
Aud (tot mai des în ultima vreme) că politicienii seamănă foarte mult cu jurnaliștii, cu alte cuvinte, că jurnaliștii sunt aidoma politicienilor. Înainte de a demonta această aberație, vreau să spun că știu de ce a apărut acest laitmotiv în spațiul public și înțeleg și semnificația lui. A apărut pentru că suntem în preajma alegerilor, iar politicienii ar face „pe dracu-n patru” să iasă „cu fața curată” și să prindă un nou mandat. În aceste împrejurări, se produce (pe căile cele mai gălăgioase) mascaradă numită „primenirea clasei politice”, în care „clasa” cea veche (îmbătrănită în rele) vrea să pară „nouă” (și întinerită), recurgând la tot felul de trucuri ieftine, cu efecte vizuale și auditive cât mai pregnante. Fac o paranteză: pe fond, în România nu există politicieni profesioniști (cei care studiază și se pregătesc pentru asta sunt, de obicei, ignorați), ci doar „talentoși ai politicii”, oameni proveniți din baza de rude, aliați, prieteni, afini de interese și „lingăi” (profesioniști sau amatori) ai politicienilor aflați deja „în funcție”. Așadar, una dintre aceste mișcări preelectorale de presdigitație politică (nici foarte elaborată, nici foarte eficientă) este de-a invita (cu mare pompă) și a pune pe liste (ca mreajă la vot) jurnaliști cu nume foarte cunoscute (n-am zis foarte buni sau reprezentativi). În felul acesta, lumea va afla, va vorbi, va dezbate, iar această „schimbare” va putea fi instrumentalizată de „specialiștii” în imagine ai partidelor. Până aici, dacă lucrurile merg în felul acesta, ne situăm încă între niște limite de rezonabilitate: pe de-o parte, ar fi oarecum firesc ca politicienii noi să fie recrutați și din rândul jurnaliștilor (precum din rândul altor categorii profesionale), pe de altă parte, se urmărește, cum am spus, transmiterea unui așa-zis „semnal de primenire” a partidelor, folosirea notorietății acestora ca tracțiune de vot și realizarea unei investiții, politice și electorale, ieftine și rapide (fără consum mare de timp și de bani). Urmările sunt, de fapt, altele și niciuna pozitivă, în opinia mea: intrați în altă „branșă”, jurnaliștii își pierd conturul și identitatea, se „compromit”, nereușind să ia și să păstreze ceva din valorile profesiei lor; „înghițirea” lor de către masa politică este percepută înafară ca o pildă de oportunism și de asimilare fără rest; induce o stare de confuzie generală, atât în rândul breslei jurnalistice, cât și a celei politice și în rândul publicului. Este o avansare sau o degradare? Este recunoașterea unui merit sau a unei metehne? Este de folos personal sau de interes public?
Raportat la situația de față (recrutarea sau încercările de recrutare ale unor jurnaliști de către PNL și PSD), personal, nu mă interesează prea mult faptul în sine (care nu este o noutate) și nici analiza de la caz la caz (prea puțin relevantă). Ceea ce mă deranjează cu adevărat este tocmai semnul egalității pus (mai mult de voie decât din întâmplare) între cele două categorii (politicieni și jurnaliști), invocarea apăsată a asemănării dintre ele, faptul că ar fi interșanjabili. Acest lucru mi se pare nu doar complet neadevărat, ci de-a dreptul aberant, pentru că vorbim de două profesii cu funcții sociale nu doar diferite, ci chiar opuse și de oameni puși în situații care nu sunt comparabile/compatibile. Iată care sunt argumentele:
Politicianul este exponentul unei puteri reale, consacrate prin lege, cu prerogative efective de exercitare a puterii; jurnalistul este exponentul unei puteri simbolice („a patra putere”), cu atribuții indirecte și cu funcția (la fel de simbolică) de „supraveghere” a puterii
Politicianul trăiește prin imaginea sa (creată efectiv prin intermediul jurnaliștilor); jurnalistul trăiește prin imaginea pe care o creează despre realitate și politicieni (ca principali vectori ai acesteia). Politicianul se luptă cu impresiile, jurnalistul, cu faptele (nu invers)
Politicianul construiește lumea (șa cum este); jurnalistul o arată așa cum este
Responsabilitatea și răspunderea socială sunt diferite: politicianul dă socoteală pentru deciziile sale și pentru urmările acestora; jurnalistul răspunde pentru modul în care aceste decizii sunt aflate și înțelese de către public
Politica este un execițiu pur de oportunism, jurnalismul este un act dur de realism. Politica este „arta posibilului”, jurnalismul este „arta probabilului”
Politicienii vând iluzii publicului, jurnaliștii vând informații acestuia (nu informații despre iluzii)
Pentru politician contează (numai și numai) adevărul propriu; pentru jurnalism contează (numai și numai) adevărul comun. Pentru politician contează (doar și doar) interesul personal (de partid, de grup); pentru jurnalist contează (doar și doar) interesul public
În relația unu la unu, întotdeauna, politicianul se apropie de jurnalist; jurnalistul, întotdeauna, se îndepărtează de politician. Apropierea folosește unuia, îndepărtarea, celuilalt. Publicului folosește distanța optimă dintre ei.
Caruselul deosebirilor ar putea continua, dar trebuie spus ceva și despre asemănări, care țin de slujirea oamenilor, a țării, a poporului din care faci parte. Spuse așa, parcă încep să sune fals. De aceea zic că nu există un act de mai mare patriotism decât să-și faci meseria (fiecare pe a lui) potrivit propriei meniri și regulilor care o definesc. Nici nu ne putem aștepta la mai mult, nici n-ar trebui mai mult.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 18 octombrie 2016
Cine va fi premierul

În matematică, ca să se ajungă la o soluție, numărul necunoscutelor dintr-un sistem de ecuații trebuie să fie egal cu numărul ecuațiilor ce-l alcătuiesc. Însă, așa cum oamenii nu sunt cifre, politica nu-i matematică. În sistemul nostru politic, format acum din două „ecuații” (PSD și PNL), numărul necunoscutelor este mult mai mare, iar acestea gravitează amețitor în jurul partidelor. Rațiunea comună ne spune că pentru a rezolva „problema” și a dezlega o bună guvernare ar fi două căi: fie crește numărul „ecuațiilor” (partidelor care contează), fie se reduce numărul necunoscutelor (care „încurcă”). Dar de câte ori s-a dovedit că politica (românească) nu e nici rațională (în alegerea justă a binelui sau răului comun) și nu e deloc logică (în alegerea soluției corecte). Întrebarea e ce rol putem avea aici noi, publicul, în raționalizarea vieții politice și-n satisfacerea interesului comun.
Putem pentru că votăm și putem dacă înțelegem mai bine cine sunt și ce sunt aceste „necunoscute”.
Politica românească în prag de alegeri are (cel puțin) trei mari dileme, în jurul cărora se „învârt” altele mai mici. În ordinea importanței, cele mari ar fi: cine va fi nou premier și ce vor face înainte și după alegeri cele două partide mari. Să le luăm pe rând. Favorit la acest moment pentru câștigarea alegerilor (din sondaje) este PSD, care a reușit să se detașeze de guvernarea tehnocrată (pe care o susține, de fapt) și să capitalizeze (ca orice partid populist) nemulțumirile „eterne” dintr-o societate. Toate ar fi bune și frumoase dacă în acest partid nu s-ar manifesta două forțe, centrifuge și centripete în același timp: unul e paradoxul Cioloș, al doilea e paradoxul Dragnea. Propaganda pesedistă lucrează pe toate căile (și aceasta pare să fie principala teză de campanie) pentru demolarea imaginii guvernului tehnocrat, al cărui rezultat este o „catastrofă” absolută. Înțelegem că acesta este „inamicul” principal, în lipsa altuia mai bun (PNL, Iohannis). Pe de altă parte, conducerea PSD n-ar vrea în ruptul capului să-l vadă pe premierul Dacian Cioloș trecut în tabăra liberală, pentru a le crește voturile și sunt convins că dacă s-ar întâmpla, ar sancționa „sălbatic” încălcarea promisiunii și a neutralității acestuia. Așadar, pentru PSD, Cioloș este bun sau rău?!
Pe de altă parte, liderul PSD Liviu Dragnea tocmai a aflat (deși știa) că nu va fi nominalizat niciodată ca premier de către președintele Iohannis (pe motive de integritate). De aici începe (continuă) jocul pentru el. E limpede că orice altă investire din PSD ca prim-ministru va face din acea persoană, în scurt timp, viitor lider al partidului (la noi așa merge) și va duce la scoaterea din joc a lui Liviu Dragnea, lucru pe care, cu siguranță, nu și-l dorește. În aceste condiții, el poate să rămână liderului PSD într-o singură situație: continuarea guvernării cu un premier dinafara sistemului, adică tot tehnocrat, cu susținerea PSD și PNL, ca și până acum. Jocul nu e simplu și prezintă riscuri atât dinspre electorat, cât și dinspre propriul partid. Dar recapitulând: Dragnea îl atacă pe Cioloș (în scop electoral), vrea rezultate bune pentru PSD (pentru a avea ascendent la guvernare), știe că nu poate fi el premier și l-ar accepta pe Cioloș din nou (sau un alt tehnocrat). Vorba aia: decât să nu fii nimic, mai bine șef de partid! În această situație, actualul prim-ministru aproape că nu trebuie să facă nimic sau să tacă cât mai mult.
Ecuația PNL e ceva mai simplă (nu și clară), fiindcă nici nu prea știu și nici nu prea au ce face. Ei nu au un „inamic” în alegeri (cu cine să se bată), sunt conștienți că nu vor obține scorul cel mai bun, dar par senini, bazându-se, fie pe Iohannis, fie pe Cioloș, fie pe amândoi, că-i vor ține la guvernare. Asta le permite să-l piardă (fără consecințe de imagine) pe Vasile Blaga, să pună pe cine vor pe liste și să aștepte cu optimism alegerile.
Sunt toate șansele deci ca, pentru toate celelalte partide, campania electorală și rezultatele să fie inutile din perspectiva accederii la guvernare, deoarece, cum spuneam, problema principală este desemnarea premierului.
În această logică, deși împins (formal) de președinte, Cioloș nu face (și nu va face) pasul în tabăra liberală. Nu putem ști ce se va întâmpla, dar putem evalua. Să luăm în calcul alte variante și sorții lor de izbândă. Numele altuia tehnocrat agreat de PSD ar fi Vasile Dîncu, vicepremier și fost membru al partidului. E plauzibil, dar mai puțin probabil ca Dîncu să conducă guvernul tehnocrat sub coordonarea lui Dragnea sau ca acesta să accepte alt șef în PSD decât el însuși. Și apoi ce vor spune Iohannis și PNL despre asta. Soluția unui alt tehnocrat nu prea are sens, fiindcă ar genera și mai multe necunoscute. Iar soluția altui lider din PSD (nominalizat premier), „controlat” de același Dragnea e și mai improbabilă.
Dacian Cioloș ar putea rămâne premier și dacă PNL și alte partide (USR, de pildă) ar scoate, prin scor electoral, PSD din joc. Dar nici acest deznodământ nu este prea verosimil.
Și iată cum, de la multe scenarii, putem ajunge la unul singur, cel caragialesc: „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic!”. Unul care, eliminând „bătăliile” de campanie și banii cheltuiți, nici n-ar fi rău, având în vedere că mandatul va prinde România în președinția rotativă a Consiliului UE.
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 11 octombrie 2016
Media de care avem nevoie

Documentând un mic studiu despre presa alternativă, am dat peste următorul enunț/titlu/întrebare: „de ce media alternative este noul mainstream” (Why „Alternative” Media is the New Mainstream). Iau această afirmație maximală nu ca pe o constatare, nu ca pe o dorință sau ca pe o posibilitate, ci ca pe un prilej de a discuta despre media românească de azi, intrată (sau care trebuie să intre), spun eu, în zodia schimbării și a depășirii unei prelungite crize financiare, de indentitate și credibilitate. Căci problema comunicării, a calității, corectitudinii și armoniei ei, nu privește strict comunicarea jurnalistică, nu se referă doar la patroni și finanțatori media, nu e, în exclusivitate, interesul publicului consumator, cum nu aparține (doar) lumii politice, grupurilor de interese și factorilor de putere. Funcționarea normală a sistemului media într-o țară este o chestiune de substanță, ține de esența (democratică) a rânduielilor ei, privește perfecționarea și (auto)reglajul mecanismului social. În fond, comunicarea într-o societate (realizată la nivel de mase prin media) îi privește și îi influențează pe absolut toți membrii societății, (ne)producători sau (ne)consumatori de media, cititori sau necititori de ziare, urmăritori sau nu ai programelor TV, pasionați sau nu de fenomenul media digitale sau componenți ai rețelelor sociale etc. Media e de fapt mediul în/prin care trăim laolaltă și, printre multe altele, e un indicator al calității vieții noastre. Prin urmare, avem cu toții interesul existenței unor media transparente, corecte, libere, acoperitoare și prospere pentru a ne arăta așa cum suntem și a ști ce avem de făcut pentru a progresa.
Media de acum nu ne ajută foarte mult în sensul acesta.
Sigur că problema e complicată, cauzele sunt multe, țin de „istorie” și tradiție, de condiții și resurse, de evoluția societății, în general, de structura patronală și profesională, de influențe și de multe altele, greu de cuprins într-o singură privire. Însă câteva se văd foarte clar și sunt grave.
Unele media (televiziunile de știri, mai ales) au ajuns să facă efectiv politică, nu sunt intermediari, susținători sau partizani, ci de-a dreptul agenți politici, actori implicați direct în toate chestiunile, mari și mici, ale politicii. Problema e că o instituție media nu poate fi votată, nu este decident și nu își poate asuma o decizie. Iar în felul acesta politica românească se depersonalizează, nu mai este făcută de oameni, de personaje vii, ci de „mașini” (de imagine și de vorbit) care, la cerere sau nu, intervin, substituie, înlocuiesc actorii politici firești (oamenii politici, partidele). Chiar dacă creează balans, nu pot deveni empatice, deschizând, prin acte politice parțiale/nefinalizate, o prăpastie între diverse facțiuni sociale, între acestea și lumea politică propriu-zisă, pe care o protejează, o izolează și o îndepărtează de oameni. Un surogat de politică și un surogat de media.
Alte media (televiziunile „nepolitice”, de pildă) trăiesc într-o și creează o lume paralelă (fragmentară, factuală, tabloidă, în general) sub motivația că asta dorește/așteaptă publicul, în fond, prin abandonarea misiunii, din lașitate și comoditate sau ca măsură de protecție. Acest algoritm sistematic de „măsluire” voluntară a realității se vede mai ales din componența jurnalelor, din prioritizarea știrilor, frecvența știrilor economico-politice, internaționale.
Toate media (televizate) par contorsionate în jurul unor probleme, persoane, partide etc., părând crispate (financiar) și înverșunate (obsesiv), preocupate nu de scopul și de menirea lor, ci la modul cum gestionează aceste „probleme” exterioare profesiei, în fond. Nu buna și completa informare a publicului, ci mereu altceva.
Ziarele tipărite, din păcate, nu mai au puterea de influență de altădată, indiferent de calitatea lor, odată cu dominația televizunilor și, acum, cu invazia internetului. Chiar dacă nu s-a produs dispariția lor (prorocită de unii), marginalizarea a devenit inevitabilă. Șansa lor ar fi creativitatea, o pronunțată diferențiere calitativă, dezvoltarea unor proiecte inovative, susținute (și) prin surse financiare neconvenționale (nepublicitare), respectiv, abonamente și conținut personalizate, (micro)antreprenoriat, combinația cu mediul digital, resurse participative (crowdsourcing, crowdfunding) etc.
Media digitale reprezintă, la acest moment, o șansă pentru presa românească, pentru tinerele generații de jurnaliști și pentru publicul (tot mai extins) cu acces la mediul online. Oportunitățile oferite țin de posibilitatea neafilierii/nealinierii la media mainstream și de libertatea financiară, adică de costurile mult mai scăzute pentru a funcționa, a-ți face loc și a exista pe piața comunicării. Media digitale chiar oferă șansa existenței unei media alternative (în sensul cel mai curat cu putință), care să fie germenii schimbării și, de ce nu, pentru a deveni, pe aceste coordonate, noul mainstream. În anumite privințe, chiar așa se întâmplă în prezent. Lucrurile sunt, în opinia mea, atât de avansate (în criză), încât aproape nu mai putem vorbi despre alegere, cât despre obligație.
Pentru unii (viitori profesioniști media), jurnalismul autentic este o speranță, pentru mulți (jurnaliști în funcție), a rămas (încă) o promisiune, pentru toți (publicul), jurnalismul de bună calitate este o necesitate, indiferent de cine ce zice.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 octombrie 2016
Desființarea Poliției locale

Tema securității și a siguranței personale este esențială pentru lumea civilizată și devine, pe zi ce trece, tot mai actuală. Pentru unii, securitate va fi însemnând, poate, protecție împotriva teroriștilor sau străinilor, stabilitatea financiară și a locului de muncă, încrederea în justiție etc., dar esența securității persoanei pornește de la lucruri mult mai simple: siguranța locuinței și a proximității acesteia, a străzii și a locurilor publice, a spațiilor comune de conviețuire, încredere, predictibilitate. Unii ar spune că până să ajungă teroriștii la noi, ne omoară „teroriștii locali”, precum nepriceperea, nepăsarea, prostia, șmecheria, iresponsabilitatea etc. Iar aceștia sunt personificați, în reprezentarea de astăzi, de Poliția locală, în urma unor observații aprofundate și a unor experiențe repetate.
„Căci vinovat e tot făcutul”. Poliția Locală s-a născut în 2010, iar „moașa” legii 155 a fost, ați ghicit, un polițist „adevărat” (Dan Fătuloiu). Ce interes avea un chestor de poliție de a înființa o nouă poliție? Să le facă concurență sau să-i scape de „trogăreală”? Să le creeze probleme sau să-i facă pe ei și mai mari „domni”? Răspunsul vine de la sine: Poliția locală a fost înființață (pe șleau) ca să nu fie nevoită „cea neaoșe” să păzească parcările, să fileze trecerile de pietoni și să numere că..ații de câine din parcuri și spații verzi. Le-au mai pus și alte atribuții, dar acesta e „nucleul dur” al muncii acestora până în zilele noastre. Pe de altă parte, Poliția statală și-a păstrat intacte „puterile” acolo unde a vrut (ordine publică, circulație etc.). Dar cu cine să faci poliție „de formă”? Așadar, Poliția locală s-a născut prin împerecherea (de interese) dintre șmecherie și prostie, un produs marcă românească. „Șmecherul” e limpede c-a fost fost însăși Poliția română, căreia i-a ieșit jocul, a pasat munca „de jos” altora și are pe cine arăta cu degetul, adică niște „polițiști” la „apelul bocancilor”, la „cursul scurt”, nepricepuți, fără ținută și prestanță. „Proștii” sunt mai mulți, printre care și cetățenii care-i plătesc. Însă, pe fond, Poliția locală s-a înființat pe „cadavrul” Corpului Gardienilor Publici, un fel de „cooperativă munca în zadar a portarilor leneși și somnoroși”, firma de pază subordonată Consiliilor Județene, falimentară prin parazitare politică, „pilăreală” și necompetitivitate. A rezultat o struțo-cămilă: nu sunt nici polițiști, dar nici civili, poartă uniformă, dar nu știu ce să facă cu ea, se pretind oamenii legii, dar nici măcar n-o cunosc, ar trebui să reprezinte autoritatea, dar sunt doar niște funcționari, pentru care binele înseamnă să facă cât mai puțin, iar idealul, să nu facă nimic. Acest specimen nou, tipicar și previzibil („leneș” ca un portar și „șmecher” ca un polițist), va fi extrem de prompt la o sesizare de parcare ilegală, unde nu trebuie să facă ceva (căci mașinile nu vorbesc), decât să completeze un formular tip, dar va găsi o mie de motive de a nu face nimic dacă este chemat (de pildă) să rezolve o problemă „complexă”, de ordine publică, de protejare a spațiului de locuire și a domeniului public, de ridicare a gunoiului menajer, de plimbare ilegală a câinilor, construcții ilegale, spații comerciale improprii etc. Cele enumerate mai sus sunt printre atribuțiile lor de bază, dar pe care nu și le îndeplinesc cum trebuie (așa cum am putut constata) pentru că sunt oamenii nepotriviți în instituția nepotrivită, un fel de pleonasm instituțional, o „copie” lipsită de identitate și autoritate, care nu inspiră încredere și siguranță, ci neputință și „șmechereală funcționărească”, încercând să se „fofileze” cu stângăcie.
Nici nu prea știu ce să facă, dar nici nu vor.
Au învățat repede tipicăriile și subterfugiile polițiștilor naționali (pentru a-și masca nepriceperea și lenea și a nu-și înregistra lucrări nefinalizate), venind unde sunt chemați nu pentru a face constatatea unei infracțiuni/contravenții sau pentru refacerea autorității, ci pentru a te convinge că n-are rost s-o mai facă: „descurcați-vă singuri”, „oricum nu se rezolvă nimic”, „n-avem ce face”. Iar de vină este Parlamentul, guvernul, legea, Primăria, „ceilalți”, salariile etc.
Mă mir totuși cum sunt tolerate asemenea practici și atitudini, câtăvreme acestea aduc prejudicii mari, atât administrative și de securitate, cât și politice. Nu întâmplător, cetățenii din diverse zone ale țării (semn că peste tot e la fel) cer, pur și simplu, desființarea Poliției locale, ca instituție ineficientă și parazitară, iar acest deziderat, ce prinde tot mai mult contur, se află în lucru pe site-ul petitieonline.net. Nu am îndoieli că acest lucru se va întâmpla odată cu prima restructurare a Poliției și mă bazez pe câteva argumente:
îi stânjenesc și îi enervează pe polițiștii naționali (prin imitație și caricaturizarea propriei condiții),
tot mai mulți cetățeni realizează că plătesc o instituție fără rost real, o copie inutilă
atribuțiile îndeplinite efectiv pot fi efectuate de personal civil (angajați, asistați social, voluntari etc.), cele specifice pot fi preluate de poliția națională (la care, de fapt, nu a renunțat niciodată)
în privința siguranței persoanei, aportul lor este zero
nu poți plăti la nesfârșit pe cineva care se plimbă cu Loganul și dă amenzi pentru parcare
șansele de a restructura o asemenea instituție sunt nule
În plus de asta, cred, reforma administrației locale, care se tot pregătește, va produce efecte și în această zonă. Estimez că nu va trece foarte mult până atunci.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 26.09.2016
Alergând după iepuri…

A susține, în ritmul de acum al presei, o rubrică săptămânală de opinie (la ziar) comportă câteva avantaje și mai multe riscuri. Partea bună este că îți poți organiza timpul, intri într-o cadență și poți păstra ritmul care te ajută să economisești timp. Mai ai avantajul că poți selecta mai riguros subiectele abordate și ai răgazul de a vedea urmările. Dar oare nu pierzi nimic prin asta? O caracteristică a media de azi este aceea că-și consumă cu mare viteză subiectele, online-ul se hrănește cu asta (instantaneitatea), iar televiziunile (de știri) „ard” ca lumânarea pe ele. Așadar, te trezești că, în câteva zile, despre ce vrei să scrii „nu mai există” mediatic, fiind înghițit și „alungat” de alte subiecte. Sigur, mai este soluția subiectelor perene, rupte de conjunctură, dar a face asta tot timpul poate fi nedrept și obositor pentru toate părțile.
Fără vorbă lungă, am ratat, la momentul zero, două subiecte: desemnarea capitalei culturale și homeschooling-ul, apărut nitam-nisam și dezbătut pe toate părțile. Pe lângă astea, aș fi avut chef să scriu despre alterarea vieții politice de către televiziunile de știri. Încerc a mă lega de toate, cu riscul unei firești telegrafieri.
Așadar, Clujul a pierdut în favoarea Timișoarei și instantaneu au apărut acuzele la adresa echipei de proiect, a primarului, a celor implicați. Povestea e lungă, dar o scurtez. Cei care emit păreri (critice) ar trebui să stăpânească, în opinia mea, cele două modalități de evaluare a candidaturilor: una tehnică și una strategico-politică. Opinenții care cred că, tehnic, proiectul Clujului a fost mai slab ar trebui, la rândul lor, să cunoască, la detaliu, atât procedurile și algoritmul de construire a candidaturii, cât și cele patru candidaturi, pentru a avea elementele de diferențiere. Consider că prea puțini sunt aceștia și mă tem că nu cei care au exprimat critici grele. Căci e o chestiune de pricepere, de timp, de răbdare și de interes. Dacă diferențierea s-a făcut pe criterii de conținut și substanță a proiectului, atunci comisia de evaluare va spune asta în scris, dar, la complexitatea subiectului, mă tem că se poate spune și demonstra orice cu egală îndreptățire. Tocmai de aceea, cred eu, decizia finală n-a fost una tehnică, ci una strategică. Și aici intervine cel de-al doilea criteriu, primordial, zic eu, al desemnării câștigătorului, cel politico-strategic, înțelegând prin politic nu atât coloratura candidaturii (sau a primarului) și nici a evaluatorilor, cât a face să iasă câștigător un oraș care are nevoie de ajutor, dar care are și priceperea, capacitatea și dorința de a face saltul vizat și a produce plusvaloarea culturală scontată (bineînțeles). Pe scurt, Bucureștiul e un oraș prea mare și o capitală în sine, iar a-i da și titlul era o „tautologie” (conceptuală); Baia Mare ar fi avut nevoie de ajutor, dar e greu să contruiești temeinic într-o stare de „incertitudine juridică” și în jurul unui „festival al castanelor”. Pe de altă parte, Clujul este deja o „capitală culturală” prin cel puțin trei poli (film, muzică, arte plastice), iar saltul pe care l-ar fi făcut ar fi fost (socotesc) mai mic decât al Timișoarei, un oraș identic ca mărime și potențial financiar, dar fără anvergură și ecou cultural comparabil. Altfe spus, Timișoara avea mai mare nevoie de acest titlu și cam asta ar fi filosofia jurizării, dacă acceptăm și băgăm bine de seamă. Dincolo de astea, munca aprofundată de ordonare, de conceptualizare și de ierarhizare a tematicilor și priorităților culturale ale unui oraș este un câștig îndeajuns de mare pentru a depăși logica concurențială și partitura reproșului.
Subiectul „școlii de acasă” a fost generat de două vedete (Dana Nălbaru și Dragoș Bucur) care și-au retras copilul din sistemul școlar consacrat. Au fost dezbătute legalitatea, moralitatea, responsabilitatea, eficiența și riscul unui asemenea gest, fără a se fi limpezit într-un fel lucrurile în ce privește inspirația sau greșeala celor doi părinți. Cu toate tarele învățământului de stat, consider că homeschooling-ul este, la acest moment, o aventură riscantă și un salt prea mare, fără plasă de siguranță, în lipsa unui învățământ (primar și gimnazial) privat (cât de cât) dezvoltat, ca treaptă intermediară. „Școala acasă” pare o excentricitate, ce trebuie să fie o investiție de timp, pricepere și bani pe care nu și-o poate permite oricine, iar cei care și-o permit, nu se știe dacă sunt cei potriviți. Dincolo de asta, cunosc părinți care și-au retras copiii din școlile private, tocmai pentru a compensa un deficit de integrare (socializare) și de echivalare a studiilor, aș adăuga eu. În concluzie, cred că mai sunt necesari niște pași intermediari și legali pentru a face firesc homeschooling-ul.
În fine, vroiam să spun că televiziunile de știri (multe, mărunte și inutile) se substituie partidelor politice și politicienilor. Prin acest gest persistent și interesat se dă o dublă lovitură: compromiterea actului jurnalistic în sine și golirea de conținut și de credibilitate a politicii, care se face, îndeobște, prin oameni. Prin faptul că oamenii politici sunt înlocuiți, protejați, imunizați de aliații lor media, dispare elementul concurențial și uman, totul transformându-se într-un joc de imagine reificat între mai multe televiziuni partizane, care caută să strângă aderenți. Merită revenit.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19.09.2016
Ce nu poate fi escamotat

Pentru jurnalistul de opinie (dar nu numai), sfârșitul și începutul de săptămână a fost/este unul interesant. Căci duminică, 11 septembrie, s-au împlinit 15 ani de la atacurile teroriste de la WTC, prilej de comemorare, de înșirat amintiri și de (re)alimentat teoria conspirației. Cu acest tragic eveniment se petrece, sub ochii noștri, un paradox istoric: cu cât ne îndepărtăm, cu atât lucrurile devin tot mai neclare. Dar asta, slavă Domnului, nu ține de presa românească, de ea ține doar respingerea subiectelor internaționale importante, foarte rare și superficial tratate. Nu înțeleg de ce trebuie să consult presa străină dacă mă interesează un atare subiect și, drept să spun, într-o lume globalizată, sunt nevoit să mă „intereseze” tot mai des. Sunt de părere, în contra managerilor media de la noi, că o știre internațională poate fi și interesantă și inteligibilă (ușor de înțeles) dacă este făcută de oameni pricepuți și bine informați. Nu găsesc decât întâmplător (disparat) informații coerente despre ce se petrece în lume, uneori la fel de (sau mai) importante decât cele de sub nasul nostru, acestea partizane, evazioniste, conjuncturale, lipsite de profunzime, de multe ori. Iar televiziunile de știri nu fac excepție, dimpotrivă. De pildă, părem a fi interesați de soarta și evoluția UE (în noul context), dar nu știm și nu înțelegem ce se întâmplă în țările decidente ale acesteia (Germania și Franța), amândouă aflate în perioade preelectorale. Bunăoară, au fost alegeri în landul Mecklenburg – Vorpommern (mic, dar reprezentativ) unde rezultatul ar pune pe gânduri pe oricine: pe primul loc a fost SPD (social-democrații -opoziția), pe locul doi, AfD (un partid extremist antiimigrație), și abia pe locul trei CDU (creștin-democrații aflați la guvernare). Cu alte cuvinte, dacă procentele s-ar menține la alegerile generale, Angela Merkel (și partidul ei) ar dispărea de la conducerea Germaniei și de la timona UE (greu de închipuit), ceea ce ar putea schimba radical destinul și structura UE. Nu-i așa!? Sau faptul că în Franța (la alegerile primare) republicanii și-au definitivat lista de opt candidați, șapte bărbați și o femeie, „doi bonapartiști și alți trei orléaniști” (vorba unuia), dintre care își vor alege candidatul pentru alegerile prezidențiale din 2017, foarte probabil, viitorul președinte al Franței. Printre ei, același Nicolas Sarcozy (dacă va fi lăsat de justiție), foști prim-miniștri și ministri. Cu ce discurs va câștiga dreapta franceză alegerile (și cu ce urmări), cum se vor poziționa în raport cu Frontul Național (extrema dreaptă) și ce vor face după alegeri sunt întrebări, pentru o Franță șubredă și în pierdere de prestigiu, la care nimeni nu știe răspunsul. D’accord?
De cealaltă parte (a socialiștilor la putere), Francois Hollande, președintele „sortant”, tocmai acum și-a găsi să vină în România când nu prea mai e mare lucru de zis și de făcut. E bine și așa, dacă nu se poate altfel. Mă aștept, sincer, la bârfe și la tratarea pe larg a „gafelor” lui Klaus Iohannis. Mai rețin cu titlu de inventar (și ca sugestie pentru candidații autohtoni) că un fost ministru al Economiei, Emmanuel Macron, cu „figură de filosof”, despre care se spune că ar fost asistentul lui Paul Ricouer, a demisionat din guvernul Manuel Valls pentru a-și anunța candidatura la alegerile primare din Partidul Socialist. El folosește (ceva asemănător lui Barack Obama) „analiza de date”, ca unealtă electorală inedită, pentru a palpa „la fix” așteptările alegătorilor francezi. Cine știe, s-ar putea să fie candidatul surpriză din aceste alegeri.
Pe de altă parte, presa românească s-a arătat mai interesată de „întâlnirea secretă” dintre Liviu Dragnea și Victor Ponta (îndelung „dezbătută”), decât de acordul (secret?) de la Geneva dintre SUA și Rusia (prin John Kerry și Serghei Lavrov), prin care s-a redesenat, în doi, o nouă hartă de putere/influență în Orientul Mijlociu și în lume. Ar trebui să existe o logică și o continuitate în aceste știri (externe), pentru a nu fi nevoiți să maimuțărim (nepregătiți) pe alții când se întâmplă câte ceva foarte grav în lume și trebuie „să dăm și noi” breaking news.
Altminteri, se întâmplă și aici „lucruri”, de pildă începe noul an școlar, iarăși (ca întotdeauna), „lung prilej de bârfe și de șușanele”. Critici, indignare, tânguieli și cam atât. Cum poate fi „ținut la spate” un sistem uriaș „de interese” (în care fiecare familie are cel puțin un „școlar”) mi-e greu să înțeleg. În prim-plan intern ar fi și diferendul (războiul) dintre DNA și SRI, cu un început de prohod cântat „anticorupției” din România. Sigur că acesta este un subiect separat și important în sine. Dar pot spune că nu mi-a plăcut niciodată cum a făcut (nu ce a făcut) DNA, n-am fost de acord cu existența lui (din cauza modului discreționar de a acționa), dar am sfârșit prin a-i recunoaște utilitatea și cred în continuare că este necesar, chiar așa imperfect și discreționar cum este și acum. Iar problema inderizabilității lui (de fapt a corupției ce nu se vrea tulburată) este una dintre principalele probleme ale societății românești. Care n-are cum să fie escamotată.
Acest material a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 septembrie 2016
În tot răul este un rău

Agenda media internațională este plină, chiar dacă ne aflăm încă în vacanță. Tocmai ce s-a încheiat Olimpiada de vară RIO 2016 și fiecare țară își face bilanțul. Iată unul interesant și grăitor, în felul său, cu privire la bani, putere, interese, priorități: numărul medaliilor de aur obținute de SUA (46) este (fix) egal cu numărul medaliilor de aur obținute de Rusia (19), Germania (17) și Franța (10) la un loc(!). În Franta (ce declară acest bilanț „mai mult decât pozitiv”), s-a găsit cineva (Arnaud Montebourg) dispus (nici nu era greu) să-l detroneze pe Francois Hollande din poziția de candidat al PS la prezidențialele ce vin. Pe de altă parte, ziarele europene titrează că întâlnirea din insula Ventotene (dintre Angela Merkel, Francois Hollande și Matteo Renzi) va decide viitorul Europei (Uniunii Europene). Ca idee, e limpede că tot timpul se decide câte ceva, dar dacă asta va fi întâlnirea care va hotărî direcția către care merge UE, rămâne de văzut. Vedem însă că, în Turcia „post lovitură de stat ratată”, în măsura în care s-au întețit epurările, se întețesc și atentatele, ultimul finalizat cu 51 de morți. Așadar, nimic nu e sigur într-o Europă (și o lume) tot mai „fuzibilă” și mai nesigură.
În România, situația nu e nicicum: e tragicomică. Principalele două subiecte ale ultimei perioade rezonează fix în agest registru și parcă nici nu ne dăm seama. Primul e cel cu traficul de arme (către teroriști) din România, orchestrat de o echipă englezească a televiziunii Sky News. E de râs (evident), dacă înțelegi cum s-a făcut (știrea), dar și de plâns (inevitabil), dacă încerci să înțelegi de ce s-a făcut (înscenarea). „Daravela”, una aparent strict mediatică, a ajuns degrabă „la cremenal” (prin DIICOT) și s-a tranformat (abrupt) într-una juridică, cu zăngănit de cătușe și comisie rogatorie în Anglia. De fapt, „beleaua” e una strict politică și o spun cu regret pentru media britanică. Să ne reamintim că analizele cele mai realiste post Brexit au acordat presei un merit însemnat pentru rezultatul (surprinzător) referendumului. În registru tabloid sau mai puțin taboid, media britanică, în opinia mea, continua să conducă această țară, în pofida unor politicieni de figurație, iar înscenarea traficului de arme din România (o țară vulnerabilă, ușor de victimizat în fața opiniei publice britanice) nu este decât episod post Brexit de compromitere a UE, prin descalificarea țărilor ce o compun, fie și în maniera unei manipulări grosiere. Nu am nicio îndoială că pentru englezul mediu (votant de Brexit), scenariul alimentării terorismului cu arme din România n-o fi fiind unul chiar absurd, poate fi crezut și merge în direcția neîncrederii sale și animozității față de UE, compusă din „tot felul de țări”, cu „tot felul de cetățeni” care le fură lor locurile de muncă. Într-un cuvânt, filmulețul „ce fictionează un așa-zis adevăr posibil” difuzat de Sky News face Brexit-ul mai „firesc”, despărțirea mai dezirabilă și regretul mai mic pentru o parte din publicul britanic TV. Pe de altă parte, escamotează efectele economice majore ale divorțului de UE al Marii Britanii, ce nu întârzie să se manifeste. Cred că de asta (din rațiuni politice majore implicite) și-a luat Stuart Ramsey (autorul principal al „investigației”) obrăznicia/aroganța să spună că românii „nu pot înțelege jurnalismul”, cel practicat de el, beneînțeles. Chiar de prostie nu-l pot bănui, „celebritatea” obținută e îndoielnică și va fi negativă, iar alte rațiuni de deontologie jurnalistică ies cu totul din discuție.
Nu mai puțin tragicomic este „transferul focoaselor nucleare americane” de la Incirlik (Turcia) la Deveselu (România). De bunăseamă, România pare a deveni „un teatru al farselor”, cu cele mai grave conotații posibile, în interpretare și politică și militară. Mai pe înțeles, un jurnalist bulgar (Georgi Gotev), bănuit de-a fi lucrat cu serviciile secrete (bulgare), publică, pe un site de știri european, un material incediar (cu potential „mortal”) despre posibila mutare a unor arme nucleare americane pe teritoriu românesc. Situația e ilustrată cel mai bine de analistul american George Friedman, potrivit căruia, despre subiect, „oricine vorbeşte, nu are habar, iar oricine ştie, nu vorbeşte”. Totul, de la cine spune, cum spune, de ce spune, e ilogic și e împotriva „firii lucrurilor”, servind, într-un mod chiar străveziu, unor interese importante și punctuale, altele decât cele românești, americane, turcești, NATO, UE etc. Iar presa românească (în frunte cu Agenția de stat AGERPRES) ce să fi făcut, a preluat știrea de bună, fiind de ajuns cele două surse „pe surse” (anonime) pentru o astfel informație bombă. Nu e vorba de a nu găsi justificări.
Se spune că în tot răul este un bine. Să nu uităm însă că, înainte de asta, în tot răul este un rău. Încercând să răspundem întrebării de ce e România teatrul unor astfel de „întâmplări”, avem două explicații, una bună și una rea. Aceste „farse” se întâmplă în România pentru că se poate, deoarece suntem o țară vulnerabilă și firavă, o societate manipulabilă, cu o clasă politică iresponsabilă și o presă influențabilă. Pe de altă parte, aceste „lucrături” se fac în România pentru că suntem (am devenit) o țară importantă, o miză și o țintă. Adică, suntem „tari”. Și din asta (vorba clasicului) „nu putem ieși”.
Această neputință dihotomică în sine este tragicomică.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 23 august 2016
Fenomen(al)ul SOV

„Imi cer scuze, de asemenea, pentru numarul urias de jurnalisti, moderatori si comentatori pe care i-am salarizat cu mult peste valoarea lor profesionala sau umana, creandu-le o imagine falsa vizavi de propriile persoane”; „Ultimii de la care imi cer scuze sunt politicienii, pe care nu am avut barbatia sa-i devoalez, lasandu-i sa se etaleze pe micile ecrane (…), devenind astfel niste false calauze pentru o masa uriasa, indobitocita si dornica de sange.”.
Acesta nu e (doar un fragment din) ultimul (nu și cel din urmă) exercițiu de ironie tragică, nu e doar cea din urmă batjocură de dimensiune națională, ci e (in nuce) și „arta poetică” a lui Sorin Ovidiu Vîntu, acest „mare înțelept” al hoției românești, acest „guru” al corupției endemice de tranziție, acest poet al cinismului. Peste toate însă e și o puternică oglindă ce arată societatea românească prin doi dintre vectorii ei importanți: clasa politică și mass-media. În fapt, am reprodus mai sus două fragmente din postarea de pe Facebook, de duminică 31 iulie (un fel de scrisoare deschisă, stil nou) a lui Sorin Ovidiu Vîntu, în urma denunțului comun făcut (deocamdată) la adresa lui Bogdan Olteanu, viceguvernatorul Băncii Naționale a României. Mărturisesc că nici nu știu ce e mai grav: faptul că vorbim despre fapte cumplite de corupție la omul numărul doi (viceguvernatorul) dintr-o instituție pilon a stabilității valutar-financiare a unei țări (BNR), faptul că o întreagă societate, de-a valma, este socotită „masă îndobitocită” de către un scelerat cu ifose de „filosof” sau faptul că au rămas „fără replică” sute de oameni cu pretenții din această țară, politicieni importanți, jurnaliști, reprezentanți ai vieții culturale etc., cărora le „dă cu tifla” un contabil „cu liceu” din Roman.
Așadar, aici am ajuns după douăzeci și cinci de ani de democrație și emancipare, ca un condamnat penal să-și ceară ironic „scuze” (de la cine?) pentru că a plătit nejustificat „un număr uriaș de jurnaliști” și de la politicieni, pentru că nu a avut „bărbăția” să-i devoaleze la timp. Nici că se poate o mai scurtă și mai sintetică „istorie a tranziției românești”. Crescut în cultul infracțiunii, protejat pentru tot soiul de interese și jocuri obscure, îmbogățit peste măsură prin hoții la vedere, șantajabil, Sorin Ovidiu Vîntu a trecut prin toate etapele declasării, până la a se pretinde, cu un tupeu maxim, „înțeleptul absolut” al tranziției, sfătuitor „în hoție” pentru tineri (pe Facebook) și „profesor de cinism” la „academia vieții”, pe care avea nesimțirea să spună că a absolvit-o, în România, „Magna cum laude”. Să nu-l acuzăm pe el pentru aceste atitudini de sfidare înainte de a ne întreba, noi toți, implicați sau neîmplicați, cum am făcut posibilă apariția unui asemenea „fenomen”, Vîntu nefiind singurul exemplar de acest fel, ci doar unul dintre ei, e drept, talentat. Cheia este simplă, în opinia mea, căci el a ajuns să creadă că în România totul este de vânzare și, pentru el, „totul a fost de vânzare”. Iar cei care s-au folosit de banii lui, au avut orgoliul să creadă că ceea ce fac ei este atât de important, încât nu contează „de unde provin banii”, nu puțini, pe care i-au încasat. Iar cei care nu aveau orgoliul să creadă că banii sunt perfect meritați, o făceau pentru a supraviețui sau, pur și simplu, din motive venale, interesate. Până la urmă, a ieșit „pricina” că nu se poate face presă (sau politică) cu orice (bani): presa trece, relele rămân, instituțiile se schimbă, oamenii, mai greu, răul nu trece, ci doar se preschimbă.
În textul „program” al lui SOV mai apare o altă temă preferată a lui, cea a poporului „îndobitocit”, ignorant, manipulabil „in corpore”. În primul rând că nu este adevărat, nu toți românii au putut fi prostiți, nu toți și-au băgat banii la FNI, de pildă, nu toți au fost manipulați, așa cum îi place să creadă. În al doilea rând (și extrem de grav), SOV și cei de teapa lui, cu întregul sistem creat în jur, dețineau pârghiile importante (statale) care le făcea posibilă existența. De ce nu s-a creat masa critică care să-i dea jos este o întrebare dramatică pentru noi toți.
Nu în ultimu rând, vorbim despre denunțarea pentru presupuse fapte de corupție (însușirea unui milion de euro) la adresa unui înalt funcționar al statului român (viceguvernatorul BNR), de pe vremea, e drept, când activa ca politician într-un important partid politic aflat la putere. E limpede că traficul de influență politică a fost „sportul național” al acestei perioade, dar te-ai fi gândit că totul are o limită. De fapt, nu are nicio limită. Avem parlamentari și miniștri condamnați, avem fost prim-ministru care a fost întemnițat, vom avea, probabil, președinte de țară condamnat. Despre alte instituții, nu mai vorbim, toate au reprezentanți corupți dovediți. Dar Banca Națională a României, un fel de reper de integritate și de bună conduită, garant al stabilității financiare a țării, părea a fi ferită de asemenea „fenomene”. Iată că nu! Și-acum din două una: fie că cei care trebuiau să asigure „protecția” BNR de asemenea intruziuni nu și-au făcut treaba (ceea ce e foarte grav), fie se voia și acolo (ca în multe alte funcții importante ale statului român) un personaj șantajabil (ceea ce e și mai grav).
Dar atunci cum pot fi interpretate cele de mai sus (în registrul gravității) când sunt opera și fac jubilația unui „derbedeu milionar” de teapa lui Vîntu?
Aceste material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 2 august 2016
Terorism „la crowdsourcing”

Suntem îndemnați zilnic, la modul cinic, să ne obișnuim cu violența și terorismul, cu atentatele și loviturile de stat, cu exploziile și crimele, iar moartea intempestivă și hazardul ei să fie privită ca o întâmplare „obișnuită”. Cu adevărat, acesta să fie noul tip de lume către care ineluctabil ne îndreptăm sau acestea sunt (doar) mesajele pe care ni le transmit niște specialiști în comunicare aflați în spatele unor politicieni incompetenți și al unor state șubrede și incapabile să (mai) asigure securitatea cetățenilor lui?
Desigur, putem îmbrățișa viziunea fatalistă și să credem că nu se (mai) poate face nimic, să mizăm pe statistică și să sperăm că nu ni se va întâmpla nouă. Dar, inevitabil, vine întrebarea simplă, „la mintea cocoșului”, pe care nu se poate și nu e bine s-o ocolim: dacă șansa de supraviețuire a unui om (expus terorismului) ține astăzi de calcul probabilistic (una la o sută de mii, una la un milion etc.), de baftă sau de noroc (cum vrem să-i zicem) și de bunul Dumnezeu (funcție de credință), atunci de ce (naiba) mai plătesc oamenii impozit, dacă una din funcțiile principale ale unui stat, aceea de a asigura viața și siguranța cetățenilor lui, nu poate fi îndeplinită sau a fost abandonată. În fond, lucrurile pot fi interpretate și așa sau obligatoriu așa: cum e posibil ca, într-o țară aflată în stare de urgență de șase luni, un șofer (care, în timpul liber, conduce o bicicletă, nu un F16), în ziua națională a Franței, la miezul nopții, să înșele ieftin vigilența autorităților (Poliție, Jandarmerie, Armată, Servicii secrete), cu o minciună copilărească (spunând că face alimentarea cu înghețată), pătrunzând la Nisa printre oameni, cu un tir de 20 de tone, într-unul din cele mai selecte locuri din Europa? Când ar fi fost de ajuns, pentru dejucarea atentatului terorist cu 84 de morți (deocamdată), ca un simplu „tablagiu~ să ceară teroristului să-i arate „înghețata” din autofrigorifica lui închiriată de 20 de tone (în care erau opt paleți și bicicleta sa). Sau cum e posibil, în Turcia, ca niște „puciști” (considerând că doreau reinstituirea ordinii constiuționale – laice), să organizeze o lovitură de stat, ignorând faptul că președintele țintă, lăsat liber, se putea salva folosind telefonul său mobil chemând oameni în stradă. Iar în SUA, are loc săptămânal câte un atac armat cu victime (mai nou, polițiști), cu arme cumpărate de la chioșc și de pe internet, iar „statul” american, din cea mai avansată democrație a lumii, ridică din umeri, că n-are ce face.
Prostie, ignoranță, amatorism de stat, cum să-i spunem?
Unii vor spune că lucrurile nu sunt atât de simple, că terorismul de azi e polimorf, că e practicat de oameni (aparent) obișnuiți și că funcționează după o logică inumană, greu de înțeles, de urmărit, de depistat. Parțial, e de acceptat acest punct de vedere, dar mă tem că, în noul joc „de-a hoții și vardiștii”, cei puși să apere legea acționează și ei după o logică defectă, anacronică, depășită, perdantă din capul locului. Am urmărit cu mare atenție explicațiile/justificările autorităților franceze după atentatul de Nisa și l-am auzit pe însuși ministrul de Interne Bernard Cazeneuve susținând și repetând (ca „o moară stricată”) că Mohamed Lahouaiej Bouhlel nu era pe „lista luptătorilor ISI” întorși de Siria (deci a celor supravegheați), nu dăduse semne vizibile de radicalizare, care să-l aducă în vizorul autorităților, și nu părea să fi avut complici. Și cu asta gata cu măsurile de prevenire, putem sărbători liniștiți, nu mai e nimic de făcut.
În fapt, terorismul funcționează astăzi pe principiul rețelei, iar „teroriștii” sunt recrutați, utilizând internetul, prin procedeul numit „crowdsourcing”, împrumutat din economia capitalistă. Cel mai vulgar spus, cineva întreabă prin rețelele lor cine se oferă pentru un atac de Ziua Franței la Nisa, de pildă, iar de acolo încolo e treaba „voluntarului”, care nu trebuie să anunțe pe nimeni, nu trebuie să ceară permisiunea nimănui, nu mai trebuie instruit, pote acționa singur. Ce se mai știe, de către internauți, dar ignorat de către autoritățile franceze, e că procedeele de atac terorist (inclusiv cel cu autocamionul în mulțime) sunt prezentate și „predate” pe diferite site-uri dedicate, iar prozelitismul ISI se face prin diverse rețele, fără contact uman, fără întâlniri conspirative, fără plicuri înmânate etc. Spionajul și terorismul nu se mai predau în academii, ci la cursuri online, la care se poate înscrie oricine.
Mai spun că a trebuit să treacă ani de zile, să se producă mai multe atentate crude și să moară sute și sute de oameni pentru ca să vină la TV (TF1, duminică seara) un fost președinte și viitor candidat prezidențial (Nicolas Sarcozy) să spună câteva lucruri elementare. Le rezum: să fie depistate, urmărite, blocate și interzise site-urile cu tentă „extremist islamistă”, să fie interzis prozelitismul de acest fel și să fie expulzați din Franța toți cei depistați și circumscriși terorismului de tip islamist. Unele sunt politice, mai greu de luat, altele sunt pur tehnice și trebuiau aplicate de mult.
Pe de altă parte, generalii turci care, zice-se, au orchestrat lovitura de stat de zilele trecute, au uitat de „primăvara arabă” și de „revoluția twitter”, de existența internetului și a social media, „rămași ancorați” în realitate ultimei lovituri de stat, cea din 1997 sau 1980, poate.
Și în cazul turc și în cel francez și în cel american, deși sunt situații foarte diferite între ele, e vorba despre același lucru: lipsă de adecvare. E limpede că politica de stat a rămas în urma tehnologiei și chiar a economiei. Și mult în urma „politicii teroriste”.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19 iulie 2016
Război și Payet

Mai-marii acestei lumi au fixat în crucea verii (poate fără să vrea) două evenimente ce captează, ca întotdeauna, atenția masculinității atunci când e vorba despre întrecere, competiție, înfruntare: în varianta hard, războiul – summit-ul NATO de la Varșovia și, în varianta soft, sportul – finala Campionatului European de Fotbal de la Paris. Și ce mare pricină în asta, veți zice, ce are una cu alta (sau sula cu prefectura). Ei bine, eu zic că are și că acestea sunt un fel de oglinzi în care fiecare nație, popor, individ se poate privi și trage, cel puțin pentru moment, concluziile și învățămintele necesare.
Multe se pot spune după asemenea evenimente reflector și chiar s-au spus deja. La fel de multe însă rămân negrăite, tainice, inexplicabile, provocând neliniști și dureri de cap. Iată (cel puțin) două întrebări la care nu cred că există un răspuns acceptabil: întâlnirea de la Varșovia este un pas înspre pace sau înspre război sau de ce a câștigat Portugalia întrecerea europeană de fotbal. Știți răspunsul? Eu, nu!
Conținutul declarației finale a NATO de la Varșovia se cunoaște, n-a produs nicio mare surpriză, iar întregul summit-ul a stat sub semnul „descurajării”, o formulă diplomatică ce permite „pregătirea de război”, fără a părea o agresiune directă la adresa Rusiei, „fantoma” atotprezentă a întâlnirii puternicilor lumii. NATO va avea trupe pe aliniamentul estic (de la nord la sud), cantitativ și calitativ diferite, după natura împrejurărilor și a implicării țărilor interesate, Polonia și țările baltice (mai mare), pe de-o parte, România și Bulgaria (mai mică), pe de alta. În același spirit, nimeni n-a vrut să facă mai mult în privința Mării Negre, pe nepregătite și fără acordul și implicarea Turciei, lucru despre care se vorbește puțin, dar înseamnă foarte mult. Nici SUA, nici Germania nu vor să încalce voia Turciei, nici măcar Rusia nu întinde coarda în fața unei puteri militare zonale cu aspirații mai mari și neascunse.
Ceea ce m-a mirat a fost „priceperea” analiștilor români de politică externă de după summit-ul în a trage concluzii complete și definitive cu privire la succesul sau eșecul României la Varșovia. Sciziunea în interiorul societății românești este desăvârșită și ea reverberează până acolo unde „părerea” nu înseamnă nimic altceva decât „praf politic” de căpătuială. Arătăm încă o dată, nu doar că nu suntem în stare de „a face ceva împreună”, ci că nu suntem capabili de a avea păreri înțelepte comune în ceea ce privește lucrurile esențiale dintr-o țară, cum sunt pacea și securitatea (nu mai zic „un proiect de țară”). Iar dacă pe noi, summit-ul ne arată „rupți” la interior, pe polonezi îi arată fermi și disponibili, duplicitari și pragmatici pe nemți, buimaci și nesiguri pe francezi, nehotărâți și speriați pe bulgari, încruntați pe turci, profitori pe americani, agresivi și fățarnici pe ruși.
Și cu asta aș părăsi parțial politica (unde totul a mers după plan), întorcându-mă spre fotbal (sau spre circ), unde, cu toate că știu rezultatul finalei Portugalia – Franța, continui să cred că marea câștigătoare este totuși … Franța. N-o să încetez să mă mir (și să mă bucur) cum, timp de o lună de zile, într-o țară țintă declarată a teroriștilor, având de gestionat un trafic de persoane de peste două milioane, din care cel puțin jumătate au fost străini, nu s-a produs nici cel mai mic atentat terorist care să producă victime, într-o situație de vulnerabilitate maximă. Pentru mine (și aș vrea să n-am dreptate), e suspectă această „pax romana” temporară și n-aș vrea să știu nici termenii nici durata ei.
Din punct de vedere strict fotbalistic și psihologic, eu cred că finala a fost tranșată în minutul 9, atunci când a fost „răpus” căpitanul echipei adverse (ieșit din teren 19 minute mai târziu). Faultul lui Payet asupra lui Cristiano Ronaldo a fost declicul și energia care a dus la victoria din final a Portugaliei, o victorie (până atunci) nejustificată și nemeritată. Asemenea lucruri s-au mai văzut, în condiții de mare presiune și de relativ echilibru, diferența să o facă un „mic detaliu” de natură umană, neluat în calcul, apărut accidental în ecuația unui meci având câștigătorul dinainte cunoscut.
A fost din nou, nu pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește, cum se întâmplă mereu, dar aproape niciodată pentru noi. De fapt, am și uitat că România a fost la Euro 2016, după o prestație amestecată, neclară și confuză, fără să știm de ce: din vina selecționerului sau a sistemului. Până vom afla, am pus un selecționer neamț, despre care se va spune că e incapabil să înțeleagă fotbalul românesc, ceea ce va fi strict adevărat. Isprăvile acestui European nu țin (nici acum) de noi, nici de Rusia, de pildă, (care s-a făcut de râs), nici măcar de Germania, Spania sau Italia, marile forțe fotbalistice ale lumii. Unii ar zice că a fost Europeanul Albaniei, Islandei și Țării Galilor, musafiri rari la asemenea ospețe.
Eu cred că a fost „afacerea” lui Fernando Santos, antrenorul portughez care, într-un arc de cerc peste ani, restituie Portugaliei, într-un mod nu tocmai echitabil, un titlu european luat acesteia, pe nedrept, în contul Greciei, pe când antrena această echipă. E adevărat că adversarii n-au nimic de înțeles din asta, spre uimirea și furia nemăsurată a „cocoșului galic”, mai ales.
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19 iulie 2016