Mar 25

Legea chiștoacelor de trotuar

Posted on by

DSC_0149
N-am scris până acum nici un cuvânt despre legea antifumat și n-am nici un interes personal în asta. Am fost fumător ani destui și înțeleg perfect categoria fumătorilor „profesioniști”. M-am lăsat definitiv de fumat de circa șapte ani și-i înțeleg foarte bine și pe nefumători. Legea mi-a fost relativ indiferentă la început, ca și „dezbaterea” ce-a însoțit-o. Și-ar fi rămas așa. DAR
Legea românească antifumat, ca inițiativă, prin conținut, mod de aplicare și efecte, este o ilustrare fidelă a parlamentarismului românesc: autist, nerealist, parazitar, părtinitor, ineficient etc. Nu uităm, totuși, că Parlamentul este o instituție fundamentală a democrației, cel puțin, prin reprezentativitate și prerogative de legiferare. Dar nu uităm nici că atunci când se votează o lege (un proces cât se poate de serios), ea trebuie să satisfacă o nevoie reală a cetățenilor (sau măcar a unei părți semnificative a lor), să fie fundamentată pe ceva, să aibă la bază un studiu de impact, să nu creeze nedreptăți, să fie explicată și acceptată, să anticipeze eventuale contrareacții etc. Legile într-o țară (care se respectă) pot să emane dintr-un program de guvernare, dintr-un program politic de partid, ca nevoi de modernizare și adaptare a țării în diverse contexte și altele. Dar nu ca expresie a demagogiei și oportunismului (individual sau de partid), nu pentru avantaje sau privilegii, nu din mofturi sau păreri ale diverșilor parlamentari.
Legea antifumat pare să fi fost de la început „în aer”: un inițiator controversat, o nevoie închipuită (cel puțin, necercetată), reglementare excesiv, o susținere discutabilă, un traseu „sinuos”, reacții adverse puternice, propuneri de modificare de-a doua zi după votare. Și totuși, a fost votată și pusă în aplicare … Să le luăm la rând. Legea a fost propusă de deputatul clujean Aurelia Cristea (PSD), un personaj cu un traseu politic (cel puțin) controversat, fost consilier județean și ministru delegat pentru dialog social, despre care presa a scos la iveală diverse „probleme” de CV, care au vulnerabilizat-o serios, devenind, la rândul ei, un personaj controversat. E adevărat, nimeni nu-i perfect, dar când ieși la bătaie cu o lege dură și contestabilă pui în spate, ca partid, o „proptea” mai serioasă. N-a fost cazul, dimpotrivă, proiectul a venit ca o „surpriză” pentru toată lumea (inclusiv pentru partid?), iar susținerea a fost un „dans pe sârmă”: ne facem c-o susținem ca să dea bine, ne facem c-o respingem, dacă ne folosește ca imagine. Neavând la bază un studiu de impact (asta se vede acum), pornită din intuiții, păreri sau sfaturi proaste, legea s-a vrut o „lovitură” de natură să consacre (sau să îngroape?) definitiv pe inițiatorul ei. În mod cert, numărătoarea fumătorilor/nefumătorilor și evaluarea calitativă a lor n-a fost făcută cu temeinicie.
Conținutul. Aparent, legea părea că dorește să scoată (doar) fumatul din localuri și restaurante și, dac-ar fi fost doar atât, ar fi beneficiat de oarecare înțelegere. Nu eram prima țară cu o astfel de lege, nu părea un capriciu sau un exces. Când a devenit cea mai restrictivă lege din Europa (fără alternativă sau soluții intermediare), a interzis fumatul sub orice formă în orice instituție publică și a început „a număra pereții” incintelor, era clar că ceva nu-i în regulă: ori o lipsă (de discernământ) ori un surplus (de legiferare); ori o „pedeapsă” (pentru cineva) ori o „răsplată” (pentru altcineva). Susținerea partidului n-a fost liniară, părea un joc (politic) cu alegătorii, ale cărei reguli pot fi schimbate în orice moment. Și acum cred că e posibil ca PSD să facă, până în alegeri, schimbarea (îndulcirea) legii, dacă vor considera că le folosește la vot. De aceea au și votat-o, cred eu, ca s-o poată schimba (în bine), doar așa capătă sens anumite prevederi votate la limita absurdului. Apoi legea a fost contestată la Curtea Constituțională și părea că va fi întoarsă din drum, dar nu s-a întâmplat așa. În cele din urmă, după ce a fost promulgată de președintele țării, s-a ajuns la aplicarea ei, cu circa o săptămână în urmă. Iar reacțiile adverse nu au întârziat să apară. Prima, o nouă „rupere” a țării în două (de parcă asta ne lipsea): contestări, certuri, prietenii stricate, intoleranță, ură, supărări, înjurături etc. Apoi, s-a putut constata apariția unui nou „peisaj urban” inestetic (fumătorii în fața localului), generând unul de-a dreptul insalubru (chiștoacele de țigări aruncate în fața cluburilor). În registru social, toți sunt nemulțumiți, unii de nemulțumirea proprie, alții de nemulțumirea celorlalți. În registru comic, o doamnă din Brașov și-a denunțat vecinul că fumează în propria casă (culmea legalismului), iar antifumatul a devenit subiect de bancuri și glume. În registru juridic, doi parlamentari (D. Fenechiu și C. Anghel) și altul (V. Blăjuț, separat) vor depune proiecte de modificare a legii. Pe drept cuvânt, fiindcă e limpede că nu e bună, n-a fost nici bine gândită, nici pregătită, nici corect implementată. Dar până acolo, legea, pare-se, mai face o victimă, chiar pe inițiatorul ei. Într-un sondaj de opinie, publicat de presă, cu privire la candidații pentru Primăria Clujului, Aurelia Cristea (după ce s-a ales cu o „poreclă”) se află pe locul 3, cu 6% din opțiuni, în scădere față de cercetarea anterioară. Are legătură, n-are legătură!? E nevoie de un alt studiu de impact? La ce a folosit?
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 22 martie 2016

Mar 16

Mai „tare” decât democrația, mai „moale” decât dictatura

Posted on by

DSC_0858
„Orice dictatură va sfârși într-o democrație, orice democrație va sfârși într-o dictatură”. Nu e cugetarea (personalizată) vreunui înțelept al filosofiei politice, nu e (neapărat) un paradox al istoriei, s-o luăm (deocamdată) ca pe un joc de cuvinte sau, în cel mai bun caz, ca pe un „moft” (posibil) al istoriei. Ceea ce putem sigur să constatăm e că „mersul lumii” are ciudățeniile lui, poticnelile și întoarcerile sale, efectuate „din mers” sau prin epuizarea unui ciclu complet. Putem privi în oricare parte, de la dreapta la stânga lumii (în sens sincronic), de jos în sus (în sens diacronic), cum „imperiile” (de felurite tipuri) se ridică apoi se prăbușesc, vin altele și pățesc la fel șamd. Fac aici doar simple observații (lucruri aprofundate de alții), tot așa cum privesc cu puțină atenție la ce se întâmplă în două țări importante ale lumii de azi: SUA și Turcia.
În primul caz, cu toții suntem mirați de evoluția campaniei electorale în prima fază (a primarelor) și de ascensiunea, pe direcție republicană, a miliardarului Donald Trump și într-o (ceva) mai mică măsură de „cursa lungă” a septuagenarului democrat (radical) Bernie Sanders. Surprinde mai ales faptul că „prinde” la americanii conservatori (și nu se mai sfârșește) un tip de discurs catalogat ca autoritarist, extremist, xenofob sau rasial, pe alocuri, exclusivist în orice caz. Ce i-a apucat pe americanii, luați ca etalon și păstrători/polițiști ai democrației mondiale? Acest fapt intrigă întreaga planetă și, deopotrivă, diverși analiști și specialiști ce încearcă să găsească explicații acestei „ciudățenii”. Pentru unii, asistăm la a adevărată schimbare de paradigmă politică, la închegarea unui nou „consens social”, cu alte denotații/conotații în ceea ce privește stânga și dreapta politică. Un fenomen de urmărit în cel mai puternic stat al lumii. Pentru alții, oamenii (americanii) s-au săturat de abuzuri, excese și minciuni și vor o nouă „legătură”, bazată pe sinceritate, pe o comunicare deschisă, pe lucruri spuse „pe șleau” și pe atitudini ferme (autoritare), lipsite de echivoc în cele mai gingașe probleme ale țării și ale lumii. Donald Trump ar fi întruchiparea, fie și parțială, a acestor tendințe noi, șocante pentru o parte a lumii. În altă interpretare, ascensiunea excentricului miliardar ar ține (după Noam Chomsky) de o anume patologie socială, el fiind votat mai ales de „albii” de vârsta mijlocie și trecută, cu educație medie, pentru care speranța de viață a scăzut (în contra tendinței generale) și pentru care principalele boli (cauze ale morții) sunt (nu cele de inimă, diabetul, ca la restul) bolile de ficat, cele cauzate de consumul de alcool și droguri, suicidul etc. Pentru aceștia, lipsa de perspectivă și de siguranță, pierderea „de teren și de viteză” și-ar găsi compensarea în discursul tranșant și recuperator al lui Trump. Provocatoare și de urmărit și această explicație psihosociologică și medicală. Nici pe departe ca lista posibilelor explicații ale unui fenomen atât de evident, extins și generator de consecințe să fie epuizată, însă cele de mai sus au noimă și lămuresc, parțial, curiozitatea sau alimentează anxietatea restului lumii. În interior însă, poporul american pare „lovit” de nostalgie, dar nu știm care, una a „începuturilor”, din trecut, sau a „sfârșiturilor”, din viitor.
De cealaltă parte, Turcia democrată (a lui Mustafa Kemal Atatürk, întemeietorul Turciei moderne), succedând unei instituții imperiale, autoritare și dominatoare în zonă, Turcia sultanilor și a haremurilor, după circa un secol de „democrație”, începe să dea semne de nervozitate și nerăbdare. Mai mult, începe să-și facă prezența atât politic (la masa negocierilor importante din zonă), cât și militar, incidentul cu doborârea avionului rusesc fiind un exemplu grăitor. Turcia zilelor noastre, un popor ce va bate la poarta sutei de milioane, membru al NATO și în anticamera UE, este condusă, de mult timp, „semidictatorial”, dar „democrat” de un partid de sorginte fundamentalistă (al premierului Recep Tayyip Erdoğan), cu aspirații tot mai evidente de lider regional. Iar când soția primului-ministru face „apologia haremului”, ca element educațional și ghid pentru viața socială, trebuie să te gândești fie la o nouă ordine socială, fie la nostalgia imperială. Modul cinic (necruțător) în care gestionează relația cu reprezentanții poporului kurd, războiul civil din Siria și problema refugiaților, „bățoșenia” în raport cu adversarul tradițional (Rusia) și faptul că este ținta a tot mai multe atentate, lasă să se întrevadă forța acestei „noi” puteri și direcțiile viitoare de dezvoltare a conflictelor/diferendelor din care, cu siguranță, nu va lipsi în căutarea oportunităților și a „paradisului pierdut”. Și nu e doar Turcia cea care așteaptă „ocazii” noi pentru a-și realiza planurile.
Și iată cum, spre pildă, țări atât de diferite ca istorie, cu „respectabilitate democratică” (cu diferențele de rigoare) în moduri atât de diferite, cad pradă difuză nostalgiei „după ceva”. Un altceva mai „tare decât democrația”, dar mai „moale decât dictatura”. Ce să fie? Nu știm, s-ar putea să aflăm, dar nu în modul dorit și așteptat.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 15 martie 2016

Mar 16

… iute curge Dâmbovița

Posted on by

DSC_0865
Țara noastră este un paradis al fărădelegii și corupției. Instituțiile excelează prin lipsă de funcționalitate, prin funcționare parțială sau defectuoasă. Iar această boală genetică (dar și contagioasă) este generată de om și se transmite la om. Nu-i „mare brânză”, de pildă, să vezi cum procesul investițional se supune unor mecanisme cu putere de lege (de fapt, mai tari decât legea), devenind reflexe: bunăoară, investițiile „mici” și inutile (săli de sport însăilate, drumuri oarecare, „reparații”, terenuri în pantă, pârtii aiurea etc.) se derulează rapid, sunt „finalizate” și devin fenomene „în masă”, câtă vreme, investițiile mari, scumpe, indispensabile, strategice (autostrăzi, cale ferată, investiții funciare, stadioane, săli polivalente etc.) se amână, se lungesc, zac în faza de (pre)studiu sau, dimpotrivă, se execută, dar „supraîncărcate” la costuri „hidoase”. În primul caz, e interesantă „lipsa de răspundere” și posibilitatea de a sustrage până la jumătate din banii investiți de stat; în al doilea caz, se evită răspunderea (din cauza riscului) sau se „umflă” costul pentru a se putea fura și de aici. Din aceste „combinații clasice” trăiesc, bine merçi: partidele, liderii, campaniile (mafia politică); lumea business-urilor necurate, a licitațiilor trucate, a clientelei politice (mafia afacerilor cu statul) și lumea „specialiștilor” domeniului (mafia tehnică). Se consumă enorm de multă inteligență, imaginație și energie pentru a născoci, susține și, mai ales, acoperi aceste mecanisme frauduloase, iar oamenii vrednici sunt fie ținuți deoparte (cel mai adesea), fie puși de paravan (de onorabilitate).
S-a strâns multă mizerie în/în jurul Arenei Naționale și a curs multă cerneală (nu întotdeauna curată) pe acest subiect, iar proiectatul meci România –Spania (unde Cluj Arena a apărut ca variantă) a îngroșat până la grotesc lucrurile. E un foarte bun exemplu de țară, căci nimic, dar nimic (oameni și instituții) nu funcționează cum trebuie. Iată:
1. Decizia politică. De la tragedia Colectiv, decizia „s-a inhibat”, fapt ce se resimte la nivelul mare al politicii (guvern, Parlament), dar și la nivel mic (administrație, primării etc.): nimeni nu mai riscă nimic. Pentru Arena Națională (costuri mari, teren prost, acoperiș neconform, modificări penale, risipă) nu e nimeni vinovat, doi primari implicați (Videanu și Oprescu) sunt cercetați penal (dar nu pentru asta). Presiunea (enormă) pentru toate aceste neajunsuri este pusă pe umerii unui primar interimar, parașutat acolo. Pentru ca meciul cu Spania să se joace pe Arena Națională, ar trebui ca cineva îndrituit să-și asume răspunderea pentru o posibilă tragedie. În fapt, Primăria (ca proprietar) și pompierii (ca instituție autorizantă) n-au făcut-o din (firească) frică. Ar face-o FRF, selecționerul, presa etc. care n-au nicio treabă cu posibilele consecințe. Rezultatul, o confuzie totală pe fondul unei goane nebune după imagine, oportunități, câștiguri personale, voia proprie, ignorând orice altceva: imaginea țării și a federației, binele și imaginea echipei naționale, onoarea și cuvântul dat, sensibilitatea unor oameni și a unor sentimente și multe altele ce nu contează doar pentru proști.
2. Federația Română de Fotbal. FRF continuă să fie o „gaură neagră” în care bagă ce se nimerește și scoate cine ce vrea și ce-i convine, indiferent cine conduce. Nu tu strategie de revigorare a fotbalului românesc, nu tu atragerea de resurse financiare sănătoase, nu tu readucerea publicului la stadioane, creșterea de talente, nimic. Se trage ca „de praștie” de echipa națională, de niște rezultate chinuite, de niște bani, se caută influența și câștigul cu orice preț. Modul în care federația gestionează problema stadionului Național și a meciurilor naționalei de fotbal este halucinant: de la o oră la alta, de la o zi la alta etc. se schimbă ceva, pentru microbiști sau fotbaliști, pentru români sau pentru spanioli, pentru Cluj sau București, ignorându-se că nicio schimbare de acest fel nu face bine nimănui. Clujul n-o pățește pentru prima oară, s-a întâmplat cu finala Cupei când s-a schimbat locația după bunul plac al cuiva…
3. Selecționerul. „Nu vreau la Cluj și gata”, cam așa se definește atitudinea lui Anghel Iordănescu față de jucarea meciului cu Spania altundeva decât în București. N-a contat nici „onoarea militară” (de presupus), nici „spiritul creștinesc” (des invocat), nici bunul simț (de așteptat), nici un argument rațional (obligatoriu), nici imaginea echipei naționale (ca datorie), în raport cu sute de mii sau milioane de susținători (direct și indirect) din Cluj și Ardeal. Iar dacă generalul nu catadicsește, ne lasă pe noi să presupunem de ce: într-adevăr, e comod să te scoli și să te culci în propriul pat în ziua meciului (venerabile); e plăcut să-ți inviți copii și nepoții la un asemenea meci (stimabile); e important să-ți chemi prietenii din politică, din viață și din fotbal la un asemenea eveniment (onorabile); nu-i de colea „să-i dai peste nas” președintelui FRF de față cu toți; e oportunist să faci pe plac presei centrale, o presă orgolioasă (pentru supremație și control), „flămândă” (de subiecte majore și audiență) și săracă (în a-și plăti deplasările, echipele, oamenii).
Ce vină are echipa națională de-i băgată în toate combinațiile murdare?
Ce vină are Clujul într-o afacere bucureșteană sută la sută?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 8 martie 2016

Mar 04

Umor, umori, omori

Posted on by

DSC_0901
Nu există un aparat (infailibil) de măsurare a inteligenței. Nu există principii imuabile de evaluare a acestei prețuite calități umane. Câteodată, aceasta nu este identificabilă prin rezultate, ci (numai) prin diverse „semne particulare”, cum ar fi umorul sau ironia. Ba când ți-e lumea mai dragă și crezi că ai ajuns la un rezultat, vine înțelepciunea populară și-ți dă peste cap, susținând că „unde-i multă minte e și multă prostie”. Mai știi ce să crezi?
Din săptămâna care a trecut eu am reținut trei fapte (ca trei semne), foarte diferite între ele, dar simptomatice în esența lor. Primul a fost declarația fostului președinte Ion Iliescu „să nu ne mai plângem morții” (revoluției), al doilea este „scrisoarea deschisă” a jurnalistei Oana Stancu (Zamfir) către fiica (de 10 ani) altui jurnalist, iar al treilea este un așa-zis semn „de început al sfârșitului erei Merkel”. Cel dintâi ar fi despre politica românească, următorul, despre presa din România, iar cel de pe urmă, despre marea politică europeană. Să le luăm pe rând.
Reevaluarea (la CEDO) a dosarului revoluției române, în perspectiva identificării și pedepsirii vinovaților pentru cei omorâți în timpul evenimentelor din decembrie 1989, i-a prilejuit lui Ion Iliescu să facă o declarație, pe cât de nervoasă și cinică, pe atât de senilă și sinceră. „Acum să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești …?”, s-a întrebat fostul președinte. Bineînțeles că nu e o simplă întâmplare sau un simplu puseu de senilitate datorat vârstei înaintate, cât exprimarea unui crez pe care fostul șef de stat l-a susținut și apărat tot timpul, fără a-l exprima explicit niciodată. Printre rânduri citim că istoria e nedreaptă, că cere sacrificii (adică morți) pentru care nu e nimeni vinovat, că există învingători și învinși, iar primii au întotdeauna dreptate, că totul e o chestiune de oportunitate (personală, de grup sau de castă), dar că importante sunt „concluziile politice adecvate”, nu cele umane, sociale, morale sau juridice. Așa am înțeles brusc cum de sub „pulpana lui Ion Iliescu” au ieșit și ies toți politicienii români de azi. Așa se explică ce s-a întâmplat și se întâmplă azi în România.
Apoi am înțeles cum poate fi reflectată această lume. O jurnalistă, de la un trust cu vremelnice probleme, apărându-și „glia”, „nevoile” și „interesele”, se trezește (asemenea personajului „din târg”) să scrie o scrisoare deschisă fiicei altui jurnalist (nominalizând-o), să-i dea o „învățătură”, să-i „rușineze” tatăl, să înțeleagă mai bine publicul durerea „neînțeleasă” a unora. Cum ar veni, în „fumuri” să ne duelăm sau „în proprii copii” să ne înjurăm. Mărturisesc că, la fel de brusc, mi-am schimbat (inversat) părerea despre cei doi jurnaliști. Pe Oana Stancu (Zamfir) o consideram o curajoasă ziaristă de investigație, la activ cu multe dezvăluiri, cu apetență pentru gravitate și exces. Problema ei era de a găsi un just echilibru între „excesul de putere” (și sensurile acesteia) și „excesul de zel” (și consecințele lui). Și-a dat-o-n petic! De cealaltă parte, pentru mine, Dan Tăpălagă, multă vreme, a fost un „jurnalist ideolog” pus să explice (cu sau fără simbrie), dar cu mare înverșunare, ajunsurile (nobile, vizionare) și neajunsurile (firești, omenești) unui președinte. Problema nu e ce făceau și cum făceau cei doi (fiecare și-a ales asta și putea s-o facă), ci motivul pentru care au ajuns să se încaiere și modul în care au făcut-o. Acum e clar, Oana Stancu va vorbi la fel (de excesiv și încrâncenat), fără a clipi, dar cu egal folos, despre „deplasarea spre roșu” a universului, despre „nevinovăția” lui Dan Voiculescu și despre fiica lui Dan Tăpălagă. Acesta din urmă, editorialist al tuturor cauzelor pierdute, având puterea (nu știu de unde) să tacă, a devenit brusc simpatic prin victimizare. Și iată cum, provenind din aceeași familie, a excesivilor și umoralilor, a înverșunaților și încrâncenaților, cei doi au ajuns aici. În orice caz, un fel de-ați da cu firma-n cap și nu cel mai bun exemplu de jurnalism.
Iar dacă am avea mai puțină aplecare către jurnalismul imprecație, am fi observat că UE (o mașinărie care a început să scoată fum) ar putea să-și schimbe locomotiva. Există analiști ce prevestesc sfârșitul „erei Merkel”, iar semnalul ar veni, surprinzător, din Franța, dat de către actualul premier Manuel Valls. Bineînțeles că lucrurile sunt mai complicate, dar e limpede că duetul conducător Germania-Franța (vizibil descentrat) a dus uniunea într-o direcție greșită, dovadă fiind criza profundă prin care trece. Așadar, spune știrea, Valls nu mai este de acord cu președintele său, Francois Hollande, cu privire la „cota de refugiați”, deci nici cu „șefa acestuia”, cancelarul Angela Merkel, fiind lecturată această atitudine ca o posibilă candidatură a sa pentru alegerile prezidențiale de anul viitor. Pe fondul scăderii popularității „politicilor Merkel” în Germania însăși, a ruperii tandemului conducător germano-francez și a creșterii nemulțumirilor altor state membre, scenariul „începutului sfârșitului” acesteia capătă sens. Schimbarea ar fi, în opinia mea, de mare impact și cu multe repercusiuni. Poate o șansă de salvare pentru UE. În fond, Europa ultimilor 10 ani e așa cum a dorit Angela Merkel să fie. Ar fi cazul să ne gândim cum a fost și cum ar putea să fie.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 1 martie 2016.

Feb 26

„Hoții și vardiștii”, „libertarienii” și „legaliștii”

Posted on by

Poza facebook 3
Trăim și suntem o societate imatură, nesigură, temătoare, eterogenă, superficială, vulnerabilă. Un tip de alcătuire socială nedesăvârșită, pasivă în fond, reactivă în formă, capabilă să „băltească” vreme-ndelungată cu/în probleme profunde și grave și să se „aprindă”, pe loc, la impresii și zgomote. Asta e concluzia mea după o săptămână întreagă de „bocete și vaiete” pentru „asasinarea libertății” (pe de-o parte), de „zbierete și „răgete” pentru „abuz împotriva legii” (pe de alta). Și totuși, paradoxal, de câtă ipocrizie, rece și cinică, e capabilă societatea românească, atribut, mai degrabă, al societăților „evoluate”. Nu poate rezulta de aici, din această amestecătură drăcească, decât „un spectacol” (respingător ca formă și insuportabil prin persistență) și o „bătaie” pe cinste, spre deliciul unui public de „maidan”.
Dar astea îi plac lui „Michiduță”, situațiile confuze, stările ambigui, conflictele difuze, relațiile încurcate, cazurile care nu au dezlegare și care nu se pot rezolva niciodată pentru a împăca pe toată lumea. Acolo se simte el bine și de acolo n-ar pleca niciodată. Exact asta s-a întâmplat odată cu somația primită de Antenele trustului Intact de la ANAF de a evacua sediul în cinci zile, în urma unei sentințe judecătorești (bine-cunoscute și asupra cărei n-are sens aici să insist). Brusc, în România nu s-a mai vorbit de fapte, sentințe, executări și termene, ci direct despre abuzuri strigătoare la cer, nu despre media și problemele ei punctuale, ci otova despre suprimarea libertății de exprimare. Astfel că, deîndată după declanșarea scandalului, s-au format nu două tabere, ci două categorii de tabere, nu doi „bătăuși”, ci două specii socio-politice de combatanți, nu două conflicte, ci două serii de ciocniri între „cete” ce abia așteptau să-și dea la „geoale”. Bineînțeles că „războiul” s-a întins ca pecinginea, cuprinzând persoane, grupuri de interese, partide politice, Guvern, Parlamentul României și Președinție, dar și instituții de presă, televiziuni, rețelele sociale și mediul online. „Perechile bătăușe”, cu pretenția de a avea îndreptățirea totală și a deține adevărul absolut, s-au format instantaneu și s-au putut identifica cu ușurință. În capul listei stau inițiatorii. Pe de-o parte, ANAF-ul, fiscul românesc care, în loc de-a strânge în mod continuu și egal dările statului, se comportă, în efigie, discreționar, câteodată ca o firmă de recuperare, ca o agenție de informații sau ca o oficină de manipulare. De cealaltă parte sunt Antenele care, pe lângă instituții de presă propriu-zisă, se afișează, câteodată, fără sfială și fără scrupule, ca justițiabili sui-generis (procurori, avocați sau judecători), ca agenți de influență politică, ca factori de manipulare și ei. Apoi urmează alte „perechi: unele „reziduale” (băsiști vrs. anti-băsiști), altele clasice (tineri vrs. bătrâni, angajați vrs. pensionari, intelectuali vrs. muncitori, progresiști vrs. retrograzi, stânga vrs. dreapta), altele de mare „viitor” (televiziune vrs. media online; grupuri sociale reale vrs. rețele sociale virtuale etc.). N-a rămas nimic nezgândărit, dar dincolo de aceste antagonizări în mase, s-au radicalizat scandalagii de meserie, adică politicienii, care au încercat să profite la maxim de situație: au chemat la ordine pe premier, au cerut imperativ explicații, au amenințat și au „întins coarda” până la a cere demisia cabinetului. Nici președintele României n-a scăpat teafăr, fie din superficialitate, fie (mai degrabă) prost sfătuit, fie din calcul politic (greșit, zic unii). Consecințele „scandalului” s-au extins la maximum, dar fondul problemei n-a mai contat, cum nu va conta nici de acum înainte, căci nu poate fi schimbat și e foarte simplu: doar oamenii nu vor să-l accepte și să-l respecte.
În esență, lucrurile stau așa: în democrație, nicio instituție de presă (formă consacrată de exercitare a libertății de exprimare) nu trebuie niciodată închisă (indiferent de profilul ei) dacă nu încalcă legea prin exercitarea acestei funcțiuni (nu din alte motive). Restul sunt detalii nesemnificative. În această ordine de idei, cred că nimeni, dar nimeni, din România nu s-a gândit, în mod real (dacă nu-i tâmpit), să închidă vreo Antenă, indiferent de rațiunile care au stat la baza unei acțiuni întârziate, premeditate, diversioniste sau pripite a ANAF. Pe de altă parte, nimeni și nimic nu trebuie să stea în calea punerii în practică a unei decizii a justiției, dacă nu mai există căi legale de atac. E o temelie a statutului de drept cu nimic mai prejos decât libertatea de exprimare. Acestea sunt principiile, imuabile în esența lor, a căror aplicare ar fi trebuit să ducă, într-o societate normală, către un alt deznodământ, dar care au fost puse în practică de niște oameni (și ei). Pe de-o parte jurnaliștii (mai ales vedetele trustului), care apărând, justificat, libertatea de exprimare și locul lor de muncă au băgat la „pachet” și altceva, de care n-au mai ținut cont. Pe de altă parte, sunt „perceptorii” ANAF, cu indiferența lor rece față de oameni, situații și consecințe, receptivi doar la ordinele șefilor. Fiecare cu dreptatea lui, ce, fatalmente, nu ajunge pentru toți deodată.
Atât doar că noi înțelegem acum ce alții știau de mai înainte.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 23 februarie 2016

Feb 18

Școala copiilor noștri

Posted on by

Poza facebook4
Istoria se repetă, miniștrii pleacă, problemele rămân. Cam așa se poate rezuma (la modul cinic) „reforma” învățământului românesc din ultimii 25 de ani, luată din nou în discuție acum și devenită, oficial, subiect de dezbatere publică. Dar care învățământ și care reformă s-ar putea întreba, pe drept cuvânt, omul obișnuit, deopotrivă, elev, profesor sau părinte? Cum care, este vorba despre „reforma curriculară” a învățământului românesc și care a făcut deja primii pași!
Fără glumă: e clar că avem un sistem de învățământ învechit, inerțial, lipsit de randament; e limpede că această stare de lucruri trebuie schimbată, iar sistemul trebuie regândit din temelii; e constatabil că au fost mai multe încercări (repetate) de a face ceva, toate eșuate, în esență; e mai mult decât evident că aceasta a devenit (prin regresie și acumulare) una dintre principalele probleme ale societății românești postdecembriste, nerezolvată în cheie politică; e imperativ necesar (oricât ar suna de descurajator) ca problema să fie luată (din nou, pentru a câta oară?) de la capăt. Bun, și ce-ar trebui să facem noi acum în calitate, deopotrivă, de consumatori, victime sau beneficiari ai actului de învățământ, așa cum sunt aproape toți cetățenii acestei țări? Să scriem fiecare câte o „reformă” despre cum credem noi că ar trebui să stea lucrurile? Să votăm „corect” odată la patru ani? Să ieșim în stradă în semn de protest că nu se face nimic și că ne sunt „batjocoriți” (din conservatorism) copii sau să blocăm orele până se va mișca ceva? Să ne dăm copii (dacă putem) la școli particulare sau din străinătate? Să sperăm că se va întâmpla un „miracol” (ca altădată) care va rezolva de la sine tot ce nu suntem în stare să facem noi prin acțiune conștientă, responsabilă și asumată? Răspunsul, în fiecare dintre cazuri, intuitiv și previzibil, este unul negativ. Pe de altă parte, cine a zis că e o treabă ușoară să schimbi „o șandrama” cu sute de mii de slujitori și milioane de beneficiari. Cât au fost ei de (ne)pricepuți, de (ne)pragmatici, de onești sau „ticăloși”, toți miniștri care au trecut pe la învățământ/educație și-au propus să facă ceva, să schimbe, să „reformeze”: unii nu au știut ce să facă, alții nu au vrut, unii și-au dat seama că nu pot, alții, că n-au avut timp etc., cert e că toți au eșuat, mai mult sau mai puțin lamentabil/onorabil. Iar dovada e sistemul însuși, în starea prezentă.
Și atunci?
Ministrul actual, Adrian Curaj, vrea să schimbe sistemul, vrea să facă „adevărata reformă” în învățământul românesc. De ce ar reuși el, unde alții n-au făcut-o, care ar putea fi traseul unei posibile reușite? Deocamdată s-a vorbit, s-a explicat și s-a dezbătut despre nevoia de schimbare, să zicem la nivel satisfăcător, apoi s-a alcătuit un grup de lucru ministerial pentru „elaborarea arhitecturii curriculare”, au fost „aruncate” în dezbatere trei variante de plan-cadru pentru învățământul gimnazial, asumate de către minister, fiind rodul (rău, spun unii) Institutului pentru Științele Educației (IȘE). Cum ar veni, a inițiat un proces care ar trebui să se finalizeze printr-un nou concept educațional, un nou sistem de învățământ, o nouă lege, nu-i așa, mai bune și care să aducă plus-valoarea așteptată. N-a cântat „cocoșul de trei ori” că acest grup de lucru (format din 11 persoane, incontestabile și necontestate, până una-alta) s-a scindat, amiabil, din motive de viziuni diferite. Cei șase „separați” cer retragerea propunerilor ministerului și înaintează un proiect propriu, pentru învățământul gimnazial, devenit public, analizabil și discutabil și el. Mai mult de atât, chiar în interiorul grupului celor „rămași”, dar care nu s-a raliat grupului separatist, există un dezacord vădit în raport cu propunerea IȘE, fiind articulat un alt concept propriu. Cu alte cuvinte, deja putem vorbi despre trei propuneri pentru curricula gimnazială (fundamentală, în opinia mea), neexistând un (minim) consens, între specialiști, pentru niciuna dintre variantele în lucru. Nu intrăm în detalii (care mai mult ne încurcă) și, s-o spunem, suntem la începutul, nu la sfârșitul unui proces de „elaborare a schimbării”. Întrebarea e cum ar putea să izbândească acest proces, dificil în sine, și deja împiedicat. Eu cred că:
1. Schimbarea nu se poate face fără a lua în considerare trinomul de interese părinte/elev/profesor, cu prioritate pe elev
2. Schimbarea nu se va putea face înafara reabilitării condiției de profesor/dascăl (morală, socială, profesională, financiară)
3. Schimbarea nu se va putea face fără un proces natural (neagresiv), amiabil, eșalonat de selecție a celor chemați la catedră
4. Schimbarea trebuie să fie opera (conceptuală) a unor specialiști, învestiți cu încredere și sprijiniți, în pofida tuturor altor interese concurente (întotdeauna prezente)
5. Schimbarea nu va fi posibilă înafara voinței politice, opera unui guvern/minister cu interese politice și electorale cât mai puține, cu sprijinul activ al societății civile
6. Schimbarea nu va fi posibilă fără (un pic de) răbdare. În țările care au investit în educație (Polonia, Finlanda), rezultatele au apărut după zece ani și sunt țările (am mai spus asta) care și-au depășit condiția de țări sărace.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 16 februarie 2016

Feb 11

Presă „de-adevăratelea”

Posted on by

DSC_0176
Când un șef de la Evenimentul Zilei a încercat să justifice (să facă apologia – e același lucru) „presei de doi bani” am crezut că-i mai bine să nu bagi în seamă asemenea „năzbâtii”. Chiar mi-am închipuit (sau mi-a plăcut să cred) că-i o ironie sau o glumă (proastă) și că omul va reveni pentru a-și dezvălui „adevărata profesiune de credință” jurnalistică. Ghinion! Jurnalistul n-a revenit, nici măcar să explice mai bine ce-a vrut să zică sau să pună un bemol și nici ecourile n-au fost „cine știe ce”. Mulți au tăcut chitic! Abia din acel moment mi-am dat seama că, nu doar în fapt, ci în principiu lucrurile sunt mult mai grave. Adică cu toții (jurnaliștii) mai facem câte „un rabat” de la calitate, mai scăpăm câte „o dumă”, ne mai prostim cu câte o mică „vânătoare de click-uri”, dar n-am ajuns să credem și să justificăm că jurnalismul adevărat e (doar) cel pe placul publicului. Pesimiștii ar spune că-i un semn prost, că se „duce naibii” presa și că azi-mâine va trebui să ne mutăm cu toții pe facebook. Să ne distrăm, să ne simțim bine, să postăm cu toții, să stăm acolo, iar dacă ne mai informează câte cineva cu câte ceva, bine, dacă nu, nu. Impresia contează!
În fond, care este fenomenul, de unde a pornit această „sofisticată” dezbatere și care este pericolul real pentru presă, în esența sa, și pentru acele mii bune de jurnaliști (și alte mii de aspiranți) care trăiesc din exercitarea acestei profesiuni (sau speră s-o facă)? Numitul ziar a publicat, pe ediția online, un material (imagine și video), preluat, se zice, din rețelele de socializare, cu „o sirenă” (ființă mitologică, jumătate femeie, jumătate pește), găsită (de-adevăratelea?), pe o plajă din Egipt. Ați ghicit, mai în glumă, mai în serios, din curiozitate sau prostie, din risipă sau prisos de timp, „articolul” a devenit viralul săptămânii, aducând 1500 de like-uri și, nu mă îndoiesc, multe alte mii de vizionări. Nu-i vorbă, am văzut lunile trecute un „articol” despre un „înger căzut”, la propriu, adică o poză ce arăta ceva ce avea aripi, oase, sex incert, era alb și îmbătrânit și „căzuse din cer”. Mai mult, pentru „credibilitate”, era filmat, în aer, momentul premergător „căderii”. Nu vorbesc că-i o blasfemie, ci cât de jos a ajuns comerțul de imagini contrafăcute și până unde poate duce „viralul” și foamea de succes. Toți știu că „sirena eșuată la mal” e o prostie, chiar publicația spune că „ar fi vorba” (dar nu e sigur) de un obiect de butaforie dintr-un film turnat recent. Într-o bălmăjeală lipsită de sens, pe scurt, era dezvoltată teoria nevoii divertismentului în media, a (non)subiectelor care ar genera „aprinse discuții” în rețele, despre care presa ar fi îndreptățită să scrie. Dacă rămânea o prostie, mai treacă-meargă! Dar jurnalistul manager insistă: „Un rău necesar de care nu putem scăpa acum, pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața”, scrie Mălin Bot. Sau „din moment ce sute de mii de oameni îl accesează zilnic și ne ajută să plătim salarii, este foarte important pentru noi să oferim zilnic acest divertisment”, mai notează acesta în editorial. Iar concluzia este că „în ciuda tuturor analizelor comentatorilor pretențioși care desconsideră divertismentul, formula aceasta crește audiențele mai mult ca orice altceva”. De aici vine pericolul, din abandon și resemnare, din abdicarea de la principii, din pragmatism și amatorism, dintr-o concepție managerială defectuoasă care judecă totul contextual și conjunctural, încercând să-și ridice limitele la rang de concepții de management media. Faptul descris mai sus nu e singular, ci reprezentativ, iar tipul de gândire devenit oarecum comun în media românească. „Managerul” de la evz.ro și-a permis să spună ce și alții gândesc și aplică, ignorând însă că a dat o palmă îngrozitoare și năprasnică profesiei sale (care are menirea de a informa, în primul rând) și miilor de jurnaliști/colegi care trudesc zilnic (ca fraierii?) să obțină informații noi, interesante, relevante, serioase, cu impact și în exclusivitate. Acestea ar trebui să fie reperele fundamentale și țintele managerului de presă și nu să numere accesările pentru poze cu „sirene eșuate” și „îngeri căzuți”.
Se înțelege că divertismentul „cu orice preț”, magnet pentru click-uri și like-uri, nu e singura meteahnă a presei tabloidizate de inspirație feisbucistă. Stau la același rang titlurile găunoase, neacoperite de fapte, dar generatoare de accesări; ascunderea informației sau disimularea ei sub faldul trucului, al „șmecheriei” care cere click în plus; detunarea și distragerea atenției de la subiectele importante; manipularea publicului în sensul captării facile, superficiale, instantanee; exacerbarea interesului pentru imagine (statică și dinamică) în detrimentul informației textuale, explicative, justificate, argumentate, probate, serioase etc.
Din fericire, jurnalismul, adică procurarea calificată a informației relevante și asumarea ei, nu e o profesie pe cale de dispariție și nu se va confunda, cred eu, niciodată, cu „postarea”, cu „aflatu’ în treabă” în rețea, cu „pan-plezirul” narcisist și cu „vânătoarea de like-uri”. Pe de altă parte, cum spunea cineva, jurnalismul nu e obligatoriu, nu e „fabrică de salarii”, nu „condamnă” pe nimeni la exercitarea lui și, la modul cel mai serios, nu se măsoară cu click-ul. Acest lucru se vede și acum, se va vedea mai târziu și totdeauna.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 februarie 2016

Feb 08

Mecanică nemțească

Posted on by

DSC_0858
Aproape întâmplător, am aflat (săptămâna trecută) că TVR2 transmite Campionatul European de Handbal Masculin din Polonia. Trecem peste faptul că și ce se întâmplă bun (când se întâmplă) pe televiziunea publică trece neobservat. Știre e doar aceea că au crescut (degeaba) datoriile instituției și că aceasta s-ar putea închide. Trec și peste faptul (mediatic) că, dacă handbalul feminin românesc trebuie glorificat și sanctificat, cel masculin trebuie obscurizat și omorât. Așadar, mai mult „la plesneală”, am văzut niște meciuri din întrecerea celor mai bune echipe de handbal din Europa și, evident, m-am străduit să prind finala, în urma căreia m-am trezit cu „două” idei și o amintire. Înainte de astea, vreau să spun că cel mai „bun” meci văzut a fost semifinala Norvegia-Germania (două mari surprize), ceva de genul „faza și golul”, o înfruntare care aproape m-a înspăimântat prin forță (violență), regularitate, dârzenie și scrâșnete de dinți și oase. Un meci cu prelungiri, cu aproape șaptezeci de goluri și încheiat la o diferență de un singur punct, marcat în ultimele secunde, și cu o gafă antologică (opt jucători germani pe teren, în loc de cinci). La finalul competiției, a câștigat Germania, după o finală cu Spania, dar victoria, prin duritatea și austeritatea ei, seamănă cu politica Angelei Merkel. Un meci violent, de intimidare și descurajare, de angajament fizic total, în care câștigătoarea a jucat mai tot timpul în inferioritate numerică (având jucători eliminați), și în care favorita Spania marcase abia cinci goluri până în minutul 20. Scorul era 10-5, iar la final a fost 24-17, în condițiile în care, lumea handbalului a spus că Germania s-a dus în Polonia cu o echipă tânără, în formare, pentru a o pregăti pentru trofee viitoare.
De aici pornește primul meu gând, încotro merge handbalul, în general, și cel masculin, în special. Îndeosebi, sub influența „școlii nordice”, sportul jucat cu mingea și cu mâna a ajuns mai aspru și mai dur decât fotbalul (cu piciorul), un fel de sport „de contact”, o „bătaie” între uriași, unde mai vezi zburând și câte o minge. Au ajuns să conteze două forțe, cea de aruncare și cea de pătrundere, restul fiind detalii „nesemnificative”. O fi aducând victorii și o fi fiind și spectaculos acest tip de handbal, privit la televizor, căci din tribună și din teren mă tem că e doar violent și, posibil, respingător. În orice caz, cred că îndepărtează din start două tipuri de (posibili) jucători de handbal: pe cei tehnici (îndemânatici) și rapizi și pe cei mai puțin musculoși sau gabaritici. La fete, Brazilia a arătat, la un moment dat, că se poate și altfel (rapid și tehnic), dar lucrurile au revenit „la normal” în acest an, Norvegia demonstrând că forța are dreptate. Nu știu dacă aceste noi principii (de forță), care guvernează lumea handbalului, sunt cauzele pentru care în România acest sport, varianta masculină, a căzut până la cvasi-anonimat, dacă, într-adevăr, neatractivitatea (sportivă sau financiară), neîndeplinirea noilor standarde fizice sau selecția defectuoasă îndepărtează tinerii de jocul cu „mingea mică”. N-am putut să nu-mi aduc aminte de perioada mea de liceu, în care am împărțit, la nivel semi-competițional, handbalul și voleiul. Pe scurt, profesorul de sport (fost jucător divizionar A de handbal) preda handbalul la oră, ținea la nivel de competiție două echipe ale școlii, cu 2-3 antrenamente serioase pe săptămână, cu un campionat anual între clase și competiții externe, organizate sistematic în weekend. Unii elevi jucau în teren, alții se adunau în fiecare duminică dimineața în sala de sport și făceau galerie. Era atmosferă și emulație la acest nivel și, implicit, se forma o cultură și o civilizație a sportului și prin sport. Celălalt profesor de educație fizică, antrenor de volei cu patalama, a ridicat ștacheta mai sus, a instaurat o tradiție în volei a liceului, ca organizator de turnee reprezentative la nivel național, și a pregătit o echipă divizionară la nivel județean, formată exclusiv din elevi. E limpede că ceva s-a defectat „în sistem”, dar e clar că trebuie făcut ceva pentru a scoate tinerii de la „tabletă” și a-i duce în sala de sport (nu doar de fitness). Iar dacă pentru handbalul românesc nu merg „zdrahonii”, atunci să fie căutați, în continuare, jucătorii tehnici (de genul Cristian Gațu, Radu Voina, Maricel Voinea și alții) cu credința că pot să izbândească și așa. România câștiga campionate mondiale și „preda” handbal la nivel academic, iar astăzi trăiește din nostalgie, cu un potențial care nu cred că s-a putut „evapora”.
Revenind, se pare că această „mecanică nemțească” din politică și handbal s-a împrumutat și altor sporturi, bunăoară, în tenis, că tot s-a încheiat Australian Open. O altă Angel(a)ique (Kerber) a câștigat Marele Slam australian, cu un joc viguros, depășind-o, culmea, chiar pe „regina forței”, Serena Williams. Iar victoria de la masculin a lui Novak Djokovic, negerman fiind, intră în aceeași logică și începe să-mi placă tot mai puțin, cu toate că sârbul a fost, în preferințele mele, mereu pe locul doi, după Roger Federer.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 2 februarie 2016.

Jan 29

Două tururi de scrutin

Posted on by

DSC_0154
Subiectul alegerilor primarilor în două tururi de scrutin (ce părea „mort” după refuzul lui Dacian Cioloș) a fost resuscitat duminică de Klaus Iohannis. Prezent la Iași, la omagierea „Unirii mici”, președintele țării și-a făcut public acordul pentru alegeri în două tururi (considerând a fi opțiunea corectă), fapt ce a fost imediat interpretat și care, efectiv, poate schimba „destinul” legii electorale. Mai mult de atât, în presă au apărut informații despre negocieri de culise între partide pentru reluarea acestui subiect chiar sub forma, radicală, a asumării răspunderii de către guvern tocmai pe această lege. Anterior, în mod întrucâtva surprinzător, premierul Cioloș respinsese cererea liberalilor de a modifica legea electorală, în sensul dorit de ei, prin ordonanță de urgență, sub motivul formei nepotrivite (de ordonanță) și a unei prea mari încărcături politice pentru un guvern tehnocrat. În democrație, s-o spunem, disputele politice sunt firești, controversele sunt recomandate, unanimitatea este periculoasă, iar disputa cu argumente este întotdeauna preferabilă consensului, indiferent de subiect. Dincolo de aceste premise, de „fragilitatea” la vot a guvernului, de interesele diferite ale partidelor, de sensibilitatea președintelui etc., ar trebuie să conteze interesul general și să primeze, în decizia finală, o bună reprezentare a cetățenilor, o participare substanțială la vot, o implicare a acestora în procesul democratic, transparență în procesul legislativ și cel electoral. Din aceste motive, tematica alegerii într-un singur tur sau în două tururi trebuie bine înțeleasă, corect asimilată de către alegători și aleși și aplicată deschis. Cu atât mai mult cu cât, iată, „meciul” nu este jucat.
De ce să se voteze într-un singur tur:
1. Ca învățătură de minte pentru cei care au crezut și cred că legile se fac pentru a rezolva probleme, personale, de familie, de „gașcă” sau de partid, de natură politică, economică, juridică etc. ale celor care fac legile;
2. Ca pildă pentru ce poate însemna votul conjunctural și legea făcută cu gândul la altceva. În fapt, atunci când a fost votată legea electorală cu vot într-un singur tur, ea a fost agreată atât de PSD, cât și de PNL (partide hotărâtoare la vot), și unii și alții crezând că le va fi de folos. Va fi, dar în mod diferit, iar liberalii au acceptat fie din lipsă totală de viziune politică, fie din cauza unor „sfori” (reușite) în partid la acel moment, fie sub presiunea primarilor în funcție din partid;
3. Ca pedeapsă pentru amatorism în politică, politicianism ieftin și prost mascat, lipsă de realism, cultivarea interesului îngust în politică, ignoranță, prostie etc.
4. Există și argumente pozitive pentru un singur tur, cum ar fi evitarea înțelegerilor și a alianțelor electorale de culise pentru turul doi sau genuinitatea alegerii „din prima” etc.
De ce să se voteze în două tururi:
1. Ca exercițiu democratic într-o țară în care rostul votului și al alegerilor nu sunt suficient de clare, în care democrația încă este o formă lipsită de conținut și în care prezența la vot este constant scăzută
2. Pentru aprofundarea votului și responsabilizarea celor care votează sau nu; „prima strigare” (turul întâi) poate trece „neobservată”, prinzând alegătorul nepregătit, neatent, dezinteresat; analiza unui rezultat parțial, posibilitatea schimbării rezultatului, incidente de campanie etc. pot mobiliza și responsabiliza oamenii pentru vot în turul doi (cum se întâmplă mereu)
3. Pentru mai buna cunoaștere a candidaților și a programelor și promisiunilor acestora. Primul tur, cu (posibil) foarte mulți candidați, dispersează mesajele și interesul publicului, partajează atenția acestuia, provocând confuzie, uniformitate, lipsă de pregnanță, dezinteres etc. Turul doi, cu doar doi candidați, cei mai buni, focalizează atenția, induce ideea de dispută, de program, de concurență, de identitate și de răspundere.
4. Votul într-un singur tur creează un avantaj mare, clar, indiscutabil, primarilor în funcție, care sunt mai bine cunoscuți, dispun și utilizează mai multe resurse (inclusiv ale primăriei), beneficiază de votul interesat, de circa 15% (al angajaților, membrilor de partid, al celor favorizați, al clientelei și al cârdășiilor făcute în timpul mandatului) și de votul inerțial, 5-10% (al alegătorilor mecanici, necritici, ce votează mereu pe cel în funcție). Aceste mecanisme de vot pot da singure primarul, fără nicio campanie electorală, fără nici un program, fără nicio diferență, cu tot efortul concertat al altor partide și candidați, al campaniei creative, cu toate afișele și mesajele electorale, cu toți banii aruncați în publicitate și marketing electorale.
5. Votul într-un singur tur, superficial și conjunctural (totuși, nu antidemocratic), poate genera și încuraja tendințele extreme și extremiste, „loviturile” de moment, concertarea și instrumentalizarea (compromiterea adversarilor) unor acțiuni de moment ce pot duce la succes nemeritat, furt de imagine, foloase incorecte, ce nu mai pot fi îndreptate și corectate prin vot.
Din aceste motive, consider eu, nimic n-ar fi prea mult pentru a îndrepta o eroare evidentă: nici din partea președintelui, nici din cea a premierului, nici din partea Parlamentului, nici din partea oricărui partid politic. S-a văzut că rezultatele votului nu sunt dinainte bătute „în cuie” niciodată.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de cluj din 26 ianuarie 2016

Jan 18

Europa și spiritul ludic: „taharrush gamea”

Posted on by

DSC_0178
Ca om, primești multe lecții de la viață, sub forma unor pilde, din care tragi învățăminte sau nu. Ca țară, lecțiile sunt predate de un mare profesor (nebăgat în seamă, de multe ori), care se cheamă istoria. Legătura e simplă: oamenii fac istoria, iar „trecerea” se face prin acele personalități (bune sau rele) a căror putere amplifică exponențial efectele (bune sau rele ale) faptelor lor. Privesc cu mare atenția la ce se întâmplă în Germania și încerc să înțeleg ceva, dar nu de dragul lor, cât pentru folosul nostru.
Au trecut deja două săptămâni de când, în noaptea de Anul nou, în Koln și în alte orașe germane, au fost înregistrate sute de cazuri (în fapt, mii) de agresiuni cu tentă sexuală (lovire, agresiuni fizice, tentative de viol etc.) asupra unor femei localnice, fapt cu totul neobișnuit pentru o țară cu standarde foarte ridicate de civilizație și de securitate. Trei lucruri, îndeosebi, au surprins în această întâmplare: amploarea fenomenului (unora nevenindu-le să creadă), faptul că agresorii erau refugiați musulmani (primiți ca oaspeți)și bâlbâiala autorităților în sesizarea și interpretarea acestuia. Contradicții și confuzie au apărut în modul în care faptele au fost judecate, cu reținere/prudență, de către autoritățile centrale și locale, iar primarul din Koln (o femeie) a declarat, nici mai mult nici mai puțin, că de vină sunt femeile care „n-au păstrat distanța corespunzătoare” față de atacatorii lor. Stranietatea acestor întâmplări a crescut și mai mult odată cu apariția, în fine, a raportului poliției germane, preluat de presă, ale cărui premise sunt de-a dreptul șocante, pentru că, la mijloc, ar fi vorba despre un „joc sinistru”, „un modus operandi din țările arabe”, numit „taharrush gamea”, asimilat unei hărțuiri sexuale colective. Detaliile sunt de-a dreptul sordide, căci, potrivit depozițiilor, victima era înconjurată de o mulțime de bărbați (până la 20, spun unii, până la 50, spun alții, dar pot ajunge la 200-300), împărțiți, după regulilor „jocului”, în două tabere: „atacatori” și „apărători”. În meleul creat pe stradă, „atacatorii” atingeau victima, o împingeau (înghesuiau), o pipăiau în zonele intime, încercând s-o dezbrace, mergând până la lovire, tâlhărie și viol, timp în care „tabăra apărătorilor”, sub pretextul că vor să protejeze victima, îi aplicau același tratament. Poliția a înregistrat, până acum, 500 de plângeri la Koln, cinci în Hamburg, dar se crede că numărul victimelor este mult mai mare, unora dintre femeile agresate fiindu-le rușine să depună plângere. Mai adaug doar că lumea și-a amintit acum că jurnalista americană Lara Logan a pățit același lucru în piața Tahrir din Cairo și că autoritățile suedeze declară acum fapte similare petrecute anul trecut în această țară.
De aici începe discuția, de la câteva premise foarte clare:
– sub amenințarea Statului Islamic (îndeosebi), de frica persecuțiilor politice și militare și a sărăciei, din Orientul Mijlociu (în special) a pornit un val de refugiați spre Europa, ajuns la un moment critic la finalul anului trecut
– fenomenul a generat o adevărată criză și tensiuni grave pe continent și în lume, mergând până la fragilizarea și compromiterea proiectului UE
– cea mai deschisă și generoasă cu privire la refugiați (musulmani) s-a arătat Germania (motorul principal al UE), care a primit, se spune circa, 800 de mii, arătându-se dispusă, prin vocea cancelarului Angela Merkel, să găzduiască un milion
– justificarea ar fi fost, de dincolo de motive umanitare, mâna de lucru ieftină și împrospătarea unei societăți lenevite prin mulțumire și bunăstare, argument respins hotărât de majoritatea poporului german
– printre refugiații reali s-au strecurat și teroriști, infiltrați în sânul civilizației occidentale și gata să atace, iar agresiunile s-au produs, au loc în continuare, iar abuzurile sporesc și se diversifică
– odată cu abuzurile, cresc și tensiunile și temerile cu privire la o posibilă „ciocnire între civilizații”, la degenerarea (cel puțin a) conviețuirii și la grave clivaje sociale în civilizația occidentală.
Recapitulând: n-a știut Germania, un stat puternic și funcțional, condus de un lider autoritar și carismatic, ce face prin acceptarea unei asemenea situații? Au lipsit informațiile despre posibile consecințe? Să fie vorba despre o atât de crasă ignoranță și lipsă de viziune a conducătorilor acestei țări? Să se fi lăsat atât de ușor și de grav surprinsă Germania de un fenomen deja anticipat și previzibil? Nu sunt adeptul teoriei conspirației, dar aici există un singur răspuns: s-au lăsat surprinși pentru că așa au vrut și de aici ar trebui să înceapă îngrijorările noastre pentru un viitor nu foarte îndepărtat.
Prin toate semnele, Germania n-a dorit și nu dorește să înceteze criza refugiaților, ci pare a vrea să continue și să se acutizeze pentru a justifica acțiuni viitoare, probabil mai mari, de altă anvergură și cu efecte geopolitice mult mai ample. Toți își încordează mușchii, se formează deja „cupluri conflictuale” de țări și nu mai e mult până la faza trei, „ca-n beție”: întâi unul vorbește și toți ascultă, apoi se ceartă câte doi, pentru a sfârși prin a se certa toți între ei. La crâșmă, finalul înseamnă închiderea localului, în politică, războiul.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 ianuarie 2015.