Mar 28

„Informația este un bun public”. Jurnalismul ca serviciu public

Posted on by

148315_couverture_Hres_0
Într-una din serile trecute, am avut un mic șoc, o tresărire, o bucurie amestecată cu un trecător „oftat”, o vagă revelație, însoțită de un ușor regret, descoperind existența unei cărți recent apărute. Trăiam senzația că cineva îmi confirmă un lucru prețios (și îmi părea bine), dar și simțeam că m-ar fi lăsat fără ceva (și-mi părea rău). Chestii absolut subiective și trecătoare…
În fond, de ceva timp (câteva luni) încoace, preocupat de soarta și „viitorul jurnalismului” (despre care scriu o lucrare), începuse să se înfiripe și să mă „domine” o idee/ipoteză/soluție, pe care am început s-o spun (mai mult sau mai puțin elaborat/spontan) studenților la cursuri. Vorbeam și încercam să argumentez, să mă conving pe mine și pe alții, că, aflat într-o criză atât de rea, fără perspective certe pentru viitor, fără modele de afaceri viabile, în pierdere de poziție, influență și credibilitate etc., jurnalismul ar trebui declarat și asumat ca „serviciu public”, spuneam eu, asemenea celorlalte servicii publice vitale (sănătatea, educația, siguranța, transportul, electricitate etc.), acel ceva necesar și obligatoriu, de importanță strategică pe care l-aș putea numi „informarea publică”, de același rang cu celelalte servicii enumerate. Sigur că nu sunt/nu eram într-un stadiu foarte avansat de argumentare și de elaborare a ideii și nici nu așteptam, cu adevărat, un feed back. Vorbeam viitorilor jurnaliști gândind cu voce tare, „bântuit” de o idee, ca și cum aș fi vorbit cu mine…
Poate că ar mai trebui să fac câteva precizări legate de „subiect”. Tema susținerii jurnalismului de către stat(e) nu e nouă, ea a apărut, pe ici pe colo, prin diverse simulări, cercetări și prognoze încă de la apariția primelor efecte ale crizei financiare (declanșate în 2008). Forma cea mai frecventă invocată a implicării statului în spijinirea jurnalismului a fost subvenția sau ajutorul de stat, concretizată prin sume acordate direct instituțiilor media (pe diverse criterii), sau acordarea de facilități fiscale ori de altă natură. Trebuie spus că aceste instrumente de ajutor au funcționat în unele țări, ca Franța, de pildă (la nivel de zeci de milioane de euro), chiar și în România (la Cluj) s-a încercat, fără prea mare succes, și s-a revenit în pandemie, media românească primind mai multe de milioane de euro ajutor. Chiar și în SUA s-a cochetat cu această idee a implicării statului, o țară mult mai „liberală” decât România și, în orice caz, decât Franța, unde „modelele socialiste” au avut întotdeauna mai mare căutare. În orice caz, în Statele Unite rolul statului în această criză, dacă nu a fost prezent, a fost substituit de societatea civilă (foarte puternică), care, prin diverse fundații și asociații de tip ONG, au sprijinit și sprijină în continuare presa independentă, ca o condiție a funcționării democrației liberale reprezentative. Mai spun aici două lucruri (înainte de a mă întoarce la povestea principală a mea): în niciun loc unde s-a practicat, indiferent de formula folosită (de stat sau ONG-ist), ajutorul financiar n-a „salvat” media, n-a redresat-o, nu i-a oferit o soluție pe termen mediu măcar, mai degrabă, a făcut-o spontan, punctual, pe termen scurt; în al doilea rând, niciodată, în niciun fel și nicăieri până acum nu s-a mers cu vreo soluție până la schimbarea structurii de proprietate în media, până la asumarea unui rol permanent din partea statului în sistemul media sau, Doamne ferește, să se pomenească măcar, fie și în sens de negare, cuvântul „naționalizare”. Dimpotrivă, aș spune că unii dintre politicieni (de la noi sau de aiurea), inconștienți ca de obicei, au început să le pară bine și să exulte că presa e slabă, că are probleme, că își pierde din încredere și credibilitate, că vor avea un critic mai slab și mai puțin… „O, sancta simplicitas!“
Miercuri seara, întâmplător, am descoperit că în Franța, pe la mijlocul lui februarie în acest an, a apărut cartea „L’information est un bien public: Refonder la propriété des médias” (Informația este un bun public: Reconstrucția proprietății media), scrisă de o autoare celebră, Julia Cagé, și de un avocat parizian Benoît Huet. Acesta a fost micul incident cultural care m-a tulburat, căci am înțeles foarte repede despre ce e vorba și de nivelul elaborat/avansat la care se găsește „ideea” în abordarea autorilor francezi. Altfel spus, pe scurt, mi-ar fi plăcut să fi scris și publicat (și) eu cartea în cauză. Mai vreau să adaug că Julia Cagé (coordonator de doctorate de Harvard și profesor de economie la Science Po Paris) nu e un autor străin de problemele jurnalismului, iar eu am găsit-o și consultat-o în cercetările mele anterioare la momentul în care documentam/fundamentam cursul meu de Crowdsourcing și crowdfundingul (pentru Media Digitală).
(Fac o paranteză, ce ar putea părea o divagație, dar nu e. Julia Cagé, autoarea celebră care a lansat această „bombă revoluționară” pentru media, e soția nu mai puțin celebrului Thomas Piketty, autor al best-seller- ului internațional „Capitalul în secolul XXI”, economist francez și istoric al economiei, critic iconoclast al (neo)liberalismului, specializat pe probleme legate de avere și de inegalitatea veniturilor. Această propunere îndrăzneață, de a numi informația un bun public și a propune o reformă o structurii de proprietate în media, nu vine din bun senin și pe nepregătite. Volumele Juliei Cagé anterioare anticipează cumva acest ultim pas (fără a scădea deloc valoarea surprizei): „Sauver les médias. Capitalisme, financement participatif et démocratie” (Salvați media. Capitalism, crowdfunding și democrație), 2015; „L’information à tout prix” (Informația cu orice preț), 2017; „Le prix de la démocratie (Prețul democrației), 2018. O propunere bine argumentată istoric și temeinic susținută de date economice.)
Și-acum să vedem cum gândesc cei doi autori francezi reformarea și salvarea sistemului media, în condițiile date, dominate de regulile pieței (profitului) și a lipsei totale de control a jurnaliștilor (adică a celor ce fac) și a cetățenilor (a celor pentru care se face). În starea actuală, decidentul principal, unic și ultim (patronul media) nu are nimic de-a face nici cu jurnalismul (ca profesie și reguli), nici cu informarea publică (conținut jurnalistic profesionist și responsabil), nici cu rolul sau misiunea democratice ale jurnalismului în societate. Propunerea autorilor, care capătă forma unei „legi pentru democratizarea informației”, vrea să schimbe raporturile de forțe, de proprietate, de putere, de decizie și negociere dintre cei trei actori principali: patron media, jurnaliști și cetățeni, în sensul în care controlul decizional și indepedența editorială să fie altfel asumate și distribuite. „Am scris această carte pentru a înarma jurnaliștii, a înarma cetățenii, a înarma legiuitorul, astfel încât, mâine, cu legea în mână, să avem condițiile pentru a proteja independența jurnaliștilor și a păstra mass-media pluraliste”, spune Julia Cagé. Lipsa de reguli și de protecție editorială este evidentă și funcționează peste tot la fel, nu doar în Franța: „Cum pot cetățenii să aibă încredere în mass-media dacă nicio regulă clară nu împiedică un acționar să intervină în funcționarea redacției sau să concedieze un jurnalist pe care nu-l place?”, argumentează autoarea.
Cheia de rezolvare și punctul de pornire este de a schimba regimul informației și al însemnătății acesteia în contextul informării publice: „Credem că informația este un bun public. Deoarece este un bun public, acesta trebuie finanțat din bani publici” (Julia Cagé). Formula concretă aleasă, a guvernanței democratice (mai difuză și flexibilă, de dispersare a autorității/deciziei între entități care nu aparțin sferei guvernamentale, a actorilor autonomi/autohtoni, a societății civile, a mediului de afaceri, a jurnaliștilor și cetățenilor) ar oferi câmp de lucru și de negociere pentru a asigura dezideratul final: independența editorială, conținut de calitate. Din câte se înțelege și din asigurările explicite ale autorilor, este vorba despre o reașezare și redistribuire a proprietății și autorității: „această lege privind democratizarea informațiilor are ca scop îmbunătățirea funcționării acestor mass-media. Nu vrem să naționalizăm mass-media, ci să stabilim garanții pentru independența acestora” (Julia Cagé).
Guvernanța democratică ar fi asigurată, mai întâi, prin prezența a cel puțin jumătate dintre angajați în Consiliile de Administrație ale organizațiilor media, dintre care două treimi să fie jurnaliști. În al doilea rând, directorii editoriali (executivi), propuși de către Consiliile de Administrație, să fie validați cu cel puțin 60% prin votul tuturor jurnaliștilor. Mai rămâne de precizat (din această schiță, sumară prezentare a cărții/legii) care este implicarea publicului (decizională, financiară) și cum se face: „Trebuie să repunem cetățenii în centrul jocului. Luăm sumele care sunt cheltuite acum pentru ajutoare pentru presă, le împărțim la numărul de cetățeni adulți și în fiecare an acordăm fiecărui cetățean un voucher de independență de 10 euro, pe care îl poate aloca media alese de el” (Julia Cagé). Cu alte cuvinte, în noul sistem, cetățeanul alege ce citește/consumă și-l plătește pe cel pe care l-a ales (aplicând voucherul), statul este implicat în susținerea media, dar nu prin intermediul politicienilor (bănuiți, pe drept cuvânt de tratament preferențial, partizanat etc.).
Nici autorii și nimeni nu cred că pot pretinde că a fost inventat sistemul perfect (gata de aplicat), este un punct de pornire și o formulă de inițiere a unei dezbaterii, dar se face în jurul acestui punct nodal, la care trebuie să ne gândim: este sau nu este informația un bun public?
Este informarea publică corectă o necesitate în societatea noastră?
Este jurnalismul o profesie de interes strategic pentru viitorul democratic?
Aici societatea, publicul, cetățenii mai ales trebuie să-și spună cuvântul.

Mar 10

„Aud pe nenăscuții jurnaliști pe nenăscuții doctori cum îi latră”

Posted on by

fbt

fbt


„Epopeea doctoratelor contrafăcute”, dezvăluirile dramatice și copleșitoare ale Emiliei Șercan despre „rușinoasa afacere a doctoratelor”, a arătat o parte întunecată a societății românești și a „inteligenței academice”, nebănuită și șocantă (și) prin dimensiuni. Nu știu dacă avea/are cineva „tabloul general” al situației, poate nici cei care au proiectat/facilitat acest enorm fals national nu și-au închipuit ce va ieși. Și trebuie să admirăm și să prețuim odată în plus „munca eroică” și perseverentă a colegei noastre de breaslă. Sunt convins că ar fi putut primi un sprijin mai mare.
Citind despre epopeea ei, mi-am amintit o întâmplare petrecută cu mai bine de zece ani în urmă, aici la Cluj. Atunci, m-am întâlnit întâmplător (într-un mall, căci întrerupsesem contactele) cu o cunoștință/prieten/„om de taifas” din „servicii”, care, între timp, ajunsese la București, luând viteză și altitudine ierarhică incredibile. Mi-a spus deschis (nu fără un pic de emfază) că face, în același timp, două doctorate, unul la București și unul la Cluj-Napoca (aici la noi). Nu se știa nimic altceva, nu se bănuia nimic atunci, dar mie, cu toată prietenia, nu mi-a picat deloc bine ce-am auzit, căci eu terminasem doctoratul meu și, din cauza muncii și stresului (am presupus și mi-au confirmat medicii), mă alesesem cu o alergie destul de gravă, care m-a băgat în sperieți. Ca să fiu mai clar, de nimic anunțat și brusc, îmi apăreau niște „umflături” destul de mari pe corp (mereu în alte locuri), cu prurit intens (mâncărime), de-mi era frică să ies din casă și să-mi țin cursurile (să nu mă apuce cumva). În fine, aveam antialergicele tot timpul la mine, erau eficiente, iar după o vreme a trecut. Dar n-am putut să nu fac atunci această comparație șocantă: cu „doctoratele”, unora li se „umflau” gradele și funcțiile (c-așa era), mie mi se „umflase” pielea (de stres). Ce fel de doctorate puteau fi, m-am prins mai târziu, evident. Dar n-am vorbit public despre asta pentru că nu știam mai mult și pentru că, dacă am reușit ceva ca jurnalist de investigație, s-a datorat și faptului că am știut să-mi protejez „prietenii” și „sursele”. Multe și „grele”, pe care le-am avut.
Odată cu „decopertarea” acestei găuri intelectuale rușinoase (care nu se mai termină), „cuibușorul de nebunii” de la București (Academia Națională de Informații etc.) al certificatelor de competență false s-a cam spart, iar o parte din „nenăscuții pui” au rămas fără „cloșcă”. E de așteptat deci să încerce să eclozeze în alte părți, să caute certificate de competență și onorabilitate, dacă se poate, pe bune. N-ar fi exclus să începem să vedem acești „candidați” bătând la curțile altora, poate chiar ale noastre. Clujul, ca debușeu, ca loc de refugiu pentru „protipendada bucureșteană” de profil! Nu știu, dar mă tem (cunoscându-i)!
Tocmai din aceste motive, din prețuirea față de instituția la care lucrez și față de colegii mei, generic vorbind, cărora, în bună credință și intenție, e posibil, nici să nu le treacă prin cap, trag acest umil semnal de alarmă preventiv. Ar fi grozav și magistral să mă înșel!

Mar 07

Despre „războiul simbolic” dintre jurnalism și relațiile publice (PR)

Posted on by

Bune14
Jurnalismul este un serviciu public obligatoriu vital, „relațiile publice” (public relations- PR) este un serviciu de interese private.
Jurnalismul funcționează în baza unei „litere constituționale” (e indispensabil), PR e un serviciu opțional, care poate să fie sau poate să nu fie.
Jurnalismul are o „misiune de stat”, de apărare a intereselor majore ale tuturor cetățenilor, PR-ul are o „misiune partizană”, de apărare a intereselor secvențiale divergente (politice, financiare, de imagine etc. ale cuiva).
Jurnalismul este expresia libertății de exprimare (generale), ca suport democratic esențial, PR-ul e expresie a segregării evidente de interese (ca formă a existenței/funcționării libertății).
Jurnalismul este o sursă, o garanție și un suport al PR-ului, PR-ul este sursă de estompare /anihilare/„închidere” a jurnalismului.
Jurnalismul (profesional, etic) este „un produs natural” al societăților de tip deschis, PR-ul este, de multe ori, un construct artificial al diverselor facțiuni, o „contrafacere”/reconstrucție a realității, o convenție acceptată însă.
Jurnalismul este „un bine” general indispensabil, PR-ul este „un rău necesar” opțional.
Am polarizat la maximum aceste domenii, înrudite/conexe/complementare, tocmai pentru că mi se pare că, din lipsă de educație civică/democratică sau, uneori, printr-un amestec voit de interese divergente/conflictuale, se face confuzie între ele, ba chiar se produc acte samavolnice și încercări de compromitere și substituire. Altminteri, acestea sunt părți ale aceluiași ecosistem comunicațional și pot trăi în bună-pace, hrănindu-se reciproc, câtăvreme fiecare rămâne în limitele propriilor roluri și definiții.
Se poate întâmpla ca jurnalismul să invadeze teritoriul relațiilor publice pentru a-l critica în mod expres sau pentru a-i „demonta” mecanismul existențial, dar asta se întâmplă rar. De pildă, investigațiile jurnalistice nu vizează partea de comunicare (PR-ul unei entități), adică forma mesajului, ci conținutul acestuia, diverse iregularități sâvârșite în interiorul acelei organizații, care e altceva. Mai des se întâmplă ca relațiile publice să facă intruziune/interferență cu interesele jurnalistice, prin „generarea de convenabilitate”, prin „cumpărare de bunăvoință”, prin diverse „strategii de ocolire”, de impunere, de credibilizare sau compromitere etc.
În oricare dintre condiții (sau registre) ale interacțiunii, vorbim despre o „tensiune” continuă și constantă (normală până la o anumită limită), despre o „tatonare” permanentă (care face parte din regula jocului), iar, în esență, putem vorbi despre o „dispută” naturală, despre o „luptă” pentru interese specifice, iar, la modul simbolic, despre un „război” între două fețe opuse ale medaliei.
Dincolo de aceste poziții principiale, nu înseamnă că în sânul/interiorul acestor ocupații/profesiuni/științe nu există devieri/abandonuri sau nu se produc abuzuri. Jurnalismul și relațiile publice se află mereu de-o parte și de alta a adevărului, mai aproape sau mai departe (când mai aproape, când mai departe), la extrem, unii încercând (forțând) exhibarea/publicarea lui, alții încercând (negociind) ascunderea/disimularea lui. De pildă acum, jurnalismul trece printr-o criză de credibilitate, integritate, individualizare și deprofesionalizare, generată, în principal, de criza financiară, de criza de sistem și de revoluția tehnologică (sau a „gratuității). E o criză pe care sistemul media trebuie să și-o asume și să încerce să găsească soluții (ceea ce, în parte, și face). Dar asta nu înseamnă că, pe acest teritoriu de vulnerabilitate temporară („no Man’s Land” provizoriu), PR-ul, acompaniat de fenomenul „fake news” în orchestra „post-adevărului”, să joace tontoroiul în „casa jurnalismului”, să-l abuzeze, să-l substituie, să-l umilească. Întâi de toate că e imoral, dar, mai grav, e un gest de subminare și de autosabotare a propriei libertăți și a democrației ca sistem, pentru care presa liberă constituie o garanție (cât de subțire o fi ea, dar care sunt altele?).
În cele din urmă, oamenii, cetățenii, publicul trebuie să aibă ultimul cuvânt, ei trebuie să asculte, să înțeleagă, să judece și să ia decizii, inclusiv în ceea ce privește „adevărul”. Cu o condiție, să fie bine educați și informați, să aibă spirit critic și independență de gândire, să nu se lase ușor influențați. Și, de pildă, să facă distincție clară între jurnalism și relații publice.

Feb 21

Djokovic sau știința de a câștiga (și) când „trebuia” să pierzi

Posted on by

Djo1
Echilibru, rezerva, incertitudinea erau expresiile care însoțeau finala Australian Open 2021, dintre Novak Djokovic și Daniil Medvedev, cu mult înaintea primului schimb de mingi. Căci Nole era el lider ATP, campion înnăscut și competitor redutabil cu experiența Grand Slam-urilor, dar rusul era, fără îndoială, cel mai în formă jucător al momentului, venea după 20 de victorii consecutive (12 la primii 10 ATP), a jucat fără fisură tot turneul și cu o încredere de fier. În plus (sau în minus) la Novak mai era și cu „umbra” unei accidentări anterioare și cu o posibilă oboseală în condiții de suprasolicitare. Dimpotrivă, pentru Daniil părea c-a sosit momentul „detronării idolilor”.
Și eu am spus (în tonul specialiștilor în tenis) că meciul începea de la egalitate (ca atuuri și ca raport teoretic de forțe) și adăugam că vor decide detaliile (nu știam evident care). Iar Djokovic a dovedit încă o dată că e campionul care știe să transforme „detaliile” în atuuri imbatabile și să tranșeze un meci ce părea a fi condamnat la echilibru și luptă până la sfârșit.
Nu cred că există vreo îndoială că soarta meciului s-a decis în primul set (deși nu era obligatoriu să fie așa și nu se întâmple mereu asta). Dar primul set a fost realmente „mostruos” din privința concentrării, determinării și motivației, a execuțiilor și a nivelului de joc. Mai rar să vezi, una după alta, mingi cu o asemenea intensitate și virtuozitate, precum a arătat primul set. Și am pus sub observație schimburile mai lungi pentru a constata că Djokovic nu trimitea două mingi la fel (ca tărie, efect, lungime etc.) și niciodată în aceeași zonă a terenului. O variație de joc amețitoare în condiții dificile permise de adversar, dar urmându-și diabolic planul de joc (chiar dacă mai rata câte o minge). Pentru Medvedev, a-și pune în dificultate oponentul e ceva natural, atât prin lovituri în forță, de forehand, cât și prin cele „piezișe” (parșive), în cross de backhand. Se putea lesne vedea un echilibru perfect în joc, că, pentru fiecare minge câștigată, amândoi trebuiau să depună efort la maxim și toată știință. În plus (dar esențial), Nole și-a ținut serviciul și a făcut returul cât a știut și a putut el mai bine. Cu acest șah tactic, tensionat și incert, cu rusul neclintit ca o „stâncă” și cu sârbul ținând aproape cu toată ambiția și știința sa, meciul se ducea către un final cu tie break. Nici gând să se fi decis ceva. Cel care știa că nu va pierde părea rusul; cel care știa că trebuie să câștige cu orice preț era sârbul.
Și-au intrat în joc „detaliile”. La 6-5 pentru Djokovic, pe serviciul lui Medvedev, Nole face două retururi grozave și-i ia punctele, iar apoi mingea trimisă de rus din fileu sare în out și e 40-0, cu trei mingi de de break și de set. Urmează două servicii „bombă” (de nescos) ale lui Medvedev, dar pe a treia (fix când trebuia) Nole o „agață” și o pune în teren rusului, surprins și „nepregătit”, și de faptul că mingea s-a întors, și de locul unde a ajuns (în picioare). A fost „secunda” campionului, în cel mai important moment al jocului. E 1-0 la seturi pentru sârb și nu aveam de unde să știm atunci că s-a scris istoria meciului. Rusului nu i-a venit să creadă că a pierdut primul set, nu părea să accepte că așa a pierdut setul și nu-i va veni să creadă că a pierdut meciul în setul 3, fiind încă convins că el trebuie să câștige după jocul practicat în primul set…
Setul doi și apoi trei nu aveau decât să confirme un Medvedev surprinzător de dereglat, de nervos și de neîmpăcat cu el și cu evoluția partidei, în contradicție cu tot planul său, cu „încărcătura” și cu speranțele pe care se vedea că le pusese în finală (mai mult decât lăsase să se vadă înaintea meciului). El n-a mai fost același în seturile doi și trei, atingând doar sporadic nivelului setului întâi, și asta îl mira și-l enerva și mai tare, nereușind să-și domine furia și lipsa de experiență în asemenea momente competiționale.
Despre Djokovic spuneam că deține „știința” de a câștiga (nu tot timpul sau când e în cea mai mare formă), (și) atunci când nu părea a o face sau nu părea că ar merita neapărat. Și au fost asemenea meciuri și finale ale lui Djokovic câștigate împotriva lui Federer sau Nadal (adversari mai competitivi), deși nu părea că se va întîmpla sau nu părea favorit. E drept că și Federer și Nadal au cîștigat și ei, la rândul lor, asemenea meciuri, căci, se pare, așa se aleg marii campioni, cum spuneam, la niște „detalii”.
Djokovic își continuă cursa de urmărire pentru recordul de Grand Slam-uri câștigate, având 18 la activ, unde conduc Federer și Nadal (câte 20 fiecare). Recordul de 16 titluri, deținut câdva demult de Pete Sampras, a rămas istorie (și cine ar fi zis). Iar Medvedev trebuie să-și continue „cursa” scurtă”, pentru primul său Grand Slam, și cea lungă, de detronare a „monștrilor sacri”. dacă și când va fi să fie!

Feb 13

Google va plăti 76 de milioane de dolari presei franceze pentru conținut

Posted on by

Bune13
Urmăresc cu cel mai mare interes procesul de finanțare (susținere financiară) a presei, pentru că este cel care ne poate oferi un indicator (cel mai sigur) al independenței și calității media din România. Aici (la capitolele finanțare și finanțare vrs. calitate) sunt și cele mai mari probleme și nu doar la noi, ci în lumea întreagă. De aceea, există o cursă, o căutare neîncetată și o febrilitate în a găsi noi surse și noi modele de afaceri pentru presă, printre care și acela de a convinge publicul să plătească conținutul, în condițiile ridicării standarelor calitative și ale credibilității la cele mai înalte cote.
Din acest punct de vedere, trebuie să ne punem întrebarea cât de sănătoasă și cât de vulnerabilă este media românescă și ce eforturi face în găsirea unor surse noi de supraviețuire, înafara celor bine cunoscute sub formă de „dă-mi”, fie că cel vizat este partidul, statul sau clickbaitul.
Pot spune (pe scurt) că o parte (minoritară) a presei românești este sănătoasă, caută resurse, dar nu o duce prea bine financiar și că n-a găsit modelul sigur, pe fondul unei slabe receptivități și educații media a publicului; o altă parte, aș spune că este curabilă, se poate îndrepta și însănătoși, prin întoarcere la reguli și standarde profesionale, încercând să se schimbe și să facă altceva/altcumva; pentru o altă parte (și nu neînsemnată) sunt în dubiu în privința capacității de revenire a ei (poate da, poate nu), căci procesul de deprofesonalizare este foarte avansat și „alte interese” (decât cel public) au pătruns organic în structura și funcționalitatea lor; iar o altă parte din media noastră cred că este definitiv pierdută pentru jurnalismul profesional, nici nu mai caută (alte resurse), nici nu-și pune problema, considerând că are asigurată supraviețuire prin resurse care n-au de-a face cu profesia.
Discuția, nu uităm, este despre (re)surse de finanțare noi, despre credibilitate și audiență și despre recâștigarea publicului.
Printre aceste noi resurse sunt luate tot mai mult în calcul acele (ipotetice) plăți pentru conținutul mediatic pe care „giganții digitali” le-ar datora producătorilor, deoarece utilizează acel conținut ce produce trafic și le aduce câștig (am abordat acest subiect în câteva postări anterioare). Problema era și este cum poți convinge/negocia/obliga niște „mastodonți” financiari/juridici/„politici” să plătească (dacă ei nu vor), altfel decât prin reglementare și obligativitate creată legal. Și am prezentat pe scurt cazul/modelul Franței (reușit) și cel al Australiei, care vrea să impună acea lege care să aducă la masa negocierii Facebook, Google etc. Și mai este în lucru modelul UE, care vrea să generalizeze la nivelul uniunii o legislație de tip coercitiv, prin care creeze pentru media din fiecare țară a uiunii posibilitatea de a negocia cu uriașii Big Tech acele dorite și necesare plăți.
Aici noi, poate mi se pare mie, suntem la nivel de „gură-cască” (sau pară-mălăiață?)!
Și pentru a vedea că nu sunt doar speranțe, vorbe, promisiuni, o știrea Reuters de azi spune că Google se angajează să plătească către presa franceză 76 de milioane de dolari „pentru a încheia un litigiu referitor la drepturile de copyright desfăşurat pe parcursul a peste un an”. Nu intrăm în toate detaliile, cazul este mai complicat, cu ramificații juridice și doar o parte (un anume sindicat) va beneficia de acești bani, dar reținem, cu titlul de simbol și cu valoare de semnal, pe fondul contextual descris mai sus, că au „început plățile” către presă. (detalii aici https://s9.ro/1d1u)
Acești bani nu sunt de la statul francez, nu sunt ajutor, sunt bani (aproape) câștigați în instanță pentru drepturi de autor de către presa franceză de la Google pentru conținutul media utilizat în interes lucrativ propriu.
Poate cineva să spună că Google sau Facebook nu utilizează și conținut media românesc în traficul lor?

Jan 31

Când vor ajunge banii de la Facebook (și) în România?

Posted on by

Bune1
Știrea relevantă pentru industria media (a producătorilor de conținut, de știri) este că Serviciul „Facebook News” (un fel de divizie de știri a colosului digital) s-a lansat și în Europa (până acum funcționând doar în SUA), mai precis, transmite știri preluate de la The Guardian, Daily Mail, Financial Times, dar și de la alte publicații și grupuri englezești, urmarea fiind că toate acestea vor primi bani pentru conținutul produs. Justificarea Facebook este că inițiativa ar fi destinată „sprijinirii industriei în construirea de modele de afaceri durabile”. Lansarea în Europa chiar acum este considerată o mișcare strategică a „giganților internetului”, ca răspuns la presiunea care vine din partea organizațiilor de știri și a politicului (statelor).
Căci această noutate apare într-un moment global delicat (descris într-o postare anterioară), al unui conflict deschis între statul australian și marile platforme digitale (Google, Facebook) exact pe tema conținutului de știri. Bunăoară, guvernul australian a elaborat un proiect de lege prin care acești „jucători globali” să fie obligați să plătească conținutul media (pe care îl folosesc) celor care îl produc. În aceste condiții, Google chiar a amenințat că va retrage serviciile motorului de căutare din Australia.
Așadar, deschiderea/concesia arătată anterior Franței, iar acum Marii Britanii în acordarea de sprijin financiar editorilor locali de știri de către Facebook pare a fi o „cedare inteligentă”, benevolă, o soluție convenită/amiabilă înafara politicului, a guvernului sau prin intervenția/sub presiunea unei legi. Bineînțeles că, în varianta australiană, legea conferea poziție și putere de negociere producătorilor locali, aflați în netă inferioritate în raport cu „giganții globali”. De aici și conflictul deschid și senzația de amenințare reciprocă între Google și statul australian.
Însă această tendință, prin care o parte din resursele financiare acumulate de marile platforme sunt redistribuite just (în parte, cel puțin) și către producătorii de conținut, va continua și trebuie să continue. Doar că în lipsa unui cadru legislativ, cum se vede, fiecare negociază cum poate. Cu sprijinul consistent al UE, Franța a obținut o victorie ca un „cap de pod” (producătorii francezi primind bani pentru știrile lor), dar planul este că prin Directiva drepturilor de autor, UE să obțină/impună același lucru pentru toate țările uniunii. Acesta ar fi scenariul potrivit căruia „acei ceva bani” de la Google și Facebook etc. ar putea ajunge și la producătorii români de știri. Și cine nu ar dori asta?
Poate că beneficiarii reali/ultimi, adică cititorii/consumatorii (care își „iau știrile” de pe Facebook etc.) înțeleg mai greu aceste manevre, rostul și efectele lor, cu senzația că nu-i privește direct. Fals. Raționamentul este exact invers.
Până una-alta, Facebook etc. „nu face știri”, acestea sunt făcute de instituții media care ajung, prin intermediul rețelelor, la cititori. Deci calitatea, autenticitatea, veridicitatea știrilor depinde de producătorii lor, de starea lor financiară, de resursele pe care le au la dispoziție. Or, de unde să aibă resurse financiare dacă publicitatea (ca principală sursă de venit) este luată de platformele globale? Se văd două soluții:
1. ca publicul însuși să plătească conținutul media digital – ceea ce nu se prea întâmplă sau se întâmplă într-un procent mic (sub 10% media mondială); poate va crește în viitor prin educație media
2. ca platformele înseși, care utilizează acest conținut, să cedeze o parte din câștig acestor producători de conținut – exact fenomenul despre care vorbim aici.
Vrem știri bune, adevărate, utile, relevante? Ele costă, nu pot fi produse gratuite, iar să le folosească toți, cu beneficii (atât platformele, cât și cititorii), fără ca nimeni să plătească, este o situație inacceptabilă și care nu poate să dureze.
Iar cel mai prost dintre scenariu dintre cele posibile este slăbirea (sau dispariția, la extrem), jurnalismului, cel care mai poate face ordine în dezordinea comunicațională globală, dominată de „industria atenției” și de fenomeul „fake news”. Iar perdanții principali n-ar fi alții decât oamenii simpli, lipsiți de putere, mulțimea, cetățenii, adică publicul care are nevoie de informație corectă, adevărată, utilă.

Jan 31

O problemă vitală pentru presă și de „mare viitor”: plata pentru conținutul media

Posted on by

Bune1
Australia „la cuțite” cu Google
„Google amenință că se va retrage din Australia dacă codul de conduită, care impune gigantului tech să plătească companiilor media pentru conținut, va fi aprobat” (https://s9.ro/1cb7); „Guvernul australian vrea sa oblige Google si Facebook sa plateasca pentru stirile utilizate” (https://s9.ro/1cb8); „Google Search ar putea dispărea din această țară, dacă o lege votată deja de Guvern este pusă în aplicare” (https://s9.ro/1cb9);
Am reprodus trei titluri din media românească (sunt alte mii în cea internațională) care enunță o problemă tot mai grea și mai arzătoare și nu doar în Australia, ci peste tot în lume acolo unde a ajuns internetul și, odata cu asta, „giganții” acestuia, printre care și Google, cel mai mare motor de căutare cunoscut.
Problema, pe scurt (și pe înțelesul tuturor): pentru presă, principala sursă de venit a fost și este (încă) publicitatea, acea publicitate care a început să fie absorbită/preluată tot mai sigur și masiv de către „giganții internetului”, lăsând tot mai mult media fără această resursă de bază. Se întâmplă asta pentru că acești operatori uriași de pe internet sunt mai eficienți în actul de promovare (a ceva) și mai ieftini decât orice organizație media, oricât ar fi ea de mare. Pe de altă parte, aceeași operatori (de tip Google, Facebook) folosesc conținutul media (al știrilor, de pildă), care le crește traficul și eficiența financiară. În același timp, se afirmă/invocă/se argumentează că, în egală măsură, prin utilizarea conținutului mediatic de către aceste platforme, sunt câștigați și producătorii de conținut media, pentru că devin astfel mult mai accesibili, mai vizibili și mai frecventați. Aparent, o afacere de tip win-win, cu ambele părți câștigătoare.
Însă această armonie a mers și merge până la un loc, acolo unde ajungem la bani, la cine o duce bine (și cine rău) și la tendințe. Căci, simplificând lucrurile, „giganții” par/sunt tot mai bogați (desigur, nu doar pe seama conținutului media), iar organizațiile media (producătoare de știri) sunt tot mai „sărace” (desigur, nu doar pe seama „giganților”). Puse sub presiune, marile platforme de pe internet fie s-au făcut că nu văd/înțeleg, fie au zis că nu-i treaba lor, fie au minimalizat fenomenul, fie chiar au încercat să ajute presa, oferind sprijin financiar (paleativ) în diverse feluri.
La început, cred, toți operatorii media (mari și mici) s-or fi bucurat de beneficiile motoarelor de căutare și ale rețelelor sociale, până când și-au dat seama și au simțit (pe pielea lor) că munca lor devine (tot mai) gratuită că nu pot monetiza și că, oricum, nu pot rivaliza cu acești „uriași digitalo-financiari) sub nicio formă. Desigur că cei mari și puternici din media au încercat să negocieze cu acești „noi jucători” pe piața conținutului media, cu mai mare sau mai mic (de obicei) succes. Oricum, și-au dat seama că nu au mari șanse de câștig, că nimeni nu se poate lipsi de motoare și de rețele, indiferent de preț.
De aceea, presa, fiind o instituție strategică pentru democrație și pentru politică, indispensabilă în informarea corectă a cetățenilor, a apelat la ajutorul statului pentru a putea negocia cu așa numiți „giganți digitali”. Iar statul o poate face cel mai eficient într-un singur mod, elaborând și impunând legi care să reglementeze ceea ce piața pare că nu mai poate face.
Și așa am ajuns la subiectul de azi și la criza din Australia.
Dacă ați înțeles bine, statul australian vrea să impună prin lege un cod de conduită „care obligă platformele să negocieze plăți către companiile de presă”. Mai clar, „guvernul australian considera ca Google si Facebook ar trebui sa recompenseze publicatiile media australiene”. Reacția Google nu s-a lăsat așteptată, acesta amenintând că, dacă această lege va fi votată de Parlament, va retrage motorul de căutare din Australia, iar Facebook că va elimina știrile din feedul său pentru toți utilizatorii australieni. „Conflictul” este destul de grav și de avansat, căci Google a transmis un ultimatum guvernului australian, iar premierul Scott Morrison a declarat, explicit, într-o conferință de presă că guvernul nu va răspunde amenințărilor. Sumele aflate în joc sunt de ordinul miliardelor de dolari și se estimează că Google colecteaza 47% din totalitatea publicitatii online din Australia (alte detalii financiare în link-uri).
Deznodământul acestui diferend global foarte actual are sens nu doar în Australia, ci în toată lumea, deoarece care instituție media din lume (mare sau mică) n-ar vrea să poată negocia cu Google și să primească bani pentru conținut de la aceasta?
Cu atât mai important cu cât există un precedent important în Europa, o concesie „strategică” făcută presei din Franța, dar abia în fața unui gest de mare solidaritate, se spune.
Cine are mai multă dreptate? Media și jurnaliștii/producătorii de conținut, aflați în profundă criză, vor spune că ei.
Cine va câștiga? Nu știm, dar suntem siguri că ne aflăm în fața unui tip de conflict (stat vrs. „giganți digitali”) tot mai frecvent, tot mai puternic și tot mai evident.
Un „conflict al viitorului”!

Jan 21

Integritate și independență pentru jurnaliști

Posted on by

2
Dacă acceptăm că jurnaliștii sunt necesari pentru informarea publică corectă (și asta este una dintre condițiile esențiale ale funcționării democrației), atunci trebuie să acceptăm (și să impunem de fapt) nevoia integrității morale și independenței acestora, îndepărtarea lor de orice alte influențe și determinări înafara bunei informări a publicului.
Jurnaliștii independenți reprezintă numai și numai interesul public, adică al oamenilor obișnuiți, lipsiți de putere, al masei de cetățeni care sunt majoritari, iar interferența în activitatea lor a altor interese sau influențe, de orice natură (politică, economică, religioasă, intelligence, străină etc.) nu face decât să perturbe grav, să degenereze acest proces și să-l îndepărteze pe jurnalist de misiunea lui.
Atunci când scrie jurnalistul nu trebuie să aibă în fața sa decât bunacredință față de public, propria conștiință, un set de reguli jurnalistice, o ierarhie redacțională (eventual) și realitatea înconjurătoare pe care trebuie s-o documenteze și interpreteze în folosul cititorului său.
E atât de evident și de elementar acest lucru, dar, cu toatea astea, pare a conta tot mai puțin, a fi ignorat, marginalizat, considerat neesențial, demodat, nelucrativ, înafara spiritului vremii. Or, tocmai acest „spirit al vremii” (oare ce înseamnă asta?) pare a ne duce către pierzare, către pierderea reperelor principale.
Ce înseamnă când un jurnalist a lucrat sau lucrează cu/pentru serviciile secrete? Pe scurt, înseamnă ascunderea relației (conspirativitate), netransparență (umană și jurnalistică), autocenzură, lipsă de independență în gândire și manifestare, răspuns la influențe și stimuli dinafara redacției, instrumentarea unor acțiuni/ operațiuni care nu servesc interesul public explicit. Dar poate fi și mai grav: în varianta pasivă, de pildă, dezvăluirea agendei de lucru (personale, a redacției, a instituției), care este secret de serviciu (orice ai spune), iar în varianta activă (din poziții manageriale), setarea și intrumentarea politicii editoriale a unei instituții media în funcție de anumite interese, influențe, jocuri, persoane, instituții etc. Nu zic mai mult.
Ce poate fi mai grav decât atât pentru un jurnalist și pentru publicul său?
Mai adaug că infiltrarea redacțiilor de către servicii nu este interzisă de legea românească, de unde înțelegem că interesele de informare ale serviciilor secrete sunt considerate mai importante decât interesele de informare ale oamenilor, ale tuturor cetățenilor, ale societății întregi, ale democrației. Securitatea și siguranța, ce sunt invocate adesea, nu stau în picioare, pentru că, de cele mai multe ori, acei „misiți” ai serviciilor de informații din presă nu sunt simpli informatori, ci ditamai agenți de influență, decidenți grei, manageri, ocupanți de poziții cheie în redacții, rețele și trusturi.
În decursul timpului, am aflat că diverși „mari jurnaliști” postdecembriști (precum Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Carol Sebastian și mulți alții) au purtat/poartă acest stigmat al colaborării cu vechea Securitate comunistă.
Iar în 2014, un alt cunoscut jurnalist notoriu, manager media și realizator de talk-uri show de televiziune, Robert Turcescu, la postul B1TV, se deconspiră singur că a fost și este ofițer acoperit al unui serviciu de informații, semnându-și practic și demisia, anulându-și statutul și credibilitatea de jurnalist (detalii aici https://s9.ro/1c8k). Departe însă de a se rușina și a-și cere scuze colegilor jurnaliști (a căror profesie o pângărise), cititorilor săi (pe care îi înșelase ordinar), departe de a se retrage de ochii lumii, intră în politică din partea PMP, candidează la Primăria capitalei și iese deputat de București în mandatul 2016-2020.
Iar dacă toate astea n-ar fi fost destule, „în slujba” jurnalismului și credibilității lui, urmează „bomba”: Robert Turcescu se întoarce în presă, ca șef la „Evenimentul Zilei” (detalii https://s9.ro/1c8l).
Aceasta este știrea zilelor trecute și așa înțelege Robert Turcescu să ajute presa românească să devină mai curată și mai credibilă.
Sigur, nicio lege n-a fost încălcată aici și nu știu ce lege ar fi putut fi invocată!
Dar nici pentru bunul-simț nu există o lege, și totuși cei mai mulți îl respectă!
Dar nici pentru credibilitate nu există o lege, și totuși pentru cei mai mulți contează!
Pentru unii nu contează nimic!
Sunt „legi” pe care nu le votează Parlamentul (căci ar fi și ele pervertite), ci le „votează” majoritatea, oamenii simpli, cetățenii, „gloata”, ca pe cele mai „democratice legi”.
Ei „votează” și credibilitatea unui ziar și „misiunea” jurnalistică pe care acesta o servește.
Cu o condiție: să fie bine informați!
Să accepte sau să respingă!

Jan 15

Viitorul jurnalismului/Jurnalismul viitorului

Posted on by

Select3
• „Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate”/”Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale”/„Furnizați informații de context profunde/realiste”
• „Monitorizează și examinează guvernul”/„Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri„/”Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice”
În ultima întâlnire din acest semestru, am prezentat masteranzilor de la „Managementul Instituțiilor Media” (chiar în cadrul cursului de Management media) datele unui studiu despre rolul jurnalismului (raportat la viitorul jurnalismului), efectuat cu 1100 de profesori de jurnalism din Europa. Punctul de plecare și justificarea acestei ample cercetări au fost criza profundă în care se află jurnalismul, manifestată prin lipsa/diminuarea resurselor financiare, degradarea actului jurnalistic (prin abandonarea normelor deontologiei), pierderea vizibilă a credibilității, prestigiului și audienței în rândul publicului, precum și dificultatea în găsirea unor soluții viabile de redresare etc.
Mai mult de atât, autorii sondajului socoteau că reînnoirea/inovarea jurnalismului sunt concentrate mai ales pe mijloacele tehnologice și pe cele financiare ca posibil a oferi căi de izbăvire, dar și că, în acest moment, aceste două suporturi nu par a fi suficiente sau nu par a oferi soluțiile așteptate, în condițiile în care tehnologia, într-o continuă evoluție, generează mai degrabă instabilitate, iar modelele de afaceri căutate/găsite sunt infirmate și perturbate constant.
De aici s-a născut ideea de a căuta soluții nu în exteriorul, ci în interiorul jurnalismului, pornind de la premiza că ar fi necesar/ar fi potrivit/ar fi salvator să fie regândite din temelii obiectivele acestuia. Cu alte cuvinte, în interiorul culturii profesionale, să se caute rolurile jurnalistice ca „înțelegeri normative despre ce este jurnalismul și ce ar trebui să facă” și acestea se ocupe locul central în procesul de reînnoire și inovare a jurnalismului.
Poate ar mai trebui clarificat de ce au fost aleși pentru studiu profesorii de jurnalism și nu, de pildă, jurnaliștii activi sau managerii ori patronii media. Cred că e destul de simplu de explicat și de înțeles: pentru că aceste categorii distincte sunt părți (prea) implicate direct și activ, dependente, prin urmare, subiective în a se pronunța transparent, neutru, vizionar asupra propriilor lor probleme critice. Pe de altă parte, (fără a face/fi pro domo) profesorii de jurnalism sunt (cel puțin în tradiția europeană) foști jurnaliști cu experiență, adică buni cunoscători ai mediului jurnalistic, sunt, în al doilea rând, părți empatice, interesate și responsabile (ca educatori/formatori dedicați) pentru prezentul și viitorul jurnalismului, iar, în al treilea rând, sunt cercetători avizați, aplicanți, prospectivi ai domeniului jurnalistic. Cu alte cuvinte, ar avea și interesul și distanța necesară și priceperea/îndreptățirea de a se pronunța în privința ecosistemului din care fac parte (sau de care sunt legați organic).
Dacă nu a fost destul de clar ce se căuta, întrebarea sondajului nu lasă urmă de îndoială:
„Am dori acum să cunoaștem părerea dvs. personală despre care ar trebui să fie direcția viitoare a jurnalismului. Ne interesează în special ce credeți despre importanța viitoare a mai multor sarcini pe care jurnaliștii profesioniști ar trebui să le îndeplinească. Față de situația de astăzi, în următorii zece ani, importanța următoarei sarcini pentru jurnaliștii profesioniști ar trebui să fie (variante de răspuns): 5. Mult mai mare 4. Mai mare 3. La fel ca acum 2. Mai mică 1. Mult mai mică”.
Voi reproduce în continuare cele 18 sarcini/roluri jurnalistice propuse spre evaluare repondenților și punctajul obținut de fiecare (din maximum de 5 pct.):
a. Obțineți cu rapiditate informații pentru public-3,38
b. Evitați subiectele care nu pot fi verificate – 4,19
c. Monitorizează și controlează guvernul – 4,00
d. Fiți drepți/corecți cu cei defavorizați – 3,85
e. Oferiți divertisment și relaxare – 2,55
f. Prezentați abuzuri sociale – 3,88
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi – 2,39
h. Oferiți analiză și interpretare a actualității – 4,20
i. Monitorizați și examinați activitatea companiilor – 4,01
j. Oferiți oamenilor obișnuiți șansa de a-și exprima opiniile -3,45
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde – 2,43
l. Oferiți informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice – 4,04
m. Concentrați-vă să aduceți cele mai noi știri – 3,01
n. Furnizați informații de context profund – 4,26
o. Monitorizați și examinați organizațiile societății civile – 3,80
p. Motivați oamenii să se implice social – 3,67
q. Tratați publicul ca și consumatori și nu ca și cetățeni – 2,04
r. Îndreptați-i pe oameni către soluții posibile pentru problemele din societate – 3,80
Se pot face multe comentarii și analize a acestor rezultate obținute de la peste o mie de repondenți din diferite țări din Europa. Ele pot fi și e bine să fie obiectul atenției și dezbaterii publice. Împreună cu realizatorii studiului, voi prezenta aici datele esențiale/cheie rezultate.
Cel mai mic punctaj (sub 3 pct.), adică nerecomandate ca importante, sunt patru roluri jurnalistice, cu punctajul corespunzător:
d. Oferiți divertisment și relaxare (2,55),
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi (2,39)
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde (2,42)
q. Tratați publicul ca pe consumatori și nu ca pe cetățeni (2,04).
Dacă înțelegem corect, acestea ar fi sarcinile cărora jurnaliștii ar trebui să le acorde cea mai mică atenție, timp, preocupare, prioritate în sumarele lor zilnice.
Șase dintre sarcinile propuse spre evaluare au obținut peste patru puncte și înțelegem că acestea ar trebui să câștige importanță în următorii zece ani. Trei dintre ele sunt legate de funcția de control/examinare (opoziție, „câine de pază”) a prestației puterii îndeplinite de jurnalism, iar acestea sunt (cu punctajul aferent):
c. Monitorizează și examinează guvernul (4,00),
i. Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri (4,01)
l. Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice (4,04).
Însă cel mai mare punctaj au obținut următoarele trei roluri și ele sunt legate de funcția analitică a jurnalismului, cea de interpretare, cercetare și aprofundare:
b. Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate (4,19),
h. Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale (4,20)
n. Furnizați informații de context profunde/realiste (4,26).
Concluzia seacă, intrinsecă a studiului este că, dacă ar fi să se reînnoiască/reinventeze/inoveze, valorificându-și propriul potențial (fără a cere/aștepta sprijin din alte părți), jurnalismul ar putea-o face, mai simplu și direct spus, mai ales prin evitarea/ocolirea știrilor false, prin furnizarea către public a unor interpretări corecte a problemelor actuale ale realității și, înainte de toate, prin contextualizarea cât mai precisă, mai realistă și mai profundă a informațiilor pe care le transmite publicului. Nu pare ceva ceva complicat, ieșit din comun, imposibil de pus în practică, dimpotrivă, pare ceva elementar, la îndemână și încredibil de… normal.
Poate vor fi luate în considerare, poate, nu! Poate sunt previziuni reale, poate, nu! Pot fi recomandări de luate în seamă sau poate, nu! Dar dacă acceptăm buna-credință, buna-știință și buna-intenție a repondenților (proveniți din țări diferite, cu tradiții diferite și culturi jurnalistice diferite) și credem neverosimil a se fi înțeles între ei, le putem acorda și prezumția de credibilitate.

Jan 08

Ce a distrus Trump

Posted on by

capitoliu
Mult mai multe lucruri grave s-au întâmplat în SUA în acești ani (zile) decât se văd la prima vedere. Sigur că cel mai grav (și care are de-a face cu toate celelalte) este pervertirea unui model (de sistem politic, de societate, de democrație), dar mai ales compromiterea unui simbol (al tuturor acestor lucruri), practic, simbolul cel mai puternic, dominant, al ultimului secol sau, cel puțin, a ultimilor șaptezeci de ani. Americanii, ca ultimul mare „imperiu în viață”, au promis două lucruri, pe care lumea nu le-a avut niciodată (dar poate și le dorea), libertate și/cu prosperitate, pentru care puneau asigurări și chezășie cu propriul exemplu și pentru impunerea cărora nu au ezitat să pună la bătaie bani, influență și „mână înarmată, acolo unde au crezut ei că e cazul. Cea mai mare bătălie mondială după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial a fost „lupta americanilor pentru democrație”.
Operând cu dezinvoltură cu libertatea (și libertățile) și ajungând inevitabil la „drepturile omului”, SUA și-au asumat și au devenit (fără să întrebe foarte mult și pe alții) ceea ce s-a numit „gardianul mondial”, „polițistul planetei”, dar și promotorul și „implementatorul principal” din privința democrației. Iar aceasta era la pachet cu libertatea de exprimare, cu presa liberă, din care au făcut un titlu de glorie și o „redută” a cultivării, menținerii și apărării idealurileor democratice. „Războiul rece” și „căderea comunismului” sunt exemple de implicare americană reușită, să spunem (și ne privește și pe noi); Afganistanul, Irakul, „primăvara arabă” sunt exemple de eșecuri americane în privința „democratizării”, în general, a lumii musulmane. Nu judecăm noi aici nici temeiul, legitimitatea sau consecințele acestui proces planetar. Constatăm doar că am funcționat, într-o formă sau alta, până cam acum patru ani, adică până la alegerea lui Donald Trump președinte al SUA, atunci când întreaga paradigmă politică a Americii (internă și externă) pare să se fi schimbat, odată cu noul președinte. SUA începea să nu mai creadă în propriile valori (ce făcuseră din ea cea mai puternică democrație a lumii, cea puternică economie, cea mai prosperă mare țară) și să se retragă de pe diverse „fronturi” mondiale cu motivarea (populistă) „to make America great again”. Toată lumea s-a mirat de apariția și, mai ales, de victoria acestui președinte atipic, miliardar, vedetă TV, dar și politician antisistem, certăreț, un pic bufon, ignorând istoria țării sale a ultimului secol și pornit să așeze lucrurile (America, dar și lumea) într-un mod propriu, surprinzător, neobișnuit, scandalos, pe alocuri.
S-au întâmplat foarte multe lucruri noi, inedite, nemaivăzute și auzite pentru America în acești patru ani și foarte multă lume (politicieni, analiști, jurnaliști, cetățeni) s-a întrebat cât de departe e în stare D. Trump să meargă, raportat la promisiuni (îndrăznețe și aberante unele) și la „devierea” pe care o imprimase țării sale și pe care dorea să o continue în mandatul al doilea. El a arătat, din campania electorală și după aceea, până în ultima clipă, când a refuzat (aproape explicit) să cedeze puterea că este dispus, cu orice risc, să meargă până la capăt.
Și aici ajungem punctul de maximă intensitate și reponsabilitate, de reprezentativitate și simbol al situației de azi, acela în care însăși stindardul Americii, democrația și alegerile libere au fost terfelite, demolate din interior și de la cel mai înalt nivel prin nerecunoașterea rezultatului alegerilor de către D. Trump (în ciuda tuturor argumentelor juridice, politice etc.), de încurajare a revoltei, culminând, ca imagine, cu invadarea de către adepții președintelui în exercițiu (cu propriul său alibi) a Capitoliului, adică a sediului Parlamentului și guvernului, adică a instituțiilor democratice fanion ale Americii. Semn fără echivoc al uzurpării puterii, al nesocotirii regulilor elementare, al sfidării chintesenței democrației.
Indiferent de ce se va întâmpa în viitor, acest lucru nu mai poate fi negat, nici nu poate fi șters din istorie sau din amintire și nici nu va fi uitat degrabă, tocmai pentru valoare de simbol pe care o are. SUA n-a mai vrut, la un moment dat (sub Trump), să fie simbolul democrației, acum nici nu mai poate să fie. Și nu se putea încheia acest „scenariu prost” decât prin concluzia amară a unui jurnalist american, invocată (ironic) de Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a ministerului de externe de la Moscova: „Statele Unite nu vor mai putea niciodată să pretindă în fața lumii că sunt un model de democrație”. Cred că e destul pentru moment.