
Pentru jurnalistul de opinie (dar nu numai), sfârșitul și începutul de săptămână a fost/este unul interesant. Căci duminică, 11 septembrie, s-au împlinit 15 ani de la atacurile teroriste de la WTC, prilej de comemorare, de înșirat amintiri și de (re)alimentat teoria conspirației. Cu acest tragic eveniment se petrece, sub ochii noștri, un paradox istoric: cu cât ne îndepărtăm, cu atât lucrurile devin tot mai neclare. Dar asta, slavă Domnului, nu ține de presa românească, de ea ține doar respingerea subiectelor internaționale importante, foarte rare și superficial tratate. Nu înțeleg de ce trebuie să consult presa străină dacă mă interesează un atare subiect și, drept să spun, într-o lume globalizată, sunt nevoit să mă „intereseze” tot mai des. Sunt de părere, în contra managerilor media de la noi, că o știre internațională poate fi și interesantă și inteligibilă (ușor de înțeles) dacă este făcută de oameni pricepuți și bine informați. Nu găsesc decât întâmplător (disparat) informații coerente despre ce se petrece în lume, uneori la fel de (sau mai) importante decât cele de sub nasul nostru, acestea partizane, evazioniste, conjuncturale, lipsite de profunzime, de multe ori. Iar televiziunile de știri nu fac excepție, dimpotrivă. De pildă, părem a fi interesați de soarta și evoluția UE (în noul context), dar nu știm și nu înțelegem ce se întâmplă în țările decidente ale acesteia (Germania și Franța), amândouă aflate în perioade preelectorale. Bunăoară, au fost alegeri în landul Mecklenburg – Vorpommern (mic, dar reprezentativ) unde rezultatul ar pune pe gânduri pe oricine: pe primul loc a fost SPD (social-democrații -opoziția), pe locul doi, AfD (un partid extremist antiimigrație), și abia pe locul trei CDU (creștin-democrații aflați la guvernare). Cu alte cuvinte, dacă procentele s-ar menține la alegerile generale, Angela Merkel (și partidul ei) ar dispărea de la conducerea Germaniei și de la timona UE (greu de închipuit), ceea ce ar putea schimba radical destinul și structura UE. Nu-i așa!? Sau faptul că în Franța (la alegerile primare) republicanii și-au definitivat lista de opt candidați, șapte bărbați și o femeie, „doi bonapartiști și alți trei orléaniști” (vorba unuia), dintre care își vor alege candidatul pentru alegerile prezidențiale din 2017, foarte probabil, viitorul președinte al Franței. Printre ei, același Nicolas Sarcozy (dacă va fi lăsat de justiție), foști prim-miniștri și ministri. Cu ce discurs va câștiga dreapta franceză alegerile (și cu ce urmări), cum se vor poziționa în raport cu Frontul Național (extrema dreaptă) și ce vor face după alegeri sunt întrebări, pentru o Franță șubredă și în pierdere de prestigiu, la care nimeni nu știe răspunsul. D’accord?
De cealaltă parte (a socialiștilor la putere), Francois Hollande, președintele „sortant”, tocmai acum și-a găsi să vină în România când nu prea mai e mare lucru de zis și de făcut. E bine și așa, dacă nu se poate altfel. Mă aștept, sincer, la bârfe și la tratarea pe larg a „gafelor” lui Klaus Iohannis. Mai rețin cu titlu de inventar (și ca sugestie pentru candidații autohtoni) că un fost ministru al Economiei, Emmanuel Macron, cu „figură de filosof”, despre care se spune că ar fost asistentul lui Paul Ricouer, a demisionat din guvernul Manuel Valls pentru a-și anunța candidatura la alegerile primare din Partidul Socialist. El folosește (ceva asemănător lui Barack Obama) „analiza de date”, ca unealtă electorală inedită, pentru a palpa „la fix” așteptările alegătorilor francezi. Cine știe, s-ar putea să fie candidatul surpriză din aceste alegeri.
Pe de altă parte, presa românească s-a arătat mai interesată de „întâlnirea secretă” dintre Liviu Dragnea și Victor Ponta (îndelung „dezbătută”), decât de acordul (secret?) de la Geneva dintre SUA și Rusia (prin John Kerry și Serghei Lavrov), prin care s-a redesenat, în doi, o nouă hartă de putere/influență în Orientul Mijlociu și în lume. Ar trebui să existe o logică și o continuitate în aceste știri (externe), pentru a nu fi nevoiți să maimuțărim (nepregătiți) pe alții când se întâmplă câte ceva foarte grav în lume și trebuie „să dăm și noi” breaking news.
Altminteri, se întâmplă și aici „lucruri”, de pildă începe noul an școlar, iarăși (ca întotdeauna), „lung prilej de bârfe și de șușanele”. Critici, indignare, tânguieli și cam atât. Cum poate fi „ținut la spate” un sistem uriaș „de interese” (în care fiecare familie are cel puțin un „școlar”) mi-e greu să înțeleg. În prim-plan intern ar fi și diferendul (războiul) dintre DNA și SRI, cu un început de prohod cântat „anticorupției” din România. Sigur că acesta este un subiect separat și important în sine. Dar pot spune că nu mi-a plăcut niciodată cum a făcut (nu ce a făcut) DNA, n-am fost de acord cu existența lui (din cauza modului discreționar de a acționa), dar am sfârșit prin a-i recunoaște utilitatea și cred în continuare că este necesar, chiar așa imperfect și discreționar cum este și acum. Iar problema inderizabilității lui (de fapt a corupției ce nu se vrea tulburată) este una dintre principalele probleme ale societății românești. Care n-are cum să fie escamotată.
Acest material a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 septembrie 2016
Tag Archives: alegeri
România e o altă țară

Suntem obligați, cel puțin în aceste zile, să privim țara noastră prin prisma alegerilor locale și a rezultatelor, fie ele și parțiale (cum sunt în aceste momente). Astfel, dacă luăm prezența la vot (detașat, cea mai mică din țară), rezultatele (victoria categorică și în premieră a PSD) și apariția insulară a unui nou partid (USB), Bucureștiul, capitala țării, pare „o altă țară”.
Dimpotrivă, dacă aruncăm ochii în Transilvania, respectiv în cele mai prospere orașe (Cluj, Oradea, Timișoara, Brașov etc.), vom constata, pe fondul aceluiași absenteism, victorii zdrobitoare (de circa 70 %) ale PNL (explicite sau mascate), marele și categoricul perdant de la București.
Așadar, putem spune liniștiți că și Clujul e „o altă țară”.
Nu sunt singurele paradoxuri și nici cele mai mari. Căci o sumedenie de primari „penali”, cu acuzații grave de corupție, dar neavând o sentință definitivă în procesele lor, s-au înscris în cursa pentru diverse primării și chiar le-au câștigat, ba pe unele, categoric. E cazul Liei Olguța Vasilescu de la Craiova, al lui Robert Negoiță de la Sectorul 3, George Scripcaru de la Brașov, Dorin Florea de la Târgu-Mureș și mulți alții. Însă, în acest registru, cireașa de pe tort e dată de alte două „victorii categorice” de natură să șocheze, cele ale primăriilor din Baia Mare și Râmnicu-Vâlcea. În primul caz, Cătălin Cherecheș, vechiul primar și candidat independent al orașului din nordul țării, aflat chiar acum în pușcărie (arest preventiv pentru acte de corupție), a câștigat detașat alegerile; în schimb, Mircea Gutău, de la Râmnicu-Vâlcea, tocmai executase două condamnări pentru același tip de fapte. Înțelegem de aici, printre altele, că pe românii diverselor orașe nu-i deranjează că sunt furați de primari (câtăvreme îi votează), dar tot ei declară, pe de altă parte, că principala problemă a țării este corupția.
Asta nu-i „o altă țară”?
Mai mult de atât, cercetările sociologice arată o mare încredere a românilor în DNA (Direcția Națională Anticorupție), dar tot ei par a nu avea deloc încredere în rezultatele muncii acesteia, adică cercetarea și arestarea primarilor corupți.
Asta nu e din altă realitate?
Însă seria „mirărilor”și a „neînțelesurilor” este departe a fi încheiată. Cea mai mare prezență la vot (Giurgiu – 63,24%) este aproape dublă în raport cu cea mai mică (Municipiul București – 33,31%) și depășește cu peste 20 de procente participarea la vot din marile orașe din centrul și nord-vestul țării. La asta se adaugă diferența mare (de peste 10%) a participării dintre sat și oraș (în favoarea satului) și prezență la vot vădit superioară în județele considerate sărace din sudul țării și din Moldova.
Te poți întreba, pe drept cuvânt, ce găsesc la vot „țăranii” și „săracii” țării și ce nu caută „domnii” și „bogații” de la oraș.
Asta nu e suprarealitate?
Ce-i scoate pe „săraci” din casă: bunul simț sau frica, nesiguranța și sărăcia? Ce-i ține departe de urna de vot pe cei „bogați”: lipsa conștiinței civice sau lehamitea, neîncrederea, nepăsarea și îmbuibarea? Per total, alegerile au fost câștigate de partidul de stânga (PSD) într-o țară care trebuie să se dezvolte și să investească, pe un vot, confirmat, al persoanelor în vârstă și mai sărace și pe un fond al absentesimului accentuat chiar în orașele universitare, dezvoltate, dinamice, cu salariu mediu și PIB pe cap de locuitor ridicate.
Asta nu e taman pe dos?!
A fost dat jos, sub presiunea străzii, un guvern (Ponta) ca semnal de schimbare a clasei politice după tragedia „Colectiv”, percepută atunci ca o „chintesență a răului” de proveniență politică. După șase-șapte luni de la aceste evenimente, nimeni nu mai știe și nu mai vorbește despre schimbarea clasei politice și nu pare a înțelege ce ar însemna asta. Căci aproape toți primarii în funcție au fost realeși, iar, la vârf, partidele nu și-au schimbat nici liderii, nici strategiile de lucru, nici obiceiurile.
Iar despre apariția unor partide noi și candidați noi ce se poate spune? Nimic!
Excepția de la București nu face decât să întărească regula, iar, pe de altă parte, Nicușor Dan, îndeosebi, și Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) nu sunt deloc „noi” pentru bucureșteni. Nicăieri în țară n-a apărut o „față nouă” în politică (să fie aleasă) și niciun partid nou n-a prins „cheag” pentru a fi luat ca pildă măcar.
Își doresc românii cu adevărat alți conducători, oameni noi și o nouă clasă politică?
Prin absenteism, prin comportament nediferențiat, prin atitudine și prin opțiuni s-a arătat limpede că nu.
Rezultatele alegerilor locale de acum arată o victorie clară a sistemului politic existent, care a reușit să găsească pârghiile prin care își păstrează privilegiile și își conservă pozițiile dominante. Cei care s-au dus la vot, s-au exprimat, dar opțiunile lor n-au produs nicio schimbare. Dar mai mult de jumătate nu s-au dus și nu știm ce vor ei, unii ar spune că nu vor nimic, alții, că vor altceva și altcumva. E un alt subiect.
Știu, toate aceste lucruri au explicații (generale, contextuale, punctuale), dar nu vreau să le găsesc și să le dau pentru că nu merită. Argumentul cel mai puternic este prezența la vot, iar dacă și când nu ai pe cine vota, atunci găsești „să te votezi pe tine”.
În opinia mea, aceste alegeri (dincolo de jubilația victoriei unora și amărăciunea înfrângerii altora, amândouă firești) nu lămuresc nimic fundamental din ecuația politică a României, poate accentuează incertitudinea și nesiguranța.
Căci România electorală nu doar că e „o altă țară”, ci e o altă Românie”.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iunie 2016
Cine câștigă alegerile

Dacă sintagma din titlu o punem sub formă interogativă, pare a avea un răspuns sigur: alegerile sunt câștigate de candidați, de partide, de cei aflați în funcție, de grupurile de influență și interese etc. Dar să știți că deloc nu-i așa: alegerile le câștigă întotdeauna cetățenii care participă la vot. Bunăoară, alegerile pentru o primărie nu sunt finala Ligii Campionilor, în care joacă două echipe, în fața unui public, și câștigă una dintre ele (îndeobște, Real Madrid, în anul în care FC Barcelona are ghinion). La fotbal, publicul e spectator, nu intră în teren și nu decide rezultatul în mod direct, pe când în alegeri, cetățenii sunt în arenă, se implică în joc și decid câștigătorul. În democrație, cetățenii își investesc semenii să-i reprezintă și le tranferă responsabilitatea faptelor și deciziilor. Nu e că dacă îmi place meciul mă uit, dacă nu, „schimb”, dacă nu agreez echipele, nu mă mai uit. În România, îndeosebi, e o foarte mare confuzie cu privire la procesul electoral, privit ca un spectacol „de formă”, o „mascaradă” sau o „corvoadă” nu se știe a cui: a candidaților (că trebuie s-o facă) sau a oamenilor (că trebuie s-o suporte).
De fapt, ca simplu cetățean al unui oraș mare al țării (cum este Clujul), am făcut un bilanț de felul următor: dacă n-aș fi scris pentru ziar (trebuind să mă informez), dacă n-aș fi fost invitat la niște emisiuni TV (trebuind să mă documentez), dacă n-aș avea niște deprinderi jurnalistice formate, cred că n-aș ști nimic sau mai nimic despre campania electorală din Cluj-Napoca, despre candidați, despre programele lor și despre evenimente de campanie. Ceea ce nu e doar nefiresc, ci de-a dreptul aberant.
Așadar, am aflat singur cine sunt candidații pentru că am căutat (nu pentru că aș fi aflat oricum), m-am interesat eu ce vor să facă (nu pentru că au ținut ei neapărat să-mi spună), mi-am format de unul singur o idee de vot (nu pentru că vreunul ar fi ținut morțiș să mă convingă). Cel puțin așa am avut eu senzația.
Și îmi permit, în calitate de simplu cetățean, să fiu critic cu politicienii pe care îi aleg și îi voi alege, deoarece, am spus-o și o repet, eu voi merge de fiecare dată să votez, cât „va ține picior” de democrație.
Dar la fel de sigur spun că dacă cetățenii nu sunt informați, nu sunt ei de vină.
Dacă oamenii nu se duc la vot, nu sunt ei vinovați.
Dacă publicul nu este interesat de candidați, nu el este de vină.
Dacă alegătorii nu votează pe cine trebuie, nu e vina lor.
Cred că acestea sunt cele mai dure lecții de politică, pe care nu le suportă nimeni și pentru care unii trebuie să renunțe la această „meserie”. Se pot invoca un milion de motive, toate obiective și justificate, politice sau financiare, agenda deturnată, interese obcure etc., pentru care nu avem campanii electorale serioase, de ce nu avem prezență substanțială la vot, de ce aleșii nu sunt reprezentativi sau corespunzători, dar nu se poate transfera responsabilitatea asupra bietului cetățean. El poate fi acuzat de lipsă de educație (politică, democratică etc.), de lipsă de încredere, de indiferență, de experiențe nereușite, dar niciuna nu i se datorează, toate țin de un sistem politic defect, ce cultivă interese personale, nu comune.
Mai sunt câteva zile de campanie electorală și unii nu știu cu cine vor vota, iar alții (mult mai numeroși) nu se vor duce la vot. Știm asta, nu mai repetăm motivele. În Anglia, au fost alegeri locale recente, iar prezența la urne a fost de peste 70%, în Germania la fel, în Franța, trece întotdeauna de 60%. Nici pe acolo lucrurile nu merg perfect, dar se poate face o legătură clară intre nivelul de trai și cel al implicării cetățenești și al prezenței la vot.
La Cluj, se spune (și gândește) că n-are rost să ne ducem la vot, fiindcă știm cine câștigă. O spun încă o dată: nu candidații fac alegerile, ci cetățenii, nu ei aleg cine să conducă, ci publicul decide. Probabil, presa sau cei interesați vor face o analiză a campaniei fiecărui candidat pentru funcția de primar al celui mai important oraș de provincie din România. Ar merita asta, pentru a învăța din greșeli. Eu nu spun cine va câștiga, ci încerc să spun ce ar fi putut câștiga fiecare dintre candidații prezenți printr-o altfel de campanie.
Emil Boc, principal favorit, n-avea atât nevoie de majoritate (căci o deține), cât de prezență bună la vot și legitimitate, nu atât de obiective punctuale, cât de o viziune articulată a dezvoltării orașului, demnă de un primar cu trei mandate.
Octavian Buzoianu trebuia și cred că a câștigat experiență politică (pentru că nu o avea), în primul rând, și capacitate de comunicare și empatizare cu publicul. El a vrut (și trebuia) să pornească ca independent și să fie apoi susținut de partide (PSD, ALDE, PNȚCD, UNPR), dar, din stângăcie și nepricepere, a ieșit invers: toți au ghicit că e omul disimulat al PSD, iar în final (odată cu estimarea șanselor) a rămas „independent”.
Candidații cu șansa a treia (ce ar merita mai multă atenție) aveau de câștigat experiență, notorietate, pregnanță, învingerea stării de aparentă inerție. Ei ar trebui să fie viitorii candidați în alegerile viitoare și câștigătorii latenți de acum. Campania electorală este cel mai bun laborator politic din câte există, dar mă tem că de mulți dintre candidați nu vom mai auzi niciodată în acest context. O șansă ratată.
Nu meriți să câștigi dacă n-ai învățat să pierzi. Și fă-o să te țină minte lumea!
Adevărata campanie electorală

A început campania electorală pentru primării și consilii județene și aproape că nu am băgat de seamă. Nu știm sigur dacă e de bine sau de rău. Primul care a fost „pe fază” (probabil, cu mintea cea mai odihnită) a fost întâiul om al țării, președintele României. Într-o intervenție televizată, pe cât de scurtă, pe atât de surprinzătoare (în raport cu așteptările), Klaus Iohannis a marcat debutul procesului electoral, a subliniat importanța alegerilor și a implicării cetățenilor, a făcut referire la partidele prezente pe scena politică și a îndemnat cetățenii se meargă la vot. E adevărat că pe cât de just și de normal a fost apelul/semnalul său, pe atât de lipsit de „condiment politic” și de surprinzător, căci toată lumea se aștepta să abordeze „adevăratele” subiecte ale zilei/săptămânii/campaniei, care acum sunt cu totul altele. Ce e greșit aici, „defazajul” prezidențial sau așteptările noastre? Cine va face și va duce campania electorală, noii administratori ai orașelor sau DNA? Candidații pentru demnitățile locale sau scandalurile? Spiritul democratic sau spiritul justițiar?
Există temeri că procesul electoral va fi (și este deja) compromis, marginalizat, trecut în planul doi, acest fapt n-ar fi tocmai întâmplător, iar agenda campaniei va fi făcută de altceva/altcineva. Parcă nu e drept să comparăm „mere cu pere” și să punem în balanță alegerea primarilor cu scandalul ucigător al dezinfectanților din spitale, dar asta se întâmplă. Iar dacă vorbim despre alegeri, răspunsul este deja cunoscut. Și totuși, să le luăm la rând și „să le număram, coane Fănică!”. Alegerile și campania electorală reprezintă apogeul democrației, chintesența ei, momentul cel mai prețios și însemnat, acela în care „puterea poporului” are prilejul de a se manifesta în desemnarea conducătorilor cetății. Este și trebuie să fie un moment al adevărului, al bilanțului, al răsplății sau al pedepsei simbolice, acordate/aplicate prin vot – instrumentul acesta mic și insignifiant, dar care, prin adunare, devine mare, uriaș, înspăimântător. Oamenii trebuie să știe (și să nu uite) acest lucru și să conștientizeze că participarea la vot este (minimal) un fapt de educație și unul cultural, dovadă a faptului că înțelege lumea în care trăiește, chiar dacă nu este mulțumit de ea sau o disprețuiește. Legile și regulile democrației, imperfecte cum sunt, trebuie respectate și îndreptate în măsura posibilului și cu aportul tuturor.
De partea cealaltă a atenției noastre este și va fi (mereu) altceva, acum, scandalul contrafacerii dezinfectanților din spitale. Într-adevăr, greu de găsit ceva mai grav, mai scandalos, mai respingător și mai absurd. Pe de altă parte, din toate punctele de vedere suntem în fața unui subiect de presă excepțional, înafara oricărei discuții. E o foarte bună pildă și pentru jurnaliști, cum stau sub nasul nostru fapte evidente și foarte grave, la îndemână a se transforma în adevărate lovituri de presă și care pot să zdruncine din temelii șandramaua unui sistem, că este sănătatea, educația, justiția, sportul etc. E și un exemplu de tupeu maxim și nerușinare, de cât de departe poate merge (până la atingerea vieții oamenilor) foamea de bani, lipsa de rânduială, dimensiunea incomensurabilă a corupției și protejarea ei de către reprezentanți ai statului. Nici un jurnalist adevărat n-ar ocoli un asemenea subiect, sub niciun motiv sau pretext, pe de-o parte, pe de altă parte, nu pot fi acuzați jurnaliștii de interferență premeditată cu procesul electoral (campania electorală). Constatăm doar că startul plebiscitului a fost ratat, că interesul și atenția presei și a publicului se îndreaptă către aceasta temă (gravă și provocatoare) și nu excludem să apară altele la fel sau mai provocatoare.
Totuși, din această „cântărire” (repet) nedreaptă, cineva are de câștigat și cineva de pierdut. Scandalurile, declanșate prin presă, evident, oricât de grave sunt și de profunde, trec, asemenea apei. Însă pietrele rămân, iar „pietrele” sunt „bolovanii” acestora scandaluri, politicienii (în special) și acoliții lor din lumea afacerilor, flămânzi peste măsură. Aceștia sunt, fără putință de tăgadă, chiar „aleșii noștri”, cei la care nu suntem atenți în campania electorală, nu-i urmărim, nu ne interesează, cei pe care îi votăm cu ochii închiși, cei cărora le dăm votul din inerție, din obișnuință, cu nepăsare sau prin absență de la vot. Cu multă inconștiență, naivitate și primitivism (câteodată), acordăm maximă atenție efectelor (corupției, scandalurilor, faptelor de justiție publică etc.), dar neglijăm cu totul cauzele, care țin de defecțiunea sistemului politic, de disfuncționalitatea democrației, de procesul politic și electoral, de modul în care sunt aleși cei care ne reprezintă.
A început campania electorală, aproape că n-am băgat de seamă, și, la sfârșit, vom putea spune asemenea magistrului nostru tutelar (Nenea Iancu): „o făcurăm și pe asta și tot degeaba”. Este evident cui convine o campanie electorală anostă, lipsită de pregnanță, anonimizată, fără programe, fără dezbateri, fără prezențe semnificative, fără alternative: candidaților în funcție, cei ai marilor grupări politice, ai partidelor care promit mereu (la ananghie) că se reformează, dar n-o fac. Cei care „au votat” alegerile dintr-un singur tur.
Un mare pas înapoi pentru societatea românească și pentru democrație.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 10 mai 2016
Două tururi de scrutin

Subiectul alegerilor primarilor în două tururi de scrutin (ce părea „mort” după refuzul lui Dacian Cioloș) a fost resuscitat duminică de Klaus Iohannis. Prezent la Iași, la omagierea „Unirii mici”, președintele țării și-a făcut public acordul pentru alegeri în două tururi (considerând a fi opțiunea corectă), fapt ce a fost imediat interpretat și care, efectiv, poate schimba „destinul” legii electorale. Mai mult de atât, în presă au apărut informații despre negocieri de culise între partide pentru reluarea acestui subiect chiar sub forma, radicală, a asumării răspunderii de către guvern tocmai pe această lege. Anterior, în mod întrucâtva surprinzător, premierul Cioloș respinsese cererea liberalilor de a modifica legea electorală, în sensul dorit de ei, prin ordonanță de urgență, sub motivul formei nepotrivite (de ordonanță) și a unei prea mari încărcături politice pentru un guvern tehnocrat. În democrație, s-o spunem, disputele politice sunt firești, controversele sunt recomandate, unanimitatea este periculoasă, iar disputa cu argumente este întotdeauna preferabilă consensului, indiferent de subiect. Dincolo de aceste premise, de „fragilitatea” la vot a guvernului, de interesele diferite ale partidelor, de sensibilitatea președintelui etc., ar trebuie să conteze interesul general și să primeze, în decizia finală, o bună reprezentare a cetățenilor, o participare substanțială la vot, o implicare a acestora în procesul democratic, transparență în procesul legislativ și cel electoral. Din aceste motive, tematica alegerii într-un singur tur sau în două tururi trebuie bine înțeleasă, corect asimilată de către alegători și aleși și aplicată deschis. Cu atât mai mult cu cât, iată, „meciul” nu este jucat.
De ce să se voteze într-un singur tur:
1. Ca învățătură de minte pentru cei care au crezut și cred că legile se fac pentru a rezolva probleme, personale, de familie, de „gașcă” sau de partid, de natură politică, economică, juridică etc. ale celor care fac legile;
2. Ca pildă pentru ce poate însemna votul conjunctural și legea făcută cu gândul la altceva. În fapt, atunci când a fost votată legea electorală cu vot într-un singur tur, ea a fost agreată atât de PSD, cât și de PNL (partide hotărâtoare la vot), și unii și alții crezând că le va fi de folos. Va fi, dar în mod diferit, iar liberalii au acceptat fie din lipsă totală de viziune politică, fie din cauza unor „sfori” (reușite) în partid la acel moment, fie sub presiunea primarilor în funcție din partid;
3. Ca pedeapsă pentru amatorism în politică, politicianism ieftin și prost mascat, lipsă de realism, cultivarea interesului îngust în politică, ignoranță, prostie etc.
4. Există și argumente pozitive pentru un singur tur, cum ar fi evitarea înțelegerilor și a alianțelor electorale de culise pentru turul doi sau genuinitatea alegerii „din prima” etc.
De ce să se voteze în două tururi:
1. Ca exercițiu democratic într-o țară în care rostul votului și al alegerilor nu sunt suficient de clare, în care democrația încă este o formă lipsită de conținut și în care prezența la vot este constant scăzută
2. Pentru aprofundarea votului și responsabilizarea celor care votează sau nu; „prima strigare” (turul întâi) poate trece „neobservată”, prinzând alegătorul nepregătit, neatent, dezinteresat; analiza unui rezultat parțial, posibilitatea schimbării rezultatului, incidente de campanie etc. pot mobiliza și responsabiliza oamenii pentru vot în turul doi (cum se întâmplă mereu)
3. Pentru mai buna cunoaștere a candidaților și a programelor și promisiunilor acestora. Primul tur, cu (posibil) foarte mulți candidați, dispersează mesajele și interesul publicului, partajează atenția acestuia, provocând confuzie, uniformitate, lipsă de pregnanță, dezinteres etc. Turul doi, cu doar doi candidați, cei mai buni, focalizează atenția, induce ideea de dispută, de program, de concurență, de identitate și de răspundere.
4. Votul într-un singur tur creează un avantaj mare, clar, indiscutabil, primarilor în funcție, care sunt mai bine cunoscuți, dispun și utilizează mai multe resurse (inclusiv ale primăriei), beneficiază de votul interesat, de circa 15% (al angajaților, membrilor de partid, al celor favorizați, al clientelei și al cârdășiilor făcute în timpul mandatului) și de votul inerțial, 5-10% (al alegătorilor mecanici, necritici, ce votează mereu pe cel în funcție). Aceste mecanisme de vot pot da singure primarul, fără nicio campanie electorală, fără nici un program, fără nicio diferență, cu tot efortul concertat al altor partide și candidați, al campaniei creative, cu toate afișele și mesajele electorale, cu toți banii aruncați în publicitate și marketing electorale.
5. Votul într-un singur tur, superficial și conjunctural (totuși, nu antidemocratic), poate genera și încuraja tendințele extreme și extremiste, „loviturile” de moment, concertarea și instrumentalizarea (compromiterea adversarilor) unor acțiuni de moment ce pot duce la succes nemeritat, furt de imagine, foloase incorecte, ce nu mai pot fi îndreptate și corectate prin vot.
Din aceste motive, consider eu, nimic n-ar fi prea mult pentru a îndrepta o eroare evidentă: nici din partea președintelui, nici din cea a premierului, nici din partea Parlamentului, nici din partea oricărui partid politic. S-a văzut că rezultatele votului nu sunt dinainte bătute „în cuie” niciodată.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de cluj din 26 ianuarie 2016