Apr 12

Despre modele și crizele lor

Posted on by

4
Ideea de a scrie despre modele mi-a venit după finala turneului de tenis de la Miami dintre Roger Federer și Rafael Nadal, câștigată din nou (după Australian open) de eternul campion elvețian. Sunt câteva motive importante, irepresibile (unele sportive, altele umane), care mi-au dat ghes și mi-au oferit prilejul de a reflecta în profunzime și la scară mărită la un asemenea subiect. Primul motiv este că Roger Federer ar putea să fi realizat, la vârsta și performanțele obținute, cel mai mare come back din istoria sportului, cu o morală evidentă: esențială este vârsta lăuntrică, nu cea biologică. Al doilea motiv este că Federer l-a bătut chiar pe Nadal, adversarul său de-o viață, obsesia și coșmarul lui, luptătorul anume „făcut” pentru a-i exploata slăbiciunile jocului (nefiind nici el perfect, în ciuda renumelui). Morala e la fel de simplă și de solidă: progresul poate fi continuu, iar (auto)depășirea, oricând posibilă. Al treilea motiv (și cel mai important) este însăși ideea de model pe care o inspiră și o impune Federer, de la un capăt la altul și trecând prin toate cele ce-l înconjoară. Vorbim aici despre un echilibru și o justă măsură în sport și în viață, în victorii și înfrângeri, în vorbe și în fapte, în gesturi și în declarații, la bucurie și la necaz, în interiorul arenei sportive și înafara ei etc. Morala se impune și aici de la sine: un asemenea fenomen uman apare rar, iar atunci când se ivește, trebuie apreciat/urmat/valorificat în toate coordonatele existenței lui.
Mi-a întărit senzația că elvețianul face tot ceea ce trebuie natural, din interior, fără să se forțeze un recent mini-interviu acordat unui jurnalist român la Miami. Roger Federer răspunde cu modestie și deferență întrebărilor acestuia, retrăiește viu, cu sinceritate și detalii, amintiri, (aparent minore) din România, vechi de 14 ani, greu vizibile de la înălțimea unui asemenea star internațional. Căci, se știe, asul tenisului este, probabil, cel mai (re)cunoscut/celebru/notoriu sportiv și om de pe planetă. Cei mai mulți își pierd capul (de) la o asemenea altitudine și o iau razna, într-un fel sau altul.
Un al patrulea motiv s-a ivit întrebându-mă, absolut retoric, cum ar arăta un Roger Federer în politică, în general, și în cea europeană, la nivel UE, în special. Dincolo de jocul autopropus (dificil, stânjenitor, absurd, poate), n-am găsit nicio reprezentare, niciun echivalent și mi se pare că toate modelele zilei de azi se îndepărtează dramatic de un asemenea prototip, merg în direcție complet opusă.
Care sunt mai marii lumii și care sunt modelele împărtășite ale zilei? Răspunsurile nu sunt greu de dat, mai dificil sunt de explicat cauzele pentru care acestea capătă prevalență. Reușita absolută în politică și paradigma dominantă a acestor vremuri o reprezintă Donald Trump, președintele ales în cea mai avansată democrație din lume, din cel mai puternic stat de pe glob. Miliardarul american are putere de simbol și de oglindă a entropiei, nevrozei și tulburării vremurilor de azi. Echilibrul și măsura lipsesc aproape cu totul din gesturile sale, dar se află în consonanță cu trăirile semenilor ce se regăsesc într-un asemenea comportament excesiv, abuziv, imprevizibil, impredictibil, periculos. Rivalul sau prietenul său (nici măcar asta nu este clar într-o lume atât de confuză) este Vladimir Putin, președintele ales din cea mai înapoiată democrație (o semidictatură, de fapt), din cel mai întins stat de pe glob. La atributele de mai sus, în cazul acestuia se adaugă un exces al lipsei de transparență și de subversivitate. Amândoi invocă binele și pacea, dar propagă populismul și individualismul și trimit lumea către scindare și conflict, iar în loc de-a stârni indignare și dezaprobare, provoacă admirație și emulație în toată lumea civilizată: în Marea Britanie, în Franța, în Ungaria etc.
Nu insist, căci sunt necesare câteva cuvinte și despre modelele de la noi. Chiar așa, pe cine am putea lua ca exemplu din politica românească și care sunt tipurile dominante de aici? Primul nume care-ți vine în minte, obligatoriu, este Liviu Dragnea, ca șef de partid câștigător covârșitor la ultimele alegeri, ce oferă pilda unui lider lipsit de har (politic), combinator minor și oportunist prost calculat. El a folosit (prin consiliere) uneltele individualismului și populismului, dar odată desprins de la „aparate”, a stricat jocurile prin amatorism, lipsă de viziune și indecizie. Un model asemănător de succes este Victor Ponta, aflat în altă etapă a in/evoluției, în acceași gamă populist-minoră, și alții. De partea opusă, a liderilor declarat responsabili, dar invalidați la vot, se află Dacian Cioloș, un fel de antimodel pentru vremurile tulburi și emoționale, pline de frică și instabilitate, pe care le trăim.
În final, îmi permit ca licență, o (extrem de) scurtă istorie naivă a războaielor: mai întâi, oamenii nu se înțeleg pe ei, apoi, între ei (nici cei mari, nici cei mici), presa nu mai reflectă nimic, profeții sunt alungați și totul face buum! După, oamenii întreabă ce s-a întâmplat, jurnaliștii spun, istoricii arată, iar artiștii încearcă să explice. Întotdeauna, prea târziu.
Cât de anacronic este Roger Federer.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 11 aprilie 2017

Mar 20

Între panseism elegiac și prostie tristă

Posted on by

6
Bunii conducători unifică, nu dezbină; adună, nu despart; amplifică, nu reduc forța unei țări, dincolo de sisteme politice, legi, reguli, interese și compromisuri. Căci puterea, prestigiul și soliditatea unui stat nu vor sta niciodată în bogăția unor lideri, în oportunismul lor politic sau în isprăvile personale, ci în rezultate, de moment sau istorice, care astăzi înseamnă economie puternică, bunăstare și echilibru social, influență externă în rândul vecinilor, aliaților sau inamicilor reali sau simbolici, pe care fiecare îi are sau e bine să-i aibă. Cum stă România de acum în fața unei astfel de judecăți?
Țara noastră, fără putință de tăgadă, mai ales prin grija clasei conducătoare, este împărțită în cel puțin două categorii mari, opuse ca structură și antagonice ca reacție. Când vrea, „puterea cea rea” își ia de partea sa o parte din populație, o laudă, o favorizează, o manipulează (dacă e nevoie) pentru a-i obține sprijinul (prin vot), iar pe cealaltă parte o ignoră, o sfidează, o exclude, tocmai pentru că știe că prin proiectele sale (partizane, abuzive) nu-i va putea obține niciodată consensul. Acesta este tabloul general: o parte de țară (activă, independentă, participativă) protestează, se opune abuzurilor puterii și unor tendințe și proiecte particulare ale acesteia, cealaltă parte (pasivă, dependentă, asistată) manifestă înțelegere, toleranță sau oportunism în raport cu aceste derapaje democratice. La o primă vedere (superficială), ar putea părea „mofturi”, simple neînțelegeri, divergențe democratice firești, dar în fond (și în aceste vremuri), țin de opțiuni fundamentale, de justețea unui drum și de direcția unui destin de țară, pe care unii nu-l înțeleg, alții îl ignoră, iar alții îl sacrifică din interes și ticăloșie. Iar pentru a face să funcționeze o asemenea strategie, este pus în funcționare un adevărat aparat de propagandă, manipulare și intoxicare, utilizând cele mai fantasmagorice instrumente, specifice erei post-adevăr și fake-news.
Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, mai există în România o categorie importantă a auto-dezbinării, a dezamăgiților și auto-exilaților, stirpea celor care îngroașă absenteismul la vot. Și nu m-ar mira atât mult existența și mărimea acesteia, pentru că sunt foarte multe motive de nemulțumire față de conducători, de politicieni, există frustrări acumulate în timp, este evidentă neîncrederea în sistem, care s-a dovedit corupt, disfuncțional, injust. Mă miră, mai ales, scepticismul acesteia, lipsa de orizont de izbăvire și de soluții, bula de izolare în care s-a retras și din care nu vor, nu pot sau nu știu să iasă, ceea ce constituie o frână pentru societate. Iar în rândul acestei mase dezamăgite, și-au găsit audiență „panseiști” ai neutralității păguboase, gânditori puri ai obiectivității civice și critici acerbi a tot ceea ce se face, ce mișcă sau se vrea acțiune politică explicită. Pentru ei, nu sunt buni nici unii nici alții, tot ceea ce se face e parțial, defectuos, greșit, lipsit de urmări și fără durată, pentru că, spun ei, lipsesc fundamentele unei societăți sănătoase. Da, sunt de acord că fundația e șubredă, dar până la a ajunge la fapte mari, precum a schimba educația, cultura, mentalitatea unei nații, până la a introduce meritocrația și un autocontrol al valorilor în societate, trebuie început de undeva, prin chestii mai „mici”, la îndemână, necesare, urgente, imperfecte, prin proteste (de pildă), implicare în viața publică, participare la vot, asumarea unor poziții și riscuri, intrarea în partide, susținerea unor inițiative civice etc. Când nimic nu e bine (din ceea ce se întâmplă) și nu avem un „magician”, critica elegiacă, individualistă, ușor resentimentară și brațele încrucișare nu duc nicăieri.
Ce e atât de greșit, de zadarnic și de lipsit de sens să protestezi împotriva unui abuz evident al puterii? Sau poate ne-am pierdut cu totul uzul rațiunii, nu mai înțelegem nimic, suntem în incapacitate de a vedea lucrurile esențiale? Am pierdut, prin manipulare, prin forțarea unor poziții legaliste (constituționaliste), direcția simplă, corectă și firească de judecată?
În clar, ultima decizie a Curții Constituționale, mai pe față, mai pe dos, dă dreptate guvernului în cazul Ordonanței 13, cea care a provocat marile proteste populare din luna februarie. Adică, manifestanții n-au avut temei, dreptate și justificare să protesteze! Și mă întreb (și-i întreb pe toți legaliștii, panseiștii, puriștii, „scepticiștii”, absenteiștii, oportuniștii etc.) chiar nu mai știm cât fac unu și cu unu, de unde am plecat și unde vrem să ajungem?
Iată ce nu poate și fi negat și uitat, cu toate „strategiile” din lume:
 1. Guvernul Grindeanu a votat o ordonanță de urgență, hoțește, fără să explice nevoia ei reală și fără să justifice urgența. Nimeni n-a putut explica caracterul de urgență, iar CCR a refuzat să judece acest aspect
 2. Legea servea în mod explicit (neconjectural), direct unor lideri de partid (Liviu Dragnea), unor interese politice, partizane, iar acest lucru nu poate fi infirmat sau ascuns
 3. Guvernul și-a recunoscut greșeala și a retras ordonanța, ministrul Justiției a demisionat
 4. Abuzul (tentativa de abuz a) puterii rămâne, indiferent de implicarea corectă/incorectă a DNA în cercetarea acestuia
Absurdul situației este că ar trebui să stăm deoparte și să ne lăsăm convinși că cercetarea principial și prezumtiv abuzivă a unui abuz evident este mai importantă decât abuzul însuși!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 martie 2017

Mar 12

Pierduți în Europa

Posted on by

Poza blog 4
Rămân mirat, consternat și contrariat, de vreo două luni încoace (ca să nu zic mai mult), de marele defazaj ce există între ceea ce se întâmplă în interiorul țării și ce se petrece înafara ei, de ceea ce gândesc și fac alții din jurul nostru și ceea ce gândim și facem noi, de mișcările tectonice ce se pregătesc în Europa și în lume și viziunea „la glezna broaștei” a strategilor noștri. E aproape de neînchipuit de câtă obtuzitate, nepăsare și iresponsabilitate dau dovadă „aleșii” noștri în aceste vremuri periculoase, schimbătoare, imprevizibile. Chiar în aceste zile, suntem puși în fața „Europei cu două viteze”, un proiect/o dilemă de restructurare a UE care se tot flutură de ceva vreme încoace, de care vor depinde multe lucruri în viitor. Nu e scopul meu acum de a analiza Cartea Albă a Europei și cele cinci variante de lucru ale lui Jean-Claude Junckers (prezentate de curând), mă interesează cât și cum suntem noi de pregătiți să întâmpinăm o eventuală schimbare majoră de traseu și cum se văd în România cele „două viteze”. Ce e de pierdut și ce se poate câștiga din aceste jocuri cu miză mare și de lungă durată?
După cum s-a putut constata în acest interval de timp, țara noastră a avut cu totul alte probleme, coborâte parcă de pe altă planetă: să-și apere penalii de partid, să favorizeze corupția (prin legi dedicate), să protejeze statul de drept (prin mitinguri în stradă), să organizeze contramitinguri, să facă jocuri de culise și de partid în registru minor (pentru un lider oarecare, pentru clientela politică, pentru nimicuri de interes strict personal etc.). Nu discutăm acum rolul și finalitatea protestelor și modul în care acestea au afectat (pozitiv/negativ, care și în ce fel) imaginea României. Chiar și în varianta cea mai optimistă, aceea în care țara noastră a devenit un model internațional de apărare participativă a democrației, nu există o contribuție strategică pozitivă a lor, deoarece strada nu negociază cu partenerii, nu poate face strategii, nu încheie înțelegeri și nu poate semna alianțe. Strada poate să spună NU, să se opună ferm, masiv, pașnic sau violent, dar aici rolul ei se oprește în lipsa altor instrumente instituționale. Or, după cum știm, guvernul este același, premierul este neschimbat, liderii partidelor din alianța guvernamentală sunt pe aceleași poziții. N-are cine schimba politica externă, nu avem promotori de calibru și voci credibile, ne lipsesc diplomații de anvergură, iar pe deasupra nici nu am manifestat interes în acest sens, având, cum spuneam, alte priorități. Ba mai mult, cum am văzut și am scris, noua putere emanată din alegeri, în goană după rezolvări personale și de urgență, cu indolență și nepăsare, a expus prezența României în UE și NATO, i-a stat gândul ascuns (inclusiv) la Romexit, a fost în stare să sacrifice orice. Aceste lucruri se văd acum, după eșecul loviturii din „marțea neagră”, când asemenea unor aventurieri, fără un plan major, fără strategie, protagoniștii au dat înapoi, s-au ploconit fățarnic la Bruxelles și acum se cer în audiență la Cotroceni pentru planuri comune pentru țară. Cuvântul potrivit pentru a caracteriza politica externă a României în aceste vremuri (probabil) cruciale este alandala, brambureală, dezordine, lipsă de coordonare și de proiect.
Și o spun apăsat: în acest moment, referitor la cele „două viteze”, avem o poziție clară, de respingere generică, a președintelui Klaus Iohannis (făcută cu ocazia vizitei premierului Maltei la București) și o bălmăgeală (de poziție) a guvernului și Parlamentului. Nimic mai mult! Nu văd nicăieri dezbateri reale pe această temă, explicații, posibilități, oportunități, pierderi, nu văd poziții oficiale, proiecte/planuri/strategii de lucru asumate pentru un orizont pe termen scurt sau mediu. Responsabilii din fruntea României stau și așteaptă, ca pe o fatalitate, să ne pice vreo „pleașcă” (cum a fost aderarea) sau să ne cadă Europa în cap. Iar vocea statului este înlocuită de media populistă, care face jocuri la conivență cu partea obscură a puterii, care nu reprezintă pe nimeni înafara ei înșăși.
Europa cu „două viteze” (de pildă), cu două tipuri de state, pe niveluri diferențiate, cu programe, priorități și planuri diferite, e un proiect care sună prost pentru țările fost-comuniste membre ale UE, inclusiv România. Pentru că sunt (mari) șanse să se pună în practică, e imperios pentru conducători să lămurească și noi să știm:
1. Planul României în această nouă bătălie geopolitică, care poate deveni esențială/vitală pentru viitorul țării
2. Care sunt avantajele și dezavantajele țării noastre și cum pot fi valorificate cele dintâi (câte există) și cum ar putea fi estompate cele din urmă (mai numeroase)
3. Ce ar însemna pentru România să rămână la „viteza a doua”, ce implicații decizionale, economice și politice ar presupune. Ce riscuri ar presupune și cum ar putea fi diminuate
4. Ce ar putea face țara noastră în ipoteza (superoptimistă) de a accede în primul nivel, valorificându-și mărimea, poziția strategică etc.
5. Care e planul României pentru a altă variantă de restructurare (mai avantajoasă) și ce se face pentru el.
Cum cumva toatea acestea sunt mai importante decât Ordonanța 13?
Într-o Europă (și o lume) atât de versatilă și volatilă, sunt mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Noi nu părem a avea nici de unele, nici de altele.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 martie 2017

Mar 04

Mitinguri, referendum, partide…

Posted on by

poza-site-5
Cu toate că mitingurile românești autentice perseverează în format (mai) restrâns și ar putea continua așa (creativ, simbolic), se poate vorbi, chiar și în aceste condiții, despre o perioadă de după-proteste: adică ce se poate întâmpla, ce ar fi bine să se întâmple după atingerea primelor obiective și până la o finalitate (dacă există).
Se observă că am evitat să folosesc expresia post-proteste, dintr-un motiv simplu, pentru a evita o mare și nepermisă confuzie: prin post-proteste (în înțeles politic extins) am putea înțelege protestele-pro, cele organizate de PSD, care vor să creeze o (altă) realitate politică prin invocarea contrariului (alternativei), prin simplă manifestare (exterioară), fără substanță și fără echivalent în adevăr și într-o voință populară coerentă, asumată, explicită. O imitație în politică a fenomenului „fake news”, să-i zicem fake politics (iertată fie licența). Căci lesne s-a constatat că mitingurile organizate de PSD sunt proteste de susținere, în care o (bună) parte dintre participanți nu înțeleg ce se întâmplă, nu știu ce caută acolo (sau o fac într-un înțeles extrem de scăzut), fiind prezenți ca masă de manevră, mimetică și servind unor jocuri politice obscure, defensive (pentru moment) și ofensive (pentru viitor).
Constatăm, cu această ocazie și în altă ordine de idei, că evenimentele din ultimele luni sunt un prilej obligatoriu, pentru întreaga societate românească, de a înțelege rolul (esențial al) politicii și modul în care se face ea astăzi. Învățătura e bună nu doar pentru cetățenii cu drept de vot (unii absenți de la scrutin), pentru alegătorii activi (mai mult sau mai puțin implicați politic), ci și pentru pentru partide (prezente sau viitoare), pentru politicieni (de toate felurile și culorile) și pentru liderii care dau tonul și cred că le știu pe toate și că le este permis totul. În treacăt, constatăm cu toții că democrația liberală se află în declin și pierdere de credibilitate, că reprezentativitatea prin alegeri nu (mai) este suficientă și că, în paralel, asistăm la două fenomene politice cu sens contrar: pe de-o parte, apariția și manifestarea unor forme alterate de democrație (populismul, naționalismul și asocierea lor, forme de autoritarism, democratură etc.), în care predomină excesul de diferite forme, iar, pe de altă parte, în contrapartidă, revigorarea și manifestarea democrației participative, cu acțiuni politice atipice, cu mitinguri masive, proteste coerente și bine organizate, ce tulbură ordinea curentă și pun sub semnul întrebării procesul și rezultatul alegerilor. Doar câteva exemple: în Spania, au fost trei scutinuri parlamentare succesive, fără relevanță; în SUA, la prezidențiale, a existat un câștigător la urne și altul al marilor electori; în Marea Britanie, una zice votul politic, alta zice Brexit-ul; în Italia, există o divergență asemănătoare (vot politic vrs.referendum); în Polonia și Ungaria, adevărata dispută politică este între lideri autoritari (cu „legitimitate” democratică parțială) și stradă etc. Vedem și în România, unde alegerile n-au rezolvat ecuația guvernării, opunându-se masiv strada, iar la extrem, Republica Moldova, unde alegerile nu rezolvă niciodată nimic, accentuând o criza continuă. Și vine Franța și Olanda, cu mari semne de întrebare.
În acest context, pe tabla politică românească se joacă acum referendumul (propus de președinte), pe de-o parte, și continuitatea politică și finalitatea amplelor mișcări de protest din februarie, pe de alta. Ambele subiecte sunt de mare însemnătate și complexitate, iar spațiul nu-mi permite aici decât să formulez câteva idei referitoare la ele. Referendumul propus de K. Iohannis (privitor la anticorupție) a fost, la momentul anunțării lui, o mișcare tactică iscusită ce și-a făcut rapid efectul de intimidare/anihilare a unei violente deviații anti-democratice a guvernului PSD-ALDE nou-instalat. El este și poate rămâne un instrument strategic de luptă politică participativă doar dacă este mânuit cu aceeași pricepere și folosit la momentul oportun. Alianța de guvernământ crede că a găsit antidotul, prin propunerea unei serie de referendumuri simultane, care să distorsioneze mesajul inițial și să creeze confuzie în rândul cetățenilor. Decidenții/strategii acestei inițiative nu trebuie să uite că liderii PSD nu au abandonat planul inițial (de acordare a favorurilor legislative clientelei politice) și vor încerca în continuare să profite de slăbiciunea UE și de ezitările NATO. De aceea, cred că nicio mișcare nu este prea îndrăzneață și nicio întrebare prea agresivă atunci când este a (re)stabili un drum de lung parcurs pentru (o) țară.
Apariția unui nou partid sau a unor noi partide, emanație a protestelor din februarie, ar fi un semn de convergență necesar și nu o interpretez ca un gest de (aparentă) ingenuitate (precum Mircea Cărtărescu) și nici ca o paranoică competență (precum Alin Mungiu). Pur și simplu, nașterea de noi partide ar trebui să se producă, ca soluție alternativă, pe o scenă politică golită de sens efectiv, unde PSD se află în post-realitate (luând-o înainte și pierzând contactul cu ea), iar PNL-USR etc., în pre-realitate (depășiți, în urma realului politic al momentului).
Pentru cei, destul de mulți, care n-au făcut legătura (în alegeri) dintre Dacian Cioloș și PNL, fostul premier poate fi o soluție. Dar nu cred că e singura. Ungaria a arătat că, în jurul unei idei juste, cu un nucleu de 150 de oameni, se poate construi un partid, chiar fără a beneficia de un suport popular uriaș, precum la noi.
Acest articol a fost publicat și de cotidianul Monitorul de Cluj din 28 februarie 2017

Feb 23

Lupta continuă

Posted on by

poza-site-2
Am indicat de la bun început (și am stăruit apoi – fără a face un titlu de laudă din asta) cele două cauze principale ale crizei politice din România: personalizarea fără măsură și peste limite a politicii românești și strategia fără plan B a partidului și a coaliției câștigătoare, după alegerile din decembrie 2016. Voi spune, mai mult de atât, că ne găsim în aceeași paradigmă închisă și că, în ciuda evoluțiilor spectaculoase, pericolele nu au fost înlăturate și nu s-a găsit o (altă) soluție de ieșire din blocaj: România ar putea-o lua îndărăt în lupta anticorupție (cu consecințe dezastruoase în evoluția internă a țării) și România ar putea-o lua îndărăt din UE și NATO (cu consecințe complet imprevizibile în evoluția externă).
Și să-ncercăm să le numărăm, coane Fănică!
Prin forța împrejurărilor, politica românească la vârful ei cel mai înalt a ajuns să fie atributul unui singur om (Liviu Dragnea, liderul PSD), ba mai mult, problemele personale ale acestuia au devenit imperative de stat, de guvernare, strategice. Nu faptul în sine e uluitor (ar putea fi un lider carismatic, vizionar și făcător de istorie căruia i se mai „iartă” din excese și greșeli), ci aceea că „impricinatul”, condamnat penal pentru infracțiuni la adresa democrației, vrea să scape de pușcărie într-un dosar de abuz în serviciu. Drept pentru care a dispus schimbarea legii (hoțește, abuziv, în contra interesului public), în sens favorabil lui. Dar faptele sunt cunoscute, nu insist asupra lor, ci asupra interesului personal, evident, și căruia liderul coaliției guvernamentale i-a subordonat și sacrificat totul. Iată ce:
1. o campanie electorală, prea demagogică și populistă, plină de angajamente împovărătoare, nerealiste, imposibil de realizat, cu scopul de a obține, cu orice preț, o majoritate suficientă și guvernarea. A pus partidul într-o situație de risc maxim: dacă iese, bine, dacă, nu, scindarea sau dezmembrarea
2. coabitarea cu un președinte din tabăra rivală, printr-o atitudine provocatoare (Sevil Shhaideh), amenințări cu suspendarea, discurs antieuropean. A creat un conflict artificial cu președinția și cu alte instituții de forță asociate acesteia. Mai mult, și-a pus împotrivă puterea judecătorească, un adversar redutabil
3. o bună guvernare de stânga, într-un moment economic favorabil, într-o țară stabilă politic, aflată pe un trend crescător. Uriașele proteste, încercarea ratată cu Ordonanța 13, interferența cu „mutinaționalele” au creat un uriaș deficit de încredere internă și externă pentru România.
4. împăcarea cu țara și, mai mult, antagonizarea părții celei mai active și dinamice a societății. Nimeni nu se aștepta ca atât de mulți români să priceapă atât de bine tentativa lui Dragnea și a PSD, nimeni nu se aștepta ca lumea întreagă să înțeleagă atât de bine ce se întâmplă în țara noastră. România a devenit un fel de exemplu internațional de bună practică democratică, de luptă anticorupție și de democrație participativă. Pentru prima dată în istorie.
Sigur că intereselor personale ale lui Liviu Dragnea s-au raliat interese personale (identice) ale altor lideri politici, precum ale „adjunctului” său CP Tăriceanu, ale zecilor de deputați și senatori, miniștrilor, primarilor, consilierilor, foști sau viitori clienți penali ai justiției. Așa a fost mai ușor de înțeles pericolul „dezincriminării abuzului în serviciu” și al „deplasării spre roșu”, care au provocat proteste fără precedent în România.
Din pericolul personalizării politicii s-a născut cel de-al doilea mare pericol, cel al soluției unice, fără alternativă, din partea PSD. Situația juridică fără ieșire a lui Dragnea a pus partidul său în poziție identică: nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne salvăm șeful, pe noi și „viitorul luminos” de hoție și lipsă de control. Iar asta se vede tot mai bine după depășirea primei faze a conflictului (proteste, muștruluială externă, anularea OUG 13). Partidul, prin Liviu Dragnea, prin Sorin Grindeanu și prin alți vectori, nu-și asumă greșeala OUG 13, nu a renunțat la planul inițial și justifică pasul înapoi prin lipsă de comunicare și prin cedare la presiunea mulțimii protestatarilor. Noua repliere a lui Grindeanu, după întoarcearea de la Bruxelles, „înțelepciunea” post-factum (jucată destul de prost) indică, din punctul meu de vedere, noua direcție de evoluție a lucrurilor, de ne-cedare efectivă și de revenire a PSD la socoteală dintâi, fără plan B și cu orice risc. Așadar, pe măsura diminuării (și stingerii) protestelor anti-guvernamentale (invocate ca motiv de cedare), se va încerca o resuscitare, întețire, încurajare a manifestațiilor pro-guvernamentale, care apoi să fie invocate ca motiv (în oglindă) pentru revenirea (sub presiunea mulțimii) la situația inițială. În felul acesta, democrația participativă ar fi respectată și în acest caz, nu-i așa? Sunt câteva indicii clare în acest sens: neasumarea greșelii, agățarea de „precedentul juridic” de la Tg. Mureș, „mitingul de strânsură” de la Pitești, programarea altor mitinguri, solidarizarea cu Dragnea, amenințări voalate (cu „tăieri”), inducerea fricii, pedepsirea dizidenților din partid, gen Mihai Chirica etc.
Nu, nu s-a terminat!
Apoi n-am găsit răspuns întrebării dacă de dragul interesului personal sunt în stare să sacrifice destinul și direcția (occidentale al) României sau dacă nu aveau în plan de la început asta.
În concluzie, o singură soluție, cu șanse de reușită: #rezist.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 21 februarie 2017

Feb 16

Tricolorul e în stradă

Posted on by

poza-site
După treisprezece zile de protest și consacrarea unei opoziții participative (în stradă), după „căderea în cap” a liderului Liviu Dragnea, după intrarea pe topogan a PSD (atât intern, cât și extern), se pot trage câteva concluzii, care nu sunt finale (adevărat), dar nici lipsite de importanță:
1. România e vie. Nu mai este nici țara absentă din 11 decembrie (ziua votului), nici țara neutră (așteptândă) din perioada guvernării Cioloș, nici țara scârbită de după eșecului „reformei Colectiv”. E o țară activă, care, în ton cu lumea, pe fondul crizei reprezentativității, suplinește deficitul democratic prin participare directă, solidaritate, proteste deschise, în stradă, de lungă durată și cu revendicări de profunzime. Iar cu asta face istorie și intră în istorie
2. Clasa politică în formula și cu prestația actuale e tot mai străină de interesele și dorințele oamenilor. Ieșiți recent dintr-un proces electoral cu o legitimare slabă (de doar 40% prezență la vot), suntem martorii unui dublu eșec: al puterii, care, cu 45%, s-a simțit îndreptățită să facă ce vrea și să abandoneze programul cu care a câștigat alegerile; al opoziției, slăbită de lipsa rezultatului la vot, dezorganizată, neconvingătoare, nediferențiată. E tot mai limpede (și o arată absentesimul la vot și participările masive la proteste) că oamenii nu se mai simt reprezentați de aceste partide, nu mai au încredere și nu mai sunt dispuși să închidă ochii. Din două una: fie partidele actuale să se „reformeze”(slabă nădejde), fie să apară alte noi (se cere timp). Mai există posibilitatea coagulării și emanației unor mișcări civice (politice) din interiorul mișcărilor de protest. O primă idee: platforma #rezist. Partidele nu se schimbă de bunăvoie niciodată. Contextul (intern) e favorabil, dar și periculos (extern)
3. Nu e destul de clar (pentru nimeni, cred) care a fost planul de bază al lui Liviu Dragnea (și al unui nucleu de penali din coaliția de guvernare): să-și scape pielea (ca beneficiu personal) și să distrugă sistemul anticorupție (pentru partid), în nume propriu, cu orice risc, chiar și acela de a scoate România din UE și NATO; sau planul de a scoate România din parteneriate și alianțe (UE și NATO) a existat de la început, iar celelalte beneficii (personale și de partid) urmau să vină ca niște consecințe firești. Precipitarea, greșelile și lipsa de anticipație ne-ar indica varianta 1. Lipsa de sensibilitate și de reacție la semnalele externe ne duc cu gândul la varianta 2. Probabil nici ei nu știu bine cum a fost întâi, însă pentru oricare dintre căi au fost niște limite: stângăcia, imprudența, străveziul strategiei (ușor de înțeles), lipsa de carismă a protagoniștilor
4. Cu aceste poziții de offside (ale guvernului și ale PSD-ului), România a intrat în grupul țărilor problemă în UE, alăturându-se (ca tipologie) Ungariei și Poloniei (naționalism, autoritarism, tentații centrifuge etc.). Țara noastră făcea notă discordantă, până de curând, prin lipsa unor grupări politice naționaliste (extremiste, xenofobe), fapt ce-i conferea un statut aparte și o aură de stabilitate, încredere și echilibru. Această imagine s-a făcut praf prin preluarea acestui rol de către un partid social-democrat (o contradicție ideologică), grupare care a devenit subid naționalistă, conservatoare, extremistă. Pentru PSD, există riscul real al dezmembrării (ideologice), al pierderii identității și al jocului cu miză unică: demagogia. Pe fond, aceste derapaje se contabilizează în pierderi de imagine, de parteneri și financiare
5. Cu adevărat, contextul (geo)politic zonal și internațional nu este cel mai favorabil „revoluțiilor” și schimbărilor structurale, existând un factor de risc strategic pentru România. Dar acest lucru cade mai degrabă în sarcina și responsabilitatea guvernanților (ce ocupă funcțiile principale în stat) și nu a mulțimii protestatarilor, așa cum încearcă să sugereze media partizane. Acuze că manifestanții din stradă ar fi influențați/susținuți de străini (prin multinaționale), manipulați de forțe oculte sau cumpărați (de Soros) sunt slabe și neconvingătoare, având darul de a incita și mai mult valul protestatar
6. La acest moment, niciuna dintre părțile implicate în conflictul intern nu pare dispusă să cedeze. Pe de-o parte, se află guvernul și Parlamentul (legitimat de vot), pe de altă, se află președintele, puterea judecătorească și amplele mișcări de stradă. Coaliția PSD-ALDE, în mod real, n-a făcut pasul înapoi (ci doar o repliere), mizând pe oboseala protestarilor și lipsa de mijloace a oponenților instituționali. Strada s-a pus sub semnul lui #rezist și arată fermitate, consistență și perseverență. Demisia guvernului ar însemna o victorie, dar puterea încă rezistă
7. Patriotismul nu (mai) e monopol de partid, iar „tricolorul viu”, afișat duminică seara în fața sediului guvernului din Piața Victoriei, are putere de simbol. E un gest de solidaritate frățească, de unitate și o dovadă de forță organizatorică, atunci când în joc se află, iată, o cauză comună importantă. Mă feresc s-o mărginesc într-o simplă idee, principiu, aspirație și să-i spun, mai degrabă, împărtășire, bazată pe sentimentul demnității.
Niciodată, după aceste proteste, partidele nu vor mai fi la fel. Niciodată, de aici înainte, oamenii nu vor mai fi la fel.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 februarie 2017.

Feb 03

România, la răspântia Dragnea

Posted on by

poza-site-2
Pentru toți românii, pro Dragnea sau anti-ordonanță, privitori la televizor sau demonstranți în stradă: țara noastră se află într-un mare pericol și o mare încercare! Iată de ce:
1. nu suntem în fața unei simple demonstrații populare (fie și de durată) împotriva guvernului
2. protestele stradale au atins dimensiuni și întindere nemaivăzute vreodată în România democratică
3. conflictul de bază nu este între persoane sau grupuri, ci între instituțiile fundamentale ale statului, între puterile constituționale definitorii ale statului de drept, iar pozițiile, la acest moment, par ireconciliabile
4. la nivel instituțional, s-au format două tabere puternice și de forțe aproximativ egale: pe de-o parte, se află o majoritate Parlamentară (legislativul) și guvernul (executivul), de cealaltă parte, se află președintele țării (ca parte a executivului), sistemul judiciar (puterea judecătoarească), precum și instituții de forță (o parte a serviciilor de informații).
5. Celei de-a doua tabere i s-au alăturat organismele europene (Parlamentul European, Comisia Europeană), ambasadele unor state democratice puternice, presa internațională etc.
6. Contextul internațional este unul de vulnerabilitate, nesiguranță și risc, de slăbire a angajamentelor și acordurilor între țări la cel mai înalt nivel. Democrația liberală, încrederea și prestigiul ei trec printr-un moment de criză evidentă
Pericolele pentru România sunt mari și, din păcate, au coerență și șanse reale de a se produce, deoarece:
1. Tabăra pro-guvernamentală, grupată în jurul liderului PSD, are o miză personală (libertatea lui Liviu Dragnea însuși și a altor lideri politici), alibiul tagmei politice, administrative și funcționărești (interesate de dezincriminarea abuzului în serviciu) și un suport popular (obținut în alegeri, prin măriri de salarii și manevre populiste)
2. Tabăra anti-guvernamentală, grupată în jurul președintelui Iohannis, are pretexul și suportul uriașelor demonstrații stradale și crede că și instrumentele legale (pe care a început să le folosească în forță) pentru a opri un curs pe care-l consideră antidemocratic, antieuropean
3. Pentru că nu are alternativă (plan B) de salvare a liderului Luiviu Dragnea, gruparea de la putere este dispusă (și a întărit-o ieri prin conducerea colectivă a partidului) să meargă până la capăt, adică să-și asume orice risc. Gruparea din jurul președintelui nu are de ales.
Soluția ar fi negocierea și compromisul, care nu știm ce înseamnă, dar cei ajunși în fruntea statului trebuie să știe și să poată, cu binele sau cu forța.
Altminteri, sunt șanse mari de a intra un următorul scenariu: protestele vor continua cu și mai mare amploare; inevitabil, vor apărea diversiunile, provocările și violențele; guvernul va găsi motive pentru a institui măsuri de forță și un regim special; puterea în exercițiu, susținută de alianța PSD+ALDE, va găsi justificări pentru ignorarea regulilor și angajamentelor europene; România, din perspectivă internațională și europeană, ar putea intra în logica sancționabilității, care să nu fie luată în seamă prin invocarea unor imperative de securitate internă; pe nesimtițe, aparent, fără premeditare și consens, țara noastră se va trezi, treptat, pe trasee centrifuge, înafara sistemului de parteneriat și alianțe (UE și NATO) actual.
E un traseu sumbru, neobligatoriu, dar, sunt convins, luat în calcul (fie și conjunctural) de politicienii noștri. Semnele indică cu limpezime acest lucru. O arată lipsa de sensibilitate în raport cu ceea ce se întâmplă în stradă, ignorarea degradării propriei imagini și a viitorului politic în condiții democratice.
La urma urmei, cred, sunt ifose și închipuiri de mare lider (Liviu Dragnea), pornit într-o aventură ce-i depășește capacitățile intelectuale, imaginația politică și puterea de persuasiune. Ar trebui s-o sfârșească mai rău decât Victor Ponta, liderul pe care l-a secondat, l-a detronat și pe care vrea să-l depășească.

Jan 22

Idei bune, idei proaste

Posted on by

poza-site-2
Cel mai important eveniment politic al începutului de an (instalarea la Casa Albă a noului președinte Donald Trump), după un scrutin încheiat cu un rezultat considerat ca o mare surpriză, are valoarea de simbol și rezonează pentru întreaga planetă. Pentru unii (cei mai radicali), ar urma o schimbare din temelii a politicii mondiale, cu o nouă Americă, cu raporturi diferite de putere între protagoniști și cu multe semne de întrebare; pentru alții (poate mai numeroși), ar fi vorba doar despre abordări diferite, în chestiuni interne și externe, ce vor genera schimbări, dar care nu (mai) justifică marile îngrijorări din campania electorală; pentru o altă categorie (probabil, cei mai puțin numeroși), SUA vor rămâne ce-au fost, iar noul președinte „se va da pe brazdă”. E provocator și interesant, câtăvreme Donald Trump, înaintea primelor decizii, are imaginea unui tort cremos, cu multe straturi, din care fiecare privește partea care-l interesează și alege felia care-i convine. Cu toate că sunt importante pentru state și pentru cetățeni, previziunile nu sunt ușor de făcut, din cauza/datorită atipicității și imprevizibilității personajului. Busola interesului se mută de la est la vest și-și fixează acele ba pe Rusia, ba pe China, neignorând Europa. Rămâne de văzut câtă substanță este în aceste „rotiri” și cât exercițiu de imagine și de captare a atenției se află în aceste gesturi „preliminare”.
În ciuda numeroaselor superlative primite, la un moment dat, de predecesorul său Barak Obama, Trump nu primește o Americă ușoară, ba există voci ce vorbesc despre un eșec, atât intern, cât și extern, câtăvreme politica lui nu a fost validată de posteritatea imediată. Căci, în această linie logică, după un dublu mandat al „primului președinte de culoare”, ar fi trebuit să urmeze „prima femeie președinte”, or noi analizăm acum o posibilă „restaurație a puterii albe” sau, în cel mai rău caz, o „reabilitare a Americii profunde”, pe un fond al prăbușirii „corectitudinii politice”, cultivată în exces de progresiști. La nivelul politicii interne, din cât se vede, noul președinte pare a miza pe relansarea economiei americane și pe măsuri protecționiste, încercând să (re)valorifice imensul potential economic american într-un mod diferit față de predecesorul său. Dar și mai preocupante pentru lumea întreagă sunt dezvoltările coordonatelor externe a politicii „trumpiene”, ținând cont de numeroasele și marile contradicții și controverse din abordările sale electorale și postelectorale. O nouă dimensionare geopolitică este posibilă oricând și o nouă împărțire a sferelor de influență nu pare deloc imposibilă.
Toată lumea e atentă/îngrijorată/interesată de aceste evoluții în preajma startului noii președinții, mai puțin țara noastră, aparent, măcinată de alte griji, cu alte preocupări, interese și priorități. Iar acest lucru e de domeniul evidenței. De mai multe luni, România nu mai are politică externă explicită, miniștrii, vechi și noi, au dispărut din spațiul public, audierile în Parlament ale noului titular al portofoliului de externe au fost caraghioase, iar noul ocupant pare dat dispărut.
Sunt mai multe chestiuni de interes din politica externă românească la care nu avem răspuns, iar tăcerea nu este de bun augur:
– După un prim semnal, din chiar seara anunțării rezultatului alegerilor din România, dat de liderul PSD Liviu Dragnea, că România își păstrează direcția Vest și își respectă angajamentele față de parteneri (UE) și aliați (NATO), a urmat o lungă și stranie tăcere. Ciudat a fost c-a spus-o atunci (oarecum neașteptat și tautologic, în context), acum pare bizar și îngrijorător că n-o mai spune
– Semnalele date de noua putere aleasă din perioada desemnării premierului, pe fondul personalizării situațiilor și conflictelor politice, au fost ambigui și netransparente. Forțând interpretarea, putem vorbi despre semnale date în direcție (geopolitică) opusă, neoficial, fără negocieri, fără acord instituțional, fără consultarea populară într-o problemă atât de importantă
– România superficială pare a fi acum victima „diversiunii Ghiță” și urmărilor acestuia, asupra căruia se concentrează întreaga atenție publică, instrumentată de către media partizană și interesată. Sunt obnubilate, în plan intern, noua arhitectură bugetară și probleme esențiale legate de justiție, iar în plan extern, România pare scufundată în ceață, dispărută, temporar, de pe harta geopolitică
– Interesele interne ale noii puteri politice ar putea fi dominate de respectarea angajamentelor electorale, de câștigarea, în perspectivă, a președinției, dar, mai ales, de rațiuni de securitate ale persoanelor cu probleme în justiție, pentru cei deja condamnați, pentru cei afectați în present sau în viitor. Cum și de ce își permite al treilea om în stat să lanseze la televizor zvonuri privind iminenta sa condamnare și încarcerare? E prea mare stricăciunea adusă statului (vulnerabilizarea lui) și prea mic câștigul (personal) pentru un om de stat. Senzație este că mai e ceva!
– „Scandalul Ghiță”, dincolo de anormalitatea acestei construcții (a personajului și a relațiilor sale), privit ca o uriață „defectare”, poate fi un semnal al „deconectărilor” și al „reconectărilor”. Interne și/sau externe?!
Ca personaj politic neconvețional important, Donald Trump a dat multora idei. Unele se vor dovedi bune, altele, proaste. Lunile următoare ne vor lămuri.
Aceste articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Jan 22

„România să fie bine şi tot românul să prospere”

Posted on by

6
Când ni se pare că nu mai înțelegem bine ce se întâmplă în jurul nostru, că ne scapă ceva, e bine să ne întoarcem la spiritele tutelare, să cerem ajutor și să găsim răspunsuri. Ei bine, primul care trebuie să ne vină în minte când e vorba despre politică este Nenea Iancu (Caragiale), izvor nesecat de inspirație pentru „truditorii” și „nevoitorii” politicii românești. Replica din titlu, desprinsă din „O scrisoare pierdută” (această chintesență a vieții politice autohtone), actul III, scena IV, aparține lui Nae Cațavencu, probabil, cel mai vestit politician ce s-a născut vreodată pe aceste meleaguri (non)literare. „România să fie bine şi tot românul să prospere”, spune el, iar fragmentul de discurs exprimă, sintetizează și explică, în chip neasemuit, situația în care ne găsim de vreo două luni încoace.
Ce n-ar fi în regulă aici și ce am putea vreodată avea împotriva unui asemenea paradis promis?
Nimic n-aș avea împotrivă și chiar mi-aș dori să se împlinească cât mai curând, dacă nu este expresia unei utopii electorale și a unei bule de promisiuni, fără măsură și fără susținere. Poate că nu este! Dar ca cetățean real al acestei țări, truditor într-ale presei și observator al politicii, constat, împreună cu mulți alții, că deslușim rosturile adevărate ale lucrurilor ori mai târziu ori prea târziu. Iar asta este nedrept și frustrant.
Iată câteva din constatările și concluziile mele (întârziate) la sfârșitul acestei perioade zbuciumate, pline de evenimente și de învățăminte, în egală măsură.
– au câștigat alegerile din România cei care au promis mult și le-au pierdut cei care n-au promis ce sau cât trebuia. Tehnic vorbind, e meritul unora și prostia/nepriceperea altora, dar cheia sunt alegătorii și ce i-a determinat pe ei să creadă toate aceste angajamente electorale greu de pus în practică. În parte, știm de ce: cei mai mulți nu cred în nimic și nu se duc la vot, 60% (ca și cum așa ar rezolvat ceva), iar cei care s-au dus, au crezut, c-așa a fost „moda” acum (a populismului și naționalismului) sau pentru că n-au avut de ales.
– „bine pentru toți românii” a fost adevăratul slogan al PSD și fiecare l-a înțeles în felul său (că avea de unde alege). E sintagma cel mai des rostită public, devenind un laitmotiv al lui Liviu Dragnea și înainte de alegeri și după. La „toți” sunt cuprinși pensionari, salariați, antreprenori, plătitori de taxe și impozite etc. Însă abia acum încep să înțeleg (și sper să mă înșel) că bine cu adevărat pentru toții românii va fi când vor fi amnistiați și grațiați și oamenii din partid(e) certați cu legea (în trecut sau în viitor). „Toți”, e adevărat, îi cuprinde și pe ei.
– pentru politicianul român, partidul e mai important decât țara, iar individul (șeful) e mai important decât partidul. Jumătate din efortul de campanie al partidului câștigător a fost cheltuit pentru a „promite totul”, iar cealaltă jumătate pentru a disimula lipsa unui candidat de premier. Pentru Liviu Dragnea era mai important să nu piardă el partidul, decât să nu piardă partidul alegerile. Mai apoi, tot grija partidului a avut-o când a stabilit programul de guvernare și tot grija personală când a făcut propunerile de prim-ministru. N-au contat (ca și când nici n-ar exista) problemele de securitate ale țării, imaginea acesteia, politica externă, situația geopolitică (complet ignorate în discursul public de desemnare, investire, asumarea guvernării), ca și cum am fi în cea mai stabilă situație din istorie. Programul de guvernare se ocupă din daruri și de operaționalizarea lor imediată. Poporul să fie urgent mulțumit…
– întreaga țară a ajuns să atârne de un singur om, după voința lui, iar autoritatea dată de câștigarea unor alegeri (ciuntite și chinuite) a devenit imperială. Imediat, cu sprijinul media, acel om a devenit o întruchipare a binelui și adevărului absolute, căruia nimeni nu mai trebuie să i se opună (partid, rivali, președinte, opoziție, media, societate civilă, justiție etc.). Apogeul orbirii generalizate a fost atins când „liderul maxim” a recunoscut (vanitos, imprudent) că el e singurul care cunoaște în detaliu programul de guvernare. Atunci cum au fost câștigate alegerile, cu un program confidențial, secret, ascuns, de sertar, personal?
– nimic nu va fi ușor (deși m-aș bucura să fie) de pus în practică din tot ceea ce a promis PSD. Nu-mi propun deloc să critic sau să încerc să demolez măsurile promise, deși toate vor avea un revers, de la plata CASS la pensii, până la salariul minim și impozitul de 1% pentru microintreprinderi etc. Aceste lucruri vor începe să se vadă de la construcția bugetară pentru 2017 și, mai clar, la prima rectificare. Doar o pildă, degeaba încurajezi micile inițiative private (microintreprinderile) și start up-urile, (sub)impozitând venitul cu 1%, dacă lipsesc cultura antreprenorială, oportunitățile deschise, mediul concurențial real, dacă băncile nu creditează economia și dacă impozitul pe venit se transformă în unul pe pierdere.
– această guvernare va avea, consider eu, două părți: până la prezidențialele din 2019 și după prezidențiale. În prima parte, va trebui ca „România să fie bine şi tot românul să prospere”, în partea a doua, fie se vor culege roadele prosperității promise (?), fie cele ale învățăturii (tardive) de minte.
Până atunci și până la organizarea unei opoziții parlamentare, PSD va avea de luptat cu doi „I”: Iohannis și Inflația?
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Jan 05

Personalizarea politicii, personificarea media

Posted on by

Poza blog 3
Epopeea desemnării premierului (lungă, dar cu final previzil), ne-a lăsat cu două constatări și un mare semn de întrebare. Prima este că, în România, politica nu se mai face prin/cu instituții, partide, programe, reguli sau cutume, ci prin oameni, indivizi, personaje, specimene. În această stare de fapt, nu mai există funcții, demnități, domni sau respect, ci doar „Iohannis”, „Dragnea”, „Sevil”, „Cioloș”, „Soros” etc. și o miză orbească. De aici rezultă că nu mai întâlnim înfruntări de idei, doctrine sau strategii, ci doar „scandaluri”, „conflicte”, „războaie” și „interese” între persoane, iar rezultatul trebuie să fie în logica unei bătălii de imagine de tipul „cine-i mai puternic”, „cine dă mai tare”, „cine lovește ultimul”, „care are dreptate”, „cine cedează primul”, „cine a câștigat” etc. Cea de-a doua constatare este că media (televiziunile de știri, în special) nu mai sunt acele „mașini de aflat și spus adevărul”, ci se comportă (și ele) aidoma unor persoane (pline de toane, ifose, mofturi), care se supără, se enervează, înjură, țipă, nu ca niște martori și mărturisitori ai realității, ci ca „ființe umane” animate de ordine, interese, bani, vanitate. Cea dintâi ne sugerează ideea de „bal mascat cu surprize”, cea de-a doua pune media în fața unui „cumplit meșteșug de tâmpenie”.
Problema nu e că e mai simplu așa, mai de succes, mai ușor de făcut (pentru alții) și de înțeles (pentru unii) sau mai ușor de manipulat, ci că sub aceste aparențe și jocuri de imagine „personalizate” se pot strecura și disimula (cu ușurință) lucruri mult mai profunde și mai grave, cum ar fi, de pildă, o nouă orientare geo-strategică a României dinspre Vest spre Est. Nici asta n-ar trebuie să fie, în toate situațiile, o tragedie, în acest nou context geopolitic, când toată Europa pare a trage spre Est, nu spre Vest. Grav ar fi s-o facem amatoristic, „după ureche”, „pe șest”, într-o doară, părând a face altceva, punându-ne, de capul nostru (fără negocieri, condiții, garanții), în siajul altor grupări de putere și să ne trezim, dintr-o dată, cu „fundul între două luntri”. Asta nu pare a vrea să înțeleagă Liviu Dragnea și asta nu va înțelege „poporul” decât cu mare greutate și mult mai/prea târziu.
Iată pe scurt ce cred eu că ar fi trebuit să facă doi lideri politici responsabili dintr-o țară europeană în situația dată: președintele Klaus Iohannis n-ar fi trebuit să-l avertizeze public pe Liviu Dragnea că nu-l va pune premier pentru condamnarea sa penală; era îndreptățit s-o facă, în fond (pentru imaginea țării), dar trebuia să i-o spună personal (elegant și pragmatic), pentru a nu interfera electoral și a crea tensiuni greu de gestionat în continuare; Liviu Dragnea (ca lider invingător în alegeri) n-ar fi trebuit să pună prima propunere de premier (Sevil Shhaideh) în termeni ultimativi, de șantaj, creându-și singur dificultăți de repliere ulterioară; președintele țării ar fi trebuit să gândească bine și să dea explicații raționale pentru refuzul acestei oferte, chiar dacă nu cele strict reale (fiindcă acestea nu erau de discutat și explicat public, din motive evidente de securitate); ca decident înțelept, responsabil pentru țară, Dragnea ar fi trebuit să accepte refuzul, fără gălăgie, să-i dea o formă rezonabilă și să vină rapid cu o a doua propunere; această nouă ofertă (ca și prima, de fapt) ar fi trebuit negociată înafară de ochii lumii, între președinte și partide, și apoi anunțată public, astfel încât să fie excluse surprizele (semn de amatorism, primitivism politic și imaturitate a tuturor părților). Unul a greșit primul, altul a greșit grav, „meciul” a avut suspans, dar lecția politică e una foarte proastă.
Dar ce s-a întâmplat de fapt?!
Ca să se răzbune, poate, pentru refuzul anticipat, Dragnea a pritocit (singur) o ofertă de premier inacceptabilă pentru Iohannis, propunând-o pe Sevil Shhaideh, sub motivația, aparentă, a unei persoane devotate, serioase, sigure pentru poziția lui în partid (ceea ce era adevărat). Explic pe scurt, pentru cine poate și cine vrea să înțeleagă: nu era acceptabil, din cauza riscului și a vulnerabilității evidente (oricât ar fi putut fi de nedrept), să aduci informații confidențiale despre țară, strategii de securitate ale UE și secrete NATO, prin intermediul unei „biete femei”, în calitate de soție, în proximitatea unui fost ministru sirian și apropiat al președintelui Bashar al-Assad, având calitatea de soț al doamnei viitor prim-ministru al României. Dincolo de orice bună-credință a oamenilor, Siria lui al-Assad (țară aflată în război civil), apropiată mișcărilor teroriste, a fost și este principalul adversar al SUA din Orientul Mijlociu, care SUA este fundamentul NATO (România fiind și ea membru), și aliatul principal al Rusiei din zonă. Care Rusie este țară ostilă NATO.
De ce a propus-o, totuși, Dragnea pe Sevil Shhaideh? Se pot enunța trei ipoteze: din inconștiență (prostie, nepricepere, superficialitate, șmecherie); să obțină un refuz sigur al președintelui (din ostilitate, pentru a-l vulnerabiliza, slăbi, suspenda etc.); pentru a da semnale geopolitice din partea României pentru noua arhitectură a relațiilor de putere din zonă și din lume.
Din perspectiva riscului de țară, în acest context, e acceptabilă vreuna din aceste ipoteze?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj