Feb 16

Tricolorul e în stradă

Posted on February 16, 2017 by Nistor

După treisprezece zile de protest și consacrarea unei opoziții participative (în stradă), după „căderea în cap” a liderului Liviu Dragnea, după intrarea pe topogan a PSD (atât intern, cât și extern), se pot trage câteva concluzii, care nu sunt finale (adevărat), dar nici lipsite de importanță:
1. România e vie. Nu mai este nici țara absentă din 11 decembrie (ziua votului), nici țara neutră (așteptândă) din perioada guvernării Cioloș, nici țara scârbită de după eșecului „reformei Colectiv”. E o țară activă, care, în ton cu lumea, pe fondul crizei reprezentativității, suplinește deficitul democratic prin participare directă, solidaritate, proteste deschise, în stradă, de lungă durată și cu revendicări de profunzime. Iar cu asta face istorie și intră în istorie
2. Clasa politică în formula și cu prestația actuale e tot mai străină de interesele și dorințele oamenilor. Ieșiți recent dintr-un proces electoral cu o legitimare slabă (de doar 40% prezență la vot), suntem martorii unui dublu eșec: al puterii, care, cu 45%, s-a simțit îndreptățită să facă ce vrea și să abandoneze programul cu care a câștigat alegerile; al opoziției, slăbită de lipsa rezultatului la vot, dezorganizată, neconvingătoare, nediferențiată. E tot mai limpede (și o arată absentesimul la vot și participările masive la proteste) că oamenii nu se mai simt reprezentați de aceste partide, nu mai au încredere și nu mai sunt dispuși să închidă ochii. Din două una: fie partidele actuale să se „reformeze”(slabă nădejde), fie să apară alte noi (se cere timp). Mai există posibilitatea coagulării și emanației unor mișcări civice (politice) din interiorul mișcărilor de protest. O primă idee: platforma #rezist. Partidele nu se schimbă de bunăvoie niciodată. Contextul (intern) e favorabil, dar și periculos (extern)
3. Nu e destul de clar (pentru nimeni, cred) care a fost planul de bază al lui Liviu Dragnea (și al unui nucleu de penali din coaliția de guvernare): să-și scape pielea (ca beneficiu personal) și să distrugă sistemul anticorupție (pentru partid), în nume propriu, cu orice risc, chiar și acela de a scoate România din UE și NATO; sau planul de a scoate România din parteneriate și alianțe (UE și NATO) a existat de la început, iar celelalte beneficii (personale și de partid) urmau să vină ca niște consecințe firești. Precipitarea, greșelile și lipsa de anticipație ne-ar indica varianta 1. Lipsa de sensibilitate și de reacție la semnalele externe ne duc cu gândul la varianta 2. Probabil nici ei nu știu bine cum a fost întâi, însă pentru oricare dintre căi au fost niște limite: stângăcia, imprudența, străveziul strategiei (ușor de înțeles), lipsa de carismă a protagoniștilor
4. Cu aceste poziții de offside (ale guvernului și ale PSD-ului), România a intrat în grupul țărilor problemă în UE, alăturându-se (ca tipologie) Ungariei și Poloniei (naționalism, autoritarism, tentații centrifuge etc.). Țara noastră făcea notă discordantă, până de curând, prin lipsa unor grupări politice naționaliste (extremiste, xenofobe), fapt ce-i conferea un statut aparte și o aură de stabilitate, încredere și echilibru. Această imagine s-a făcut praf prin preluarea acestui rol de către un partid social-democrat (o contradicție ideologică), grupare care a devenit subid naționalistă, conservatoare, extremistă. Pentru PSD, există riscul real al dezmembrării (ideologice), al pierderii identității și al jocului cu miză unică: demagogia. Pe fond, aceste derapaje se contabilizează în pierderi de imagine, de parteneri și financiare
5. Cu adevărat, contextul (geo)politic zonal și internațional nu este cel mai favorabil „revoluțiilor” și schimbărilor structurale, existând un factor de risc strategic pentru România. Dar acest lucru cade mai degrabă în sarcina și responsabilitatea guvernanților (ce ocupă funcțiile principale în stat) și nu a mulțimii protestatarilor, așa cum încearcă să sugereze media partizane. Acuze că manifestanții din stradă ar fi influențați/susținuți de străini (prin multinaționale), manipulați de forțe oculte sau cumpărați (de Soros) sunt slabe și neconvingătoare, având darul de a incita și mai mult valul protestatar
6. La acest moment, niciuna dintre părțile implicate în conflictul intern nu pare dispusă să cedeze. Pe de-o parte, se află guvernul și Parlamentul (legitimat de vot), pe de altă, se află președintele, puterea judecătorească și amplele mișcări de stradă. Coaliția PSD-ALDE, în mod real, n-a făcut pasul înapoi (ci doar o repliere), mizând pe oboseala protestarilor și lipsa de mijloace a oponenților instituționali. Strada s-a pus sub semnul lui #rezist și arată fermitate, consistență și perseverență. Demisia guvernului ar însemna o victorie, dar puterea încă rezistă
7. Patriotismul nu (mai) e monopol de partid, iar „tricolorul viu”, afișat duminică seara în fața sediului guvernului din Piața Victoriei, are putere de simbol. E un gest de solidaritate frățească, de unitate și o dovadă de forță organizatorică, atunci când în joc se află, iată, o cauză comună importantă. Mă feresc s-o mărginesc într-o simplă idee, principiu, aspirație și să-i spun, mai degrabă, împărtășire, bazată pe sentimentul demnității.
Niciodată, după aceste proteste, partidele nu vor mai fi la fel. Niciodată, de aici înainte, oamenii nu vor mai fi la fel.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 februarie 2017.

Feb 03

România, la răspântia Dragnea

Posted on February 3, 2017 by Nistor

Pentru toți românii, pro Dragnea sau anti-ordonanță, privitori la televizor sau demonstranți în stradă: țara noastră se află într-un mare pericol și o mare încercare! Iată de ce:
1. nu suntem în fața unei simple demonstrații populare (fie și de durată) împotriva guvernului
2. protestele stradale au atins dimensiuni și întindere nemaivăzute vreodată în România democratică
3. conflictul de bază nu este între persoane sau grupuri, ci între instituțiile fundamentale ale statului, între puterile constituționale definitorii ale statului de drept, iar pozițiile, la acest moment, par ireconciliabile
4. la nivel instituțional, s-au format două tabere puternice și de forțe aproximativ egale: pe de-o parte, se află o majoritate Parlamentară (legislativul) și guvernul (executivul), de cealaltă parte, se află președintele țării (ca parte a executivului), sistemul judiciar (puterea judecătoarească), precum și instituții de forță (o parte a serviciilor de informații).
5. Celei de-a doua tabere i s-au alăturat organismele europene (Parlamentul European, Comisia Europeană), ambasadele unor state democratice puternice, presa internațională etc.
6. Contextul internațional este unul de vulnerabilitate, nesiguranță și risc, de slăbire a angajamentelor și acordurilor între țări la cel mai înalt nivel. Democrația liberală, încrederea și prestigiul ei trec printr-un moment de criză evidentă
Pericolele pentru România sunt mari și, din păcate, au coerență și șanse reale de a se produce, deoarece:
1. Tabăra pro-guvernamentală, grupată în jurul liderului PSD, are o miză personală (libertatea lui Liviu Dragnea însuși și a altor lideri politici), alibiul tagmei politice, administrative și funcționărești (interesate de dezincriminarea abuzului în serviciu) și un suport popular (obținut în alegeri, prin măriri de salarii și manevre populiste)
2. Tabăra anti-guvernamentală, grupată în jurul președintelui Iohannis, are pretexul și suportul uriașelor demonstrații stradale și crede că și instrumentele legale (pe care a început să le folosească în forță) pentru a opri un curs pe care-l consideră antidemocratic, antieuropean
3. Pentru că nu are alternativă (plan B) de salvare a liderului Luiviu Dragnea, gruparea de la putere este dispusă (și a întărit-o ieri prin conducerea colectivă a partidului) să meargă până la capăt, adică să-și asume orice risc. Gruparea din jurul președintelui nu are de ales.
Soluția ar fi negocierea și compromisul, care nu știm ce înseamnă, dar cei ajunși în fruntea statului trebuie să știe și să poată, cu binele sau cu forța.
Altminteri, sunt șanse mari de a intra un următorul scenariu: protestele vor continua cu și mai mare amploare; inevitabil, vor apărea diversiunile, provocările și violențele; guvernul va găsi motive pentru a institui măsuri de forță și un regim special; puterea în exercițiu, susținută de alianța PSD+ALDE, va găsi justificări pentru ignorarea regulilor și angajamentelor europene; România, din perspectivă internațională și europeană, ar putea intra în logica sancționabilității, care să nu fie luată în seamă prin invocarea unor imperative de securitate internă; pe nesimtițe, aparent, fără premeditare și consens, țara noastră se va trezi, treptat, pe trasee centrifuge, înafara sistemului de parteneriat și alianțe (UE și NATO) actual.
E un traseu sumbru, neobligatoriu, dar, sunt convins, luat în calcul (fie și conjunctural) de politicienii noștri. Semnele indică cu limpezime acest lucru. O arată lipsa de sensibilitate în raport cu ceea ce se întâmplă în stradă, ignorarea degradării propriei imagini și a viitorului politic în condiții democratice.
La urma urmei, cred, sunt ifose și închipuiri de mare lider (Liviu Dragnea), pornit într-o aventură ce-i depășește capacitățile intelectuale, imaginația politică și puterea de persuasiune. Ar trebui s-o sfârșească mai rău decât Victor Ponta, liderul pe care l-a secondat, l-a detronat și pe care vrea să-l depășească.

Jan 22

Idei bune, idei proaste

Posted on January 22, 2017 by Nistor

Cel mai important eveniment politic al începutului de an (instalarea la Casa Albă a noului președinte Donald Trump), după un scrutin încheiat cu un rezultat considerat ca o mare surpriză, are valoarea de simbol și rezonează pentru întreaga planetă. Pentru unii (cei mai radicali), ar urma o schimbare din temelii a politicii mondiale, cu o nouă Americă, cu raporturi diferite de putere între protagoniști și cu multe semne de întrebare; pentru alții (poate mai numeroși), ar fi vorba doar despre abordări diferite, în chestiuni interne și externe, ce vor genera schimbări, dar care nu (mai) justifică marile îngrijorări din campania electorală; pentru o altă categorie (probabil, cei mai puțin numeroși), SUA vor rămâne ce-au fost, iar noul președinte „se va da pe brazdă”. E provocator și interesant, câtăvreme Donald Trump, înaintea primelor decizii, are imaginea unui tort cremos, cu multe straturi, din care fiecare privește partea care-l interesează și alege felia care-i convine. Cu toate că sunt importante pentru state și pentru cetățeni, previziunile nu sunt ușor de făcut, din cauza/datorită atipicității și imprevizibilității personajului. Busola interesului se mută de la est la vest și-și fixează acele ba pe Rusia, ba pe China, neignorând Europa. Rămâne de văzut câtă substanță este în aceste „rotiri” și cât exercițiu de imagine și de captare a atenției se află în aceste gesturi „preliminare”.
În ciuda numeroaselor superlative primite, la un moment dat, de predecesorul său Barak Obama, Trump nu primește o Americă ușoară, ba există voci ce vorbesc despre un eșec, atât intern, cât și extern, câtăvreme politica lui nu a fost validată de posteritatea imediată. Căci, în această linie logică, după un dublu mandat al „primului președinte de culoare”, ar fi trebuit să urmeze „prima femeie președinte”, or noi analizăm acum o posibilă „restaurație a puterii albe” sau, în cel mai rău caz, o „reabilitare a Americii profunde”, pe un fond al prăbușirii „corectitudinii politice”, cultivată în exces de progresiști. La nivelul politicii interne, din cât se vede, noul președinte pare a miza pe relansarea economiei americane și pe măsuri protecționiste, încercând să (re)valorifice imensul potential economic american într-un mod diferit față de predecesorul său. Dar și mai preocupante pentru lumea întreagă sunt dezvoltările coordonatelor externe a politicii „trumpiene”, ținând cont de numeroasele și marile contradicții și controverse din abordările sale electorale și postelectorale. O nouă dimensionare geopolitică este posibilă oricând și o nouă împărțire a sferelor de influență nu pare deloc imposibilă.
Toată lumea e atentă/îngrijorată/interesată de aceste evoluții în preajma startului noii președinții, mai puțin țara noastră, aparent, măcinată de alte griji, cu alte preocupări, interese și priorități. Iar acest lucru e de domeniul evidenței. De mai multe luni, România nu mai are politică externă explicită, miniștrii, vechi și noi, au dispărut din spațiul public, audierile în Parlament ale noului titular al portofoliului de externe au fost caraghioase, iar noul ocupant pare dat dispărut.
Sunt mai multe chestiuni de interes din politica externă românească la care nu avem răspuns, iar tăcerea nu este de bun augur:
– După un prim semnal, din chiar seara anunțării rezultatului alegerilor din România, dat de liderul PSD Liviu Dragnea, că România își păstrează direcția Vest și își respectă angajamentele față de parteneri (UE) și aliați (NATO), a urmat o lungă și stranie tăcere. Ciudat a fost c-a spus-o atunci (oarecum neașteptat și tautologic, în context), acum pare bizar și îngrijorător că n-o mai spune
– Semnalele date de noua putere aleasă din perioada desemnării premierului, pe fondul personalizării situațiilor și conflictelor politice, au fost ambigui și netransparente. Forțând interpretarea, putem vorbi despre semnale date în direcție (geopolitică) opusă, neoficial, fără negocieri, fără acord instituțional, fără consultarea populară într-o problemă atât de importantă
– România superficială pare a fi acum victima „diversiunii Ghiță” și urmărilor acestuia, asupra căruia se concentrează întreaga atenție publică, instrumentată de către media partizană și interesată. Sunt obnubilate, în plan intern, noua arhitectură bugetară și probleme esențiale legate de justiție, iar în plan extern, România pare scufundată în ceață, dispărută, temporar, de pe harta geopolitică
– Interesele interne ale noii puteri politice ar putea fi dominate de respectarea angajamentelor electorale, de câștigarea, în perspectivă, a președinției, dar, mai ales, de rațiuni de securitate ale persoanelor cu probleme în justiție, pentru cei deja condamnați, pentru cei afectați în present sau în viitor. Cum și de ce își permite al treilea om în stat să lanseze la televizor zvonuri privind iminenta sa condamnare și încarcerare? E prea mare stricăciunea adusă statului (vulnerabilizarea lui) și prea mic câștigul (personal) pentru un om de stat. Senzație este că mai e ceva!
– „Scandalul Ghiță”, dincolo de anormalitatea acestei construcții (a personajului și a relațiilor sale), privit ca o uriață „defectare”, poate fi un semnal al „deconectărilor” și al „reconectărilor”. Interne și/sau externe?!
Ca personaj politic neconvețional important, Donald Trump a dat multora idei. Unele se vor dovedi bune, altele, proaste. Lunile următoare ne vor lămuri.
Aceste articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Jan 22

„România să fie bine şi tot românul să prospere”

Posted on January 22, 2017 by Nistor

Când ni se pare că nu mai înțelegem bine ce se întâmplă în jurul nostru, că ne scapă ceva, e bine să ne întoarcem la spiritele tutelare, să cerem ajutor și să găsim răspunsuri. Ei bine, primul care trebuie să ne vină în minte când e vorba despre politică este Nenea Iancu (Caragiale), izvor nesecat de inspirație pentru „truditorii” și „nevoitorii” politicii românești. Replica din titlu, desprinsă din „O scrisoare pierdută” (această chintesență a vieții politice autohtone), actul III, scena IV, aparține lui Nae Cațavencu, probabil, cel mai vestit politician ce s-a născut vreodată pe aceste meleaguri (non)literare. „România să fie bine şi tot românul să prospere”, spune el, iar fragmentul de discurs exprimă, sintetizează și explică, în chip neasemuit, situația în care ne găsim de vreo două luni încoace.
Ce n-ar fi în regulă aici și ce am putea vreodată avea împotriva unui asemenea paradis promis?
Nimic n-aș avea împotrivă și chiar mi-aș dori să se împlinească cât mai curând, dacă nu este expresia unei utopii electorale și a unei bule de promisiuni, fără măsură și fără susținere. Poate că nu este! Dar ca cetățean real al acestei țări, truditor într-ale presei și observator al politicii, constat, împreună cu mulți alții, că deslușim rosturile adevărate ale lucrurilor ori mai târziu ori prea târziu. Iar asta este nedrept și frustrant.
Iată câteva din constatările și concluziile mele (întârziate) la sfârșitul acestei perioade zbuciumate, pline de evenimente și de învățăminte, în egală măsură.
– au câștigat alegerile din România cei care au promis mult și le-au pierdut cei care n-au promis ce sau cât trebuia. Tehnic vorbind, e meritul unora și prostia/nepriceperea altora, dar cheia sunt alegătorii și ce i-a determinat pe ei să creadă toate aceste angajamente electorale greu de pus în practică. În parte, știm de ce: cei mai mulți nu cred în nimic și nu se duc la vot, 60% (ca și cum așa ar rezolvat ceva), iar cei care s-au dus, au crezut, c-așa a fost „moda” acum (a populismului și naționalismului) sau pentru că n-au avut de ales.
– „bine pentru toți românii” a fost adevăratul slogan al PSD și fiecare l-a înțeles în felul său (că avea de unde alege). E sintagma cel mai des rostită public, devenind un laitmotiv al lui Liviu Dragnea și înainte de alegeri și după. La „toți” sunt cuprinși pensionari, salariați, antreprenori, plătitori de taxe și impozite etc. Însă abia acum încep să înțeleg (și sper să mă înșel) că bine cu adevărat pentru toții românii va fi când vor fi amnistiați și grațiați și oamenii din partid(e) certați cu legea (în trecut sau în viitor). „Toți”, e adevărat, îi cuprinde și pe ei.
– pentru politicianul român, partidul e mai important decât țara, iar individul (șeful) e mai important decât partidul. Jumătate din efortul de campanie al partidului câștigător a fost cheltuit pentru a „promite totul”, iar cealaltă jumătate pentru a disimula lipsa unui candidat de premier. Pentru Liviu Dragnea era mai important să nu piardă el partidul, decât să nu piardă partidul alegerile. Mai apoi, tot grija partidului a avut-o când a stabilit programul de guvernare și tot grija personală când a făcut propunerile de prim-ministru. N-au contat (ca și când nici n-ar exista) problemele de securitate ale țării, imaginea acesteia, politica externă, situația geopolitică (complet ignorate în discursul public de desemnare, investire, asumarea guvernării), ca și cum am fi în cea mai stabilă situație din istorie. Programul de guvernare se ocupă din daruri și de operaționalizarea lor imediată. Poporul să fie urgent mulțumit…
– întreaga țară a ajuns să atârne de un singur om, după voința lui, iar autoritatea dată de câștigarea unor alegeri (ciuntite și chinuite) a devenit imperială. Imediat, cu sprijinul media, acel om a devenit o întruchipare a binelui și adevărului absolute, căruia nimeni nu mai trebuie să i se opună (partid, rivali, președinte, opoziție, media, societate civilă, justiție etc.). Apogeul orbirii generalizate a fost atins când „liderul maxim” a recunoscut (vanitos, imprudent) că el e singurul care cunoaște în detaliu programul de guvernare. Atunci cum au fost câștigate alegerile, cu un program confidențial, secret, ascuns, de sertar, personal?
– nimic nu va fi ușor (deși m-aș bucura să fie) de pus în practică din tot ceea ce a promis PSD. Nu-mi propun deloc să critic sau să încerc să demolez măsurile promise, deși toate vor avea un revers, de la plata CASS la pensii, până la salariul minim și impozitul de 1% pentru microintreprinderi etc. Aceste lucruri vor începe să se vadă de la construcția bugetară pentru 2017 și, mai clar, la prima rectificare. Doar o pildă, degeaba încurajezi micile inițiative private (microintreprinderile) și start up-urile, (sub)impozitând venitul cu 1%, dacă lipsesc cultura antreprenorială, oportunitățile deschise, mediul concurențial real, dacă băncile nu creditează economia și dacă impozitul pe venit se transformă în unul pe pierdere.
– această guvernare va avea, consider eu, două părți: până la prezidențialele din 2019 și după prezidențiale. În prima parte, va trebui ca „România să fie bine şi tot românul să prospere”, în partea a doua, fie se vor culege roadele prosperității promise (?), fie cele ale învățăturii (tardive) de minte.
Până atunci și până la organizarea unei opoziții parlamentare, PSD va avea de luptat cu doi „I”: Iohannis și Inflația?
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Jan 05

Personalizarea politicii, personificarea media

Posted on January 5, 2017 by Nistor

Epopeea desemnării premierului (lungă, dar cu final previzil), ne-a lăsat cu două constatări și un mare semn de întrebare. Prima este că, în România, politica nu se mai face prin/cu instituții, partide, programe, reguli sau cutume, ci prin oameni, indivizi, personaje, specimene. În această stare de fapt, nu mai există funcții, demnități, domni sau respect, ci doar „Iohannis”, „Dragnea”, „Sevil”, „Cioloș”, „Soros” etc. și o miză orbească. De aici rezultă că nu mai întâlnim înfruntări de idei, doctrine sau strategii, ci doar „scandaluri”, „conflicte”, „războaie” și „interese” între persoane, iar rezultatul trebuie să fie în logica unei bătălii de imagine de tipul „cine-i mai puternic”, „cine dă mai tare”, „cine lovește ultimul”, „care are dreptate”, „cine cedează primul”, „cine a câștigat” etc. Cea de-a doua constatare este că media (televiziunile de știri, în special) nu mai sunt acele „mașini de aflat și spus adevărul”, ci se comportă (și ele) aidoma unor persoane (pline de toane, ifose, mofturi), care se supără, se enervează, înjură, țipă, nu ca niște martori și mărturisitori ai realității, ci ca „ființe umane” animate de ordine, interese, bani, vanitate. Cea dintâi ne sugerează ideea de „bal mascat cu surprize”, cea de-a doua pune media în fața unui „cumplit meșteșug de tâmpenie”.
Problema nu e că e mai simplu așa, mai de succes, mai ușor de făcut (pentru alții) și de înțeles (pentru unii) sau mai ușor de manipulat, ci că sub aceste aparențe și jocuri de imagine „personalizate” se pot strecura și disimula (cu ușurință) lucruri mult mai profunde și mai grave, cum ar fi, de pildă, o nouă orientare geo-strategică a României dinspre Vest spre Est. Nici asta n-ar trebuie să fie, în toate situațiile, o tragedie, în acest nou context geopolitic, când toată Europa pare a trage spre Est, nu spre Vest. Grav ar fi s-o facem amatoristic, „după ureche”, „pe șest”, într-o doară, părând a face altceva, punându-ne, de capul nostru (fără negocieri, condiții, garanții), în siajul altor grupări de putere și să ne trezim, dintr-o dată, cu „fundul între două luntri”. Asta nu pare a vrea să înțeleagă Liviu Dragnea și asta nu va înțelege „poporul” decât cu mare greutate și mult mai/prea târziu.
Iată pe scurt ce cred eu că ar fi trebuit să facă doi lideri politici responsabili dintr-o țară europeană în situația dată: președintele Klaus Iohannis n-ar fi trebuit să-l avertizeze public pe Liviu Dragnea că nu-l va pune premier pentru condamnarea sa penală; era îndreptățit s-o facă, în fond (pentru imaginea țării), dar trebuia să i-o spună personal (elegant și pragmatic), pentru a nu interfera electoral și a crea tensiuni greu de gestionat în continuare; Liviu Dragnea (ca lider invingător în alegeri) n-ar fi trebuit să pună prima propunere de premier (Sevil Shhaideh) în termeni ultimativi, de șantaj, creându-și singur dificultăți de repliere ulterioară; președintele țării ar fi trebuit să gândească bine și să dea explicații raționale pentru refuzul acestei oferte, chiar dacă nu cele strict reale (fiindcă acestea nu erau de discutat și explicat public, din motive evidente de securitate); ca decident înțelept, responsabil pentru țară, Dragnea ar fi trebuit să accepte refuzul, fără gălăgie, să-i dea o formă rezonabilă și să vină rapid cu o a doua propunere; această nouă ofertă (ca și prima, de fapt) ar fi trebuit negociată înafară de ochii lumii, între președinte și partide, și apoi anunțată public, astfel încât să fie excluse surprizele (semn de amatorism, primitivism politic și imaturitate a tuturor părților). Unul a greșit primul, altul a greșit grav, „meciul” a avut suspans, dar lecția politică e una foarte proastă.
Dar ce s-a întâmplat de fapt?!
Ca să se răzbune, poate, pentru refuzul anticipat, Dragnea a pritocit (singur) o ofertă de premier inacceptabilă pentru Iohannis, propunând-o pe Sevil Shhaideh, sub motivația, aparentă, a unei persoane devotate, serioase, sigure pentru poziția lui în partid (ceea ce era adevărat). Explic pe scurt, pentru cine poate și cine vrea să înțeleagă: nu era acceptabil, din cauza riscului și a vulnerabilității evidente (oricât ar fi putut fi de nedrept), să aduci informații confidențiale despre țară, strategii de securitate ale UE și secrete NATO, prin intermediul unei „biete femei”, în calitate de soție, în proximitatea unui fost ministru sirian și apropiat al președintelui Bashar al-Assad, având calitatea de soț al doamnei viitor prim-ministru al României. Dincolo de orice bună-credință a oamenilor, Siria lui al-Assad (țară aflată în război civil), apropiată mișcărilor teroriste, a fost și este principalul adversar al SUA din Orientul Mijlociu, care SUA este fundamentul NATO (România fiind și ea membru), și aliatul principal al Rusiei din zonă. Care Rusie este țară ostilă NATO.
De ce a propus-o, totuși, Dragnea pe Sevil Shhaideh? Se pot enunța trei ipoteze: din inconștiență (prostie, nepricepere, superficialitate, șmecherie); să obțină un refuz sigur al președintelui (din ostilitate, pentru a-l vulnerabiliza, slăbi, suspenda etc.); pentru a da semnale geopolitice din partea României pentru noua arhitectură a relațiilor de putere din zonă și din lume.
Din perspectiva riscului de țară, în acest context, e acceptabilă vreuna din aceste ipoteze?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jan 05

Sub semnul neîncrederii și al populismului

Posted on January 5, 2017 by Nistor

Neîncrederea în democrație și accentuarea unor formule populiste par să fie dominantele anului politic international ce s-a încheiat (iar exemplele sunt binecunoscute). E acum vremea bilanțurilor și a previziunilor și nu e lipsit de temei să vedem și noi cum stăm și unde ne aflăm ca țară în acest concert al nemulțumirilor și al noilor opțiuni, îngrijorătoare, pentru unii, doar stranii și temporare, pentru alții. Așadar, cât de tare ne-a luat valul? Ce fenomene s-au petrecut în societatea românească și ce ar putea să se întâmple în viitorul apropiat? Cât de sincronizați și cât de protejați suntem de mișcările tectonice care afectează lumea?
România a încheiat anul politic „apoteotic”, s-ar putea spune, cu alegeri parlamentare, adică cu acelea care arată (sau ar trebui să arate) cel mai bine orientarea politică a societății, direcția de mers spre care înclină oamenii, opțiunile principale ale românilor în aceste vremuri tulburate. Prima constatare importantă este că românii, în contra (aproape) tuturor celorlalte nații, nu sunt interesați să-și arate nici intențiile, nici opțiunile, nici preferințele politice sau ideologice, marcând aceste alegeri printr-un enorm procent de absenteism (peste 60%). E o formă de autism social (în esență), unii îl interpretează ca pe o formă de penalizare (dar fără finalitate) a politicienilor sau ca pe un refuz (obstinat) al implicării, ce nu produce niciun fel de rezultat. În cel mai bun caz, absența la vot poate fi justificată ca o formă sui generis a românilor de a-și manifesta neîncrederea în democrația liberală (cea care le-a lipsit peste cincizeci de ani și de care s-au săturat atât de repede). Să spunem că peste tot în lume unde oamenii au fost nemulțumiți de ceva (de elite, de politici, de guverne etc.) au ieșit și au votat altceva (populiști, conservatori, naționaliști, extremiști). La noi, s-a stat acasă în proporție covârșitoare! Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, rezerva și neimplicarea oamenilor este privită ca o situație de cvasi-normalitate, nu s-au plâns de ea partidele (de lipsă de legitimitate), n-a făcut mare caz media (interesată și partizană, în cea mai mare parte), nu a protestat „societatea civilă” (anemică și fără putere de convingere în forma actuală). Ceva agitație și încercare de mobilizare la vot a fost în social media, cu o influență sesizabilă, dar încă limitată. Mai mult de atât, absenteismul este luat acum (nu doar de partide și părți interesate, ci și) de către analiști și comentatori politici ca un dat imuabil, ca o stare de „normalitate”, ce nu poate fi schimbată. Or asta, cred eu, nu se va întâmpla. E nevoie în România de alte partide, noi, moderne, compatibile cu noile realități, capabile să inspire încredere, să dezvolte proiecte și programe credibile, să cheme oamenii la vot și să obțină mandatul acestora în proporții normale și comparabile cu cele din lumea civilizată. Cred că acesta este pasul următor, hotărâtor și necesar, în politica românească și se va produce, indiferent de dorințele actualelor forțe politice dominante. Apariția USR, o formațiune încropită în câteva luni, indică (cel puțin) faptul că se poate și că a venit și la noi momentul marii reforme politice, dar nu în interiorul partidelor tradiționale (dovedită imposibilă), ci prin eliminarea lor, bruscă sau treptată.
O a doua constatare majoră este că populismul a prins aripi și e dominant și la noi și ne dăm seama de asta încet-încet, după dezmeticirea din șocul alegerilor. PSD a câștigat, fără mare tam-tam, cu niște promisiuni exagerate și cu cât trece vremea și stăm și analizăm aceste angajamente, cu atât ne dăm seama că sunt nerealiste și nerealizabile. De fapt, programul pesedist este unul de împărțit, nu de făcut bani, de distribuit resurse (salariale) unor categorii și unei clientele politice, nu de stimulat creșterea economică și sporirea resurselor. Dar care bani? Creșterea bugetului din anii următori (care ar face realizabile aceste angajamente electorale) se bazează pe stimularea continuă a consumului, pe o spirală care este totuși limitată. Mediul economic (antreprenorial), cel capabil să producă plusvaloare, este cel mai sceptic, mai rezervat și cel mai puțin angajat politic prin vot, simțindu-se slab sau nereprezentat pe scena politică, cu o „dreaptă” fărâmițată, eterogenă și dezorientată. Și probabil cel mai neîncrezător, indiferent sau ostil față de oferta politică „tradițională” și cel mai receptiv în raport cu noi oferte. Pe de altă parte, par aproape hazlii eforturile unor analiști postelectorali de a demonstra schimbarea structurii alegătorilor PSD (sesizând prezența urbanului, a tineretului, a intelectualilor) pe o participare de 40% și un vot de susținere real de 18% (din totalul populației votante). Orice s-ar spune, absenteismul este caracteristica principală a votului românesc, iar populismul este curentul politic de succes, cu ecou în masa nemulțumiților români de toate felurile.
În acest climat de neîncredere, întrebarea generală este dacă populismul poate rezolva problemele de moment ale omenirii. Populismul românesc, așa cum se manifestă el acum, sigur nu le rezolvă pe ale noastre. Așezat pe o fundație paradoxală (majoritate solidă în formă – 45%, șubredă în conținut – 18%), echilibrul politic românesc este volatil și vulnerabil la mișcările străzii și la valurile (emoționale, protestatare) din social media.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

Dec 15

Parlamentare 2016: despre sărăcie și alte „minuni” ratate

Posted on December 15, 2016 by Nistor

Aproape peste tot în lume, cei care au organizat scrutinuri (în diverse scopuri) aflându-se la putere, le-au pierdut: s-a întâmplat în SUA, în Marea Britanie, în Italia, în Ungaria, se va întâmpla în Franța (cu siguranță) și cine știe ce va fi în Germania. Deocamdată, s-a întâmplat și la noi. E și o modă, dar mai ales e un curent aprig de neîncredere, în sistem, în partide, în politicieni, care mătură tot, fără alegere și aproape fără discernământ, întâi de toate, pe cei aflați la putere de moment. De bine nu e,dar e de văzut unde și când se va opri.
În acest concert global al contestării generale și al negativismului (semne evidente de criză profundă), România pune niște note specifice, care nu trebuie trecute cu vederea. Prima ține de asumare, de implicare și de prezență la urne când e ceva de spus. Peste tot, în democrațiile consolidate (Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia etc.), prezența la vot trece constant de 60%, ba chiar de 70%, fapt ce dă amploare și legimitate oricărui rezultat și creează obligații de neocolit politicienilor. La noi, cu un absenteism la vot de peste 60% (printre cele mai mari din Europa), nimic nu e clar: nici cine contestă, nici ce resping, nici cine validează, nici cine infirmă, câtăvreme, negativiștii, în cea mai mare parte, preferă să stea acasă și „să protesteze” din fotoliu și de pe pârtia de schi. E o situație anapoda care afectează fundamental conviețuirea, face imposibil un plan comun și zădărnicește orice „proiect de țară”. A doua notă specific românească ține de naționalismul care a prins cheag în toată Europa și este exploatat la maximum de extremiști și demagogi. La noi, din nou, ca la nimeni, acest curent a fost capturat de către așa-zisa stângă politică centristă (PSD), cu toate că s-au înscris în alegeri trei partide dedicate ideologic (PRM, PRU, ANR), niciunul intrat în Parlament. Pare un merit (că n-avem segrerări politice explicit extremiste), dar e de fapt o confuzie totală (atât la partide, cât și în rândul oamenilor). E ușor azi să fii naționalist, dar ce faci cu el după ce ai câștigat alegerile, asta-i întrebarea.
Sunt trei probleme stringente de analizat după anunțarea rezultatelor votului pentru Parlamentul României, dominate de scorul uriaș al PSD (cca. 46%) și de înfrângerea severă a PNL (cca. 20%), celelalte rezultate (USR – 8,5%, UDMR și ALDE – 6%, PMP – 5%) fiind întrucâtva previzibile: cum se explică în profunzime acest scor, ce intenții are PSD și ce va face președintele Iohannis. Numirea premierului este chestiunea comună a președintelui și a PSD și de acest fapt va depinde atât soarta lui Iohannis, cât și a partidului câștigător și a României, pentru următorul interval de timp. N-o să insist acum, dar, după cum arată lucrurile, nu există soluție optimă.
În privința rezultatelor înregistrate la aceste alegeri, aș menționa în plus următoarele:
• „meritul” principal pentru înfrângerea rușinoasă aparține PNL, care a fost avertizat (fără efect) într-o mie de feluri: că nu-i bună compoziția, că n-au omogenitate, că autoconcurența e distrugătoare, că n-au schimbat nimic, că bicefalismul e contraproductiv, că Alina Gorghiu n-are nimic (nici substanță, nici carismă, nici discurs, nici instinct, nici inteligență politică, nici viziune), că n-au avut campanie electorală potrivită (nici lege electorală corectă, nici strategie, nici idei, nici execuție) de atragere sau de respingere (a celorlalți) etc. Șubrezi structural și organizatoric, au sperat în trei minuni „exterioare”, care nu s-au produs: Iohannis (imposibil cu repetiție), Cioloș (înecat în „mocirlă”) și Facebook (insuficient). Astfel, au pierdut circa un milion de voturi de la locale, în favoarea adversarilor sau a altor partide.
• PSD obține un rezultat istoric fără de niciun merit evident, clar, explicabil: n-au nici program, n-au nici viziune, n-au nici conducători, n-au avut nici campanie electorală. Au mizat pe sărăcie și pe creșterea salariilor (cea mai simplă temă electorală posibilă) și a fost de ajuns pentru a mobiliza bazinul de care avea nevoie, iar pe „dezamăgiți” și alegătorii mai sofisticați i-a dorit și a reușit să-i țină de(o)parte. A doua temă de campanie (patriotismul, ura față de străinil), având în centru caricatura lui Soros, vroia să strângă naționalismul rezidual (asumat de partidele extremiste), dar a devenit beneficiarul principal. În rest, n-a făcut nimic, evitând pe cât posibil gafele
• În termenii absoluți, alegerile arată astfel: obținând 46% din 40% (prezență la vot), PSD are un vot real de 18,4%, adică are adeziunea a trei milioane și ceva de români (PNL, a mai puțin de 1,5 milioane, iar celelalte, între 450 și 600 mii de alegători reali). Întrebarea e cum conduci o țară de 20 de milioane când ai trei milioane de susținători și 15 milioane (cel puțin) de potențiali potrivnici.
• Aceste rezultate, cu o asemenea legitimitate, arată, în opinia mea, că în România este nevoie de alte partide: PNL are imaginea unui partid aproape destrămat, pe PSD îl paște destructurarea după acest succes mortal, alte două sunt de tip cu remorcă (Tăriceanu și Băsescu), fără viitor. Iar USR poate fi posibila paradigmă (depinde ce vor face în următorul interval de timp) pentru alte partide și grupări. Altfel, alegerile vor fi tot mai puțin atractive, mai lipsite de conținut, iar conducerea țării va fi acordată întâmplător. Cu o direcție, pe măsură.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 decembrie 2016

Dec 09

Piramida nevoilor de vot

Posted on December 9, 2016 by Nistor

E un demers impopular și o aventură să scrii azi îndemnându-i pe români să meargă la vot. În fond, nu-i așa, libertate înseamnă și dreptul de a refuza să alegi să votezi pe cineva. Știu, de asemenea, că sunt șanse bune să nu schimbi nimic, indiferent ce ai spune, cei care doresc să meargă să voteze, o vor face oricum, cei care sunt împotrivă, vor sta acasă oricând. Dincolo de asta, mai știu că pe o bună parte dintre români îi va enerva la culme să-i sfătuiești, să-i dăscălești, să le spui ce să facă, ca și cum ei n-ar fi capabili să vadă și să înțeleagă. Adăugați la aceste argumente potrivnice că procentul compatrioților noștri care nu merg la vot este de peste jumătate, poate 55% sau chiar mai mult. Ar fi preferabil atunci, ca jurnalist, să faci invers, să încerci să fii „popular”, îndemnându-i pe oameni să nu voteze, să stea acasă („motive” s-ar găsi cu duiumul), profesând ceea ce s-ar putea chema „demagogie de presă” sau „populism mediatic”, așa cum fac tabloidele, de pildă, sau multe dintre instituțiile media românești. Ce fac ele? Cântă în strună „poporului”, îi spune ce vrea să audă, nu vor să-i supere și să-i enerveze pe oameni, publicul lor prețios de care atârnă ca de un fir de ață. În fond, nu le fac niciun serviciu înafara faptului de a-i îndepărta de realitate și a-i alimenta cu iluzii. Ca și cum n-ar fi de ajuns, cei care nu vând „gogoși mediatici” publicului, le spun direct oamenilor cu cine să voteze (televiziunile de știri, de pildă), fac propagandă de partid, sfidând reguli, ignorând legi, abandonând profesia, servind unor interese partizane și nu publicului larg, care ar trebui să fie adevăratul beneficiar al serviciilor media. Două concluzii preliminare de aici: unu, asta nu e presă, și doi, asta nu e democrație.
Mai este o problemă de principiu, îndemn mereu pe cei din jur, și public și privat, să meargă la vot, dar n-am spus nimănui și nu voi spune cu cine să voteze, iar acest lucru e mai important decât primul, fiindcă e o chestiune de libertate și de intimitate. E ca și când ai da sfaturi în amor, fie el sentimental, fie el sexual, orice ai spune, tot pe dinafară ești, fiindcă și votul ca și amorul sunt personale și țin de ceea ce știi, de ceea ce vrei, de ceea ce simți, de ceea ce poți, de ceea ce-ți place, de ceea ce ai nevoie, de ceea ce-ți este de folos etc. Bine, veți zice, dar amorul e rațional? Nu e, dar votul e? Sau dacă amorul are și o parte de raționalitate (oricât de pasional ar fi), atunci și votul trebuie să aibă partea lui de judecată, de gândire, de dreaptă cumpănire între bine și rău.
De aceea spun că se poate face o paralelă între celebra piramidă a nevoilor omenești a lui Maslow și una a nevoilor de vot din societatea democratică, în general, și din societatea românească, în special. Pe scurt, zice modelul, nevoile oamenilor sunt primare, adică fiziologice (apă, aer, hrană, sex) și de securitate (protecție, apărare) și superioare, adică sociale (apartenență, dragoste, familie, prietenie), de stimă (recunoaștere, putere, statut social) și de auto-realizare (valorificarea potențialului personal creativ). „Cu toată dragostea” (vorba de fățarnic răsfăt a unor false vedete politico-mediatice), în România, se votează masiv din zona nevoilor de jos, primare, și doar accidental în virtutea trebuințelor superioare, clar, responsabil și conștient asumate. Asta nu e greu de constatat, mai greu e de explicat și de convins cât de periculos e acest comportament și cât de lipsit de perspectivă pe termen scurt, mediu și lung.
De ce nu votează oamenii pentru a-și putea satisface nevoile superioare? Bag seamă că tocmai cei mai instruiți, mai evoluați spiritual și material, tocmai aspiranții nivelurilor superioare, mai ales ei nu votează. Și sigur că da, nu o fac pentru că nu (mai) au încredere în nimic: nici în sistem (dar nu există altul valabil), nici în partide (dar nu fac nimic pentru a le schimba), nici în politicieni (dar îi/se țin la distanță sau îi/se folosesc), nici în solidaritate (dar nu există altă soluție), dar nici în ei înșiși și în semenii lor. Am citit recent niște studii despre neîncredere și autenticitate a relațiilor interumane din România. Acestea sunt publicate de revista Sinteza și ar fi interesant de citit în întregime, însă eu am reținut aici că 8 din 10 români recunosc că au puțină și foarte puțină încredere în ceilalți. Dar panorama deșertăciunilor e mai vastă: 78% spun că majoritatea oamenilor sunt invidioși, 75% cred că majoritatea oamenilor sunt egoiști, 75% cred că majoritatea oamenilor sunt nefericiți, 76% spun că majoritatea oamenilor ar face rău dacă ar avea ceva de câștigat etc. Pe de altă parte, aproape 60% dintre români cred că interacțiunile dintre oameni sunt lipsite de autenticitate, câtăvreme peste 60% consideră că sunt mai degrabă autentice când e vorba despre interacțiunile lor. Cu alte cuvinte, majoritatea cred despre ei că sunt autentici, iar despre ceilalți că sunt fățarnici (falși). Iar drumul acesta este închis, duce către izolare, (auto)recluziune, către exacerbarea intereselor proprii și ignorarea celor comune, fără de care democrație este moartă.
Cineva trebuie să rupă cercul vicios și o pot face mai ales cei în/din susul piramidei. Chiar dacă nu le place (cui îi place), chiar dacă necesită un efort (e mai simplu să stai), chiar dacă pare fără rost (pentru moment). Chiar dacă totul pare imperfect, pornind de la propria condiție.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 6 decembrie 2016

Dec 01

Ce vor oamenii

Posted on December 1, 2016 by Nistor

Sunt tot mai clare semnele, tot mai evidente simptomele și tot mai apăsate semnalele de alarmă că omenirea se îndreaptă, din nou, către un moment de răscruce. Nu e chiar o constatare personală, nu e doar o idee care prinde contur, nu e tocmai o modă intelectuală (ca subiect de discuție), exhibare jurnalistică (ca subiect de interes) sau simplă „cochetărie” politică (ca temă electorală)… Pare a fi o tendință, un trend, o tentație irepresibilă a oamenilor, din acelea pe care nimeni nu le poate opri până nu ajung la un capăt… Pare a fi grav, nu știm către ce se „întoarce” lumea și la ce să ne așteptăm. Mă întreb (mai degrabă retoric) cine ne-ar putea da un diagnostic sigur și un tratament eficient de prevenire. Științele, care par a le ști pe toate?! Poate sociologia (știința relațiilor), poate psihologia (știința gândurilor) sau medicina (știința tămăduirii), poate antropologia (știința „omului”). Sau poate numai, însăși și singură politica (știința oportunismului). Rămâne de văzut.
Până atunci, e întemeiat să ne întrebăm, potrivit regulilor jurnalismului (ca știință a „faptelor”), ce vor oamenii. Căci iată, am văzut ce-au vrut englezii (la Brexit), dar nu e clar cum îl vor obține și, în orice caz, dacă e bine ce-au făcut. Apoi am văzut ce-au vrut americanii (alegându-l pe Trump sau respingînd-o pe Hillary), dar nu e clar ce-au obținut. Începem să vedem ce vor francezii și nu va trece mult și vom vedea ce-i cu nemții. Pe acest mecanism, privind chiar și superficial în jur, ne putem întreba, în continuare, ce vor rușii, ce vor turcii, ce vor ungurii, cu toții părând a vrea ceva (important), aparent, în aceeași direcție, dar cam fiecare în felul lui. Vorba ceea, racul, broasca și o știucă…
Mărturisesc că aceste gânduri mi-au fost prilejuite de alegerile primare (dreapta și centru-dreapta) din Franța și de apropiatele alegeri parlamentare de la noi. Pe de-o parte, pentru că Franța este un simbol pentru Europa continentală și un „simptom” important pentru soarta Uniunii Europene. Pe de altă parte, pentru că nu e deloc clar ce vor românii și nu știm nici cât suntem de anacronici cu dorințele noastre „locale”. În Franța, ecuația prezidențialelor e simplă și complicată, în același timp: pe de-o parte, Francois Hollande (actual președinte), cu un mandat execrabil, s-a „îngropat” pe sine, a „îngropat” stânga și Franța, deopotrivă. Pe de altă parte, toată lumea e de acord că noul președinte se va alege din rândul dreptei, mai precis, dintre Francois Fillon, ca și candidat ales de centru-dreapta, și Marine Le Pen, reprezentanta Frontului National, de extremă dreapta. „Primarele” (alegerea candidatului unui partid prin votul direct al membrilor și simpatizanților), o procedură politică a democrațiilor „avansate”, mai veche în SUA și mai nouă în Franța, parcă încep să dea rateuri: în America, unde (am mai scris) se spune că orice alt republican (decât D. Trump) ar fi bătut-o pe H. Clinton și orice alt democrat (decât H. Clinton) l-ar fi bătut pe D. Trump. Tristă ironie a politicii, a democrației sau a sorții… În Franța, toate primarele de până acum au dat „chix”: Nicolas Sarcozy a fost candidatul dreptei, ales în 2007, care a pierdut realegerea ca președinte din 2012, revalidat de primare, dar invalidat de francezi; stânga socialistă l-a ales prin „primare” candidat pe Francois Hollande în 2012, ajuns președinte, dar dovedit aproape ca cel mai slab din istoria Franței. Criza internă și mișcarea centrifugă a primarelor de acum din PS face deja victime: a produs un candidat, fostul ministru socialist Emmanuel Macron, înafara partidului, Francois Hollande ezită dramatic în a recandida, iar actualul premier Manuel Valls vrea să se sacrifice (candidând) pentru a mai salva ceva din stânga făcută praf. Primarele dreptei de acum, prin votul a peste patru millioane de membri și simpatizanți, l-au ales candidat la prezidențialele din mai 2017 pe Francois Fillon, după toate estimările, un câștigător surpriză, care i-a învins, fără drept de apel, în primul tur, mai ales, pe Nicolas Sarcozy (favoritul tuturor primarelor), și în turul doi pe Alain Juppé (fost premier chiraquist), favoritul de moment, cu un scor de 66% la 33%. Cu programe aproape identice, în esență, pe cei doi finaliști, i-a departajat, se spune, calea de înfăptuire: radicalismul moderat al învingătorului (F. Fillon), moderația reformistă a invinsului (A. Juppé ). Cu alte cuvinte, a învins candidatul care s-a adresat unei „Franțe care suferă”, o Franță mai conservatoare și mai protectivă față de cetățenii ei, care vor o schimbare profundă și rapidă. Sună cunoscut, aproape un refren. Asta vor francezii și asta ar fi, pentru toată lumea, opțiunea dezirabilă, în raport cu extremismul nationalist al candidatei Marine Le Pen, cu un discurs antieuropean, împotriva străinilor…
Nu știm ce vor românii, dacă vor ceva și dacă sunt conștienți că în democrație nimeni nu face cadouri. Trebuie să vrem ceva. Unora li s-a urât cu binele (și nu mai votează), altora li s-a urât cu răul (și o fac cu disperare). Prea votăm părelnic și absentăm nemotivat ca să n-o „încasăm”. Votul e un efort, al fiecăruia, de înțelegere (a vieții, a țării, a lumii), un compromis necesar (cu sine, cu oamenii, cu politica), o asumare obligatorie (a unui rezultat, risc), un gest minim de sincronizare (cu vremurile, tendințele și crizele). „Căruța istoriei” nu stă o clipă, trasă înainte (de unii) sau înapoi (de alții). Că ești osie, roată, obadă sau spiță.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 noiembrie 2016

Nov 25

Între democrație obosită și alegeri „dandana”

Posted on November 25, 2016 by Nistor

Între democrație obosită și alegeri „dandana”
de Viorel Nistor
În România, e campanie electorală pentru parlamentare, dar pare a trece pe nesimțite, într-o stare de răceală, absență, indiferență. Din două una: ori „trenul de campanie” (cu sloganuri, afișe, discursuri, dezbateri, scandaluri și gălăgie) trece pe lângă oameni fără ca ei să-l vadă și să-l audă (sau să le pese), ori oamenii trec pe lângă „tren” fără să-l simtă sau poate fără ca el să existe. E o atmosferă ternă, de sfârșit (de democrație) și nu de sărbătoare (cum ar fi firesc). Așadar, pare a fi liniște și, la prima impresie, nimănui (înafara partidelor) nu-i pasă cine va câștiga sau va pierde, oamenii nu discută, nu se agită, nu mizează. Se spune că, în asemenea situații, liniștea nu e bună, ci rău prevestitoare. Cu adevărat, sub această pojghiță a aparențelor, ar putea sta ascuns un „monstru”, cum am văzut și cu alte prilejuri. Până la posibila sa „ivire”, am găsit niște explicații pentru această „nefirească lipsă de entuziasm pentru democrație și alegeri pe care o manifestă românii”, atât alegătorii, cât și aleșii. Cauzele sunt generale și conjuncturale.
Starea de „sastiseală democratică” nu ne-ar fi tocmai specifică (ca democrație tânără), dar observăm că a ajuns și la noi și se manifestă în diverse forme. Iată câteva simptome:
 În mod aparent inexplicabil, oamenii par sătui de libertate, de drepturi și de alegeri libere, „li s-a aplecat” și „acrit” de libertate și încearcă să se scuture de ea. Comportamentul democratic e tot mai straniu, iar când oamenii se duc la alegeri, le „trântesc” în chipul cel mai neașteptat.
 Sistemul politic democratic pare defect/nefuncțional în toate componentele lui: politicienii sunt în pierdere de viteză, imagine și credibilitate și mai degrabă se ascund decât se arată; presa este slabă și scindată, o parte a pus „steagul jos” și servește cu nerușinare politicului (nu cetățeanului), cealaltă luptă cu sistemul, dar fără entuziasm și eficiență; iar cetățenii sunt scepticii, nemulțumiți, indiferenți și nu mai așteaptă nimic sau poate (doar) o „minune”.
 În România, nu există o cultură, o civilizație și o disciplină a votului. În mod normal, votul ar trebui privit ca o forță a mulțimii, formă de control a puterii, beneficiu și oportunitate, nu ca o corvoadă sau moment de jenă ori silă. Nici votul rațional nu funcționează, pentru unii singura soluție fiind abandonul civic.
 Partidele politice sunt organizații închise și depășite, incapabile să mai atragă (valori) și să se reformeze. Cele mari și vechi (PSD, PNL) sunt organizate tribal, pe interese ierarhice, fără criterii meritocratice, cele noi sunt construite fie pe interese subiacente (PRU, ANR), fie pe interese remanente (PMP, ALDE), fie pe interese generice, vagi, instabile (USR). Primele au probleme de imagine, ultimele au probleme de organizare și funcționare. Partidele vechi „mor” greu, cele noi „se nasc” și mai greu.
 E o mare criză la noi de lideri charismatici și de leadership, care ar putea tracta „șandramaua”, insufla energie scenei politice și speranță corpusului electoral. Prin forța împrejurărilor, pentru președintele Klaus Iohannis există doar problema autorității (prin tăcere), nu și a animării și însuflețirii vieții politice; premierul Dacian Cioloș este un tehnocrat, decuplat de la sistemul politic, pe care el îl poate activa prin inducție, nu prin contact direct. Liviu Dragnea (lider PSD) n-are anvergură politică, amplitudine intelectuală și viziune, comportându-se ca un „maistru” care explică ucenicilor. La aceleași cote stă și Alina Gorghiu (PNL), care însă e „doamna învățătoare” în mijlocul copiilor. Călin Popescu Tăriceanu se comportă ca un „moș Teacă” al politicii, cu reflexe de Zaharia Trahanache, iar Traian Băsescu vrea să facă (iar) injecții cu adrenalină dintr-o seringă cu otravă. Nicușor Dan e în faza dicteului verbal și a dicției politice…
 Politicienii nu mai propun proiecte mari și teme noi și majore de discuție, pentru că nu prea au, nu sunt siguri că vor putea să-și onoreze promisiunile, nu fac gălăgie și nu vor să facă mari angajamente sau gafe, care să atragă atenția și să provoace mânia mulțimii. Grația „lebedei albe” stă sub frica „lebedei negre”.
 Nu mai avem nici măcar conflicte (reale sau imaginare) de campanie. „Dușmanul” cu care trebuie să lupți pentru a-l învinge a dispărut cu totul sau numai din imaginația consilierilor politici. „Fantoma comunismului” de altădată s-a cam stins, „stafia vânzătorilor de țară” tresaltă din când în când, „anticorupția” și-a tocit toate colțurile prin rostogolire, nici „ungurii” nu mai sunt ce-au fost. De ruși, americani și UE nu se (prea) atinge nimeni (decât tangențial). A rămas „bătrânul Soros” pe baricade, cu banii și fundația lui, să învie un conflict apărut nitam-nisam, din mintea lipsită de inspirație a cuiva.
 Publicul nu așteaptă să fie convins, nu urmărește mersul campaniei, dezbaterile electorale și ofertele partidelor. Cei care se duc la vot știu cu cine să voteze, iar cei care nu se duc, de ce și-ar pierde vremea. România e formată din trei bucăți mari: a celor care nu vor să se schimbe ceva (ca să nu fie mai rău), a celor care vor să se schimbe totul (ca să fie mai bine) și a celor pentru care răul e etern și binele imposibil. Marja de mișcare și de transgresare este destul de redusă. Dacă nu se produce cumva „minunea”.
Greu de închipuit chiar și o „minune” în România. Parcă nicio „dandana” nu e posibilă!?
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 22 noiembrie 2016

Page 4 of 8‹ Previous 1 2 345 6 7 Next ›Last »