Nov 22

Agresiunea naște violență

Posted on by

poza-site-2
De un an de zile, neîncetat, sub diferite forme și fără un motiv aparent, țara noastră este supusă unei constante și profunde agresiuni. Din fericire (din câte vedem și înțelegem), nu vine din exterior, din partea prietenilor mari (UE și NATO) sau din partea neprietenilor (vecini, mai mult sau mai puțin apropiați), deci, nu avem la ce reacționa. Nu-i o „stare de război”. Din păcate, într-un chip cu totul neobișnuit (dar specific), fără sens (major) și fără justificare (la scară națională), agresiunea vine din interior, e insidioasă, disimulată și cumulativă și nu (prea) există mijloace de-a scăpa de ea. Vine din interese personale (și de grup), are „acoperire democratică”, reverberează diferit în societate și creează o stare de tensiune, de confuzie și de ruptură.. E o stare de „răzmeriță”, de „revoluție”.
Negreșit și pretutindeni, agresiunea naște agresiune.
În urmă cu un an, ne aflam în plină campanie electorală a parlamentarelor, iar asaltul venea sub forma populismului și naționalismului. În viziunea partidului ce avea să câștige zdrobitor alegerile (PSD), pe de-o parte, țara era plină de „dușmani” (imaginari, nevăzuți), cei mai mulți sub formă de „soroșiști”, și trebuia „apărată”. Pe de altă parte, prin țară au început să umble „câinii cu colaci în coadă”, sub forma promisiunilor electorale nebunești (imposibil de pus în practică). La această ofensivă, în lipsa unui suport și a unei alternative (mai solide), românii (majoritar) au înghițit în sec și au răspuns „mioritic”, acceptând și absentând (de la vot). Însă era doar începutul ofensivei. Conducerea penală a partidului câștigător a continuat exercitarea actelor de violență asupra mulțimii printr-un triplu atentat, încercând să impună (prin Sevil Shhaideh) un premier musulman (într-o țară majoritar ortodoxă), un premier femeie (pe un teren încă nepregătit) și un premier „slugă” personală (fără anvergura, expertiza și autoritatea cerute) a lui Liviu Dragnea.
Eșecul încercării n-a contat deloc, iar Sorin Grindeanu a fost doar a variantă ameliorată (acceptabilă) a acelorași intenții agresive ascunse. A urmat povestea atentatului numit „Ordonanța 13” și a șirului de abuzuri la vedere, stopate, ca prin minune, de niște proteste populare nemaivăzute vreodată în România, petrecute, iarăși uimitor, fără cea mai mica urmă de ripostă violentă. Nici asta n-a fost de ajuns.
Din nou fără motiv și fără justificare, liniștea țării a fost violată de răsturnarea lui Sorin Grindeanu (pentru nesupunere), cu „tăierea” intempestivă a guvernării, cu sacrilegiul moțiunii de cenzură și cu incursiunea numită „schimbarea de guvern”. A urmat o nouă incitare prin instalarea noului premier Mihai Tudose, „provocator” prin înfățișare/atitudine, umor bășcălios și prin (aparentă sau reală?) incompetență. Cu acompaniamentul presei complice (sau celei vegetative), s-au succedat raiduri asupra justiției (a cărei supunere era obiectivul central), cu episoade numite „lupta împotriva binomului”, „eliminarea lui Kovesi” sau „statul paralel”, pe cât de incisive, pe atât de confuze și greu de înțeles. În avangarda unei „armate” conduse aprig din spate de Liviu Dragnea și de Călin Popescu Tăriceanu (dând senzația că n-au niciun amestec), se lovea din toate părțile, fie cu floreta (Tudorel Toader), fie cu barda (Eugen Nicolicea), fie cu bolovanii (Florin Iordache, Șerban Nicolae).
Atunci când terenul de bătălie numit justiție era uitat, se isca câte-o năvală pe tărâm fiscal (ca să-i atingă pe toți), unde ba creștea una și scădea alta, ba apărea câte-o invenție, de genul „impozit pe gospodărie”, uitate și abandonate fără nicio explicație. Subiectul trecerii contribuțiilor sociale de la angajator la angajat a stat ca o „sabie a lui Damocles” deasupra capului tuturor (înainte de a cădea), nejustificată, neexplicată, nenecesară, cu efecte neluate în considerare. Ofensiva creșterii salariilor (care de fapt scădeau) a fost dată în seamă ministrului Olguța Vasilescu, un fel de mostră a incompetenței agresive, suficiente, inconștiente, iresponsabile.
Însă atacul principal și decisiv s-a produs tot în justiție, în încercarea liderilor coaliției de guvernare de a-și scăpa pielea, plănuită ca un complot și luând forma unei congestii, prin ocuparea tuturor capilarelor decizionale ale statului. Legile justiției (un fel de cheie a guvernării) au început să circule periculos și cu forme variabile (în funcție de interesul de moment) pe trasee între culoarele și birourile Ministerului Justiției, Guvernului, Parlamentului. Nici acum și, probabil, nimeni nu cunoaște forma finală a acestor legi, incertitudinea și schimbarea sunt cuvintele de ordine, voind a fi impuse în pofida oricărei opoziții, privite ca un cadou pentru unii și ca o pedeapsă pentru alții. Această agresivitate (la sfârșit de proces și la final de an) nu putea să nu producă urmări.
În linia începută acum un an, decizia primarului Gabriela Firea de a ocupa „piața protestelor” cu un târg de Sărbători e (tot) un gest de afront, de intimidare, de violență simbolică. Iar de la agresiunea simbolică la cea reală nu mai era decât un pas. Toată lumea a văzut asta, a înțeles și a spus asta.
Această escaladare fără sfârșit nu mai poate continua fără urmări. S-a văzut deja.
Două concluzii scurte: 1. e o iluzie că violența va folosi cuiva; 2. agresivitatea poate dispărea subit prin (auto)eliminarea sursei primare.

Nov 22

Nu există oraș civilizat fără presă liberă

Posted on by

Select3
Nu poate exista un oraș civilizat fără presă locală liberă, nu poate exista urbe prosperă deservită de un jurnalism sărac și umil, nu poate exista „smart city” fără „smart media”, indiferent de standardele după care se fac măsurătorile sau aprecierile. Aceasta îmi este opinia, aceasta îmi era dorința și asta speram să fie concluzia dezbaterii „Criza presei locale în Europa post-adevăr”, organizată de Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest în colaborare cu Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și găzduită, la finele săptămânii trecute, de Liberty Technology Park. Mai mult de atât, aceasta socoteam că ar fi putut să fie și concluzia autorităților locale invitate (din fruntea orașului și județului), a reprezentanților comunității de afaceri (parte esențială a dezbaterii), a jurnaliștilor (cei dintâi interesați) și PR-iștilor (participanți), a politicienilor, a societății civile și a publicului (prezent sau neprezent în sală). Dau asigurări că nu sufăr de lipsă de realism și că știu bine orașul și presa locală, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară.
Nu a fost (chiar) pe potriva așteptărilor, dar înainte de a identifica motivele, merită să subliniem întâi părțile bune ale organizării dezbaterii. Mai întâi că, în toată lumea democratică civilizată, există o preocupare asiduă pentru starea/destinul/evoluția presei locale, generată de amenințarea perturbărilor tehnologice, de subfinanțare, de criza de (eco)sistem a jurnalismului, diminuarea publicității, agresivitatea și expansiunea operatorilor online globali (Facebook, Google etc.), problemele de identitate ale jurnalismului. Iar prin asta, sunt recunoscute rolul presei locale în democrație și criza pe care o străbate, iar pe de altă parte, se fac eforturi vizibile de susținere financiară și de găsire a noi surse de venit și modele de afaceri viabile în lumea întreagă. Iată că acest lucru se întâmplă/discută și la noi, ca un prim pas, prin încercarea de implicare a autorităților statului (locale), a oamenilor de afaceri, a reprezentanților societății civile, a ONG-urilor etc. E un câștig că dezbaterea a avut loc, într-o situație tensionată, într-o comunitate dezbinată, aflată în mare nevoie de resurse și într-o concurență (nu întotdeauna loială) pentru obținerea lor.
Pentru a avea rezultate, calea deschisă trebuie continuată.
Să presupunem apoi că, dacă la baza crizei presei locale clujene s-ar afla (numai) indiferența publicului (datorată presei), lipsa de credibilitate a media, calitatea slabă a conținutului, calitatea umană și profesională a jurnaliștilor (sau a viitorilor jurnaliști), lipsa de solidaritate a breslei, „luarea cu hapca” a resurselor (puține) câte există sau distribuirea lor pe criterii partizane (înafara unor valori obiective), un sistem învechit/depășit din care lipsește inovația și interesul pentru inovare, pentru căutarea de noi formule de conținut, de transmitere și de valorizare a informației (în parte, arătate și de sondajul IRES prezentat de Vasile Dîncu în deschidere), ar rezulta că publicul clujean este perfect, că rezerva oamenilor de afaceri este deplin justificată, că autoritățile și politicienii fac bine că nu se implică. Or, știm bine că nu-i așa, că și publicul are neajunsurile lui (de educație, de asumare, de informare și înțelegere a societății și a nevoilor democratice), că și oamenii cu bani au limitele și slăbiciunile lor, că și autoritățile și politicienii au parti pris și interese înguste șamd.
Așadar, numai laolaltă și deschis se poate ieși la liman.
Ce am constat la întâlnirea de vineri seara de la Cluj: că autoritățile locale (Emil Boc, Alin Tișe etc.) nu s-au prezentat, lăsând de înțeles că n-au nici vină, nici responsabilitate (în trecut sau în viitor); că unii oameni de afaceri prezenți (Lucia Morariu – Eximtur, Mihaela Pop – Vitrina, Daniel Metz- NTT Data, Voicu Oprean –Arobs – surpriza serii) înțeleg (într-un fel sau altul) problemele și că ar fi dispuși să sprijine presa în proiecte bune, țintite, clare, de interes; că alți patroni/manageri (precum Ioan Rus) nu vor sau nu pot înțelege decât ceea ce (le) convine; că jurnaliștii au nevoie de unitate și solidaritate, că e nevoie de transparență…
A fost prea devreme pentru a găsi un numitor comun și o cale.
În ceea ce mă privește, m-am dus cu câteva idei și cu două propuneri, dar n-am intervenit pentru că, pe fondul dezbaterii, nu mi s-a părut oportun (poate pentru ediția a doua, dacă mediul universitar va fi invitat). Eu aș fi vrut să vorbesc despre surse alternative de finanțare pentru prea locală, precum parteneriatele (generale, de proiect) crowdfunding-ul, sprijinul financiar al oamenilor de afaceri, prin ONG-uri, instituții ale statului (locale) etc. Aș mai fi vorbit despre nevoia acută de comunicare între/cu cititori, finanțatori și factori de decizii.
În fine, voiam să propun un proiect pentru acordarea de burse (trei, cinci, șapte …) pentru jurnaliști (a câte 1000-1200 euro), acordate pe bază de proiecte (de circa șase luni), privind cele mai importante probleme ale orașului. Astfel, jurnalistul interesat, cu acordul redacției sale, va înainta un rezumat al proiectului său (de jurnalism investigativ, narativ, documentar, analiză etc.), iar proiectele selectate vor fi susținute în fața unei comisii formate din reprezentanți ai finanțatorului, APPC și ai mediului universitar jurnalistic. Proiectele câștigătoare vor fi finanțate (în etape), va crește calitatea produselor jurnalistice, va spori credibilitatea presei și va aduce publicului conținut de calitate.
Ceea ce, bănuiesc, dorim cu toții.

Nov 22

De ce presa locală are nevoie de sprijin

Posted on by

poza-site
E o iluzie să credem că, într-o societate construită pe fundamentul existenței și funcționării libertăților, bunăstarea unora este posibilă și se bazează (numai și numai) pe sărăcirea altora. Acest lucru cred că se întâmplă, în mod consacrat, în societățile anarhice (suborganizate sau slab organizate) și în dictaturi (societăți segregate, supraorganizate). În modelul de organizare de tip democratic, libertatea asigură un sistem al vaselor comunicante care face posibilă coeziunea, evoluția și dezvoltatea societății în întregul ei, iar relativa omogenitate în diversitate nu este o piedică, ci o premisă favorabilă și, poate, o condiție a prosperității comune.
Dacă cei care prețuiesc libertatea (ca valoare socială importantă) și au încredere în sistemul democratic (ca formă de organizare socială ce o face posibilă) sunt o majoritate, atunci trebuie să le asigure, conștient și asumat, condiții optime de existență. Căci, ne arată istoria (și o putem constata cu proprii ochi), libertatea nu este un „produs natural” (să crească singură pe marginea drumului), iar democrația nu este un sistem care să funcționeze de la sine, automat, necondiționat. Dimpotrivă, sunt necesare participarea, implicarea, asumarea, solidaritatea și vegherea tuturor ca acest tandem să funcționeze. Cred că este una din principalele lecții ale tranziției românești de la totalitarism la democrație.
N-o voi lungi prea mult, prin a accentua importanța libertății de exprimare – îndeplinită de către presă – ca pilon esențial de susținere a democrației, înainte de a ajunge la subiectul care mă interesează de fapt – criza media în general și criza presei locale în special. Voi sublinia doar că, în ciuda neajunsurilor ei, a mersului câine-câinește, datorăm mult presei pentru evoluția (intrinsecă și extrinsecă) a societății românești din ultimele decenii. Presa i-a ajutat pe oamenii ieșiți din „beciul dictaturii” să-și deschidă ochii, să vadă, să înțeleagă, să compare, să învețe, să progreseze, să lupte, să protesteze, iar aceste lucruri i-au ajutat să se schimbe, să caute, să găsească, să aibă realizări, să-și construiască destine, în acest vârtej amețitor al schimbărilor. Nu cred că a existat pentru oameni o călăuză mai bună a tranziției.
Iar în calea presei s-au pus mai degrabă piedici decât ajutoare, cele mai multe din partea politicului și, cu totul nepotrivit, din partea statului, prea impregnat de interese partizane, personale și financiare. Iar dacă pe unii i-a ajutat să se îmbogățească (pe bune), pe alții a încercat să-i împiedice s-o facă prin jaf și corupție, e drept, nefiind „câinele de pază” perfect. Întotdeauna, în acești ani, presa a avut mai mulți inamici decât prieteni, mai mulți au încercat s-o folosească, decât s-o sprijine, mai mulți s-o acapareze, decât să-i ofere libertate. Încet-încet, presa n-a mai fost o destinație finală (pentru investitori), ci una intermediară, un fel de instrument care doar ajuta la ceva (nu unui scop propriu). Astfel că și investițiile curate s-au rărit (unele au dispărut) și investitorii (o parte) au cedat, sub presiunea tentațiilor sau a amenințărilor.
Uităm prea ușor și prea des cât de multe datorăm presei libere și cât de multe am avea de pierdut în lipsa ei.
Iar presa locală a fost mereu copilul cel mic, neglijat și lăsat la urmă, deși, pe drept cuvânt, se spune că „toate știrile din lume sunt locale”. Mai întâi, a fost cenușăreasa presei centrale, acum a ajuns „cenușăreasa-cenușăresei”, de când însăși presa mainstream (din toată lumea) e subordonata internetului. Sunt multe de spus aici, dar esențial este că, în condițiile hegemoniei giganților online-ului, modelul de business media bazat pe publicitate este depășit și trebuie cât mai repede înlocuit și găsite surse alternative de finanțare. Iar dacă presa mare nu mai rezistă concurenței titanilor globali (Google, Facebook, Twitter, Youtube, Apple etc.) atunci ce va face presa locală?
Aceasta este una dintre preocupările fundamentale în întreaga lume democratică, pentru găsirea unor noi modele de afaceri care să viabilizeze presa, în general, cea locală în special, să o ajute să reziste, să poată supraviețui, recunoscându-i-se rolul și importanța în societate. Tema se află în atenția cercetătorilor de pretutindeni, antreprenorilor, organizațiilor nonguvernamentale, a statului și, nu în ultimul rând, a celor implicați direct, comunitatea profesională sau cea patronală din domeniul jurnalismului.
Ce-i de făcut la noi și cine să facă?
Nu ne putem raporta la modelul francez, cu un stat altfel croit și care a întâmpinat, încă din 2015, la nivelul de minister, problemele noului ecosistem media și perturbațiile provocate de revoluția tehnologică (criza printului, invazia internetului, dezvoltarea media digitală, scăderea publicității etc.). Nu ne putem raporta nici la modelul american, unde o puternică societate civilă, (o mulțime de asociații, ONG-uri) este implicată și preocupată de soarta jurnalismului, inclusiv a celui local. Recent, s-a creat un fond pentru instruirea și susținerea a o mie de jurnaliști care activează în media locală, ca simplu exemplu.
Am putea încerca un model românesc în care comunitatea locală să sprijine presa locală?
Înțeleg prin asta comunitățile de afaceri, cele profesionale, Primăria, Consiliul Județean, mediul academic, ONG-urile și altele. Fiecare în parte și toți laolaltă datorăm câte ceva presei libere. Iar ca să fie liberă, presa mai întâi trebuie să supraviețuiască.
Dacă se discută, înseamnă că se caută, dacă se caută, înseamnă că se poate găsi!

Nov 22

Ce nu-i clar cu salariile

Posted on by

Select7
Vă mărturisesc că toată săptămâna trecută am încercat/experimentat, cu patru grupe diferite de studenți la jurnalism (luând-o mereu de la capăt), să vedem dacă putem înțelege împreună (la nivel elementar, de bun simț) „revoluția fiscală” a guvernului, mai ales acea parte a ei legată de salarii și de transferarea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. O încercare grea, „sisifică”, dar pe care am crezut-o necesară și utilă din câteva motive temeinice.
Întâi de toate, am încercat să răspundem împreună (cu studenții jurnaliști) întrebării de ce se face o asemenea reformă fiscală (radicală), ce înseamnă ea și ce efecte va avea. Este un exercițiu obligatoriu, în opinia mea, pentru fiecare cetățean responsabil, pentru sine, pentru bunăstarea societății și pentru democrație.
În al doilea rând, am ținut cu tot dinadinsul ca viitorii jurnaliști, cei care (mâine) îi vor informa pe alții și-i vor ajuta să înțeleagă, să fie ei înșiși capabili să priceapă cum stau lucrurile pentru a-și putea îndeplini corect misiunea. Acesta ar fi rolul fundamental al presei în societatea democratică, să informeze corect, neutru, dezinteresat cu privire la starea lucrurilor în societate. Când nu se întâmplă așa (fără nicio exagerare – căci vedem ce se întâmplă în SUA), calea democrației este abandonată, iar drumul către anarhie sau excese este deschis.
În al treilea rând, am înțeles, din expunerile publice, din discuțiile private și din reacția cetățenilor, că există probleme mari și reale de înțelegere, de interpretare și de asumare a unei perspective realiste și oportune din partea cetățenilor/oamenilor/salariaților a acestei stări de fapt. Am constatat că sunt foarte puțini care înțeleg de ce s-a procedat așa, dacă e bine sau rău, ce efecte va avea pe termen scurt, mediu sau lung și, cu atât mai puțin, care sunt mizele reale sau invocate pentru o asemenea „revoluție a fiscalității”. Mie mi se pare o stare de confuzie generală, amestecată cu speranță și confort mental păgubos. De menționat că nu există o explicație oficială validă, acceptabilă și satisfăcătoare cu privire la aceasta, ceea ce lasă loc speculațiilor și întărește suspiciunile cele mai întunecate.
Nu mă erijez deloc în specialist sau consultant fiscal (sunt cel mult analist și comentator politic) și n-am intenția de a reproduce aici „adevărata interpretare” a lucrurilor. Dar mi se pare că problema în discuție nu este atât fiscală, cât politică și că măsurile nu vin din partea unor specialiști ca propuneri inovatoare pentru binele comun, cât din partea unor politicieni aproape disperați (în căutare de bani) și într-un scop politic/personal îngust și partizan.
Mă rezum aici să ofer o explicație inteligibilă și accesibilă omului obișnuit și să fac o predicție la final, care poate oferi o perspectivă apropiată de realitate.
Înainte de toate, trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat s-a făcut, în mediul bugetar, pentru a compensa (negativ) anticipat o creștere a salariilor (prin legea 153/2017), mărire anunțată deja și votată, dar care nu era sustenabilă financiar. Așadar, s-au gândit la soluția ca, înainte de a ajunge la momentul creșterii salariilor (prin ian., febr., martie 2018), să le scadă, pentru ca atunci când majorările vor intra în vigoare, acestea să ajungă undeva la nivelul zero (sau aproximativ) față de unde au fost înainte. Nu intru în cifre sau procente, căci tot acolo ajungem, dar menționez că această mică înșelătorie politică (creșterea salariului brut în loc de cel net) pe post de măsură electorală promisă n-ar fi foarte greu de înțeles pentru publicul larg. În al doilea rând, pentru ca salariile bugetarilor să nu scadă de la 1 ianuarie 2018, va trebui ca guvernul să aplice legea 153 a salarizării bugetarilor (să n-o amâne sau să suspende aplicarea ei). În al treilea rând, măsură transferării contribuțiilor sociale lasă în aer angajații din mediul privat. Prin intrarea în vigoarea a ordonanței de urgență recent adoptate, salariul lor net ar scădea direct cu circa 20%, iar dacă angajatorii lor nu le vor crește salariul brut (pentru a păstra netul), diminuarea va deveni efectivă. E de presupus că unii angajatori vor face asta, dar nu sunt obligați, o vor face în mod diferențiat și vor lăsa să fie înțeleasă ca un favor și ca o creștere de salariu (prin nescădere). Aceste „mișmașuri” politice vor fi înțelese deplin mai târziu, dar ar fi trebuit combătute (eficient) acum.
Aceasta ar fi explicația de moment.
Însă predicția mea e alta și este mai gravă decât prezumtiva scădere a salariilor sau necreșterea lor. Spre deosebire de Lucian Croitoru (consilier al guvernatorului BNR), care o vede ca pe o posibilitate, eu cred că actuala putere a degrevat angajatorii privați de sarcina contribuțiilor sociale (așa cum se vede acum) doar pentru a putea justifica o reintroducere a acestor contribuții într-un moment ulterior, care, mai cred eu, nu va fi foarte îndepărtat. Așadar, întâi transferă contribuțiile de la anjator la angajat (părând a-l favoriza), apoi va adăuga și angajatorului contribuții sociale, cu siguranță, pentru a obține resurse bugetare suplimentare, fără a le mai scădea angajatului.
Acest „secret” trebuie bine conservat, pentru că, dacă angajatorii privați „se prind”, nu vor mai crește niciun salariu (brut) acum, iar dacă îl vor crește, vor trebui să-l scadă ulterior.
Ce este altceva decât o „pungășie” politică ordinară pentru a face rost de bani!

Nov 22

Renunțarea la Dragnea

Posted on by

Select8
A făcut ce-a făcut PSD (cu Liviu Dragnea în frunte și cu ALDE-Tăriceanu, zis și Șobolanu, aliat) de-a reușit, de două ori într-un singur an, să scoată zeci și sute de mii de oameni în stradă. Nu știu să mai fi reușit cineva asta în ultimii 25 de ani și a făcut-o în condiții cu totul speciale: în urma câștigării alegerilor cu aproape 50% și fără să fie la mijloc (încă) vreun conflict de muncă (sindical) generalizat. Protestele au pornit din societatea civilă, de acolo de unde doar nemulțumiri extinse și profunde și deformații structurale (ale sistemului democratic) pot genera mișcări de o asemenea amploarea. Exact acest lucru nu l-au anticipat liderii PSD în preambulul protestelor din ianuarie-februarie și exact acest lucru par să-l ignore în continuare acum, cu manifestările începute duminică seara în toată țara. E adevărat că nimeni nu se aștepta, la începutul anului, la o reacție de o asemenea amploare și vigoare și, de asemenea, nu era un optimism prea accentuat cu privire la ce va fi acum. Faptele însă, spre deosebire de vorbe, grăiesc în felul lor, într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea, ocolit.
Nu voi reveni in extenso asupra Ordonanței 13, asupra prevederilor și a tribulațiilor pe care le-a generat. E destul să rețin tendința evidentă în sensul diluării luptei anticorupție (deci de încurajare a corupției) și recurența acestei tematici în toate inițiativele importante ale actualei puteri. Cu alte cuvinte, au făcut ce-au făcut, și tot la controlul asupra justiției au ajuns. Acest lucru (major, evident, de netăgăduit) nu putea să scape opiniei publice, în ciuda tuturor manevrelor de învăluire ale politicienilor și în pofida aportului televiziunilor obediente de a masca aceste intenții. Desființarea abuzului în serviciu ca infracțiune (prin ridicarea pragului), controlul asupra justiției penale (prin acapararea Inspecției judiciare), controlul asupra procurorilor (prin anularea dreptului de numire al președintelui României), învederate cu titlu de evidență, nu puteau scăpa controlului civic și acesta este principalul motiv al protestelor de acum. Desigur că mai sunt și alte motive grave și evidente. Nu vreau să anticipez deznodământul final, nu-mi asum rol de Casandră (probabil cei din fruntea coaliției de guvernare vor amâna deciziile importante, sperând să găsească un prilej mai bun de a înșela vigilența publică). Eu vreau să indic modalitatea sigură prin care România ar scăpa de această criză prelungită și de a intra pe un făgaș normal, de urmare a intereselor țării, nu doar ale partidului sau ale liderilor.
Soluția nu-i secretă, o intuiește fiecare, dar pare imposibilă și cea mai puțin probabilă la această oră. Soluția este debarcarea lui Liviu Dragnea din funtea PSD. Degeaba ne amăgim cu toții, degeaba crede activul PSD că există variante ocolitoare, inutil de crezut că se pot face compromisuri acceptabile, toate sunt paleative. În esență, Liviu Dragnea vrea să-și rezolve o problemă personală cu justiția (un proces penal amânat, intrarea în închisoare și pierderea tuturor privilegiilor), a promis ferm altori lideri că-i va scăpa și pe ei de poverile penale și a creat așteptare în rândul masei PSD de minimalizare/marginalizare a luptei anticorupție (adică liber la furat). Acestea sunt lucrurile esențiale care-l țin pe Dragnea acolo, acesta e angajamentul său (public sau secret) și la care nu va renunța cu niciun preț, fiind adevăratul său program de guvernare.
De ce n-a fost posibilă până acum schimbarea sa:
1. pentru că a obținut un scor foarte/prea mare pentru PSD în alegeri (cel mai mare)
2. pentru că până acum era prea timpurie și nejustificată decapitarea sa
3. pentru că activul partidului a crezut că se pot implementa strategia lui Dragnea și promisiunile lui
4. pentru că „eternul secund” (în umbra mai multor președinți de partid) Liviu Dragnea a învățat perfect lecția „pârjolirii în jur”, (îndepărtând, pe orice cale și cu orice preț, orice posibil rival/succesor în partid). De pildă, l-a trădat pe V. Ponta, l-a decapitat pe S. Grindeanu , a încercat și cu M. Tudose, va face același lucru cu oricine
5. pentru că schimbarea sa nu era nici utilă, până în prezent, și nici ușor de făcut.
De ce ar fi posibilă și necesară debarcarea sa de acum înainte:
1. pentru că prin urmărirea/prioritizarea unei agende secrete/personale a compromis guvernarea PSD, amenințând viitorul partidului
2. pentru că, prin lipsă de soluții, periclitează continuarea guvernării și rezultatul alegerilor viitoare (prezidențiale, europarlamentare, locale, parlamentare)
3. pentru că și-a pierdut credibilitatea, atât la nivel intern, cât și la nivel extern. Strategia lui (tot mai străvezie) este de a câștiga încrederea populației (prin măriri ipotetice și nerealiste de salarii etc.) și a cumpăra bunăvoința americanilor, prin plata unor acțiuni lobby-ste (cum s-a văzut recent)
4. pentru că, inevitabil, s-a format/se va forma o masă critică în PSD împotriva sa, acea parte care s-a săturat să tot tragă ponoase și să tot explice, fără de niciun folos și fără niciun orizont sigur
5. pentru că așa s-a întâmplat cu toți președinții PSD: au fost abandonați brusc, fără preaviz, cu cinism și realism când a fost necesar și când s-a ivit momentul. Amintim de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta. Liviu Dragnea nu-i cu nimic mai special decât ceilalți.
Câtăvreme nu se pune problema renunțării lui Dragnea, renunțarea la el, deși puțin probabilă, pare singura viabilă. Toate celelalte sunt doar improvizații și amânări, care adâncesc criza în societate și în PSD.

Nov 22

Meșterul hoț și mănăstirea ruinată

Posted on by

Select11
Țara-i o clădire neterminată, iar meșterul e un hoț. Guvernarea e o lucrare începută, iar arhitectul, un șnapan. Politica e o iluzie, iar partidul, clubul scamatorilor. În realitate, gândul îmi este la Meșterul Manole, la nevrednicia lui și la lipsa de încredere în propriile mituri întemeietoare. Căci dacă mănăstirea (cea măreață) este țara, meșterul (iscusit) este partidul, sacrificat este poporul, dar edificiul tot nu stă-n picioare, ce mai e de zis? Că nu e bună țara, că nu e bun partidul, că nu e bun poporul și că nici miturile nu mai sunt ce-au fost! Bunăoară, Mioriței, oii noastre celei năzdravane din poveste, în locul unui destin profetic (tragic), îi este hărăzit unul în galantar, căci, spune ministrul Agriculturii, „miticul” Petre Daea, românii nu consumă destulă carne de aia, precum ar merita ovina românească. Aici am ajuns, la atât poate duce azi înțelepiunea noastră „mitică”.
E clar (pentru mine) că se schimbă destinul (și direcția) nației, dar că nu știe nimeni încotro ne îndreptăm.
Lăsând gluma la o parte (că nu-i de glumit), mă tot întreb de ce suntem atât de nesiguri și de vulnerabili, de ce trebuie să stăm cu frica în sân la fiecare mișcare a conducătorilor noștri, de ce e pericol la orice cotitură (oricât de mică ) a istoriei? Spun sincer că nu știu, n-am un răspuns complet, dar pot încerca să găsesc o explicație mai simplă pentru ceea ce trăim de circa un an de zile și care tinde să capete dimensiuni de coșmar.
De ce e defectă „mașinăria românească”, de ce nu funcționează mecanismul de control al puterii, de ce tentația spre abuz a aleșilor nu poate fi domolită și descurajată?
1. Pentru că lecția elementară de democrație n-a fost însușită temeinic de către nimeni în România: „bătrânii” (comuniști) nici n-au vrut s-o învețe, ci doar s-o simuleze și le-a ieșit cum au vrut; „maturii” de azi au fost sacrificații tranziției care au încercat (și au reușit doar parțial) să se adapteze; „tinerii” au avut cei mai proști profesori (de fapte) și cele mai proaste exemple, astfel încât n-au avut de la cine învăța ceva sănătos. Cei dintâi se bucură (și savurează), cei din mijloc se chinuie (între nostalgie și speranță), cei din urmă sunt confuzi și rebeli (fără bază și fără repere)
2. Pentru că bunăstarea, care este un efect al convergenței tuturor libertăților (politice, economice și de exprimare), a devenit o cauză și un scop în sine. Cei care au ajuns înstăriți (prin diverse metode, de multe ori, pe seama celorlalți) nu se simt datori nimănui, nici celorlalți, nici societății, nici sistemului, privindu-și bogăția ca pe ceva imanent; cei care sunt săraci resimt o stare de dependență de alții și au și mai puțină încredere în sistem ca formă de emancipare a lor și a societății. Considerând că nu-și datorează starea (bună sau rea) sistemului, ci calităților proprii, norocului (unii) sau nedreptății și ghinionului (alții), nici unii nici alții nu simt nevoia să contribuie, să apere, să se implice, să perfecționeze. Democrația, dacă există și dacă e bună, să se facă singură sau să fie făcută de alții…
3. Pentru că lipsa de implicare, de interes și de angajament democratic a dat idei noi oportuniștilor puterii, anume, nu de a lecui acest absenteism social și electoral, ci al accentua și mai mult și a-l exploata în folos propriu. Socoteala a fost simplă: cu cât vor merge mai puțin la vot, cu atât mai mult va însemna votul alor noștri, cei dependenți, captivii de serviciu ai oricăror campanii electorale. Cu cât mai puțini (de toți), cu atât mai mulți (ai noștri) e paradoxul care se poate întoarce sub formă de bumerang
4. Pentru că (și) vectorii puterii au intrat într-o dublă captivitate, din care nu au cum să iasă: pe de-o parte, este captivitatea în raport cu propriilor interese (pecuniare, judiciare, de influență, de partid etc.) care nu le permite să facă ce trebuie, potrivit nevoilor țării, contextului intern sau internațional etc.; pe de altă parte, au intrat în capcana propriilor promisiuni, care le-au permis să ajungă la putere, prin mijloace demagogice și angajamente nerealiste, imposibil de pus în practică
5. Pentru că legile justiției, politicile fiscale, măririle de salarii sau pensii și altele, ce par a fi scopuri în sine, nu sunt deloc așa, ci (simple) pretexte pentru satisfacerea celor mai sus, mult mai importante și niciodată mărturisite. De aia se și schimbă cu așa viteză și fără nicio noimă și temei logic. Pentru această categorie de lideri politici, agenda publică (a țării, a nației, a poporului) va fi întotdeauna în plan secund în raport cu cea proprie, indiferent de condiții, de riscuri, de expunere și de pericole
6. Pentru că (de parcă nu ar fi fost îndeajuns) a apărut acest iliberalism al vremurilor tulburi, să-i prostească odată-n plus și pe unii și pe alții. Acesta spune că votul și adeziunea oamenilor sunt mai importante decât democrația, principiile și (chiar) legile. Deci, mai pe înțeles, dacă am obținut votul oamenilor, avem dreptul să facem orice, fără a lua la socoteală dacă este reprezentativ sau dacă a fost obținut corect.
Unde-ați mai pomenit Meșter (Manole) să-și fure noaptea materialele pentru Mănăstire? Unde-ați mai pomenit oaie (Mioriță) năzdrăvană dată la sacrificat?

Jun 25

Partidul nicicare, reprezentând pe nicicine

Posted on by

Select 2
Am criticat, cu multă consecvență și fără menajamente PSD-ul, ca partid aflat la putere, în plin exercițiu de guvernare a țării. M-am simțit îndreptățit, mă simt încă și voi face în continuare acest lucru, pentru că acesta este rolul cel mai întemeiat și mai sănătos al presei într-o societatea democratică. Nu voi relua aici toate motivele pentru care principalul partid de guvernământ trebuie supravegheat și merită criticat, dar voi sublinia unul dintre ele. Eu n-am uitat nicio secundă, de la ultimele alegeri încoace, că PSD, cu scorul său zdrobitor de 46%, cu o prezență la vot de sub 40%, a obținut doar 18% din voturile românilor, la care, dacă mai adăugăm vreo două procente de ALDE, ajungem la ceva peste 20% reprezentare efectivă a puterii, obținută prin vot.
Și restul!?
Cei aproape 80% dintre cetățenii cu drept de vot se împart în două categorii: vreo 17% ar fi votat cu opoziția (PNL,USR, PMP, UDMR), iar ceva peste 60% n-au participat la vot. În concluzie, pe de-o parte, cei care au votat cu opoziția sunt puțini și nemulțumiți de prestația, lipsa de vigoare și de rezultatele acesteia, pe de altă parte (și o dată-n plus), ajungem la principala problemă a României din acest moment: lipsa de reprezentare a cetățenilor. Lăsând deoparte pe cei dezamăgiți de opoziție (dar care totuși au mers la vot), dar scăzând pe românii cu drept de vot aflați peste graniță (care ar putea și ei vota dacă ar vrea) – să zicem vreo 25%, ne rămân circa 35% cetățeni din România care nu sunt reprezentați deloc, nicăieri. Unii vor zice că din vina lor (că nu merg la vot), alții vor spune că din vina sistemului politic (care nu-i ofertează corespunzător sau îi îndepărtează). Oricum ar fi, acesta este cel mai mare neajuns democratic al României de azi și, până nu se va îndrepta, țara nu va cunoaște liniște și echilibru.
Însă, oricât de mult am critica PSD, oricât de ticăloasă, de meschină și de îngustă ar fi politica sa, asta nu explică totul. PSD este o expresie, una dintre ele, a societății românești, oglindită și prin celelalte partide (bune sau rele) și aidoma absenteismului politic, expresie a partidului nicicare, reprezentând pe nicicine. Nu trebuie să dăm vina doar pe PSD înainte de a ne privi, toți ceilalți, în oglindă. Fără doar și poate, PSD acum este un partid abuziv, condus, pe seamă proprie, de un „șmecheraș” egoist, lacom și iresponsabil. Dar această tentație spre abuz, spre ignorarea interesului comun și exacerbarea intereselor proprii, ar fi încercat-o, cred, orice alt partid care ar fi obținut 46% în alegeri, într-o țară cvasiabsentă politic și democratic.
Să nu ne mirăm și să nu dăm toată vina pe alții!
E un ciclu politic foarte greu, după cum vedem, început convulsiv, cu mari proteste și lucruri nemaivăzute în România, de-o parte sau de alta, și care continuă în același registru. Încă nu e epuizat mandatul de patru ani (e abia la început) și nu sunt deloc convins că nu vom vedea alte lucruri nemaivăzute, atât din partea puterii, cât și a societății. Continui să cred că e efectul profund al nereprezentării, care determină reacții surpriză și asimetrice, expresie a dezechilibrului social, politic și economic din societate, ce nu-și poate găsi (încă) altă formă de manifestare.
Așadar, mai e timp, mai e loc și e imperativ necesar a construi platforme de încredere pentru cetățeni, care nu trebuie să se îndepărteze de politicieni, nu e bine să dezavueze partidele, nu rezolvă nimic întorcând spatele politicii. E cel mai crunt, cel mai nedrept și cel mai periculos mod de a respinge sistemul democratic, care înseamnă co-implicare și co-participare, în lipsa căreia drumul către abuz, dictatură, anarhie sau iliberalism este deschis.
O spun demult că în România e absolut necesar să apară (cel puțin două) partide/grupări politice noi, solide, serioase și de încredere. Am și încredințarea asta!
Nu e un moft personal, nu vreau „delicatesuri” politice sau doctrine de „finețe”, e vorba de ceva elementar, de a deschide drumul către platforme noi și proaspete de încredere (primară) în politică și-n reprezentanți legitimi, de a reconstrui fundamentele politicii și democrației, compromise și șubrezite prin practici parțiale și abuzive într-o societate neașezată bine și neconsolidată democratic niciodată.
Sunt cel puțin trei motive care fac imperativ necesară apariția de noi oferte politice:
1. Partidele vechi (PSD, PNL) sunt epuizate din perspectiva încrederii și a tentației la vot, ele au un electorat captiv (mai mare sau mai mic), dependent și lipsit de alternativă, aflat în scădere nu în creștere.
2. Apetența românilor pentru politică și nevoia de noi oferte a confirmat-o USR, care a făcut un salt instantaneu în opțiunea publică, chiar dacă era o grupare nouă, insuficient cunoscută și pregătită pentru asta
3. Dacă mâine ar fi alegeri, rezultatul ar fi sensibil același, ceea ce nu e doar straniu și derizoriu, ci și inadmisibil, de neiertat.
Nu că n-au mai fost partide noi, dar eu am în vedere, generic, o grupare de centru-dreapta și una de centru-stânga, care să ofere alternativă pentru actualele partide mari. Pe partea dreaptă văd că se pregătește, în tăcere, Platforma 100, ce gravitează în jurul fostului premier Dacian Cioloș. La stânga se întrezărea mișcarea Demos, promițătoare și având calitatea ideilor, intrată (cam) sub tăcere. Și poate altele.
Nu știu dacă acestea vor fi, dacă au calitatea, forța, îndreptățirea și suportul să fie (poate că voi reveni asupra lor), dar ar fi de dorit.
Însă nu-i imposibil să scoată capul, și la noi, într-o lume atât de tulburată, partidele extremiste!

Jun 25

Schizofrenia de partid și de stat

Posted on by

poza-site-4
Săptămâna trecută am trecut prin cea de-a patra criză politică majoră, la nici zece luni de guvernare a PSD (și a aliaților). Prima a fost când liderul partidului câștigător în alegeri (Liviu Dragnea), fără să spună cuiva (din partid), fără să întrebe pe cineva (dintre aliați), a făcut o propunere de premier inacceptabilă (Sevil Shhaideh), fiind refuzat, pe drept cuvânt, de președintele Klaus Iohannis (acum înțelegem și mai bine de ce). Am numi-o criza lui „am câștigat, facem ce vrem!”. A doua a urmat la scurtă vreme, e din ciclul „noaptea ca hoții” și are ca subiect încercarea de „fraudare” a opiniei publice prin Ordonanța 13, de salvare a penalilor și a lui Dragnea însuși de problemele cu justiția. În prima criză, s-a opus bunului plac al lui Dragnea președintele țării (în baza prerogativelor sale), în cea de-a doua, s-au opus abuzului politic mase masive de manifestanți în stradă, în cea de-a treia, scandalul a izbucnit între liderul de partid și propriul premier (Sorin Grindeanu), care nu mai răspundea la comenzi și a fost răsturnat prin (auto)moțiune de cenzură. Am putea să numim această criză „eu te-am făcut, eu te-omor”. În fine, în ultima criză (doar cronologic, sunt convins), cel răzvrătit a fost premierul (Mihai Tudose) care și-a impus (în parte) voința în fața liderului său de partid. Pus sub presiune de problemele personale ale lui Liviu Dragnea (dosarul Belina, propriul dosar, lipsa de reacție a ministrului Tudorel Toader, legile justiției etc.), premierul a găsit veriga slabă din propriul guvern (miniștri cercetați penal – Shhaideh și Plumb) și a simțit nevoia să riposteze cumva. Am putea încadra acest scandal la categoria „să se revizuiască, primesc…”. Voi reveni asupra lui.
Până atunci, merită făcute câteva observații evidente, care caracterizează viața politică românească a ultimului an:
1. Toate crizele politice, într-un fel sau altul, au fost provocate de Liviu Dragnea și de partidul de guvernământ, PSD, având la bază probleme personale și de partid, nu de guvernare și nu interne sau internaționale ale țării
2. Crizele au adus prejudicii bunei guvernări, prin lipsă de interes, de atenție, de pricepere, de agendă transparentă și responsabilă, prin lipsă de măsuri și de rezultate
3. Crizele au adus prejudicii nu doar țării, ci și partidului, care bate pasul pe loc, pierde vremea, risipește resurse (electorale, bugetare, emoționale, de încredere etc.), guvernarea n-are direcție și coerență și nu poate produce o imagine pozitivă partidului
4. Crizele erodează și imaginea liderilor politici implicați, indiferent dacă sunt învingători sau perdanți, și le scade credibilitatea și eficiența, în rândul populației și în propriul partid
5. Crizele politice, indiferent de cauze și de rezultat, arată până la urmă același lucru (management politic prost, deficit de competență, pierderea autorității, lipsă de leadership) și sfârșesc în același fel (prin sacrificarea liderilor), în orice circumstanțe.
Evoluția acestor crize din PSD indică o (dublă) mișcare de forfecare: de la prima la ultima, crește intensitatea lor și consecințele negative; în paralel, scade autoritatea liderului (Liviu Dragnea), cel care este principala cauză și cel dintâi beneficiar/victimă. Pe această logică, următoarea ar trebuie să-i fie fatală (sau aproape) liderului PSD.
Într-adevăr, ultima criză politică, ce a ajuns la nivel guvernamental, l-a pus pe Liviu Dragnea în situația de a ceda schimbarea a trei miniștri la cererea premierului Mihai Tudose. Dar nu e numai atât. Mai întâi că, la începutul anului, Dragnea iniția cu dezinvoltură situații limită (propuneri șoc, ordonanțe, măriri, tăieri etc.), acum se află în defensivă și manevrele sale sunt pentru supraviețuire. În al doilea rând, acum, nu doar că nu mai inițiază și că nu mai controlează cauzele, dar a ajuns în situația de a nu mai putea controla efectele. De aici impresia postfactum de schizoidie pe care a lăsat-o Liviu Dragnea însuși, partidul și liderii săi în toate mișcările și declarațiile, inclusiv Mihai Tudose, care a dat și el în boala declarațiilor absurse/contradictorii și a duplicității absolute. Dubla realitate (agendă) a cuprins absolut toate acțiunile partidului, de la atitudinea liderilor și programul de guvernare, trecând prin „jocul de-a demisia” din interiorul CEX-ului și „prelucrarea” lui Tudose din același forum și ajungând la declarațiile de „prietenie întărită” de la final, cu scrâșnet de măsele. Așa cum a fost suficient de clar, toți și-au înghițit cuvintele, și-au călcat pe inimă, au ieșit fierți, toți au pierdut și toți s-au chinuit să pară fericiți. Grav e nu doar că am asistat la spectacolul jenant al unei patologii de grup (e treaba lor cum își gestionează problemele psihologice/psihice), ci că este angrenată în acest joc întreaga politică (internă și externă) a țării, siguranța și bunăstarea populației, viitorul. Un exemplu de comportant schizofrenic: ca să pară „fericiți”, siguri și agresivi, au început să vorbească despre „suspendarea președintelui”. Adică, o cu totul altă realitate!
La urma urmei, politica nu-i obligatorie pentru nimeni și nici cu legământ. Dar e bine, sănătos, igienic și practic, câteodată, ca înainte de a merge (disperat) la consultantul politic să te salveze (constracost), ar fi bine să treci (gratis) pe la psihologul personal sau chiar pe la medicul de specialitate. Ar fi mai bine și pentru tine și pentru țară!

Jun 25

Cei trei F: frustrare, furie, forță

Posted on by

Select11
Am fost întrebat recent, într-o apariție publică, de ce românii nu se revoltă în fața unor evidente devieri ale puterii, confruntați cu măsuri ce le sunt vădit potrivnice, suportând efectele unei guvernări pentru care, în esență, interesul general e mai degrabă sfidat și batjocorit. Eu am dat un răspuns (și-l voi reproduce), dar e mai puțin important decât a încerca să înțelegem ce simt oamenii, ce cred ei, de ce (nu) reacționează în felul în care o fac.
E o lungă istorie a mișcărilor de protest postdecembriste din România, de la „mitingul continuu” din anii 90, la „cvasiabsența” acestuia în anii ce au urmat și până la revoltele „complete” și „decisive” din ultimii ani care au dus (cel puțin) la răsturnarea a două guverne. De fiecare dată, protestele (în limitele legii) au însemnat ceva (uneori, în ciuda aparențelor) și au generat câte ceva și e bine să înțelegem corect locul lor (participativ) într-o societate democratică, acela de element complementar sau substituent al democrației reprezentative, atunci când aceasta își arată limitele. Mai greu e de explicat de ce ies oamenii în stradă (atunci când o fac) și de ce nu o fac (când nu o fac) atunci când ar părea că ar trebui s-o facă. Au existat în această perioadă mai mulți coagulanți sociali, în măsură să închege diverse forme de protest, cum ar fi mișcarea anticomunistă, lupta anticorupție, schimbarea clasei politice, hegemonia PSD. În orice caz, se poate constata că oamenii, grupați în ceea ce putem numi societate civilă, se revoltă uneori, în situații critice, și nu o fac în situații identice, fără a putea găsi explicații complete la acest tip de comportament. România n-a fost a țară bogată (în această perioadă), tot timpul au existat nemulțumiri ale oamenilor, mai mereu puterea „perioadei de tranziție” a fost abuzivă, deci orice protest și-ar fi putut găsi justificarea.
Ce motive au acum românii să fie nemulțumiți de actuala putere?
1. Neîncrederea. Românii nu au încredere în politicieni și nu se duc la vot (cazul ultimelor alegeri parlamentare), dar absenteismul creează o frustrare accentuată (progresivă) ce se tranformă în furie și nu poate fi compensată altfel decât prin proteste, deci înafara jocului politic obișnuit. Fiind vorba despre procente atât de mari (60% absenți), revoltele de acest tip sunt greu predictibile, masive și nu fac deosebirea putere-opoziție. Deja s-au probat în mai multe rânduri.
2. Populismul. Populismul se accentuează în perioade grele (pentru cetățeni sau pentru politicieni) și generează așteptări mult peste posibilitățile reale. Cu cât angajamentele electorale sunt mai mari, cu atât mai mari vor fi frustrările declanșate de neîndeplinirea lor. PSD a câștigat atât de categoric ultimele alegeri pentru că a făcut promisiuni exagerate, nerealiste, sfidătoare la adresa cetățenilor și a opoziției. Dacă există o spirală a promisiunilor, există și una a frustrării generate de nerespectarea lor. Nemulțumirile de acest fel au și efect de antrenare.
3. Hărțuirea. Românii au un sentiment de hărțuire continuă în raport cu puterea: trebuiau să aibă salarii mărite, dar le au doar cei privilegiați (parlamentari, primari); unele pensii au crescut (puține), altele sunt amenințate (pilonul 2); li s-au promis reduceri de impozite și taxe, dar acestea cresc; mediul economic e tot mai puțin predictibil, prin schimbări/propuneri îndoielnice, nefundamentate; în general, se zice una și se face alta, măsurile pozitive sunt amânate, cele negative apar instantaneu, programul de guvernare e doar invocat, nu respectat etc. Răbdarea oamenilor este prea mult încercată și lucrurile evoluează, inevitabil, către un punct de inflexiune, înspre nemulțumire și frustrare.
Pe lângă aceste motive generale, există altele punctuale, ce afectează categorii mari de cetățeni. De pildă:
1. N-avem nici o economie dinamică, de creștere accelerată (de dreapta), dar n-avem nici o politică de redistribuire a avuției naționale (de stânga). Mai degrabă, avem o oscilație continuă, sub forma unor bâjbâieli și improvizații perpetui. Nemulțumiți sunt și patronii și angajații. Și cei de la stat și ei din privat. Și tinerii și pensionarii. Și muncitorii și intelectualii…
2. Sunt afectate grav, prin măsuri aleatorii, neștiință sau rea-voință, sistemele sociale fundamentale, precum educația și sănătatea. Managementul prost, lipsa de viziune, provizoratul, parțialitatea, lipsurile (de profesori calificați și de manuale, de medici și de medicamente, de interes și de perspectivă etc.) nemulțumesc pe toți și devin caracteristici care nu mai pot fi controlate prin mijloace de PR.
3. Scumpirile și inflația își fac efectul. Și astfel se accentuează cercul vicios, până când se rupe: măririle de salarii produc o creștere a consumului, care induce o creștere economică nesănătoasă și produc creșterea inflației (și a ratelor) și scăderea puterii de cumpărare și a nivelului de trai.
4. Încercări reluate și manevre legislative ale puterii (uneori greu de înțeles pentru cetățeanul de rând) din zona justiției pun în pericol statul de drept și echilibrul puterilor în stat. E mult doar până când oamenii obișnuiți încep să înțeleagă, când simt înșelăciunea și frustrarea că nimic nu e pentru ei.
Toate aceste lucruri nu pot trece neobservate de către cetățeni și fără să genereze urmări. Opinia mea este că frustrarea și nemulțumirile acumulează în timp un soi de energie negativă care degenerează, la un moment dat, în furie, căpătând amploare și forță nebănuite.
Direcția este aproape sigură, doar momentul este greu de identificat.

Jun 25

Fitil cu prelungitor

Posted on by

poza-site-5
De azi, încep scumpirile, acel tip de creșteri de prețuri care produce reacție în lanț. Mărirea accizei la combustibil și creșterea prețului electricității, amândouă nejustificate economic, în orice caz, niciuna explicată pe înțelesul tuturor, angrenează un mecanism de amplificare, ce face ca prețurile tuturor celorlalte produse și bunuri de consum, ce includ transportul (utilizarea combustibilul) și prelucrarea (utilizarea curentului electric), să crească (uneori, mai mult decât ar trebui). Adăugați la acestea, creșterea prețului la gazele naturale (cu efect asemănător) și mai puneți mărirea ratelor la creditele in lei, prin „explozia” indicelui ROBOR, și deprecierea leului. Toate aceste fenomene (la care putem alătura creșterea salariilor), direct sau indirect, sunt generatoare de inflație, induc reducerea puterii de cumpărare și scăderea nivelului de trai, în cele din urmă. Pe o creștere economică de 5-6%, clamată în gura mare.
În aceste condiții, cred că nu e doar normal, ci necesar ca oamenii să se întrebe dacă România merge bine sau prost, dacă aceste situații sunt normale, dacă sunt generate de legi economice obiective sau sunt urmarea unor decizii politice proaste, greșite sau rău intenționate.
Răspunsurile la aceste întrebări/dileme (imposibil de ocolit, pentru oricine), deși par sofisticate, ne stau totuși la îndemână. Iată de ce:
1. Într-o țară normală și-ntr-o situație obișnuită (ca acum), între economic și politic, prioritate are (trebuie să aibă) economicul, iar măsurile politice trebuie să meargă în urma acestuia, să se sincronizeze cu fenomenele economice, pentru a face maxim beneficiu pentru țară. Fie că sunt măsuri ciclice, fie că sunt anticiclice, orice decizii trebuie să aibă o anumită logică economică, de natură a produce eficiență. Nu e cazul României!
2. Politicul se poate situa înaintea economicului în situații excepționale, de război, de criză (economică, politică sau de altă natură), de calamități sau altele, ce impun măsuri imperative, legate de nevoi urgente, neobișnuite, unice, asimetrice. Nu cred că se pot identifica acum asemenea situații.
În concluzie, dacă temeiul economic al scumpirilor nu există (nu s-a explicat, nu se poate explica – e același lucru), se deduce că aceste măriri de prețuri sunt dictate politic. Dar care decident politic adoptă măsuri aparent ne-necesare economic, dar cu impact politic negativ în rândul populației? În mod normal, niciunul, logica politică, prin excelență una a oportunității, caută mereu situații favorabile, care fac imagine și creează avantaj, în perspectiva „veșnicilor alegeri”, care vin mereu și care trebuie câstigate întotdeauna.
Bine, vor zice unii, am făcut acest lung ocol pentru a descoperi „Secretul lui Polichinelle”, acela că țara nu este condusă potrivit unor principii de eficiență, fie din necunoaștere, fie din nepricepere, fie din motive politice sau politicianiste. Pentru unii e foarte clar acest lucru (proasta guvernare), pentru alții e de neînțeles/neacceptat că puterea, dincolo de declarații, interese electorale și de imagine, să aibă interese netransparente și o agendă de guvernare secretă. Nu spun pentru prima dată acest lucru, dar afirmația trebuie repetată, mai ales atunci când există argumente evidente, demonstrabile, ce nu pot fi tăgăduite.
Așa cum spuneam, agenda de guvernare a actualei puteri nici măcar nu e secretă, e cât se poate de străvezie și are, înafara interesului public, un scop principal și unul secundar. Obiectivul de bază al actualei puteri este de a proteja interesele juridice ale liderilor (pentru fapte penale cunoscute, cercetate, dar nepedepsite). Protejarea, prin instrumente legislative („omorârea” sau înăsprirea legilor anticorupției, de pildă), instituționale (desființarea unor instituții „periculoase” sau anihilarea lor) și prin politică de resurse umane (schimbarea sau instalarea în funcții cheie a unor persoane convenabile) se face atât pentru trecut (pentru fapte deja comise), cât și pentru viitor (pentru a putea fi comise). Această strategie obscură devine posibilă pe fondul degradării vieții politice și mediatice (ca obiectiv secundar), prin alterarea standardelor democratice, prin manipularea opiniei publice, prin instaurarea unui climat de neîncredere, derută și confuzie. Această atmosferă nesănătoase este indicată prin:
1. Numirea în funcții importante (ministeriale) a unor persoane nepotrivite, nepricepute sau incompetente dovedite (la nivelul primului-ministru, la Educație, ministerul Muncii, Agricultură, Economie, Sănătate, Transporturi etc. etc.). Ei nici nu sunt evaluați corect și nici schimbați în ciuda oricăror dovezi.
2. Măsurile luate (legi, hotărâri etc.) sunt netemeinice, prost fundamentate și repetat schimbate și abandonate.
3. Deciziile pozitive pentru populație (pentru respectarea promisiunilor electorale) nu sunt respectate sau sunt întârziate, fără explicații sau cu explicații aleatorii, conjuncturale.
Din diverse motive (legate de calendar politic, de procese, de partide etc.), puterea și guvernul lucrează contratimp. E vorba despre fitilul unei bombe juridice care ar putea exploda la vârful puterii și a o face praf: trebuie să iasă planul înaintea producerii exploziei.
Actuala guvernare și întreg exercițiul puterii nu e decât un prelungitor de fitil.
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj