Jul 08

Politica românească e pe moarte

Posted on by

poza-site-2
La ora la care scriu aceste rânduri, nu s-a decis nimic cu privire la noul premier: PSD s-a văzut cu președintele și, în circa 15 minute, l-a propus/trântit pe Mihai Tudose drept candidatul lor. Liberalii s-au dus și ei la Cotroceni, dar numai pentru a spune președintelui că ei sunt pe dinafara politicii, n-au nimic de zis, n-au nicio propunere de premier. De la celelalte partide mai mici (USR, PMP, UDMR) la ce ne putem aștepta? La nimic! În cel mai bun caz să zică da, unora sau altora!
Așadar, dacă n-ar fi vorba despre însăși țara noastră, dacă n-ar fi vorba despre însăși viața noastră (a celor care am hotărât să nu plecăm afară), dacă în joc n-ar fi chiar viitorul copiilor noștri, ți-ar veni să-i lași pe „băieții ăștia”, tâmpiței și nepricepuți, în durerea lor, să se joace, să se bată, să se tragă de păr. Dar cum să-i lași în pace când ei își bat joc de noi, țopăie pe creștetul nostru, ne sfidează ca pe niște neputincioși, afișând și un rânjet de satisfacție: nu aveți ce ne face! Tocmai de aceea trebuie să ne învingem dezgustul, să intrăm în acest joc, să nu-i slăbim din ochi pentru a-i putea îndepărta, pentru că, în cea mai bună situație, sunt inutili, iar în cea mai rea, sunt nocivi.
În opinia mea, Mihai Tudose, propunerea PSD, nu îndeplinește, de fapt, niciuna dintre condițiile sugerate de președintele Iohannis: nu este nici onest, nici integru, nici competent, nici capabil să conducă un guvern. Nimic! Ba dimpotrivă, învederează acele calități care-l fac potrivnic funcției pentru care este propus, de subliniat, cea mai importantă funcție politică din România. De aceea se impun două întrebări esențiale: de ce l-a propus PSD și ce va face Iohannis cu această propunere, aproape sfidătoare. Pentru prima întrebare avem două răspunsuri: este o nouă batjocură a lui Liviu Dragnea la adresa inteligenței politice românești (marcă înregistrată), a doua, este micul său joc de partid. Mai precis, Dragnea mizează pe faptul că Tudose va fi respins de Iohannis, ca apoi să-și impună, fără probleme în CexN, omul său ascultător, fidel, sigur, pe care, de fapt, l-a dorit de la început, dar a lăsat senzația că în PSD există democrație și că deciziile importante se discută. Un argument în plus pentru această interpretare: singurii care s-au opus din CexN nominalizării lui Tudose au fost oamenii cei mai apropiați ai președintelui PSD, respectiv, Nicolae Bădălău, Paul Stănescu, Codrin Ștefănescu, care, în felul acesta transmit un semnal destul de clar pentru cei nedumeriți din partid (cum vor fi fiind cei mai mulți dintre membrii de rând). Așadar, PSD nu are de transmis un semnal de modernizare, de înnoire, de modernizare, prin (inter)fața unui nou prim-ministru, ci avansează mutra uzată a unuia din vechea gardă. Încercați să-l puneți alături de Merkel sau Macron. Nici măcar Liviu Dragnea nu cred că s-a gândit la astfel de asociere de imagine.
La rândul său, președintele Klaus Iohannis are două soluții (în lipsa altor propuneri): să-l respingă pe Mihai Tudose sau să-l accepte. De respins, îi este la îndemână, totul e pregătit pentru asta, dar jocul devine deschis, mai vulnerabil, trebuie jucat cu pricepere și suplețe și cu presiune în creștere: la partide, la președinte și în opinia publică. Însă aceasta e zona în care Dragnea și-ar putea rupe gâtul, cu sprijijul lui Iohannis și cu ceva mai multă minte din partea partidelor de opoziție (care nu prea prisosește). Adică să piardă totul, după ce și-a dat jos propriul guvern prin moțiune de cenzură. Sigur că președintele Iohannis, teoretic, îl poate accepta pe Tudose, dar ar fi cumplit și ar face-o din două motive: ca gest ironic (dar încălcându-și principiile), să strice jocurile lui Dragnea (prinzându-l în offsaid) sau a-l pune să guverneze împotriva dorinței tuturor și a-l face să-și rupă gâtul cu PSD cu tot.
De neînțeles lipsa de abilitate, de sclipire și de pragmatism politic (chiar și după schimbarea conducerii) a PNL, care se comportă ca un partid bolovănos, amorțit, depășit, incapabil de reacție. S-au dus la Cotroceni și, la ieșire, în loc să tacă, să se ascundă, în această etapă a negocierilor, au ieșit, sinceri, pentru a face o declarație dezumflantă pentru toată lumea. Niciun pic de dramatism, niciun pic de mister, niciun pic de rezervă, niciun pic de inteligență. De pildă, ar fi putut spune că nu au o propunere explicită de premier la acest moment al negocierilor sau că au mai multe propuneri, dar nu e cazul să le facă publice acum. Au stat „ca boii la poarta nouă”, punându-i în dificultate atât pe președinte (ca putere de negociere), cât și pe celelalte partide (ca poziționare petru posibile alianțe, combinații, de formă sau de fond).
Ce vedem acum e spectacolul anacronic, epuizat, grotesc a două partide politice, zise mari (PSD și PNL), lipsite de vigoare, imaginație politică și eficiență și opintelile neputincioase ale unor partide mici, cu anvergură și orizont limitate.
Dacă nu acesta e momentul renașterii politicii românești, atunci cînd?
Dacă nu acestea sunt semne de extincție pentru partidele vechi, atunci care?
Dacă nu aceasta e clipa prielnică apariției unor (noi) mișcări politice, atunci care?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jul 08

Prejudicii și beneficii în politică

Posted on by

6
E greu să scrii despre acțiuni (politice) în desfășurare, cu „eroi” mulți și interese divergente, supuse unor puternice manevre de manipulare și diversiune mediatice. E greu, dar poate fi util pentru a nu pierde firul principal al acestor evenimente de interes public major.
Criza guvernamentală face parte din această categorie și, dincolo de orice deznodământ, e important să identificăm cauzele acesteia și să anticipăm principalele consecințe, căci acestea nu sunt nici puține și nici minore.
La nici șase luni de la alegerile parlamentare, cu un câștigător clar – PSD, România se află în cea de-a treia criză politică majoră: prima a fost a instalării premierului, a doua, a ordonanței 13-14 (sau a protestelor), iar a treia este a decapitării premierului Grindeanu. După niciun standard politic, aceasta nu-i o situație normală. Pe un fond de acceptare socială și un trend favorabil economic, toate cele trei crize au avut ceva comun: un personaj politic generator (Liviu Dragnea), o cauză niciodată explicată/justificată până la capăt și un sentiment de artificialitate, de „făcătură politică”, sieși suficientă (ce nu trebuie explicată și celorlalți). În fiecare din celelalte două crize, actorul principal a pierdut, diminuându-și puterea și influența (de mare câștigător în alegeri). Urmând aceeași tendință (descrescătoare), se poate înțelege că acum sau la următoarea criză, Liviu Dragnea va trebui să părăsească scena politică principală!?
Dacă PSD a fost recunoscut și acceptat ca și câștigător în alegeri, dacă nu existau probleme de aritmetică a guvernării, dacă țara nu avea dificultăți economice și sociale majore, ce l-a determinat pe Liviu Dragnea să genereze aceste crize lipsite de noimă? Răspunsurile sunt importante pentru că explică evoluția politică prezentă și viitoare a acestei majorități investite să conducă țara până la configurarea alteia. Așadar, cauzele acestor crize sunt:
1. Dorința lui Liviu Dragnea de a ocupa funcția de prim-ministru, de neîndeplinit din cauza problemelor sale din justiție, trecute (o condamnare penală) și viitoare (un proces cu deznodământ predictibil negativ)
2. Dorința (în condițiile de mai sus) de a găsi substituenți convenabili, docili (eventual, temporari) pentru funcția dorită de el, pentru a păstra controlul, nu doar în partid, ci și în guvern (varianta Shhaideh, apoi varianta Grindeanu)
3. Dorința acestuia de a scăpa de problemele personale cu justiția (și a-și atinge scopul primar) prin modificarea legislației privind corupția (dezincriminarea abuzului în serviciu, în special).
Pentru atingerea acestor deziderate personale, Liviu Dragnea, din calitatea de lider al PSD, a sacrificat trei lucruri, decisive în politică (ce nu pot rămâne „nerăsplătite”): interesele și imaginea partidului (trecut în plan secund), buna guvernare a țării (prin ignorarea criteriului competenței în desemnarea premierului și a miniștrilor) și programul de guvernare (prin „umflarea” populistă și nerealistă a acestuia). Pe drept cuvânt se spune că în politică nu contează faptele, cât ceea ce cred oamenii despre ele. Acest evantai de „pofte personale” nu doar că a fost prost ascuns de ochii „marelui” public, dar problemele generate au fost defectuos manageriate politic, fie din pripă, fie din nepricepere, fie din îngâmfare și ignoranță, ajungând la a-și decapita propriul premier și a denunța în gura mare propria guvernare. Chestii amatoristice și aiuritoare pentru orice standard politic.
Pentru această din urmă criză (guvernamentală) se pot identifica niște cauze suplimentare, însă la fel de puțin justificabile (în ordinea interesului general):
1. Semne de nesupunere ale premierului Sorin Grindeanu și lipsa de răspuns a acestuia cu privire la ajustarea legislației anticorupție în sens favorabil liderului PSD
2. Succesul diplomatic al președintelui României (vizita în SUA, în Germania etc.), la care Liviu Dragnea nu-și putea asuma niciun merit, și al premierului Grindeanu, bine privit în Europa, de pildă, fapt ce sporea influența acestuia în plan extern, în PSD și în țară.
Escaladând acest versant periculos al politicii, fără plasă de siguranță, s-a ajuns la situații extreme, de totul sau nimic, în care sunt ignorate și încălcate interesele majore ale țării și chiar cele de partid. Suntem într-un joc periculos, unidirecțional, fără alternativă și fără punct de întoarcere, în care riscul n-a fost evaluat și evoluția este impredictibilă și scăpată de sub control.
Votarea moțiunii de cenzură, rămasă ca unic instrument al PSD de-a scăpa de propriul premier, va produce un deznodământ, dar orizontul este sumbru în toate variantele. Căci:
1. Dacă moțiunea trece, văd aproape sigură ruperea PSD, ceea ce va produce slăbirea sigură a acestuia, atât numerică, cât și ca imagine, coerență, unitate. Prin apariția alternativei, partidul devine șantajabil (cu abandonul) la cea mai mică manevră de risc. Pe de altă parte, jocul trece în mâna președintelui Iohannis, aflat chiar într-un moment bun al mandatului său
2. Dacă moțiunea nu trece, va urma decapitarea șefului partidului, cu toată cohorta de probleme și „crize” pe care un asemenea eveniment le generează. Apoi vor fi negocieri, regrupări, refacerea guvernului și a programului de guvernare
3. Nu se pot exclude alegerile anticipate, în niciuna dintre situații.
În toate cazurile, trebuie făcută o justă analiză între cauze și efecte. Între vinovății și merite. Între prejudicii și beneficii. Fără asta, facem politică degeaba cu toții.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj.

Jun 13

Acea presă care trebuie schimbată, acei oameni care pot/trebuie s-o facă

Posted on by

poza-site-5
Căci ce rol mai important au jurnaliștii decât a separa lumea reală de cea aparentă (intențională, interesată, oportunistă). Cum ar fi de conceput o democrație liberală fără o presă liberă, ca reper fundamental pentru cetățenii chemați să se implice și să aleagă. Ce prieten mai bun decât adevărul ar trebui să aibă jurnalistul?! Mi-au venit în minte aceste panseuri, de altfel, binecunoscute (dar vremelnic/deseori uitate), din două motive, legate între ele: festivitatea de absolvire a studenților jurnaliști și nevoia (stringentă și urgentă) de însănătoșire, revigorare, recredibilizare a presei românești.
Fac un scurt inventar al faptelor publice importante din ultimele luni din țara noastră: alegerile din decembrie și rezultatul lor, derapajele PSD la instalarea guvernului, aplicarea programului de guvernare și primele măsuri legislative, prestația jalnică a opoziției, protestele publice imense din ianuarie și februarie, conflictele explicite, dure, absurde, ireconciliabile și păguboase dintre instituțiile fundamentale ale statului (Parlament, Președinție, Guvern, Justiție, SRI, CCR etc.), conflictele dintre aceste instituții și cetățenii României, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță sau ale lui Dan Andronic, care au zguduit din temelii statul român și altele. Nu trebuie uitat niciun episod din „epopeea ordonanței 13”, precum nici deciziile tălmăcite și răstălmăcite ale Curții Constituționale a României (CCR) sau metamorfozele multiple ale legii salarizării. Ei bine, o pot spune, cu deplină încredințare și cu argumente punctuale (ce nu încap aici prin multitudinea și varietatea lor), că niciunul dintre aceste evenimente nu s-ar fi desfășurat așa și nu ar fi avut aceeași evoluție și finalitate în condițiile în care presa românească ar fi fost liberă, obiectivă și independentă. Mai mult de atât, pot aprecia că nici actorii (voluntari sau involuntari ai acestor întâmplări de interes public major) nu ar fi procedat la fel dacă ar fi trebuit să ia în considerare o presă românească liberă, obiectivă și independentă. Iau cu titlu de inventar aceste supoziții (cine nu crede își poate face un doctorat „pe bune” cu demonstrarea lor faptică) pentru a susține că mass-media are o influență majoră în luarea deciziilor politice și că o bună parte dintre acestea se bazează, „ab initio”, pe susținerea „vinovată” a presei aservite. De aceea, e fundamental ca media să fie scoasă, pe cât posibil, din actul decizional, pentru că, până la urmă, ea nu răspunde în fața nimănui, iar dacă nu mai merge, se închide și vine alta și-i ia locul. Cu alți bani, alți patroni, altă muzică. Iar din cercul acesta vicios este greu/imposibil de ieșit.
În ceea ce mă privește, am vorbit (viitorilor jurnaliști), cu zeci de martori (toți cei care au luat parte la cursul de Comunicare politică din anul III și nu numai), până m-a durut gura și au amuțit pereții, despre rolul fundamental al presei libere în democrație. Și-am mai subliniat, în egală măsură, faptul că doar ei, noile generații de jurnaliști, ei, tinerii liberi, nepătați și necaptivi, vor putea să producă schimbarea de care e nevoie. Ei sunt singurii care ar putea, ar dori și ar avea interesul să o facă, desigur, atunci când vor avea forța, coeziunea, voința și ocazia să o facă. Doar să nu uite!
Sistemul nu lucrează pentru ei și trebuie să-l schimbe!
Din noianul acesta de situații artificiale, ținute în viață de presă și cu forța, voi lua doar două exemple, ca subiecte media: celebra „paradigmă a pragului” în cazul abuzului în serviciu și legea salarizării. Subiectul dintâi, care, ne aducem aminte, îl privea/privește direct pe Liviu Dragnea, a fost rostogolit în toate felurile în presă, interpretat, întreținut și susținut (inclusiv la nivel juridic), adus la CCR pe toate căile posibile (cu „pile”, cum a spus presa potrivnică) și, „mort-copt”, scos învingător până la urmă. Cum să susții, în cea mai coruptă țară din UE, ca partid sau ca persoană politică, fără ajutorul presei, dezincriminarea abuzului în serviciului și introducerea unui prag (mare) pentru ca fapta să poate fi incriminată?
Ar fi fost imprudent, lipsit de noimă și de șansă, un gest de sinucidere politică!
Însă media complice a încâlcit subiectul, l-a erodat și relativizat până l-a îndepărtat de la sensul originar, banalizându-l și făcându-l acceptabil, ceea ce și pare a se întâmpla acum. E de văzut dacă opinia publică mai are energie și coeziune pentru a declanșa un protest convingător pentru ceea ce altădată a scos în stradă sute de mii de oameni.
Legea salarizării a fost tratată de presă (în majoritatea ei) după bunul plac al inițiatorilor: ca o necesitate și utilitate maxime, la momentul anunțării ei, pentru a accentua până la caricatură beneficiile politice și de imagine; ca o imposibilitate procedurală, din lipsă de fonduri, atunci când legea a fost schimbată în mod esențial.
E de conceput, fără complicitatea presei, un asemenea act politic sinucigaș: să anunți măriri imense de salarii, nerealiste, imposibil de pus în practică, și apoi să le reduci drastic până la a-ți servi doar clientela politică (demnitari, primari)?
Nu degeaba aproape toate categoriile de bugetari sunt nemulțumite și nu degeaba se anunță mari mișcări sindicale și de protest.
Cui servește acest tip de presă?
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 8 iunie 2017

Jun 13

Ce gândesc alții, ce facem noi

Posted on by

poza-site-2
Precum a sesizat presa străină și un pic (sau deloc) cea românească, după turneul europeano-asiatic al lui Donald Trump, „jocurile geopolitice” se refac și numai o (țară) „proastă” ar putea spune că acest lucru nu generează consecințe pentru toți actorii, activi sau pasivi, aflați în „câmpul tactic”. La aceste noi și surprinzătoare desfășurări de forte, cu toții stau cu ochi ațintiți și cu urechea ciulită pentru a găsi cea mai bună strategie. Iată câteva observații de luat în seamă:
– cu Donald Trump președinte, SUA s-au tranformat, dintr-o țară puternică, sigură și activă geopolitic, într-una agresivă, amenințătoare, imprevizibilă și impredictibilă. Nimeni, dintre marile puteri, nu prea înțelege bine cine e prieten și cine dușman: de pildă, China digeră prudent anularea tratatului de liber schimb cu SUA, Turcia a început să mârâie impotriva marelui său aliat NATO, Rusia nu știe dacă a făcut „o afacere” sau „o prostie” cu D. Trump, Papa e prudent, Iranul cugetă, lumea arabă și Israelul sunt în espectativă… E o întrebare (sau nu) dacă gafele diplomatice prezidențiale sunt interpretabile sau trebuie luate ca atare, e lipsă de pricepere sau joc, e întâmplare sau premeditare.
– UE, întărită de victoria lui Emmanuel Macron și de cea previzibila a Angelei Merkel, e tot mai aproape de o strategie proprie și tot mai departe de marele aliat transatlantic. Sinteza acestei poziții a făcut-o A. Merkel în felul acesta: „epoca în care ne puteam baza complet pe alții s-a terminat într-o anumită măsură”. Uniunea Europeană, cu tracțiune franco-germană, pare dispusă la reformarea (administrativă, economică și de securitate) care să dea speranța (măcar) a unei puteri geopolitice coerente.
– abia acum, după aceste clarificări electorale și strategice, chestiunea transformării UE devine acută pentru țările membre, dominate de divergențe și scepticism. Uniunea, e de presupus, se va strânge în jurul intereselor economice și militare, iar cei incompatibili, mai devreme sau mai târziu, vor fi eliminați. La acest moment, polii cei mai important, de divergență, sunt zona euro-neeuro, est-vest, nord-sud, pro sau anti imigranți, liberalism-iliberalism. Un mănunchi de probleme, nici puține și nici ușoare.
Nu trebuie să fii mare strateg să înțelegi că din aceste mari încleștări e posibil să iasă toți bine și în câștig. Vor fi învingători și învinși, vor fi perdanți neți și beneficari bruți, totul depinzând de viziune, orientare, fler, pricepere, înțelepciune. Am scris toate acestea, sincer, cu un ochi spre România și spre ceea ce are/ar avea de făcut pentru a fi de partea bună și pentru a avea niște termeni de comparație reali.
Însă ceea ce se întâmplă în lumea real-politică de la noi nu ne încurajează deloc, pentru că agenda internă pare cu totul alta. Bunăoară:
– într-una din cele mai corupte țări ale UE, prima și principala temă de guvernare a partidului câștigător în alegeri a fost „combaterea anticorupției”. Dominantă în ultimele luni și recurentă, aceasta a bulversat țara, clasa politică, responsabilii europeni, a consumat energia și a absorbit atenția de la alte teme, mult mai importante. Deși s-a soldat, deocamdată, cu un eșec, absoarbe impulsurile principale ale vieții politice.
– aceste bătălii simbolice și instituționale (stat vrs. populație, Binom vrs. Parlament, Președinte vs. Parlament, DNA vrs. politicieni etc.) au fost generate și privesc în mod direct interesele personale ale unor politicieni importanți și patroni de presă, dar au devenit, prin amplificare și repetiție, cele mai importante probleme ale României.
– lupta pentru influențarea și controlul justiției s-a transformat într-un război „pe viață și pe moarte”, fiind ignorate și călcate în picioare prestigiul personal și institutional, principii democratice, interesul national, imaginea țării.
– după cum s-a putut constata, guvernarea nu urmărește, ca obiective clare și asumate, intrarea în spațiul Schengen, empatizarea cu instituțiile europene, compatibilizarea cu sau apropierea de zona euro (semnalele prezenței depline în UE), ocuparea unor poziții de negociere mai puternice și avantajoase, ci satisfacerea unor promisiuni demagogice electorale, interesele partidului, nu ale țării, imaginea acestuia, pe fondul reglării de conturi între instituțiile statului (președenție, Parlament, guvern, Curte Constituțională, SRI, DNA etc.). Acestea slăbesc forța statului și erodează imaginea țării, atât intern, cât și extern.
– temele (propuse) dezbaterii interne, de politicieni și de media, sunt manipulatoare și ocupă agenda publică până la saturație și respingere. Ele se numesc: Binomul și influența sa malefică, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță, dezvăluirile lui Dan Andronic, arhiva SIPA. Toate cu o destinație unică: intimidarea justiției. Să fim înțeleși, nu denunțarea Binomului sau a practicilor SIPA deranjează (ele sunt nocive și trebuie eradicate), ci folosirea lor în scop personal și de partid. Cum e posibil, de pildă, ca SRI să permită existența unor „tunele de făcut de bani” de tip S. Ghiță, pe care să le protejeze apoi să le piardă de sub control, pentru ca multiplele baze de date pe care acesta le-a gestionat (prin contracte IT cu statul, exlusive și abuzive) să poată deveni monede de schimb pentru libertatea sa, vulnerabilizând o întreagă țară prin asta?
– România vrea la masa principală a Europei, dar nu este capabilă să iasă dintr-u subiect de presă precum plagiatul sau o carte precum „Fabrica de doctorate”, concentrându-se (la diverse nivele) asupra compromiterii jurnalistei, nu asupra problemei de fond.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jun 13

Suprarealitate sau/și post-adevăr în justiție

Posted on by

1-bun
Am făcut această asociere (între suprarealitate și/sau post-adevăr) prima dată într-o intervenție publică, dar pentru mine sensul nu e epuizat și nu mă pot deloc dumiri dacă cele două (în situația dată) sunt alternative sau complementare. Dilema, disputa, analiza, deși poate părea, nu-i un simplu joc de cuvinte (cultural), ci pune la îndoială însăși temelia tipului de societate în care trăim astăzi. Căci stau să mă gândesc în ce situație, în ce țară, în ce lume, în ce istorie se supune unui referendum (adică votului popular) o hotărâre judecătorească. Mă voi strădui să nu risipesc foarte multe cuvinte ca să explic de ce e absurd sau și/mincinos. Baza discuției o reprezintă o declarație de săptămâna trecută a actualului primar al capitalei, Gabriela Vrânceanu Firea, care a spus că intenționează să supună unei consultări populare (referendum) oportunitatea demolării unei clădiri de birouri (Cathedral Plaza), această situație (necesitatea demolării) rezultând în urma unei sentințe definitive și irevocabile a Curții de Apel Ploiești. Mai adaug că împricinata (Firea) dorește/intenționează să ajungă președintele României, instituție ce reprezintă unul din principalii garanți ai statului de drept, după cum arată Constituția țării noastre.
Ne putem întreba încotro se îndreaptă lumea noastră de azi? Ce ne așteaptă pentru ziua de mâine? Ce-i în mintea oamenilor și cum s-a ajuns aici?
Înainte de-a privi lucrurile pe față, haideți să le privim pe dos.
Așadar, n-ar fi o noutate că justiția (unul dintre pilonii statului de drept) este nesocotită, ignorată, minimalizată. Se întâmplă zilnic, ne-am obișnuit, s-a banalizat: procurorii au fost amenințați, controlați dirijați pe cine să acuze; judecătorii au fost sortați, supravegheați (vezi arhivele SIPA), șantajați cum să judece; și unii și alții (cum s-a demonstrat) pot fi cumpărați, iar influența în justiție s-a dovedit traficabilă. Ba mai mult de atât, și știm și asta, justiția românească a fost terfelită de alți doi stăpâni nepoftiți: politicul și serviciile de informații (vechi și noi). Chiar și așa, oamenii au acceptat/îndurat hotărârile (oricât de nedrepte/absurde), încercând să găsească (pe cât se putea) un cer mai înalt (sau mai ascuns) al dreptății, dar nimeni n-a avut curajul până acum să conteste pe față, altfel decât legal, o sentință definitivă.
Tot privite lucrurile pe dos, Cathedral Plaza e o clădire de 70 de milioane de euro, cu 19 etaje și 23.000 pătrați, ridicată ilegal pe un spațiu verde, „călărind” o biserică, afacere a unui grup infracțional din preajma fostului primar Sorin Oprescu (aflat în pușcărie) și proiectată de nașa actualului primar, Gabriela Vrânceanu Firea (viitor președinte?). Se spune că ar fi necesare câteva milioane de euro pentru a demola clădirea, bani pe care Primăria nu vrea să-i dea, dar a plătit până acum 19 expertize pentru a încerca să demonstreze (fără succes) justiției inoportunitatea dărâmării construcției.
Și sigur că dacă vom continua să privim tot prin spate, de prin cotloanele ticăloșiei, lăcomiei și iresponsabilității noastre, vom mai găsi alte motive să ne „înduioșăm”, să „cruțăm”, să nu stricăm ce-am ridicat pe această temelie putredă.
Dar să privim lucrurile în față.
Justiția, liberă și independentă, asumată și recunoscută ca atare, este unul din fundamentele democrației și una dintre marginile ei, dincolo de care e haosul și anarhia. Actul de justiție nu va coincide niciodată cu dorințele și interesele tuturor oamenilor, ba dimpotrivă, va împărți mereu lumea în două (mulțumiți și nemulțumiți, victime și călăi, perdanți și învingători, vinovați și nevinovați etc.), dar acesta este rostul ei, de a da dreptate unora și a o lua altora. A contrapune o sentință (pronunțată de specialiști în drept) votului popular, ar însemna a întoarce timpul înapoi, în preistoria dreptului, a democrației, a civilizației. Sau, mai degrabă, a disimula dorințele cuiva în spatele votului. E, într-adevăr, marginea prăpastiei și precedentul în urma căruia s-ar putea cere (re)judecarea a orice, oricând, oricum.
Privind, din nou lucrurile în față, o astfel de atitudine încearcă a fi (disimulând interese financiare și grupuri mafiote) o demonstrație de forță, făcând uz de emoția populară, de popularitatea de moment, excedând interesul public și rațiuni statale majore. Înainte de a se gândi la economisirea câtorva milioane de euro (necesari demolării), fiecare cetățean al acestei țări ar trebui să se gândească la câte miliarde de euro s-au dat șpagă (din bani publici) pentru a ridica zeci de mii de asemenea clădiri ilegale, numai din considerente de profit personal, sfidând legile, justiția, bunul simț.
Și-acum am să explic dilema din titlu: de ce e greu de ales între suprarealitate, în care văd partea irațională, absurdă a unui referendum pe o sentință judecătorească, și post-adevăr, în care văd eu emoția publică contrafăcută și exploatată? E greu, pentru că alegerea trebuie făcută între absurditate și minciună. Între lipsa de sens și sfidarea oricărui sens.
Să se facă atunci un referendum dacă a fost bună sau nu revoluția română? Un referendum dacă a fost bine sau nu că s-au furat alegerile din România? Șamd.
Să se facă un referendum la Cluj dacă sunt bune sau nu garajele ilegale?!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jun 13

USR, misiune imposibilă

Posted on by

poza-site
Pentru mine, imediat după alegerile din decembrie 2016, USR (Uniunea Salvați România) a simbolizat, în mod direct și nemijlocit, dorința românilor de schimbare a clasei politice. USR era partidul venit „din neant”, fără lideri și membri, fără structură și notorietate, fără liste (complete) de candidați, ce mai, o improvizație politică, dar care, la prima strigare, a reușit să obțină 9%, să intre în Parlament și să devină, în câteva luni, a treia forță politică. E irelevant că Nicușor Dan, un oengist preocupat de București, avea notorietate și lupta cu administrația locală. N-a contat asta în fața faptului că românii, atunci când au simțit aer de schimbare, au votat cu unii noi și necunoscuți, sătui de vechile mutre și obiceiuri de neam-prost politic, care au dus la o prezență de sub 40% la vot. Reușita USR era un semnal inteligibil că politica în România n-a murit, că nu merg la vot doar pensionarii, asistații sociali, oportuniștii și rudele celor aleși, ci mai există un dram de speranță pentru încă cel puțin 40% din cetățenii cu drept de vot.
Dar cât poate oare să dureze o minune? Un partid de strânsură, cu oameni puțin cunoscuți (în mare parte), care nu se cunosc între ei, fără experiență politică, ce șanse de reușită ar putea avea? Pentru că, dincolo de euforia unui succes nepregătit, îi aștepta o muncă de construcție de la zero a unei noi structuri politice ce trebuia să dea satisfacție și, în același timp, să se edifice pe sine. La o nevoie (normală) de creștere (de efective, imagine, anvergură, încredere etc.) prin care obligatoriu trebuia să treacă, se adăuga alta, (de neocolit) la fel de mare, o nevoie de identitate ideologică, greu rezolvabilă într-o alcătuire umană eterogenă, constituită în pripă și aproape la întâmplare. Nimeni nu le acorda mari șanse. La toate aceste mari probleme structurale, s-au adăugat altele legate de leadership, de conflicte interne, frământări, ezitări și stângăcii la vârf, toate având cam drept numitor comun pe chiar președintele partidului Nicușor Dan, un foarte bun activist social, dar un politician atipic. Nicușor Dan fusese sufletul și creierul grupării politice, girantul ei moral, dar nu și garantul succesului. Pe o scenă politică ostilizată, cu proteste stradale masive și o opoziție slabă și cvasiabsentă, cu o presă potrivnică atentă mai ales la scandaluri, construcția noului partid devenea o „misiune imposibilă”. „Gurile de foc” ale partidului, care erau parlamentarii, au încercat fiecare, cam individual, să facă ceva, unii au reușit, alții, deloc, creându-se impresia unor curse pe cont propriu, lăudabile unele, dar fără orizont politic comun. A venit apoi episodul cu Dacian Cioloș, important pentru viața și creșterea naturală a partidului, dar care, tratat amatoristic, s-a soldat cu un eșec, de strategie, de atitudine și de imagine.
Am reamintit aceste lucruri pentru că vineri și sâmbătă la Cluj a avut loc Congresul USR, un eveniment care, teoretic și practic, ar fi trebuit să clarifice niște lucruri din multele necunoscute ce gravitau în jurul USR. Constatările mele după două zile de congres, destul de slab mediatizat, raportat la dimensiunea de al treilea partid al țării, sunt:
– Nicușor Dan a fost ales președinte al partidului cu o majoritate convingătoare, o soluție satisfăcătoare pentru starea actuală a USR, probabil, dar insuficientă pentru imaginea, creșterea și viitorul partidului. Liderul ales pare un politician cu potențial politic limitat, dar e posibil să nu se fi putut face mai mult acum, iar soluțiile alternative (Clautilde Armand, Cristian Ghinea, Emanuel Ungureanu sau alții) să nu fi avut forța de convingere pentru a prelua partidul.
– înafara consolidării poziției lui N. Dan, congresul nu pare să fi rezolvat niciuna dintre problemele vitale ale USR: despre politicile de creștere, extindere, dezvoltare nici nu s-a discutat, identitatea ideologică a rămas în suspans și n-am văzut nimic convingător legat de strategie, program, omogenitate, coerență, comunicare. Chestiunile organizatorice și de statut (care au ocupat mult timp) sunt irelevante pentru public și pentru succesul și încrederea partidului. USR se află în faza în care membrii partidului se cunosc, discută, se caută.
– disputa dintre „progresiști” și „conservatori” n-a fost tranșată, dar nu lipsa unei ideologii, în mod neapărat, este dăunătoare (acolo unde granițele doctrinare se șterg și populismul devine ideologie), cât dificultatea (sau imposibilitatea), în aceste condițiii, de a închega un program politic pe care să-l poți susține public. Balansul stânga-dreapta la un partid nou este periculos, centrismul nu este un vid (o dublă lipsă), ci trebuie umplut cu idei și acțiune, iar un proiect (de abordare politică nouă, integritate, dezvoltare, emancipare națională etc.), ca substitut de ideologie, trebuie bine gândit și coerent implementat.
– așa cum se văd acum, șansele USR ar fi ca Nicușor Dan să se „schimbe” și să-și facă o echipă de strategie și comunicare eficiente. Membrii mai realiști ai partidului își pun nădejdea în organismul colectiv de conducere (Biroul Național), care ar putea da direcție, echilibru și coerență activității și imaginii USR
USR a fost un simbol al dorinței de schimbare a politicii românești, dar există riscul să rămână doar atât, iar schimbarea să o facă alții, mai mari, mai puternici, mai uniți, mai eficienți, mai înțelepți.
Aceste articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

May 13

Presa independentă și de calitate nu-i un cadou

Posted on by

poza-site-2
Săptămâna trecută a fost Ziua mondială a libertății de exprimare și, pentru că am avut ocazia, mi-am exprimat, la TVR Cluj, un punct de vedere despre libertatea presei din România (https://youtu.be/QqNoFqbbL8E -de la min. 3.20 la 10.30). Vineri (5 mai), s-au dat premiile pentru jurnalism în Cluj pe anul 2016 și, pentru că am făcut parte din juriul uneia dintre secțiuni, am avut ocazia să reflectez, o dată în plus și în profunzime, la calitatea și destinul presei actuale.
Dar a vorbi despre media, ca întotdeauna, este complicat, sensibil și riscant, iar azi, când vine vorba, toți, la unison, se aruncă să spună că presa e slabă și că, știți, … fake news, care explică totul. Nu explică totul, iar media nu are doar o singură problemă, ci straturi întregi, depuse în timp și spațiu, pornind de la nivel global și ajungând la cel local, luând în calcul modificările structurale și atingând revoluția tehnologică. În condițiile schimbărilor dramatice din câmpul comunicării, unde jurnalismul nu mai deține monopolul informației, presa, în înțelesul ei cel mai clasic, suportă nu una, ci două crize majore: una de identitate și de (re)stabilire/poziționare a locului ei natural în societate și o criză a resurselor de funcționare, căreia putem să-i spunem de sistem, financiară, de model de afaceri etc. La aceste două mari probleme, sigur că s-au adăugat o criză de credibilitate, interferențele cu politicul, cu interesele economice, globale, geopolitice etc. La toate acestea, media a reacționat cu o adaptare forțată la noile condiții, care sigur că diferă de la un loc la altul. În America, se spune, presa mainstream s-a desprins de popor și trăiește într-o bulă proprie, pe care din orgoliu nu vrea s-o părăsească. Brexitul nu-i străin de lăcomia pentru spectacol post-adevăr al tabloidelor britanice. În Ungaria, mai ales, și Polonia (țări membre UE) mass-media pierde teren (legal), iar cea de opoziție scade văzând cu ochii. În Turcia, jurnaliștii sunt arestați direct (fără explicații), iar libertatea de exprimare (democratică) a devenit o glumă, sub ochii neputincioși ai gardienilor democrației (SUA, UE). Iar în Rusia și-n alte părți mai auzim că se și moare. Peste tot în lume, „babelul noii comunicări”, liberalizat prin dezvoltarea rețelelor sociale și încununat, în epoca post-adevăr, de fenomenul fake news, face ravagii (câștigă alegeri, pune președinți, trafichează influență, creează conflicte etc.) și destabilizează una din temeliile democrației, care este libertatea de exprimare, devenită un fel de „slobozenie la orice”.
Pe această schiță a unei hărți media cum am putea găsi presa din România (și cea din Cluj)?
Media românească, la modul cel mai general, este săracă, dependentă, partizană, influențabilă, vulnerabilă, ridicând serioase probleme de credibilitate și calitate. Adăugând aici entuziasmul autohton cu care a fost îmbrățișat fenomenul știrilor false, putem spune că nu ne deosebim esențial de peisajul general. Deosebirile apar cu privire la recunoașterea stării de fapt, recăpătarea conștiinței de sine și în căutarea și identificarea soluțiilor de „ieșire din tunel”. În lume, când s-a constatat că giganții on line (Google, Facebook etc.) atrag masiv (toți) banii din publicitate și că modelul de afaceri media bazat pe publicitate este perimat, s-a trecut la găsirea altor soluții, a altor modele de business. Acesta este fenomenul în curs, iar constatarea/concluzia este că doar publicul poate salva (financiar și moral) presa, dacă se reînnoadă firul încrederii, cel puțin după cum arată experiențele occidentale în aceste sens. Asta presupune că jurnalismul, eliberat de toate interferențele nocive, prestează (doar) pentru publicul său, servindu-l în toate nevoile sale firești (de interese active și relaxare), iar publicul se obligă în mod direct să plătească serviciul (prin abonamente directe, plata la bucată, proiecte de crowdfunding etc.), potrivit noilor modele de afaceri. Plățile sunt mici și cu cât succesul este mai mare, cu atât produsele media sunt mai accesibile. Condiția esențială este calitatea, interesul și încrederea reciprocă între jurnalist și publicul său. Aceasta este și calea ce trebuie urmată de jurnalismul din România în lupta pentru supraviețuire: calitate, independență, integritate. Doar că niciuna dintre părți nu pare, la acest moment, perfect conștientă și pregătită pentru asta. Media mainstream se mulțumește, deocamdată, cu „resturi” (publicitare, politice, ale grupurilor de interese locale și naționale). De cealaltă parte, publicul român așteaptă să-i vină totul gratis, nu este dispus (conștient) să ajute cu nimic.
Doar că, așa cum s-a dovedit, precum democrația nu-i un dar, ci un beneficiu posibil pentru care trebuie să lupți, nici presa independentă și de calitate nu-i un cadou, pe care să-l primești fără să faci nimic, fără să contribui cu ceva. Publicul nu trebuie să lase presa la cheremul puterii pentru a putea avea pretenții de la ea, ci trebuie s-o ajute (financiar). Micile proiecte existente arată că se poate.
La noi, mai există jurnalism de calitate (inerțial) prin strădania, contribuția individuală și „eroismul” unor jurnaliști (sau grupuri), dar nu ca efort instituțional, sistemic, asumat de întreaga comunitate profesională, solidară și coerentă.
Ceea ce nu este normal și nu poate dura la nesfârșit!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 mai 2017

May 03

OZN-ul din alegerile franceze

Posted on by

Poza blog 4
Ca jurnalist (de opinie) într-o țară europeană, membră a UE, ești obligat să scrii despre alegerile din Franța, înfruntând fie și riscul de a nu te citi nimeni sau de a fi abandonat după primele cinci rânduri. Știm totuși că: e un text lung (dar seriozitatea subiectului îl cere), că e o temă de politică externă (nu prea agreată de cititorul îmbibat în „sosuri” TV reîncălzite), că e concurența cu social media (care doar rostogolește informații/evenimente, nu le explică), că trăim în era „fake news” (ce face minciuna fascinantă și adevărul plictisitor), că publicul „juisează” comunicațional acum la flux, la schimbare și la confortul pe care ți-l dă „bula” aprobatoare etc. Încerc să spun că acestea sunt mofturi la modă, obișnuințe proaste, superficialitate… căci nu poți fi indiferent dacă un anume rezultat electoral duce la dizolvarea Uniunii Europene (într-o țară beneficiar net, precum România) sau dacă o anume evoluție politică va duce, inevitabil, la declanșarea războiului sau dacă un anume partid (francez) îi consideră pe români hoți și gunoaie… Iar dacă nu te interesează, vei suporta consecințele, individual sau „la pachet”.
Rezultatul alegerilor prezidențiale din Franța, după turul I, este un șoc pentru întreaga lume, chiar dacă fusese cumva anticipat, iar sondajele n-au fost mincinoase, precum înainte de Brexit sau în cazul lui D. Trump. Așadar, a câștigat, în această etapă, Emmanuel Macron, candidatul fără partid și fără trecut politic, „novicele în politică”, „bancherul juvenil”, „outsider-ul politicii franceze”, „speranța Macron”, „copilul teribil”, „OZN-ul” politicii franceze etc. Sunt foarte multe lucruri contradictorii în acest rezultat, iar unele greu de înțeles și de acceptat, pentru Franța, pentru Europa și pentru lumea întreagă. Iată doar câteva:
1. Succesul fulgerător al candidatului E. Macron (ministrul economiei până în august 2016) și al mișcării „En marche!” (În marș!), înființată ca un fel de „glumă” în aprilie 2016 (pe când făcea parte din guvernul socialist al lui François Hollande). Nu există altă explicație plauzibilă decât degringolada din politica franceză și criza din Europa, dorința francezilor pentru o altfel de politică și pentru alt tip de abordare.
2. Înfrângerea rușinoasă și dureroasă, fără istoric, a ambelor partide tradiționale franceze, republicanii de centru-dreapta și socialiștii de centru-stânga, una care ar putea fi fatală ambelor grupări. N-a mai cunoscut a cincea republică (dar niciuna, cred) așa ceva. Cine a pierdut mai tare: socialiștii, prin Benoit Hamon (spulberați cu 6%), după o guvernare grea, dar catastrofală a președintelui F. Hollande (neînscris în cursa electorală), sau republicanii, prin François Fillon (cca 20%), cei care erau destinați, pregătiți și obligați să câștige, dar au greșit candidatul? Eșecul lor este unul al clasei politice actuale (nu doar din Franța), al credibilității acesteia, al corupției, al modului de a face politică.
3. Succesul istoric, cu peste 20%, al dreptei naționaliste franceze (Frontul Național) conduse de Marine Le Pen. Nu e prima oară când FN își trimite candidatul în turul doi al alegerilor prezidențiale, dar scorul de acum face prezența acestui partid extremist mai gălăgioasă și mai periculoasă, atât pentru viitorul Franței, cât și pentru cel al UE, prima măsură promisă de Le Pen fiind scoaterea Franței din Uniune. Explicațiile nu vin doar din Franța (atacurile teroriste, nesiguranța, imigrația etc.), ci și din valul de populism și naționalism care a cuprins întreaga planetă, având în față elocvente exemple: Brexit, Donald Trump, referendumul lui Erdogan, iliberalismul din Ungaria și Polonia etc.
E uimitor și unic cum a putut ajunge Franța (leagăn al civilizației și democrației occidentale) un „tort” împărțit în patru părți aproape egale, în jur de 20% fiecare (E. Macron 23,75%, M. Le Pen 21,53%, F. Fillon 19,91%, JL Mélenchon 19,64%), cu o compoziție eterogenă și explozivă. Deocamdată, Macron are meritul excepțional de a fi fost „acolo”, inocent și vizionar, și a nu fi făcut parte din nicio grupare politică veche. Victoria lui la acest nivel arată ceva-ceva mai multă speranță decât dezamăgire pentru francezi. Jumătate din „tort” este format din extremiști (de stânga și de dreapta), cu discursuri, deopotrivă, asemănătoare și înfiorătoare. De pildă, „fascista” M. Le Pen vrea expulzarea străinilor și închiderea granițelor, iar „comunistul” JL Mélenchon propune rediscutarea granițelor Europei de după al doilea Război Mondial. Din afară, nu poate decât să te uimească/șocheze succesul unor asemenea teme „franțuzești”, dar poți rămâne pasiv sau indiferent la asemenea propuneri? Despre trei dintre ei (exceptându-l pe Macron) se spune că sunt sub influența Moscovei sau, cel puțin, sunt prieteni pe față cu Vladimir Putin. Marele favorit (la un moment da) și marea dezamăgire, François Fillon, a pierdut pentru că n-a răspuns convingător unor acuzații de corupție (de a-și fi favorizat financiar soția și copii) și n-a avut puterea să se retragă la timp.
Din acest cvartet straniu, cu interese amestecate și încâlcite, au rămas pentru turul al doilea E. Macron (ca un „ghiocel” stingher) și M. Le Pen (ca o Baba-Cloanța), cu șanse nete (după declarațiile celorlalți candidați) pentru liderul En Marche!.
Ce înseamnă Franța lui Emmanuel Macron e, cred, un mister pentru noi toți, francezi și nefrancezi. Dar pare să fi fost, deocamdată, o soluție izbăvitoare, salvatoare.
Acest artico, a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

May 03

Despre prostie și alte rătăciri

Posted on by

6
De chiar Paștele creștin (duminică), Turcia musulmană pune referendumul ce îndreaptă țara (înapoi/înainte) spre fundamentalism. În Săptămâna Patimilor, Coreea de Nord, aflată sub amenințarea directă a unui atac american, programează (dinandins?) un test militar, care însă eșuează. În fine, în Joia Mare (noaptea prinderii și judecării lui Isus), „fugarul teribil” al politicii românești, Sebastian Ghiță, este prins și arestat în Serbia. Sunt doar simple întâmplări și speculații cu tentă religioasă, s-ar putea (pe drept cuvânt) zice. Sau sunt semne și întâmplări profetice (pentru creștinătate, lume și țară) ar putea spune fataliștii și cei cu aplecări către misticismul politico-religios. În Săptămâna Luminată, Theresa May, premierul britanic, face, fără preaviz, anunțul șoc al alegerilor anticipate pentru 8 iunie, China anunță restructurarea Armatei Populare de Eliberare, iar Franța, cea confuză, se află în ultima săptămână a campaniei unor alegeri prezidențiale cum n-a văzut nici Parisul și niciuna din cele cinci republici. Din nou vorbim de întâmplări și (posibile) semne (nici nu foarte scrupulos alese), cum au fost și vor fi cu sutele și miile. Și bine ar fi să fie așa!
Eu însă voi zăbovi puțin, în manieră personală, asupra lor, avertizând: conspiraționiștii să nu creadă chiar totul, optimiștii să pună o întrebare în plus, raționaliștii să privească totul ca pe un joc intelectual. Așadar, mă întreb, ce i-a putut determina pe mai mult de jumătate din turci să se ia după „un prost” (la modul cel mai simbolic cu putință) precum Recep Tayyip Erdogan, unul însetat de putere, cu aspirații otoman-imperiale, populist până la exces, promițându-le marea-cu-sarea turcaleților nu cei mai deștepți. Cred că doar frica, mândria tembelă și propria ignoranță, căci (pentru mine) nu ține „figura” cu alegerile și majoritatea într-o țară unde democrația este simulată, nu există presă liberă, iar opozanții (de fapt, de drept sau închipuiți) se află în pușcărie. Ba mai mult, cred că este o rătăcire în comun, atât a „păstorului”, cât și a „turmei”, atât a celei din țară, cât și a celei din străinătate. Căci de ce ar fi votat pentru Erdogan turcii din Germania, țara lor adoptivă, generoasă, primitoare, liberă și permisivă până la prostie?
În celălalt caz, un (aproape) iminent „casus belli” (motivație de începere a unui război), dintre SUA și Coreea de Nord, aș putea vorbi despre întâlnirea nefericită dintre „alți doi proști ai lumii”, președintele SUA Donald Trump și dictatorul coreean Kim Jong –Un. Căci nu va trece mult, dacă lucrurile evoluează în aceeași manieră, până când vom asista la o declarație de război adevărată, pe tema armelor nuclerare (dar ce importanță are?), iar apoi lumea se va plasa, în funcție de interese, de-o parte sau de alta a acestui „aliniament”. Iar SUA chiar va bombarda Coreea de Nord, câtăvreme China, principalul protector al acesteia, va simți nevoia să intervină, să reteze elanul punitiv-expansionist al Americii, să-și marcheze prezența de mare putere (militară), drept pentru care a și anunțat măsuri specifice, menite „să transforme armata chineză într-o forță de luptă mai flexibilă și mai adaptată pentru operațiuni comune”.
Dar veți întreba ce au toate aceste lucruri și semne în comun cu Sebastian Ghiță, acest „păstor” milionar al industriei IT din România, ce pare a imita (în registru parodic) tragicul destin cristic? Nu mare lucru, „înafara” faptului de a reprezenta un nod (încâlcit) al politicii românești, în care țara stă „prinsă” de multă vreme, captivă, legată de mâini și de picioare. Mai au în comun faptul că S. Ghiță e un fel de „prost al proștilor” din politica românească, cineva care, din motive neînțelese, a făcut ce-a vrut, unde și când a vrut, a devenit bogat, influent, intangibil, în afaceri și politică, cât pe ce să devină prim-ministru, și care apoi, din motive, din nou, neelucidate, a fost renegat, expulzat de sistem și transformat în fugar de lux, denunțător ordinar și șantajist la adresa sistemului care l-a creat.
Apoi eu mai am o problemă cu Theresa May, premierul Marii Britanii pe post de primadonă a politicii mondiale. E adevărat că nu ea a fost, inițial, port-stindardul „prostiei” britanice, ea l-a preluat „cu stil” de la fostul premier David Cameron, care a vrut să arate cât e de deștept fără să i-o ceară nimeni și a inițiat Brexit-ul. Pe modelul „Doamnei de fier” (un alt fost premier, Margaret Thatcher), Theresa May vrea să devină, probabil, „Doamna de oțel” (sau diamant), să profite de poziția bună din sondaje pentru a obține, prin alegeri anticipate, mai multă putere și a avea libertatea de a iniția și susține un „Brexit dur”. În traducere liberă, a produce daune maxime UE și a distruge solidaritatea europeană, atâta cât mai e, singura opreliște reală în calea unui nou război. Aceasta e surpriza englezească a Săptămânii Luminate și nu-i o glumă.
Pentru că tot am încercat să identific tot felul de „proști ai lumii”, aducători de necazuri și dezastre, am ajuns la Franța, unde, de multă vreme, am un favorit cert, în persoana președintelui în funcție Francois Hollande, lucru pe care-l spun și-l repet de ani de zile. În urma lui (și în preajma alegerilor) a rămas o Franță buimacă și mai divizată ca oricând, care nu știe nici ce președinte va avea, dacă mai e stâlp al UE și țară importantă în Europa etc.
Să mai spuneți că lumea nu-i lovită de dambla!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 26 aprilie 2017

Apr 19

Alfabetizarea războiului

Posted on by

poza-site-5
Am citit recent că în România ar fi necesară o alfabetizare digitală, cum ar veni, că suntem în urmă cu mânuirea computerelor și a instrumentelor tehnologiei. Așa o fi! Dar oare n-am mers prea departe cu pretențiile și că până acolo ar mai fi niște pași obligatorii de făcut? Căci mă întreb dacă n-ar fi necesară în țara noastră și o alfabetizare democratică, o inițiere în ceea ce privește comunicarea politică sau, pur și simplu, ca oamenii să fie învățați cum să „consume” informația, dacă tot am ajuns să vorbim despre asta, atâta vreme cât „consumul” și „informația” au ajus două dintre coordonatele esențiale ale vieților noastre. Sau poate că toate astea fac parte dintr-un plan mai mare (valabil nu doar pentru români) de potrivire a oamenilor cu vremurile pe care le trăiesc, pe care le înțeleg prea puțin, poate, „învățătură” pentru care, mai mult ca sigur, au și vor avea de pătimit și suferit.
Nu mai e un secret pentru nimeni (sau da?) că astăzi nu prea puțină, ci prea multă informație strică, că oamenii nu duc lipsă de știri, dar că multitudinea lor și lipsa de autenticitate e fenomenul care îi îndepărtează pe ei de realitate și de propriile interese. A trecut vremea în care, ca să înțelegi un subiect (eveniment, fapt, fenomen, acțiune etc.), trebuie că citești „totul” despre el, acel „tot” nu mai e posibil (din cauza multitudinii și varietății surselor), nu mai e necesar (în mod normal) și că, mai mult, încercând să-l atingi, ar putea să te încurce. Aceasta e noua paradigmă a consumului de informație în era post-adevăr (de chiar înaintea ei) și în plină explozie a fenomenului fake-news, a știrilor dinadins, emoțional și în mod interesat false. Așadar, nu e necesar să afli toate despre ceva, ci atâtea câte trebuie, să știi de unde să le iei și să o faci la momentul potrivit. Dar tocmai acesta e lucrul cel mai dificil, căci vine, în mod natural, în urma unui solid proces de instruire, prin consolidare culturală, discernământ și practici corecte și continue, deprinderi care lipsesc la scară largă. Și, uite așa, ne învârtim în jurul cozii.
Acest dublu comportament deviant (deprinderile defectuoase de consum ale oamenilor și anomaliile asumate ale industriilor de știri) ne face pe noi să pierdem esența, nu doar a unor lucruri extrem de sofisticate (cum ar fi noua ordine mondială, împărțirea polilor de putere, pregătirea unui război etc.), ci și a unora elementare, cum ar fi alegerile, populismul, democrația, protestele stradale etc. Am putut constata, bunăoară, în timpul manifestațiilor din luna februarie (dar și în rest), realități paralele prezentate de televiziuni partizane sau bule de izolare perfecte în mediul on line, care segmentau România în părți complet distincte și ireconciliabile și care păreau a conviețui fără probleme. Ei bine, într-o astfel de realitate (țară sau lume) polarizată, instabilă și versatilă, consider că totul devine posibil și nu mai e mult până când schimbări importante se vor produce, într-un sens sau altul.
Am pornit cu aceste gânduri de la unul dintre principalele evenimente externe al săptămânii trecute, care a fost atacul american cu rachete din Siria, unul care ar putea schimba soarta lumii, cât de curând sau în următorii ani. Dar nu mă aventurez să spun mai multe sau să încerc a dezlega eu acest adevărat ghioc/ghem de teme geopolitice încurcate. Mă rezerv să fac câteva constatări:
1. Pentru o bună parte din media românească, știrile externe nu există, indiferent de natura, intensitatea și gravitatea lor. Motivele pot fi mai multe: lipsa de pricepere a jurnaliștilor, lipsa de interes a publicului acestora, interesul (unora și altora) ca asemenea știri să nu fie difuzate/dezvoltate, din motive, de cele mai multe ori, politic-partizane.
2. Evenimentul (major, orice s-ar spune) a fost „învelit” în mai multe straturi, de știri, știri false și interpretări de tot felul, la aceasta aducându-și contribuția media românească (atât cea amplificatoare, cât și cea reducționistă), media internațională (la care toată lumea are acces), rețelele sociale de toate felurile. Nu că ar fi simplu, dar fiecare înțelege ce vrea, după pricepere, interes și direcția manipulatoare.
3. Oamenii (indiferent de meridian) nu sunt niciodată pregătiți să înțeleagă și accepte răul, drept pentru care au reacții ciudate, neașteptate, nerealiste, nepotrivite. E o mare doză de inconștiență, cred eu, nu doar în ceea ce fac actorii politici principali, ci și în modul în care sunt receptate și înțelese aceste împrejurări. Dacă nu ar fi așa, multe dintre lucrurile periculoase nici n-ar fi posibile.
4. Eu cred că nu va trece foarte mult timp până când, din două una: ori se va schimba modul de comunicare, de valorizare și transmitere a informațiilor și va trebui să ajungem la un nou jurnalism, ori se va schimba fondul și va trebui să comunicăm altceva, indiferent cum. Apoi totul se va lua de la capăt. Altă soluție nu există.
Bineînțeles că subiectul bombardamentului american în Siria merita o tratare în sine, pentru că e important, simptomatic și poate genera urmări pe termen mediu. Dar nu uit că, înainte de a se prăbuși baricadele propriu-zise, se surpă cele simbolice, ale comunicării. Așa a fost mereu. Tragic este că le vedem, le înțelegem și nu putem face nimic.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 11 aprilie 2017