Jun 25

Lovitură de „stat” sau de „plecat”

Posted on by

Select3
Liviu Dragnea a vorbit, în gura mare, aseară, despre „un atac violent la o altă putere a statului, un atac violent la guvern”, Călin Popescu Tăriceanu a rostit, fără să clipească, expresia „o lovitură de stat” (nu erau înțeleși între ei!). Să închidem pentru o clipă ochii și să încercăm să vedem cine vorbește și la ce se referă? Te-ai fi gândit, serios, că a fost atacată clădirea guvernului de către manifestanți violenți, care au încercat să forțeze demisia primului-ministru. Nici vorbă, nu s-a întâmplat nici aseară, nu s-a întâmplat nici în ianuarie când se aflau în fața guvernului sute de mii de protestatari. În paranteză, și atunci a intrat, instantaneu, în retorica oficială sintagma „lovitură de stat”, abandonată în fața ridicolului unei asemenea caracterizări.
Mai mult și mai grav, te-ai fi gândit că a intervenit armata și a încercat să aresteze guvernul sau că serviciile secrete au pus la cale o răsturnare de guvern fără de știrea nimănui, așa, din bun senin.
Nici pe departe!
Sau că, dimpotrivă, vorbim de niște „lovituri de stat” imaginare, un fel de scenarită de serviciu pentru orice situații care nu convin puterii sau liderilor aflați momentan în vârful ierarhiei politice.
Sunt mai multe lucruri aici extrem de grave și de neîngăduit, pentru ceea ce pretindem că suntem sau pentru ceea ce pretindem că dorim să devenim.
1. Utilizarea unor expresii atât de dure, categorice, precum lovitură de stat, din dicționarul „revoluționar sud-american”, nu-i o noutate, ci un obicei, pe care l-au adoptat toți la nevoie: și Ion Iliescu (să aducă minerii), și Emil Constantinescu (tot într-o împrejurare minerească), și Traian Băsescu (de câte ori i-a convenit), îl folosesc și Dragnea și Tăriceanu acum șamd
2. Din fericire, după evenimentele din 1989, în România, nicio putere nu a fost schimbată altfel decât prin mijloace democratice (alegeri, schimbări de majorități parlamentare). Asta trebuie adus aminte de fiecare dată. Invocă argumentele „loviturii de stat” cei slabi (care și-au epuizat mijloacele legale și resursele politice, diplomatice și de negociere) și cei disperați (ce recurg la mila publică și la ajutorul maselor)
3. Asemenea avertismente (retorice, deșănțate) și alarme false (lipsite de acoperire faptică) vin din partea ocupanților celor mai înalte funcții în statul român, președinții Senatului și a Camerei Deputaților, instalați democratic la putere, unde vor rămâne, îndeobște, „neclintite” până la finalul mandatului. Acest lucru, repetat cu orice ocazie, devine o „trăsătură” pentru liderii politici ai unei țări, pentru țara în sine și pentru „seriozitatea” ei
4. Nu există doar efecte politice și de imagine negative în urma unei asemenea „ieșiri” prostești, ci și efecte economice (pagube, pierderi, daune), mai mult sau mai puțin cuantificabile. Ce credibilitate îți poate inspira o țară unde „loviturile de stat” apar de câteva ori pe an, cu multă ușurință și lipsă de responsabilitate? Cum ar fi ca azi să strigi în gura mare la televizor „lovitură de stat”, iar mâine să te duci la Bruxelles să negociezi „la sânge” pentru România cu cei de acolo? Sau să te întrebe Merkel ce se întâmplă în țară? Mai bine stai acasă și mai „comanzi” o emisiune!
5. Nu poți să fii, oricât de mult ai vrea, diversionist, oportunist și „șmecher” la interior și om și politician serios, de luat în seamă, la exterior. Nu poți, ți se văd „nădragii rupți în fund”! Dublul discurs ține pentru oportuniștii veroși și pentru pensionari disperați, care te cred pentru că sunt obligați să o facă, nu pentru cineva cu o minimă libertate de gândire și cu un cât de mic discernământ politic.
Am făcut această lungă (și inutilă) introducere pentru a accentua, o dată în plus, că ne apropiem din nou de un moment critic, anunțat cu „surle și trâmbițe”. Așadar, în logica defectă a statului român, am asistat la o „pregătire de artilerie”: pe de-o parte, doi miniștrii sunt acuzați de DNA, „pe nedrept”, pentru fapte de corupție, pe de altă parte, „întâistătătorii” statului român ies și arată cu degetul, fără sfială, „o lovitură de stat”. Va urma „bătălia pentru justiție” și pentru supraviețuire (la putere). Mai mult de atât nu se poate pricepe și nici nu trebuie înțeles. În imaginarul simplificat „de război”, pe de-o parte, se află președintele țării, DNA, SRI (arme grele, nu glumă), pe de alta, Parlamentul, Guvernul, partidele potrivnice. În lupta vor fi angrenate (sau nu) masele populare, în funcție de moment, de interes sau de reușita scenariului. Oricum ar fi, bătălia e în curs, iar finalul este necunoscut.
Să nu ne amăgim, nici unii, nici alții: asistăm la o luptă cruntă pentru putere, într-o țară dezbinată, neașezată, cu instituții slabe, cu o clasă politică profund coruptă și iresponsabilă, cu o guvernare alandala, cu o presă gălăgioasă și aservită (în bună parte) și cu o populație care își manifestă intermitent/ asimetric apetența pentru democrație.
Amănuntele și pretextele acestor „bătălii” vor fi de fiecare dată altele. Câteodată ele au fost bunuri sau bani, altădată, terenuri sau imobile, de cele mai multe ori sunt legi, funcții, interese ascunse. Acum am ajuns la o „baltă”, așa cum numește șeful partidului de guvernământ cele peste 320 ha de Dunăre, lac și terenuri, închiriate pentru sine (sau ai săi) la prețuri de nimic.
E chiar „balta slăbiciunilor” noastre, a mirosurilor urâte și stătute, a lăcomiei și chiverniselii personale, a lașității și iresponsabilității, a lipsei de perspectivă și de viziune.
„Privitor ca la teatru/Tu în lume să te-nchipui”…
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj

Jun 25

Examenul de toamnă

Posted on by

Select9
„Toamna se numără bobocii”, suntem obișnuiți să spunem când facem socoteala (vre)unui an. Șabloane folosim și în politică, de pildă, când analizăm un ciclu electoral (de patru ani). Una peste alta, balanța individuală anuală și-o face fiecare în parte și este, de obicei, o chestiune personală, ce nu are de-a face, aparent, cu viața publică (chiar dacă, în realitate, este influențată de ea). Există însă și un bilanț comun, de societate și de țară care ține direct și (este) determinat de viața politică a acelei țări. Iată de ce, în tentativa unei analize „de toamnă”, am legat acest bilanț comun de ciclul politic. Cine crede că e altfel se înșeală, se supără (degeaba) și nu merge la vot, iar după alegeri, se simte frustrat și se vede nevoit să iasă (din nou) în stradă. E și acesta un (nou) șablon românesc, validat deja de practica socială curentă.
Pe de altă parte, ce-ar fi viața fără prejudecăți, repetiții și șabloane?!
Gândirea politică și experiența (de oriunde) ne arată că un ciclu electoral de patru ani la guvernare are trei părți distincte: primul și ultimul an sunt „populiști” (destinați mulțumirii populației, după câștigarea alegerilor, și „adormirii vigilenței” acesteia, înaintea alegerilor următoare), iar ceilalți doi (de mijloc) sunt „nepopulari” (destinați guvernării reale și „compensărilor”). Dacă urmărim cu atenție realitatea politică, în condiții normale, nimeni nu (prea) iese din această schemă, dar nu pentru că este una neapărat bună (pentru oameni), ci pentru că este una sigur de succes (pentru politicieni). Venind la ale noastre, în ciclul actual, coaliția la putere se va afla curând în fața bilanțului primului său an de guvernare! Constatăm că PSD și aliații săi (incluzând aici și presa partizană aservită) au încercat să respecte schema, dar că, din considerente de timing și interese personale (ale liderilor), au accelerat și suprapus etapele unu și doi ale ciclului (și chiar trei). Pe scurt, după ce au confirmat și amplificat promisiunile din campania electorală (salarii, pensii, eliminări de taxe și impozite etc.), au încercat, aproape instantaneu, „compensarea”, prin forțarea „dezincriminării abuzului în serviciu” etc. Tentativă care a eșuat, cum se știe, din cauza protestelor masive ale populației. A urmat replierea și apoi „criza Grindeanu”, expresie a aceleiași precipitări și „agende secrete” de guvernare. Din aceste cauze, coaliția de la putere a fost nevoită să reia ciclul promisiuni vrs. „compensări”, iar acum, în această toamnă, va trebui să facă primul său bilanț anual. Puterea n-a reușit aproape nimic din ce și-a propus (explicit și implicit) în ianuarie 2017, dar crede/speră că ar putea să-i iasă totul la o nouă încercare, cea care urmează acum. Dar și societatea trebuie să-și facă bilanțul ei, care ar putea să fie dramatic pentru această toamnă. Contextual, mă interesează mai puțin socotelile puterii, cât mai ales acum ce cred, ce gândesc și ce așteaptă oamenii (comunități profesionale, de interese etc.) într-un moment crucial pentru democrația românească.
Să le luăm pe rând (coane Fănică):
Partidele politice. Pentru partidele aflate la putere, relaxarea luptei anticorupție, subordonarea justiției (prin noile legi), minimal, pe fondul vestejirii reacției populare, ar fi o mare victorie, promițătoare pentru viitor. Dacă nu iese, structura, aplombul și încrederea puterii vor fi afectate puternic. În această paradigmă dramatică, partidele de opoziție sunt obligate să fie convingătoare și să închege o alternativă credibilă pentru guvernare, dacă nu, s-ar putea să dispară.
Societatea civilă. Nu mai ține gluma (din trecut) că societatea civilă „e acum o femeie”, a dovedit că există și trebuie să confirme în fiecare moment când este necesar. Aici e marea întrebare dacă (mai) există putere de reacție la manevrele oculte ale puterii și dacă se (mai) poate (auto)mobiliza în situație de alarmă roșie. Așa cum a fost întotdeauna, reacția societății civile românești este o enigmă, impredictibilă, greu de controlat și de anticipat. Ar putea fi pentru ea cel mai bun examen de maturitate.
Lumea justiției. Justiția românească n-a fost independentă cu adevărat niciodată în cei 27 de ani de democrație (să zicem). S-au reușit (cu greutate, nici nu știm bine cum) câțiva pași reali în acest proces vital (pentru statul de drept) de separare a justiției de celelalte interese (politice, legislative, economice, personale), dar a venit momentul confirmării. Comunitatea judecătorilor, în solidar cu a procurorilor și a celorlalți justițiabili are posibilitatea acum să vorbească, să fie ascultată, să-și reprezinte și apere propriile interese de independență (nu individuale sau de grup). Dacă o vor face sau nu, vom vedea. Precedentul negativ creat și pasul înapoi ar fi foarte greu de recuperat.
Salariații bugetari, pensionarii. Mulți se află în confuzie și incertitudine în ce privește promisiunile și posibilitatea reală de a fi onorate, ca și buna credință și transparența actualei puteri. Mulți, nu! Marea întrebare pentru această comunitate mare de cetățeni și votanți este cum va rezolva dilema dintre interesele perspectivei personale imediate (salariul) și datoria cetățenească de durată, în raport cu țara, economia, puterea, viitorul.
Comunitatea profesorilor. Cum le stă bine unor „intelectuali adevărați”, comunitatea celor din învățământ, de pildă, este (ca întotdeauna) învrăjbită, dezbinată și divizată. De aceea nu reușește niciodată să impună (mai) nimic. E (doar) unul dintre motivele pentru care educația românească nu ajunge la (mă feresc să zic reformă) normalitatea secolului 21. Se anunță o grevă, e tulburare și nervozitate.
Poate de data asta…
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jun 25

Pentru ce se bat românii

Posted on by

Select6
România a fost (și este) o țară a tuturor crizelor și neajunsurilor, o societate a schimbărilor fără efect și a tranziției fără sfârșit. Facem ce facem, nu ne iese, găsim justificări și tot așa. Nu știu de ce prin alte locuri (minți și suflete) merge dictonul „Cea mai mare problemă, cea mai mare oportunitate” (rostit de Vinod Khosla, unul din co-fondatorii Sun Microsystems), iar la noi cea mai mare problemă este așa cum o găsim și așa rămâne. Cum se face că pentru alții „Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea” (cum zice Victor Hugo) are sens și consecințe, câtăvreme la noi nimic nu pare mai dezamăgitor decât un lucru căruia i-a trecut vremea sau, cu alte cuvinte, o oportunitate pierdută. Vorba ceea, geografia a fost generoasă cu noi, nici istoria nu ne-a fost tot timpul potrivnică, nu suntem nici cei mai urâți, nici cei mai mici, nici cei mai proști din lume. Și atunci?
Pe ce naiba se consumă energiile acestei nații?
Pe ce ne risipim forțele, timpul și străduințele?
Pe lucruri fără sens, neziditoare, trecătoare, individualiste, lipsite de trăinicie.
Și le mai pierdem pe bătălii zadarnice, înfruntări fără temei, conflicte închipuite și „războaie virtuale”.
Pentru societățile consacrat democratice, diversitatea este un tezaur neprețuit, o materie primă inepuizabilă și o condiție fundamentală de existență a ei. Dar este și o expresie autentică a complexității și complementarității acestui tip de societate, e adevărat, imperfecte, dar cel mai puțin imperfecte dintre toate câte există (după cum se spune). Cine ar avea nesăbuința să pună în discuție libertatea și diversitatea politică (puncte de vedere diferite sau divergente), prerogativa de a alege, posibilitatea de a te realiza profesional și material potrivit priceperii și energiei, libertatea de a te exprima potrivit propriei conștiințe. Și multe alte „libertăți”, „diversități” și antagonisme firești pentru o societatea clădită pe criteriul libertății și al funcționalității naturale a acesteia. Desigur că aceste libertăți pot să prisosească (și atunci e anarhie), pot să lipsească (și atunci e dictatură) sau pot să fie aparente (și atunci e simulacru de țară). Putem spune că o exagerare poate fi utilă și acceptabilă (și este, de pildă în politică, în presă, în literatură, în viață…), precum și că orice exces va sfârși prin a crea un dezechilibru și un conflict.
Acestea fiind zise, am putea inventaria și descrie multe conflicte artificiale declanșate în societatea românească de-a lungul ultimilor zeci de ani și istoria faptelor, cu siguranță, nu le va omite. Unele sunt permanente, durabile în timp, altele sunt recurente, apar cu ciclicitate, altele sunt noi, spontane, trecătoare. În urmă cu vreo 15 ani, Agenția de Monitorizare a Presei a făcut o evidență a agendei publice pentru a învedera că guvernul acelei perioade livra, cu o ritmicitate aproape cotidiană, subiecte false, marginale, manipulatoare sau de-a dreptul toxice pentru societate.
Mă mărginesc să sesizez aici câteva false probleme ale momentului și să enunț câteva „bătălii” care nu se vor da degrabă, deși ar fi bine și necesar.
1. De ceva vreme, în România a început „bătălia” simbolică dintre dacofili și dacopați. La extrem, unora le e frică că se pierde filonul (fundamental al) românismului (și fac din el o caricatură), ceilalți se tem tocmai de exces, de ridicol și de compromitere. Ce e rău în asta? Faptul că unii se fac că ei cred în aceste teorii istorice (incomplete) și încearcă să le folosească în diverse scopuri, iar alții cred în ele cu adevărat (pentru că le place) și creează un front de atac/apărare în jurul lor. De partea cealaltă, unii se fac că nu le văd (le ignoră), iar alții au început să facă front de atac împotriva lor. Pentru fiecare dintre tabere, categoria a doua este în creștere. N-a ajuns la masa critică (a unui conflict deschis, explicit), dar aceasta este direcția, alimentată pe diverse căi.
2. În România, s-a deschis și frontul dintre „familiști” și „nefamiliști”, o temă eminamente politică, diversionistă, de exploatare partizană a unui moment critic de către actuala putere. A instrumenta modificarea Constituției (prin referendum) pentru ceva ce nu produce niciun efect concret, dar a polariza și antagoniza societatea prin asta, iată ceva demn de o cauză mai bună. De fapt, coaliția pentru familie va fi o coaliție pentru putere, iar potrivnicii vor fi cei împotriva puterii. Mai mult de atât nu se poate alege, ceva clar, concret, util, ziditor.
3. „Războiul cu ungurii” este vremelnic ațâțat, chiar dacă există (tot timpul) manifestări nepotrivite, de-o parte sau de alta, chiar dacă se fac excese sau chiar dacă guvernul maghiar are și el contribuția lui. Tema este scoasă pe tapet, la noi, în alte scopuri și la momente alese pentru a fi exploatată politic (îndeobște).
4. „Lupta” puterii (și a segmentului ce-i este fidel) cu „securismul” și cu „binoamele” justiției este chiar o culme a fățărniciei. În spatele acestui conflict aparent se aliniază detașamentele de naivi voluntari într-o bătălie pentru putere și care nu-i reprezintă pe ei nici „cât e negru sub unghie”. Cu „binomul” s-a mai contenit, dar „războiul împotriva Codruței” continuă.
Mă opresc aici, cu regretul că nu le-am spus pe toate și mai ales cu părerea de rău că nu pornesc odată „bătălia pentru un învățământ de calitate”, „lupta pentru morală în societate”, „războiul competențelor”, „conflictul dintre generațiile de politicieni”…
Acest articol a fost publicat și în ziarul Monitorul de Cluj.

Sep 07

Îndărăt și de-a-ndoaselea

Posted on by

Select11
Am tot mai clar impresia că în România lucrurile o iau înapoi, că pașii progresului sunt iluzorii și că trebuie să socotim bine unde suntem și încotro ne îndreptăm. Și nu mă refer aici (în registru tragi-comic) la toată istoria noastră, nu mă refer (în registru dramatic) la ultima sută de ani, nu mă refer (în bășcălie) nici la viața noastră de ieri până azi (când avem/n-avem șanse de calificare cu echipa de fotbal). Mă refer explicit la ultimii zeci de ani (democratici), ce ne-au stat la îndemână să-i trăim, să-i construim și să-i înțelegem.
Sigur că da, se pot face cercetări laborioase, se pot efectua sondaje amănunțite, se pot întocmi statistici temeinice, care să ne conducă către concluzii fundamentate științific și fără puțintă de a fi tăgăduite. Nu zic că nu se fac și-or fi existând rezultate, dar pe cine interesează, cine să le popularizeze, cine să le susțină și cine să le creadă? Dar nu trebui cine știe ce criterii pentru a înțelege niște lucruri simple. Ar fi de ajuns (zic eu) și la îndemâna bunului simț să observăm evoluția câtorva lucruri din România, cum ar fi democrația, politica, presa, sportul, funcționarea instituțiilor și altele.
Cu democrația, în anii ‘90 aveam niște scuze, că n-o știm, n-o înțelegem, trebuie s-o învățăm. Ei bine, am deprins-o cât de cât, am început să-i pricepem rostul, să-i simțim gustul și să tragem foloasele, dar de-o vreme încoace parcă a început dezvățul și mersul îndărăt. Nu mai prețuim libertatea și oportunitățile, care ne-au lipsit zeci de ani, ne-am pierdut încrederea unii în alții, nu mai suntem interesați de viața cetății și, mai nou, absentăm masiv de la vot, care este însăși chintesența democrației. În anii ‘90, mergeam la vot sub 70% dintre noi, după zece ani, am ajuns la sub 60% și apoi la sub 50%, iar acum suntem la sub 40%, ceea ce arată (după treizeci de ani de democrație) o slabă înțelegere a lumii de astăzi, un nivel redus de instruire democratică și o educație politică precară. N-am excelat noi la primele alegeri, dar, după doar șase ani, în 1996, s-a produs prima schimbare democratică de putere, după o guvernare ștearsă și conformistă a lui Nicolae Văcăroiu. Azi, nici nu știm cum și nici de ce, ne-am trezit cu un nea Nicu Văcăroiu reloaded, varianta retrogradă, în persoana lui nea Mișu Tudose, la fel de șters și de conformist, dar despre care, prin ce spune și arată, nu știi dacă face pe „prostul” sau chiar e ceea ce pare, că are o „misiune” murdară sau că le scoate din capul lui.
Ciudată întoarcere în timp!
La începuturile democratice, politica o făceau partidele împărțite formal în două, cele pro-occidentale și pro-democratice și cele formate din foștii comuniști, conservând interese și relații din vechiul regim. Nu era cine știe ce, dar oamenii pricepeau atâta și votau măcar, cu speranță, în virtutea acestor idei politice minimale. Azi, lucrurile sunt mult mai confuze și amestecate, partidele nu mai reprezintă idei și concepții politice, ci s-au transformat într-un fel de remorchere de interese, mai mult sau mai puțin reale/simbolice: de-o parte și mai mulți, par a fi dependenții social, de diverse tipuri, de alta, mai puțini și mai diverși, emancipații social. Dar faptul de a fi reprezentați (și unii și alții) e cea mai mare iluzie și cea mai groaznică înfrângere a democrației reprezentative. Clasa politică românească, după 30 de ani, a ajuns să se reprezinte numai și numai pe sine, interesele personale, pecuniare, cele de partid, relațiile privilegiate și, mai nou și imperativ, propria libertate și slobozenie discreționară de face ce vrea. Unele partide, pe drept cuvânt, au dispărut, cele supraviețuitoare sunt epuizate și reprezintă cupluri inerte, formate din politicieni mumificați și electorat captiv.
Acum douăzeci și cinci de ani, instituțiile democratice erau în formare și transformare, se căutau variante și modele. Funcționau discutabil, dar era speranța și orizontul schimbării, al reformelor și tranziției, până când toate acestea s-au golit de conținut. În loc de-a fi devenit solide, stabile și independente, instituțiile statului român se înființează, se fac și se desfac, azi, după voia unor persoane, după interese financiare și de partid, cu unicul țel de a putea fi controlate și exploatate în scopuri individuale sau de grup. Unde e progresul, unde e emanciparea, unde e maturitatea, indepedența și puterea acestora? Soliditatea unui stat este dată de tăria și funcționalitatea instituțiilor sale.
Despre presă n-o să spun multe (nimeni nu-I profet în țara lui) ca să nu mă apuce durerea de cap, nervii sau nostalgia. Totuși, cum e posibil ca după aproape cincizeci de ani de „închidere” comunistă și treizeci de ani de „deschidere” democratică, principalul post TV de știri (ca fereastră către lume) să fie România TV, cel care nu face altceva decât să exploateze la maximum slăbiciunea (prostia), cea omenească și pe cea a societății. E un simplu exemplu, nu un studiu de caz!
Și-am ajuns la sport ca la o încununare a mersului de-a-ndoaselea și mă tot întreb, de pildă, cum e posibil ca în cea mai bănoasă ocupație (și afacere) de pe pământ (care este fotbalul) suntem capabili de un atât de mare și de înfiorător regres. Când poți avea oamenii la picioare și posibilitatea de a face bani mulți (cultivând serios și asumat un fenomen), cum poți să ratezi în halul acesta? Nu o calificare la un campionat (european sau mondial), ci însăși chintesența rânduielii lumii de azi.
Dreaptă sau strâmbă!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din mirecuri 6 septembrie

Sep 07

„Bulirea” societății românești

Posted on by

Select7
În plină vară (încă), pun laolaltă trei fapte și le amestec puțin. Compusul este format din legile justiției, cheagul de mitinguri de protest din câteva orașe și un sondaj de opinie apărut „la timp”. Ce-o ieși?
1. Pachetul de modificări legislative cu privire la funcționarea justiției e un eveniment așteptat, anunțat, etc. PSD vorbește despre el din campania electorală și îl tot pomenește în diverse împrejurări, iar pentru cei doi miniștri ai justiției în funcție a devenit piatră de încercare. În prima fază, se vorbea mai ales despre o lege a răspunderii magistraților. După eșecul Ordonanței 13, au apărut alte teme, cum ar fi numirea procurorilor importanți. Încercarea precipitată și stângace a lui Florin Iordache de a schimba Codul penal în favoarea corupților a eșuat datorită protestelor populare. Noul ministru, Tudorel Toader, cu CV și aparențe de profesionist, „a schimbat placa”, a început să tărăgăneze lucrurile, lăsând, la un moment dat, vaga impresie de independență. Așa au apărut niște dezbateri publice, consultarea comunităților profesionale, iar episodul „evaluării” Laurei Kovesi, a creat un dram de speranță în acest sens. Amânarea sine die a acestor modificări întreținea confuz această posibilitate. Acum constatăm că n-a fost așa, că e doar o chestie de timing. Și realizăm ceva mult mai grav și mai profund, aceea că asistăm la aceeași piesă (de încercare de control a justiției) cu o punere în scenă diferită, având același scenarist străveziu (Liviu Dragnea), dar cu un alt regizor (Tudorel Toader), cu aparențe mai bune. Coaliția de guvernământ (cu cei doi lideri cercetați penal) a făcut din controlul justiției și temporizarea luptei anticorupție principalul său obiectiv ascuns de guvernare. Acest lucru este tot mai vizibil și explică toate celelalte măsuri populiste, ezitările continui și greșelile frecvente din actul guvernării. „Lunga vară fierbinte” a fost doar momentul ales pentru a explicita această realitate a politicii și guvernării românești.
2. Punctual, excluderea președintelui din numirea procurorilor șefi importanți (cel general, al DNA și DIICOT), substituirea acestuia cu ministrul Justiției și trecerea Inspecției Judiciare în subordinea Ministerului Justiției (din cea a CSM) sunt motivele explicite pentru care, în sezon estival încă, oamenii au început din nou să iasă în stradă, în semn de protest și ca semnal de alarmă pentru lupta anticorupție și pentru democrația românească. E o discuție (în mediul online, în special) dacă amenințările de acum justifică aceste proteste, dacă aceste propuneri sunt înțelese ca pericole reale de către cetățenii responsabili, dacă momentul (de vacanță) e o piedică reală în amplificarea prezentă sau viitoare a acestor mișcări de protest. În București, s-au strâns circa trei mii, în Cluj, câteva sute, și tot cam așa, în alte câteva orașe din țară. Cu siguranță, discuția are sens și e o mare întrebare, atât pentru guvernanți (care speră ca mitingurile să se stingă), cât și pentru protestari, din stradă sau din fotolii (care speră ca protestele să ia amploarea celor din ianuarie-februarie 2017), dacă efectul de amplificare se va produce sau nu. Realitatea pare la fel de imprevizibilă, precum a fost și la începutul acestui an, orice e posibil dacă ignorăm concluzia de la punctul 1 cu privire la prioritățile reale ale actualei coaliții de guvernare.
Cine o înțelege, o înțelege, cine nu, nu!
3. Sondajele de opinie din România și-au pierdut demult inocența și conținutul pur informativ, fiind asociate, cel mai adesea, unor încercări de susținere politică, de manipulare și influențare în sensul dorit de plătitorii lor. Din păcate/fericire, influența lor reală e precum a apei sfințite: efectul există pentru cel care crede, este inexistenț pentru necredincios. Peste toate astea, „lucrarea Avangarde” e făcută după manual, ce e drept, din cel pentru învățământul mediu. Pe scurt, sondajul arată că PSD (cu 46%) n-a scăzut deloc (cu toate greșelile imaginabile făcute la guvernare), PNL a crescut puțin (25%), (nu înțelegem de ce), USR a scăzut (6%), PMP e sub pragul de 5% etc. Miniștri preferați sunt Olguța Vasilescu (47%), Theodor Meleșcanu și Sevil Shhaideh… De ce și pentru ce?! Unii știu și înțeleg, alții, nu! Mă opresc aici cu aberațiile, pentru că e evident (pentru mine) că e un „sondaj servit” și în care n-am găsit date privind participarea la vot. Ceea ce ar putea explica multe, raportat inclusiv la ultimele alegeri.
Ceea ce au în comun, în opinia mea, aceste evenimente e gândirea de bulă (socială), care le și animă, iar bulele sunt de interese și de înțelegere. Modificarea legilor justiției pornește dintr-o bulă de interese a clasei politice, ruptă demult de realitatea și de interesele oamenilor, ei vor doar conservarea privilegiilor și o justiție blândă sau selectivă. Protestarii împotriva sistemului politic corupt vorbesc și acționează din bula proprie, sunt idealiști, principiali, vizionari, generoși și doar câteodată eficienți. Bula celorlalți (minoră, meschină, amăgitoare) este ignorată sau trecută în derizoriu. Culmea „bulismului” e chiar sondajul de opinie, care, ignorând, sfidând, disprețuind alte păreri, se adresează direct, fără scrupule și fără rezerve bulei vizate. Acesta desăvârșește efectul gândirii de bulă.
Așadar, pe vremea lui Băsescu vorbeam despre „polarizarea” societății românești. Acum, pe vremea lui Dragnea (sau a umbrei lui), vorbim despre „bulirea” societății românești.
Ce progres!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 30 august 2017

Sep 07

Cu Halep, la psihiatru?

Posted on by

Select 2
La câteva ore bune de la dezamăgirea, umilința și furia finalei de la Cincinnati, pierdută de Simona Halep, am ajuns, cu greu, la următorul (auto)consens: doar cei care înțeleg victoriile Simonei, pot explica înfrângerile ei, decisive, repetate și rușinoase. E imposibil să nu fie o explicație general-convingătoare, e imposibil ca între cele două „fenomene” să nu există nicio legătură!
Mărturisesc că am urmărit cu mare atenție și explicațiile Simonei, inclusiv acum, după Cincinnati. Niciodată nu m-au convins și nu pot să nu spun asta. E un amestec străveziu de PR sportiv (universal valabil), marketing de imagine (cum fac toți sportivii) și un pic de psihologie (de anul I de facultate). De fapt, ea nu explică nimic cu adevărat, repetă cam aceleași lucruri, nu aduce nimic nou, necunoscut, nebănuit, vreun secret personal care să explice ceva. Dimpotrivă, ea face eforturi evidente să normalizeze aceste situații penibile, să le facă acceptabile și firești, socotind că dacă ei i se pot părea așa, ar trebui să pară tuturor la fel. Iar argumentele sunt vagi, ambigui, generale, naive, în opinia mea. Bunăoară, încrederea, o valoare atât de des invocată în tenis, pentru Simona Halep e precum un „puf”, o adiere: „E ca în viața de zi cu zi, la fel. Sunt suișuri și coborâșuri în fiecare zi (zâmbește). Dar nu pot să spun că mi-am pierdut încrederea după azi”, zice ea. Explicațiile ei nu trec de această pojghiță subțire a impresiei, a alibiului și improvizației, a senzației de sinceritate inocentă pe care trebuie s-o iei de bună în lipsa alteia mai convingătoare. „Ecce homo” și gata.
Am căutat, de asemenea, să văd ce spun și alții despre acest comportament sportiv-uman (straniu, în opinia mea). S-au format aproape niște șabloane: femeile, îndeobște, o înțeleg perfect și-i împărtățesc trăirile, necondiționat, marșând pe sensibilitatea, emotivitatea și vulnerabilitatea feminină; bărbații, în general, iau în zeflemea aceste fluctuații comportamentale, se enervează pe lipsa de raționalitate, dacă nu cad direct în aranjamente și teoria conspirației. În abordări mai nuanțate, venite din partea unor jurnaliști cu experiență (scriitori), înfrângerile Simonei sunt puse fie pe seama unui „psihic de sticlă” (prăbușire mentală subită), fie pe complexe de inferioritate naționale ancestrale (ce ne împiedică „să-i batem” pe alții), fie pe seama unor racile educaționale înrădăcinate în timp (ce creează bariere mentale insurmontabile). Mai întâi că unele dintre aceste explicații universale se bat cap în cap (deci nu pot fi toate valabile), apoi, există numeroase contraexemple, de sportivi români campioni (mondiali, de pildă), care au străpuns aceste „praguri mentale invizibile”.
Ca să nu mai vorbim că au fost (în ultimul timp) patru meciuri decisive „pentru locul 1 WTA”, foarte diferite între ele și cu explicații care nu sunt interșanjabile. În trei dintre ele, am avut „moment psihologic” (de inversiune), în care Simona, din favorită până atunci (mental, la scor și în joc), se transformă subit în victimă sigură. Duminică seara, scenariul a fost diferit, jucătoarea noastră s-a prăbușit (iremediabil) înainte (parcă) de începerea meciului, cu o jucătoare (Garbine Muguruza) de-a dreptul uimită. A mai șocat un aspect, mult prea evident, să nu fie sesizat (chiar și) de nespecialiști: toți privitorii (comentatorul Digi – cu aer de specialist, Cristian Tudor Popescu – cu țipete disperate la microfon, milioane de telespectatori – plini de năduf, și (peste toți) Daren Cahill – cu pricepere și prezență de spirit), îi spuneau Simonei aceleași lucru simple: ia atitudine, reacționează, nu mai da mingile pe centru și scurte, lovește mai tare, nu te trage în spate terenului etc., fiind clar că Simona își creează toate condițiile pentru înfrângere. Ea, nu și nu!
În ceea ce mă privește, am spus-o public, de mai multe ori, că eu nu înțeleg nici una, nici alta. Nu pricep de unde reușește să scoată Simona acel joc bun, plin de ambiție, determinare și încredere, reușind să bată adversare mai dotate, mai în formă și mai bine clasate, și nu înțeleg cum reușește să le piardă subit pe toate, devenind moale, previzibilă și resemnată. E de neconceput cum reușește să câștige puncte decisive și să ducă meciuri cruciale pe muchie de cuțit (ca un campion autentic) și cum apoi toate aceste virtuți și atitudini unice și inegalabile dispar ca un fum (ca la un ageamiu). Într-o competiție cadru (WTA), în care ai turneu (aproape) săptămânal, vreme de ani de zile, căderile de formă sunt firești (e adevărat), dar miza devine o rutină, pentru a o putea lua drept alibi când vrei. Și apoi, așa cum vedem și în alte sporturi (fotbal), de la un moment încolo, motivația principală nu mai e pur sportivă, ci este indusă de context, de anturaj și de bani.
Dar cum zicea cineva, de ce să ne batem capul cu asta, dacă nu ne convine, nu ne uităm, nu ne enervăm! Nu-i chiar așa:
1. Simona Halep este principalul simbol (sportiv) al României la acest moment, sportivul român cel mai vizibil și cel mai bine clasat. Nu-i nimănui indiferent acest lucru. Nici ei n-ar trebuie să-i fie!
2. Chiar dacă n-am dat niciun ban pentru performanțele ei, nici nu împărțim banii cu ea; în schimb, împărțășim emoții, o încurajăm, o susținem peste tot în lume, suntem părtași victoriilor ei! Nu e o formă de respect reciproc?
Cel puțin pentru aceste două motive, mie îmi pasă, nu înțeleg și aș vrea să găsesc explicații convingătoare!
Acest articol a fost publicat de către cotidianul Monitorul de Cluj din 22 august 2017

Sep 07

Untold-ul, negrăitul dintre bași, bani și voturi

Posted on by

Select5
Când toată țara vorbește despre Untold, când se discută despre un eveniment de interes general, când stai în Cluj și ai contact cu sfera publică, e greu să nu scrii și tu despre el. Mărturisesc că, după două ediții de festival, n-am publicat un cuvânt (nici de bine, nici de rău) și n-am fost departe nici acum. Însă, după acest nou maraton nocturn, lucrurile par schimbate și presiunea asupra tuturor (organizatori, edili, participanți, simpli cetățeni, jurnaliști, militanți, activiști social media etc.) pare să fi crescut vizibil, deci, stând deoparte și abținându-te, pare a nu vrea să-ți spui părerea într-o (deja) chestiune controversată, a nu ști ce să zici sau, dimpotrivă, a fi interesat în vreun fel și a sta pitit pe după părerile celorlalți. Am auzit și afirmații (mai mult sau mai puțin ironice) că dacă nu vorbești despre Untold (la Cluj), nu exiști. Nici cu asta nu sunt de acord și tare m-aș fi abținut tocmai din acest motiv! Voi „tăia” nodul gordian, încercând să stau cât mai departe (cum am fost de fapt), să nu intru în logica partinică (îmbrățișată tot mai accentuat), cu dorința de a trage niște învățăminte care să fie utile, mai ales, clujenilor (de toate felurile) și administrației, care trage foloasele, dar va trage și ponoasele.
Acest mega-festival, de uriaș succes comercial și de imagine, e un compozit greu de separat, incluzând în sine (într-o ordine mai mult sau mai puțin întâmplătoare) un Untold politic (ca suport și ecou) și unul administrativ (ca beneficii și prejudicii, directe și indirecte), un extins conclav muzical (updatat la nivel mondial) și un eveniment social unic (pentru Cluj și pentru România), prin structură și proporții, un Untold citadin (prin timp și loc de desfășurare și implicații), o demonstrație de forță a comunității muzicale, din țară și din lume (prin mulțimea și eterogenitatea participanților), dar, în viziunea unora, și un eveniment satanic, loc de desfășurare al unor ritualuri de magie neagră (ce depășesc câteodată închipuirea). La acest cocktail (conceptual), adăugați o participare efectivă de circa 100 de mii de oameni (peste 300 de mii cumulate în cele patru nopți de festival), din care (potrivit oficialilor) cam 25% sunt străini, iar o treime ar fi cetățeni autohtoni dinafara Clujului, cu toate consecințele care decurg de aici.
Ar fi imposibil de gestionat acest imens dispozitiv uman fără o mașinărie organizatorică corespunzătoare, iar acest lucru n-ar fi fost posibil (în nicio situație) fără implicarea administrației locale. Istoric, lucrurile stau așa: în prima ediție (pornită din nimic și fără certitudini), Primăria a fost implicată direct, iar succesul a fost atât de mare și de copleșitor, că nimeni n-a avut chef și răgaz să se gândească la altceva: dacă e bine, ce e bine, ce-ar putea deveni, care sunt implicațiile etc. Pentru ediția a doua (ca eveniment semi-privat), atenția și energia au fost concentrate pe confirmare și oportunitate, nu pe detalii calitative sau implicații potențial negative. De aceea, au cam fost ignorate punctele de vedere opuse și criticile abia mijite. Deja pentru ediția a treia (cea de acum), lumea (clujenii) a început să se dezmeticească, să apară tabere și oponenți, iar festivalul începe să-și dea primele examene de maturitate. Nu știu (dar ar trebui) dacă va fi și cazul organizatorilor.
Observ după festival un Cluj obosit, încântat și mulțumit, pe de-o parte, nervos și bombănitor, pe de alta. Care-o fi proporția? Nerelevantă, vor zice unii, importantă ar fi tendința și formarea unei mase critice capabile să se opună și să schimbe/îmbunătățească ceva în desfășurarea marelui concert nocturn. Voi spune deschis poziția mea: în aceste patru nopți, pe mine m-a obosit, mai degrabă, zăpușeala și așteptarea fiului meu (pe la orele 4, 5, 6…) de la concerte. Din zona în care locuiesc (Gheorgheni), nu se (prea) aude zgomotul, nu m-a deranjat deloc ambianța muzicală, iar prin zona restricționată, am evitat să trec. La fel de sincer o spun că, dacă aș locui în apropierea locației festivalului, m-aș fi simțit deranjant, ignorat, sfidat, exclus. Aceasta e întrebarea: câți dintre clujeni sunt afectați direct și nemijlocit și câți nu sunt nederanjați deloc, indiferenți sau toleranți la gălăgie și la deranjul nocturn sau diurn provocat de eveniment? Nu garantez un răspuns, dar cred că proporția ultimilor este, la acest moment, covârșitor superioară. Dar asta nu e totul, căci Primăria are o dilemă (pe care trebuie să și-o asume): câți clujeni ar trebui să se simtă ignorați/sfidați/excluși ca să ia în considerare serios nemulțumirile lor și să încerce să facă ceva sau să ofere compensații. Cu cât cifra lor ar fi mai mică, cu atât mai bine. Acesta ar fi marele semn de civilitate urbană și de progres în relațiile citadine ale unui oraș cu pretenții europene. Uman, suntem obligați să-i înțelegem pe cei (mulți sau puțini) care suferă; pragmatic, înțelegem poziția administrației locale care, evident, nu poate mulțumi, la acest moment, pe toată lumea și merge pe varianta pierderilor mai mici.
Așa cum spuneam, festivalul nu este doar muzică și atmosferă…
Untold-ul nu e doar bași, ci și bani. Nu e numai bani, ci și voturi…
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din luna august 2017

Aug 07

Falsa guvernare

Posted on by

poza-site
Toate în lumea asta sunt molipsitoare (și cele rele și cele bune), se „iau” (și de vrei și de nu vrei). Despre cele bune (de obicei) nu sunt prea multe de spus, căci sunt puține și trec, de cele mai multe ori, neobservate. Dimpotrivă, când vine vorba despre celelalte, observăm un adevărat cult al răului, o modă a proastelor obiceiuri, o bătaie pentru modele îndoielnice și de joasă speță. Regula aceasta nescrisă (zic eu), a relei contaminări, specifică societăților imature, șovăielnice, măcinate de diverse patologii (de creștere, de transformare, de tranziție), e valabilă atât pentru indivizi, care se molipsesc comportamental, cât și pentru grupuri profesionale sau categorii sociale. Psihologii și sociologii au „materie primă” din belșug și, poate nu întâmplător, acestea sunt specializările dintre cele mai solicitate în zilele noastre, inclusiv la nivel de studiu.
„Fenomenul fake”, adică al falsului convenabil, al minciunii interesante preferabile adevărului „plictisitor”, al invenției provocatoare dezirabile conformității banale, în fine, al emoțiilor artificiale (amplificate) superioare trăirilor veritabile plate, nu este o „descoperire” a politicii (cum s-ar putea crede). El s-a generat, înmulțit și generalizat (firesc) pe calea dispersării și valorizării informației, iar jurnalismul (din păcate) i-a fost cel mai important și fidel susținător. Nu-i de mirare, pe de altă parte, că el a pătruns în politică, unde a fost „îmbrățișat” cu căldură în campaniile electorale (vezi Brexit, prezidențiale SUA, parlamentare România etc.) și s-a „strecurat” și în implementarea politicilor publice. Ba îmi iau riscul să zic că în România „fenomenul fake” a ajuns la cel mai înalt nivel, până la a deveni politică de stat și vector principal de guvernare. Adică „fake government”, respectiv, guvernare bazată pe preferabilitate și dezirabilitate, o politică a impresiei imediate (aflate în raport relativ cu adevărul și transparența) și a șocului emotional, care produce efecte de imagine pe termen scurt și în folosul celui care o practică. Rezultă o politică „stranie”, sincopată, inconsecventă, schimbătoare, impresionistă. Sau o politică înșelătoare cu dublă agenda, care urmărește cu totul și cu totul alte scopuri decât cele declarate.
Ce se poate spune despre aceste lucruri din România ultimelor luni?
Constatăm doar că de la campania electorală din decembrie încoace nimic din ceea ce se spune nu se adeverește și nimic din ceea ce se promite nu se pune în practică. Partidul desemnat câștigător în alegeri a intrat în degringoladă (ideologică și organizatorică), iar liderii aureolați ai alegerilor se află într-un proces avansat de autodistrugere de imagine și de pierdere a substanței manageriale. Evoluția acestui proces regresiv se regăseste într-o suită de falsuri provocate și susținute pe scena publică de actualul partid de guvernământ.
Fake electoral: o campanie deșănțat populistă și naționalistă. Niciodată în campaniile electorale, PSD nu a avut un discurs atât de agresiv nationalist și atât de demagogic. Pericolele externe invocate (Soros, ungurii, multinaționalele, UE, străinii) intră în categoria fake-urilor ușor demonstrabile, iar promisiunile (salarii mărite, scăderi de impozite, eliminări de taxe etc.), exagerate și renealiste, se dovedesc de nepus în practică.
Falsul ordonanței 13 (legislativ). Prima măsură importantă a noului guvern a fost un fake legislativ, celebra ordonanță 13, menită, chipurile, să fluidizeze administrația, în fond, o dezincriminare pe față a unor fapte (frecvente) de corupție, gest politic dedicat (protejării) unei persoane (Liviu Dragnea) și unui grup politic aflat la putere. Alte acte normative au urmat aceeași logică.
Fake-ul fiscal. Nu doar salariile urmau să fie mărite, dar și impozitele trebuiau să scadă, asta împotriva logicii elementare și de funcționare a unui stat și a logicii fiscale. Întâi a fost impozitul pe gospodărie (insuficient explicat, aproape deloc înțeles), la care s-a renunțat fără prea multe explicații; apoi a fost taxa de solidaritate sau impozitarea diferențiată (nedetaliată și neînțeleasă), la care, de asemenea, s-a renunțat. Și alte măsuri enunțate, creând gălăgie și emoție, și apoi uitate. De pildă pilonul 2 de pensii, creșterea/scăderea pensiilor.
Falsul guvernamental. Schimbarea premierului Sorin Grindeanu, cu întreg circul moțiunii de cenzură și al falselor analize și bilanțuri, nu aveau nicio acoperire în nevoia politică reală, era un simulacru ce trebuia să ascundă interese proprii ale liderului de partid. Un fake cu implicații (pierderi) uriașe (economice, politice, naționale și internaționale), instrumentat și dus la îndeplinire fără scupule. Rezultate zero, ciclu guvernamental reluat de la zero.
Fake-ul investițional. E de domeniul elementarului că o țară nu poate crește (veniturile) din senin, fără politici dedicate, stimulative, investiționale. Așadar, se invocă și se mizează (teoretic) pe creșteri, dar investițiile au scăzut net, iar deficitele cresc în aceeași măsură, prin risipă de resurse.
Mai sunt și alte asemenea false politici și, sigur, vor mai fi.
Dacă ar fi vorba despre niște „fake news” (informații false), oamenii s-ar mira și ar spune că dacă nu-i adevărat, măcar e spectaculos și emoționant.
Dar aici e vorba despre viața lor.
Ce vor spune descoperind adevărul?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jul 15

De ce n-are ursul coadă și România autostrăzi

Posted on by

6
„România nu a reușit să fie niciodată o «inimă» (economică) pentru că nu a știut, în niciun moment al existenței sale, să subscrie la legile istoriei viitorului”. Am preluat acest citat apodictic (aparent complicat) din ultimul număr al revistei Sinteza (intitulat Viitor?), iar „profeția” despre trecutul țării noastre aparține lui Jacques Attali (futurolog, printre multe altele), făcută cu ocazia traducerii în limba română a cărții sale Scurtă istorie a viitorului (Une brève histoire de l’avenir). Explicația autorului francez ar fi că țara noastră „nu a atras niciodată destui savanți, bancheri și creatori de întreprinderi, ci doar teoreticieni și artiști plătiți de putere, precum și administratori însărcinați să sintetizeze și să administreze, dar niciodată să-și asume riscuri”, asta pe de-o parte. Pe de altă parte, zice el, ca România să aibă un viitor, ar trebui „să suscite dorința unui destin comun, să favorizeze libertatea creației (…), să elaboreze o geopolitică și să pună bazele alianțelor necesare”. „Mare brânză”, se va găsi să zică vreun „dăștept” de pe plaiurile mioritice, „am auzit asta de mii de ori și încă mai dihai, știm și noi, e vax ce zice franțuzul”. Poate c-am zis-o și noi pe-aci (dar n-am făcut-o niciodată), poate că s-a banalizat și că n-are valoare, dacă-i spusă de unul de-al nostru, „dezinteresat”, poate că, prea dezamăgiți, ne-am pierdut sensibilitatea și receptivitatea pentru profeții și sfaturi.
Dar tocmai de aceea, ar trebui să avem mai multă luare-aminte la cum ne văd alții, dintr-o privire și fără vreun interes anume, iar francezul a demonstrat că merită atenție. Bunăoară, Jacques Attali, politician, profesor de economie, personalitate europeană și scriitor, a fost, timp de zece ani, consilier și mâna dreaptă a fostului (mare) președinte François Mitterand, a fost inițiatorul și primul președinte al BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare) și este autor a zeci de cărți și eseuri de mare impact. Așadar, nu-i deloc lipsit de interes cum vede J. Attali viitorul (lumii, economiei, democrației), dar, dintre profețiile sale deja implinite, voi menționa două: dezvoltarea societății (și a economiei) în rețea, pe care el o vedea, în 2006, funcțională în 2020 (dar deja o vedem pusă în practică); pe de altă parte, J. Attali este „inventatorul” și mentorul lui Emmanuel Macron, actualul președinte al Franței, mai numit și „salvatorul Europei”, pe care l-a identificat, l-a promovat și l-a „moșit”, se spune, în forma care l-a făcut președinte „peste noapte”, printr-o rețetă politică nouă, nemaivăzută în Franța și nu numai.
De ce mi-am adus aminte și invoc toate acestea? Pentru că l-am auzit pe un politician român spunând recent pe un post de televiziune că „autostrăzile pot să mai aștepte. Prioritățile PSD sunt salariile și pensiile”. E și aceasta o „profeție” despre trecutul și despre viitorul României și aparține „marelui strateg” PSD Eugen Nicolicea. Pentru o corectă înțelegere a personajului și a contextului, trebuie precizat că Nicolicea se află la al șaptelea mandat parlamentar consecutiv (adică n-a lipsit din Parlamentul României în ultimii 27 de ani), a trecut prin mai multe partide (PSDR, PSD, UNPR și din nou PSD), a reprezentat județele Mehedinți, Buzău și Călărași (ce, teritorial, n-au nimic unul cu altul), a fost și ministru și reprezintă politicianul român tipic al perioadei post-decembriste și, poate, dintotdeauna: oportunist, lipsit de scrupule, fără idei și coloană vertebrală, printre cei mai nesimțiți, lipsit de elementară conștiință (patriotică) și de simț al istoriei, un „parazit” politic care a învățat (în lunga sa cariera politică) să se „păstreze” și perpetueze (pe el și pe ai lui). Încercați acum să suprapuneți portretul acesta (îngroșat de mine) peste tușele politicoase și eufimistice ale lui J. Attali și ajungem la același rezultat, pentru că vorbim despre o aceeași realitate românească (în suferință și deficit).
Sigur că, după regulile politicii, Eugen Nicolicea pare a fi făcut o gafă, mărturisind frust aceste lucruri fetide din „burta” partidului și a politicii românești. Dar, de fapt, numai și numai pentru că e mai tupeist decât alții, el n-a făcut decât să rostească cu glas tare ceea ce a cam avut în gând fiecare dintre politicienii români aflați la putere: planurile de viitor, strategiile, viitorul țării pot să mai aștepte, noi să rezolvăm problemele momentului, ale noastre, ale partidului, cele financiare. Aceasta e marea păcăleală (pe termen scurt) a politicienilor români, care e, de fapt, o mare auto-păcăleală (pe termen lung) a politicii noastre și a țării.
Autostrăzile sunt doar un exemplu (simbolic), al lipsei crase de viziune a conducătorilor României. De ce România nu și-a strâns banii și nu și-a pus laolaltă învățații, arhitecții, proiectanții, inginerii, constructorii și muncitorii ca să facă împreună o autostradă ca lumea în cei 27 de ani? N-avem niciun răspuns acceptabil! În loc de asta, ne folosim energia și creativitatea pentru a minți, dezinforma și găsi false justificări: n-avem autostrăzi pentru a nu lăsa străinii să ne ia țara și pentru a nu crea căi de acces (militare) cotropitorilor dinafară.
Dar iată că până să ne ia alții țara, ne-am furat-o singuri!
Până să ne „invadeze” tancurile rusești, ne mănâncă păduchii!
Acest articol a fost publicat ;i ]n cotidianul Monitorul de Cluj din 12 iulie 2017

Jul 08

Când partidul se bate cu poporul

Posted on by

poza-site-4
Cu puțină băgare de seamă, vom observa acum că lupta politică din România nu se (mai) duce între putere și opoziție, între diferitele partide politice, nici măcar între Parlament și Guvern sau între președinție și Parlament (Guvern). Nu e vorba nici măcar despre „ștergerea” ideologiilor (și nașterea altora), de lupta dintre progresiști și conservatori sau dintre populiști-naționaliști și centriști. Din diverse motive (pe care voi încerca să le explic) și cu diverse consecințe (ce merită înțelese), bătălia politică în România se dă acum între principalul partid aflat la putere (PSD) și popor. Pare absurd, este neverosimil și seamănă cu un scenariu de lumea a treia, dar aici s-a ajuns.
Cauze
La alegerile din decembrie 2016, pe un fond de absenteism major (peste 60%, cel mai ridicat din Europa), PSD a ieșit învingător net (46%), a rezultat o opoziția slabă, iar președintele țării, ca executiv, are puteri reduse. Ca circumstanțe favorizante, se adaugă o presă slabită instituțional, dependentă financiar și partizană, în bună parte. Simțind că se poate, partidul câștigător a schimbat fulgerător agenda guvernării și s-a trecut la rezolvarea unor interese personale, ale liderului său, Liviu Dragnea, personaj cu probleme penale nerezolvate. Iar prima „lovitură” (încercarea de schimbare a legislației anticorupție) n-ar fi favorizat doar pe liderul PSD, ci întreaga clientelă politică, cu baronii în frunte. La acel moment inițial (debutul guvernării), PSD n-a dorit și n-a anticipat un „război” cu propriul popor, crezându-se doar îndreptățit să facă ce vrea și crezând că va putea face totul fără împotrivire.
În mod neașteptat, PSD a primit o ripostă grea din partea societății civile, organizată instantaneu, (îndeosebi) prin rețele sociale, prin radicalizarea oponenților prezenți la vot și prin activarea celor absenți la procesul electoral. În fața acestui adversar surpriză (poporul) și a uriașelor proteste din ianuarie-februarie 2017, PSD a acceptat semieșecul și a schimbat tactica, păstrându-și totuși obiectivele inițiale: albirea cazierului lui Dragnea, modificarea legislației penale, înăbușirea luptei anticorupție.
Înafara acestor cauze personale, politice și juridice, la temelia „războiului” mai stau motive economice (de guvernare). PSD a făcut promisiuni enorme în campanie, imposibil de respectat, a instalat un premier și un guvern controversate, apoi a forțat (prin moțiune de cenzură) schimbarea acestuia. În plus, a schimbat programul de guvernare (în principal filosofia fiscală), generând profunde controverse, iar legea salarizării unice (ce trebuia să fie cireașa de pe tort), provoacă mai multe dispute decât satisfacții. În joc se află acum credibilitatea în scădere a liderului și a partidului, iar lupta, cu cât puterile sunt mai slabe, cu atât este mai dură.
Mai sunt și cauze generale, căci, în funcție de modul în care se raportează la popor, putem împărți partidele în trei categorii: partide care fac mai puțin pentru sine și mai mult pentru popor (categorie utopică); partide care fac mult pentru sine și câte ceva și pentru popor (cele mai multe) și partide care fac totul pentru sine și nimic pentru popor (în democrațiile slabe). Din motivele prezentate mai sus, cred că ne aflăm în situația trei.
Combatanți
În această bătălie, agresorul este PSD, partid care, cu această conducere, nu mai poate da înapoi: trebuie să-și urmeze orbește planurile, nu poate cere pace, și tocmai de aceea este periculos, căci are de câștigat (în caz de victorie) supraviețuirea și totul de pierdut (în caz de înfrângere), dispariția. Solidaritatea manifestată acum în partid se bazează pe frică și amenințări, interese și promisiuni, dintre cele mai multe obscure.
De cealaltă parte se află poporul, eterogen, polarizat, cu o cultură politică precară, absent din sfera publică și împărțit, din perspectivă politică, în trei categorii: electoratul captiv (cei dependenți de putere, prin interese sau nevoi), aflați de partea agresorului, electoratul activ (independent, flotant), care duce o bătălie reprezentativă disproporționată, cu șanse relative de izbândă, și absenteiștii, în proporție majoritară, care sunt victime principale, deși par/cred a fi colaterale. Ei vor fi cei mai afectați de intensificarea corupției, de schimbările fiscale, de legea salarizării, de lipsa investițiilor, de diminuarea creșterii economice, de lipsa investițiilor străine, de izolare, de absența unei strategii și a unei direcții clare și ferme pentru țară etc. În acest război româno-român, armele folosite de agresori sunt, în principal, „avioanele” dezinformării, „tunurile” manipulării, „săgețile” dezbinării, folosite în cel mai cinic mod cu putință.
Din punctul meu de vedere, pentru PSD, a învinge în acest „război” înseamnă a întârzia, a înșela, a ascunde adevărul și, în cel mai bun caz, „a ciupi” viitoarele alegeri. A pierde însă, va echivala cu dezmembrarea și dispariția. Nimeni nu a reușit să facă asta PSD-ului și singurii care vor putea s-o facă vor fi ei înșiși.
Niciodată n-au riscat atât de mult, niciodată n-au fost atât de aproape.
Pentru popor, înfrângerile și victoriile sunt relative, greu de înțeles. A pierde înseamnă a sta pe loc, în ignoranță și sărăcie (ca până acum). Victoria are multe imponderabile, căci se măsoară în mai multă conștiință (de sine), mai multă implicare, mai multă asumare și, în cele din urmă, mai multă bunăstare.
De aceea e drumul atât de lung și de greu.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 4 iulie 2017