, dezinforma și găsi false justificări: n-avem autostrăzi pentru a nu lăsa străinii să ne ia țara și pentru a nu crea căi de acces (militare) cotropitorilor dinafară.
Dar iată că până să ne ia alții țara, ne-am furat-o singuri!
Până să ne „invadeze” tancurile rusești, ne mănâncă păduchii!
Acest articol a fost publicat ;i ]n cotidianul Monitorul de Cluj din 12 iulie 2017