Jul 08

„Lezione di Conte”

Posted on by

Poza blog 4
Luat de valul meciurilor, mă pregăteam să scriu că avem parte de un Euro 2016 liniștit și mediocru. Liniștit în sensul că n-au fost atentate teroriste și consecințe tragice ale acestora, iar mediocru pentru că, în ciuda agitației suporterilor și a unor surprize de răsunet, calitatea fotbalistică (în formula cu 24 de echipe) a fost una modestă. Și mă pregăteam să scriu asta tocmai când am văzut știrea despre dejucarea unui posibil atentat terorist (cu mașină capcană) lângă Stade de France. Sigur că dacă excludem confruntările dintre suporterii diferitelor echipe, consemnate în prima săptămână competițională, putem spune că „nu s-a întâmplat nimic” față de ce se întrevedea sau față de ce ar fi putut să fie. Să nu ne grăbim (să cobim) și să credem nu atât în „înțelepciunea teroriștilor”, cât în vigilența forțelor de ordine. Și să mai nădăjduim că „pacea” acestor zile n-o datorăm vreunei înțelegeri obscure cu efect întârziat.
Cu fotbalul și performanțele competiționale e o altă poveste. Cu tot dragul pentru o competiție lărgită (ce a permis României să fie și ea în Franța), fotbalul s-a diluat simțitor cu 24 de participante și nu e normal ca o echipă (fie ea și Germania) să ajungă în sferturi fără să primească gol. Fie unele echipe sunt prea puternice (și atunci să se bată între ele), fie celelalte sunt prea multe și prea slabe pentru a menține nivelul competițional în limite rezonabile. Degeaba vedem România acolo, dacă are o echipă șubredă (mai mult ne ofticăm și enervăm) și degeaba sunt multe meciuri de văzut, dacă sunt modeste și neplăcute la vedere. S-a putut observa că nivelul de mobilizare și motivația au fost mediocre în cazul multor echipe și a trebuit să se ajungă în fazele superioare pentru a spori calitatea jocului. Nu vreau să nominalizez echipe sau jocuri, dar cine a urmărit știe și înțelege despre ce e vorba.
E evident că s-a lucrat pe o rețetă financiară (deci pentru bani), dar „chibiții” care n-au văzut meciurile pe stadioanele din Franța vor rămâne cu puține amintiri sau nu multe foarte plăcute. Chiar dacă vin „minerii” din Țara Galilor și ne uimesc pentru o seară sau două, chiar dacă vin „pescarii” (pe vreun vas sau banchiză) din Islanda, ca să ne spună că și ei există (fotbalistic), un campionat European nu poate trăi (doar) din asta. „Sarea și piperul” vor fi marile forțe fotbalistice, evoluția confirmând adevărate tipare comportamentale: eliminarea (timpurie) a Angliei, constanța înspăimântătoare a germanilor, pragmatismul atestat al italienilor, tribulațiile nesfârșite ale francezilor, plictisul rafinat al spaniolilor etc. Atracția, plăcerea, adrenalina, suspansul și „dulceața” microbistului tot de la aceste echipe vin și de la meciurile lor. A ținut să ne-o demonstreze, din nou, Germania-Italia, această finală înainte de termen.
Câteva observații cu valoare de adevăr pentru Euro 2016 și nu numai:
Ca să câștigi un trofeu fotbalistic la nivel de echipă națională, trebuie să treci de Germania și/sau Italia, indiferent în ce fază le prinzi. E piatra de încercare!
Spania, performera ultimilor ani, a obosit de victorii și trofee; s-a văzut la Mondial (2014), e și mai clar acum, trebuie să schimbe ceva sau, pur și simplu, să spună „merci” și să lase și pe alții să câștige
Franța rămâne o carte deschisă, alternând jocul prost, cu norocul și cu evoluția strălucitoare. În mod normal, după un meci bun (cu Islanda), vine unul prost (cu Germania). Vor trebui să prindă cea mai bună zi a lor pentru a elimina pe nemți în semifinală. Și să țină cont că Germania încă n-a apucat „să joace bine”, că o face, de obicei, în semifinală și finală
Echipele din linia a doua valorică la Euro 2016 (Croația, Polonia, Belgia, Anglia etc.) au dovedit că n-au suflu și că nu știu să-și dozeze efortul și concentrarea pentru a atinge performanța supremă. Fie se tot pregătesc (până e prea târziu), fie dau totul prea repede (într-un meci sau două)
Semnul de întrebare rămâne Portugalia care a păcălit fotbalul, până acum, în toate felurile posibile. Paradoxul e că ea știe și poate să joace la nivel înalt. S-ar putea s-o facă (să câștige tot) sau nu (să se facă de rușine ). Nu galezii vor hotărî asta și nici CR7, ci zeul fotbalului
Vreo zece echipe ar fi putut sta liniștite acasă, n-au arătat nimic căci n-au nimic de arătat la pretenții mai mari (România e pe lista neagră)
În fine, paradigma cea mai puternică de până acum a fost oferită de Italia, după eliminarea din sferturi cu Germania. Prezenți la Euro cu o „jumătate de echipă” (s-a spus, cea mai slabă din istorie), fără atacanți de mare valoare și cu cei mai buni mijlocași lăsați acasă (accidentați), Italia n-a încetat să uimească de la primul la ultimul meci. Când toți se așteptau „să tragă mâța de coadă”, „squadra azzura” a bătut, fără drept de apel, Belgia (marea speranță), a eliminat fără recurs Spania (marea favorită) și se contura ca singura care poate elimina Germania (spaima competiției). Toate posibile datorită antrenorului său Antonio Conte. De fapt, presa peninsulară vorbește despre renașterea fotbalului Italian după modelul Conte, făptuitor al unor adevărate miracole de motivație, abnegație, muncă și devotament.
„La lezione di Conte” (Gazzetta dello Sport) e una în cinci părți: organizare, concentrare, muncă, spirit de echipă, pragmatism. Nimic de adăugat.
N-ar fi rău să se audă și în Ferentari-ul fotbalului românesc.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 iulie 2016

Jul 02

Brexit, înfrângerea perfectă

Posted on by

Poza blog 3
Când se întâmplă (rar) un Brexit, din acesta zguduitor, tututor le trec multe prin cap și toți vor și par a avea dreptate. Bineînțeles că nu toți pot avea dreptate (și nu au), însă e legitim din partea lor să-și pună întrebări, să găsească explicații, să aducă argumente și justificări. În acest amalgam de idei, fapte și consecințe, deopotrivă provocator și înșelător, cel mai greu este a formula corect problema care să explice cauza crizei, pentru că, fără îndoială, suntem în fața unei crize, mari (ca întindere), grave (ca profunzime) și de durată (a consecințelor).
În această ordine de idei, eu cred că acest deznodământ al Brexit-ului are două cauze de fond, manifestate într-un context cu totul nepotrivit. În mod paradoxal, nici una dintre cele două cauze (latente) n-a determinat, prin sine, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, ci contextul, creat în mod artificial și eronat, e cel care a generat acest rezultat. În fine, cele două cauze sunt inerția birocratică, lipsa de perspective clare și ineficiența mecanismelor UE, pe de-o parte, și pragmatismul exagerat, mediocritatea și lipsa de viziune a votanților la referendum, pe de altă parte. Însă, așa cum spuneam, consider că determinant a fost convocarea acestui referendum, nenecesar și neavenit, pe care îl putem privi ca pe o uriașă gafă politică a unui politician (David Cameron) prea încrezător și imprudent, care a interferat nepermis interesele politice personale, cu cele ale partidului, ale Marii Britanii și ale UE. A rezultat o combinație surpriză, o „afacere” de tip lose-lose, din care toate, dar absolut toate părțile au de pierdut. Marele perdant pare să fie însuși premierul Cameron, despre care se spune deja că ar „distrugătorul” istoric a două uniuni (Marea Britanie și UE). Aproape nu mai contează că a câștigat detașat niște alegeri cu partidul său în 2015 și că a trecut cu bine peste un referendum de separare a Scoției, ba acestea, cred, i-au dat curajul și nesăbuința de a convoca referendumul de acum, ca un gest de forță și încredere, de consolidare a poziției sale în partid și de favorizare a țării lui în UE. De aici vin și marile lui greșeli:
– Referendumul nu e în tradiția democratică a Marii Britanii
– Nu se face referendum pe chestiuni relative, care generează consecințe indirecte, neclare, greu de înțeles pentru publicul larg și în care sunt implicați și alții
– Democrația are regulile și limitele ei, hotărârile importante se iau prin delegare, se cere viziune conducătorilor, nu poporului
Au pierdut și învingătorii în referendum, facțiunea din Partidul Conservator, care are acum de guvernat nu o țară, ci un Brexit, o chestie nouă, pe care nu prea știe și parcă nici nu vrea s-o facă, după rezervele și „regretele” manifestate de oponentul principal din partid, Boris Johnson. A pierdut și poporul britanic, care pe termen scurt nu va câștiga nimic (căci n-are ce) , pe termen mediu nu e deloc limpede ce va avea de câștigat (economic), iar pe termen lung, din punct de vedere strategic și geopolitic, sunt numai perspective negative generate de Brexit. Evident, a pierdut și UE, atât ca imagine, cât și ca forță, ce avea în Marea Britanie un pilon (fie el și atipic) principal. Dar aici șirul pierderilor este aproape incomensurabil: pierd și țările mari (Germania și Franța), ce trebuie să-și asume (financiar și decizional) mai multă răspundere, pierd și țările mici, ca încredere în soliditatea și trăinicia proiectului european. Au pierdut în Brexit și laburiștii, care au devenit a cincea roată la căruța politicii britanice: nu sunt principalii perdanți acum, dar n-ar fi fost nici principali învingători în cazul anulării Brexit-ului, sunt și ei pe acolo rătăciți printre confuziile identitare ale conservatorilor. Falsul câștigător pare a fi Nigel Farage, lideul UKIP, care a avut gura cea mai mare în noapte de 23-24 iunie, a „coșmarului”, cum o numea presa britanică. Dar populistul Farage n-are deloc forță parlamentară, n-a avut succes electoral și e perceput mai degrabă ca un bufon, decât ca un posibil guvernant. Plasarea lui de partea câștigătoare pare mai mult o coincidență decât un merit și sunt șanse minime să valorife imediat și în vreun fel rezultatele consultării populare.
Au pierdut și Scoția și Irlanda de Nord al căror vot a fost pentru rămânerea în UE. S-a prăbușit lira sterlină cum n-a făcut-o în ultimii 30 de ani și s-au pierdut o grămadă de bani pe burse, din est și până-n vest.
Reverberațiile înfrângerii merg mai departe, trecând oceanul, căci președintele Barack Obama nu și-a ascuns, ba și-a declarat susținerea pentru rămânerea Marii Britanii în UE, iar vicepreședintele Joe Biden a zis azi deschis că aștepta alt deznodământ pentru Brexit.
Rezultatul a fost o surpriză pentru mine și pentru cea mai mare parte dintre români și europeni, dar asta n-ar fi nimic. A fost atât de stupid votul, că i-a surprins și pe pariori.
Brexit-ul pare acum o victorie a cuiva, născută din nimic și venită de nicăieri și cu care nimeni parcă nu știe ce să facă. Ba chiar de la anunțarea ei, s-a deschis o listă de semnături, care s-a și completat rapid, de solicitare a unui nou referemdum, pe aceeași temă, dar cu regulile schimbate. Asta ne-a făcut să ne aducem aminte de referendumurile din România, de stupiditatea, relativitatea și inutilitatea lor.
Cu alte cuvinte, un Brexit ca o înfrângere perfectă.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 iunie 2016

Jun 16

Dezordine, neorânduială, haos

Posted on by

DSC_0149
Din toate zările cum privești, parcă vin semnale proaste, iar dacă ești mai „simțitor” sau mai pesimist, ți-ai putea face chiar o idee despre „un sfârșit de vremuri și de lume”. Dar și optimist să fii, nu-i de bine ce vedem, ce auzim, ce trăim!
Le putem lua pe rând, dinspre aproape spre departe sau viceversa!
Mai întâi să dăm „Cezarului ce-i a Cezarului” și să vorbim despre fotbal că e vremea lui în aceste zile. Campionatul European, de pildă (precum alte competiții sportive majore), ar fi menit să producă emulație, satisfacție, bucurie, „multiculturalism” și, e drept, bani și beneficii pentru organizatori. Din acest „european” (cel mai mare din istorie), am văzut până acum scandaluri și bătăi în fiecare zi. Cât de firesc și de tolerabil este asta într-o Europă, model de civilizație, și-ntr-o Uniune cu standarde înalte? Mai întâi s-au „înfruntat” rușii cu englezii la Marsilia și, la prima impresie, ai fi zis că e „votcă vrs. bere”, dacă nu ai fi descoperit, cu oarecare mirare, că britanicii se luptau cu „burțile pline de bere”, iar rușii cu „mușchii întinși”, cu bâte și cuțite și cu „plan tactic de luptă” specific unor „hooligans” profesioniști, dacă ne luăm după spusele unui specialist francez în domeniu. O fi așa, n-o fi așa, ar fi trebuit să știm, fie dinainte, fie după, fiindcă scandalul poate avea și „impresii geopolitice”, câtăvreme englezii „ce-au luat-o pe coajă” (și care vor vota curând brexit-ul) înjurau pe față UE, iar rușii își vor freca palmele de bucurie în caz de „Yes”. Asta ca asta (căci rușii au fost violenți și în 2012 la CE din Polonia și Ucraina), dar ce au avut polonezii cu irlandezii, turcii cu croații și francezii cu ceilalți? Ca să nu mai vorbim că s-au bătut aseară și suporterii nemți cu cei ucrainieni. Iar ai noștri, din lipsă de curaj, motivație sau imaginație, s-au bătut între ei într-un bar.
Or fi fiind la modă scandalurile etnico-sportive, dar acestea au loc într-o țară (Franța – pilon al UE) vraiște, răvășită de greve, atentate și amenințări teroriste, o națiune tulburată, condusă de un președinte buimac și care, așteptându-se la mari atentate teroriste ISI, face față cu greu „terorismului fanilor” fotbalului. Și vorba aia, e Franța!
Dar ca-ntr-un joc tragic, teroriștii Statului Islamic nu lovesc unde te-ai fi așteptat (în Franța), ci în paradisul Americii (Florida, Orlando), într-un club de gay, pentru a consemna cel mai mare atac armat asupra civililor din istoria SUA (50 de morți, 53 de răniți). Iar cel mai puternic om al planetei (Barack Obama), după opt ani de „domnie”, îndrăznește să spună că „trebuie să facem mai mult în privința deținerii armelor”. Vorba unui român hâtru, în registru tragi-comic: „America s-a născut cu arma-n mână, a crescut cu ea și tot așa va sfârși”.
Nici pe meleagurile românești lucrurile nu stau mai bine, căci țară buimacă suntem și noi. Bunăoară, în preajma sosirii în Marea Neagră a distrugătorului american de mare capacitate „USS Porter”, rușii tocmai încheiaseră o manevră militară de anvergură, care sună foarte „liniștitor” pentru conducătorii țării: „execițiu de ocupare a portului Constanța”. Nu uităm că se află în pregătire summitul NATO de la Varșovia, de luna următoare, despre care nici politicienii, nici presa nu vorbesc mai nimic, ca și cum nu urmează a fi luate hotărâri istorice, cruciale pentru sistemul de securitate autohton, și cu bătaie pentru ani buni de aici înainte, ce-ar trebui aduse la cunoștință și dezbătute. Pentru politicianul român învingător în alegeri (ce-și vede doar punga, nu lungul nasului), important nu e ce face NATO sau ce vrea Rusia, ci cum „să-l facă pe Nicușor Dan”, căci Cioloș „e pus la punct”, iar Iohannis „se rezolvă singur”.
Semne prea bune nu vin nici dinspre biserică, unde se petrec, totuși, lucruri uimitoare. După ce că sinoadele pan-ortodoxe se întâmplă cu sutele (și miile) de ani, când se convoacă unul (în această lună) provoacă valuri și turbulențe mari printre dreptcredincioși. Cu toată neștiința noastră și puțina pricepere a rânduielilor bisericești, câteva întrebări e greu a nu fi puse.
De ce acum și de ce un sinod neecumenic (contrar așteptărilor), patronat (cel puțin în aparență) de Rusia?
Ce Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe va fi acela fără cel puțin trei biserici (cele din Bulgaria, Serbia și Georgia)?
De ce li-e frică celor 300 de monahi din Moldova, care au scris o scrisoare Mitropolitului Moldovei, în care își arată „îngrijorarea” față de viitorul sinod, din luna iunie, din insula Creta?
De ce au simțit nevoia capii Bisericii Ortodoxe Române să transmită asigurări, prin amvon, că nu se va schimba nici „Crezul”, nici alte rânduieli ortodoxe milenare, dacă nu există niciun pericol în acest sens?
Cum e posibil (ironie a istoriei), ca bisericile ortodoxe frățești (bulgară și sârbă) să invoce, printre altele, agresivitatea omologilor români drept motiv de neparticipare la sinod?
Nu mai e mult și vom avea răspuns la aceste întrebări (dacă sinodul va avea loc). Tot așa s-ar putea să aflăm, cred, cum se va poziționa ortodoxia, în general, și cea română, în special, în raport cu restul creștinătății.
Căci, vorba aia, nu poți fi cu sufletul într-o parte și cu trupul în cealaltă! Sau da!?

Jun 09

România e o altă țară

Posted on by

DSC_0176
Suntem obligați, cel puțin în aceste zile, să privim țara noastră prin prisma alegerilor locale și a rezultatelor, fie ele și parțiale (cum sunt în aceste momente). Astfel, dacă luăm prezența la vot (detașat, cea mai mică din țară), rezultatele (victoria categorică și în premieră a PSD) și apariția insulară a unui nou partid (USB), Bucureștiul, capitala țării, pare „o altă țară”.
Dimpotrivă, dacă aruncăm ochii în Transilvania, respectiv în cele mai prospere orașe (Cluj, Oradea, Timișoara, Brașov etc.), vom constata, pe fondul aceluiași absenteism, victorii zdrobitoare (de circa 70 %) ale PNL (explicite sau mascate), marele și categoricul perdant de la București.
Așadar, putem spune liniștiți că și Clujul e „o altă țară”.
Nu sunt singurele paradoxuri și nici cele mai mari. Căci o sumedenie de primari „penali”, cu acuzații grave de corupție, dar neavând o sentință definitivă în procesele lor, s-au înscris în cursa pentru diverse primării și chiar le-au câștigat, ba pe unele, categoric. E cazul Liei Olguța Vasilescu de la Craiova, al lui Robert Negoiță de la Sectorul 3, George Scripcaru de la Brașov, Dorin Florea de la Târgu-Mureș și mulți alții. Însă, în acest registru, cireașa de pe tort e dată de alte două „victorii categorice” de natură să șocheze, cele ale primăriilor din Baia Mare și Râmnicu-Vâlcea. În primul caz, Cătălin Cherecheș, vechiul primar și candidat independent al orașului din nordul țării, aflat chiar acum în pușcărie (arest preventiv pentru acte de corupție), a câștigat detașat alegerile; în schimb, Mircea Gutău, de la Râmnicu-Vâlcea, tocmai executase două condamnări pentru același tip de fapte. Înțelegem de aici, printre altele, că pe românii diverselor orașe nu-i deranjează că sunt furați de primari (câtăvreme îi votează), dar tot ei declară, pe de altă parte, că principala problemă a țării este corupția.
Asta nu-i „o altă țară”?
Mai mult de atât, cercetările sociologice arată o mare încredere a românilor în DNA (Direcția Națională Anticorupție), dar tot ei par a nu avea deloc încredere în rezultatele muncii acesteia, adică cercetarea și arestarea primarilor corupți.
Asta nu e din altă realitate?
Însă seria „mirărilor”și a „neînțelesurilor” este departe a fi încheiată. Cea mai mare prezență la vot (Giurgiu – 63,24%) este aproape dublă în raport cu cea mai mică (Municipiul București – 33,31%) și depășește cu peste 20 de procente participarea la vot din marile orașe din centrul și nord-vestul țării. La asta se adaugă diferența mare (de peste 10%) a participării dintre sat și oraș (în favoarea satului) și prezență la vot vădit superioară în județele considerate sărace din sudul țării și din Moldova.
Te poți întreba, pe drept cuvânt, ce găsesc la vot „țăranii” și „săracii” țării și ce nu caută „domnii” și „bogații” de la oraș.
Asta nu e suprarealitate?
Ce-i scoate pe „săraci” din casă: bunul simț sau frica, nesiguranța și sărăcia? Ce-i ține departe de urna de vot pe cei „bogați”: lipsa conștiinței civice sau lehamitea, neîncrederea, nepăsarea și îmbuibarea? Per total, alegerile au fost câștigate de partidul de stânga (PSD) într-o țară care trebuie să se dezvolte și să investească, pe un vot, confirmat, al persoanelor în vârstă și mai sărace și pe un fond al absentesimului accentuat chiar în orașele universitare, dezvoltate, dinamice, cu salariu mediu și PIB pe cap de locuitor ridicate.
Asta nu e taman pe dos?!
A fost dat jos, sub presiunea străzii, un guvern (Ponta) ca semnal de schimbare a clasei politice după tragedia „Colectiv”, percepută atunci ca o „chintesență a răului” de proveniență politică. După șase-șapte luni de la aceste evenimente, nimeni nu mai știe și nu mai vorbește despre schimbarea clasei politice și nu pare a înțelege ce ar însemna asta. Căci aproape toți primarii în funcție au fost realeși, iar, la vârf, partidele nu și-au schimbat nici liderii, nici strategiile de lucru, nici obiceiurile.
Iar despre apariția unor partide noi și candidați noi ce se poate spune? Nimic!
Excepția de la București nu face decât să întărească regula, iar, pe de altă parte, Nicușor Dan, îndeosebi, și Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) nu sunt deloc „noi” pentru bucureșteni. Nicăieri în țară n-a apărut o „față nouă” în politică (să fie aleasă) și niciun partid nou n-a prins „cheag” pentru a fi luat ca pildă măcar.
Își doresc românii cu adevărat alți conducători, oameni noi și o nouă clasă politică?
Prin absenteism, prin comportament nediferențiat, prin atitudine și prin opțiuni s-a arătat limpede că nu.
Rezultatele alegerilor locale de acum arată o victorie clară a sistemului politic existent, care a reușit să găsească pârghiile prin care își păstrează privilegiile și își conservă pozițiile dominante. Cei care s-au dus la vot, s-au exprimat, dar opțiunile lor n-au produs nicio schimbare. Dar mai mult de jumătate nu s-au dus și nu știm ce vor ei, unii ar spune că nu vor nimic, alții, că vor altceva și altcumva. E un alt subiect.
Știu, toate aceste lucruri au explicații (generale, contextuale, punctuale), dar nu vreau să le găsesc și să le dau pentru că nu merită. Argumentul cel mai puternic este prezența la vot, iar dacă și când nu ai pe cine vota, atunci găsești „să te votezi pe tine”.
În opinia mea, aceste alegeri (dincolo de jubilația victoriei unora și amărăciunea înfrângerii altora, amândouă firești) nu lămuresc nimic fundamental din ecuația politică a României, poate accentuează incertitudinea și nesiguranța.
Căci România electorală nu doar că e „o altă țară”, ci e o altă Românie”.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iunie 2016

Jun 02

Cine câștigă alegerile

Posted on by

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Dacă sintagma din titlu o punem sub formă interogativă, pare a avea un răspuns sigur: alegerile sunt câștigate de candidați, de partide, de cei aflați în funcție, de grupurile de influență și interese etc. Dar să știți că deloc nu-i așa: alegerile le câștigă întotdeauna cetățenii care participă la vot. Bunăoară, alegerile pentru o primărie nu sunt finala Ligii Campionilor, în care joacă două echipe, în fața unui public, și câștigă una dintre ele (îndeobște, Real Madrid, în anul în care FC Barcelona are ghinion). La fotbal, publicul e spectator, nu intră în teren și nu decide rezultatul în mod direct, pe când în alegeri, cetățenii sunt în arenă, se implică în joc și decid câștigătorul. În democrație, cetățenii își investesc semenii să-i reprezintă și le tranferă responsabilitatea faptelor și deciziilor. Nu e că dacă îmi place meciul mă uit, dacă nu, „schimb”, dacă nu agreez echipele, nu mă mai uit. În România, îndeosebi, e o foarte mare confuzie cu privire la procesul electoral, privit ca un spectacol „de formă”, o „mascaradă” sau o „corvoadă” nu se știe a cui: a candidaților (că trebuie s-o facă) sau a oamenilor (că trebuie s-o suporte).
De fapt, ca simplu cetățean al unui oraș mare al țării (cum este Clujul), am făcut un bilanț de felul următor: dacă n-aș fi scris pentru ziar (trebuind să mă informez), dacă n-aș fi fost invitat la niște emisiuni TV (trebuind să mă documentez), dacă n-aș avea niște deprinderi jurnalistice formate, cred că n-aș ști nimic sau mai nimic despre campania electorală din Cluj-Napoca, despre candidați, despre programele lor și despre evenimente de campanie. Ceea ce nu e doar nefiresc, ci de-a dreptul aberant.
Așadar, am aflat singur cine sunt candidații pentru că am căutat (nu pentru că aș fi aflat oricum), m-am interesat eu ce vor să facă (nu pentru că au ținut ei neapărat să-mi spună), mi-am format de unul singur o idee de vot (nu pentru că vreunul ar fi ținut morțiș să mă convingă). Cel puțin așa am avut eu senzația.
Și îmi permit, în calitate de simplu cetățean, să fiu critic cu politicienii pe care îi aleg și îi voi alege, deoarece, am spus-o și o repet, eu voi merge de fiecare dată să votez, cât „va ține picior” de democrație.
Dar la fel de sigur spun că dacă cetățenii nu sunt informați, nu sunt ei de vină.
Dacă oamenii nu se duc la vot, nu sunt ei vinovați.
Dacă publicul nu este interesat de candidați, nu el este de vină.
Dacă alegătorii nu votează pe cine trebuie, nu e vina lor.
Cred că acestea sunt cele mai dure lecții de politică, pe care nu le suportă nimeni și pentru care unii trebuie să renunțe la această „meserie”. Se pot invoca un milion de motive, toate obiective și justificate, politice sau financiare, agenda deturnată, interese obcure etc., pentru care nu avem campanii electorale serioase, de ce nu avem prezență substanțială la vot, de ce aleșii nu sunt reprezentativi sau corespunzători, dar nu se poate transfera responsabilitatea asupra bietului cetățean. El poate fi acuzat de lipsă de educație (politică, democratică etc.), de lipsă de încredere, de indiferență, de experiențe nereușite, dar niciuna nu i se datorează, toate țin de un sistem politic defect, ce cultivă interese personale, nu comune.
Mai sunt câteva zile de campanie electorală și unii nu știu cu cine vor vota, iar alții (mult mai numeroși) nu se vor duce la vot. Știm asta, nu mai repetăm motivele. În Anglia, au fost alegeri locale recente, iar prezența la urne a fost de peste 70%, în Germania la fel, în Franța, trece întotdeauna de 60%. Nici pe acolo lucrurile nu merg perfect, dar se poate face o legătură clară intre nivelul de trai și cel al implicării cetățenești și al prezenței la vot.
La Cluj, se spune (și gândește) că n-are rost să ne ducem la vot, fiindcă știm cine câștigă. O spun încă o dată: nu candidații fac alegerile, ci cetățenii, nu ei aleg cine să conducă, ci publicul decide. Probabil, presa sau cei interesați vor face o analiză a campaniei fiecărui candidat pentru funcția de primar al celui mai important oraș de provincie din România. Ar merita asta, pentru a învăța din greșeli. Eu nu spun cine va câștiga, ci încerc să spun ce ar fi putut câștiga fiecare dintre candidații prezenți printr-o altfel de campanie.
Emil Boc, principal favorit, n-avea atât nevoie de majoritate (căci o deține), cât de prezență bună la vot și legitimitate, nu atât de obiective punctuale, cât de o viziune articulată a dezvoltării orașului, demnă de un primar cu trei mandate.
Octavian Buzoianu trebuia și cred că a câștigat experiență politică (pentru că nu o avea), în primul rând, și capacitate de comunicare și empatizare cu publicul. El a vrut (și trebuia) să pornească ca independent și să fie apoi susținut de partide (PSD, ALDE, PNȚCD, UNPR), dar, din stângăcie și nepricepere, a ieșit invers: toți au ghicit că e omul disimulat al PSD, iar în final (odată cu estimarea șanselor) a rămas „independent”.
Candidații cu șansa a treia (ce ar merita mai multă atenție) aveau de câștigat experiență, notorietate, pregnanță, învingerea stării de aparentă inerție. Ei ar trebui să fie viitorii candidați în alegerile viitoare și câștigătorii latenți de acum. Campania electorală este cel mai bun laborator politic din câte există, dar mă tem că de mulți dintre candidați nu vom mai auzi niciodată în acest context. O șansă ratată.
Nu meriți să câștigi dacă n-ai învățat să pierzi. Și fă-o să te țină minte lumea!

May 26

Mai tare ca moartea

Posted on by

DSC_0176
Întrebarea apăsătoare care plutea în aer după dezvăluirile senzaționale ale Gazetei Sporturilor despre sistemul de sănătate (și confirmarea oficială a informațiilor) era ce-ar putea urma ca și consecințe. E drept, firma Hexi Pharma, locul falsificării dezinfectanților, fusese închisă, ministrul Sănătății își înaintase demisia, parchetul începuse o anchetă „in rem”, se dispusese retragerea substanțelor din spitale etc., dar toată lumea simțea și stia că nu acestea trebuie să fie „adevăratele urmări”. Părea, cel puțin, că factorii responsabili (politici, administrativi, judiciari etc.) și instituțiile corespunzătoare se pregătesc, se repliază (trag aer în piept) pentru ceva grav, important, nemaivăzut, fundamental. Pe de altă parte, devenise la fel de clar că nu un om sau un grup oarecare de indivizi „veroși” trăgeau sforile pentru „marea înșelătorie” din sănătate, ci că era vorba despre o defecțiune majoră (uriașă) de sistem, cuprinzând oameni, instituții, interese, complicități, protecție, ignoranță, iresponsabilitate, boală și moarte. „Norii” erau prea negri, prea grei și prea jos pentru a putea fi evitată „o furtună” în societatea românească și aceasta era întrebarea: ce va fi, cum va fi, cum se va termina. Și iată că în loc de răspunsuri, primim întrebări și mai grele, iar în loc de vinovați și vinovății, avem parte de „mistere”. Moartea lui Dan Condrea, patronul Hexi Pharma pare a pica „la țanc”.
În teoria comunicării funcționează un principiu, după care un fapt negativ de imagine poate fi eliminat sau ameliorat printr-un alt fapt de (cel puțin) aceeași intensitate sau una mai mare, prin distragerea atenției. Scriu aceste lucruri la mai puțin de o zi de la moartea tragică a lui Dan Condrea, prezumtivul creier al afacerii dezinfectanților diluați din spitalele românești. E și momentul și cazul dezvoltării tuturor scenariilor posibile legate de sfârșitul șocant și surprinzător al „inamicului public nr. 1” al acestui moment. E și ușor de făcut și de justificat. N-am nicio îndoială că urmează o anchetă, că vor urma niște concluzii, că presa va informa și va specula (aproape) la infinit pe acest subiect, în folosul publicului sau în cel propriu. Pe mine mă interesează (și asta ar trebui să intereseze și publicul) cum rămâne cu „sănătatea românească”, ce se va întâmpla în sistem, cum vor fi tratați/vindecați oamenii de acum înainte și cum se vor cheltui banii. Iar pentru asta, în opinia mea, sistemul, descoperit și „vulnerabilizat” în urma dezvăluirilor din presă, trebuie curățat și „eliberat” de microbul corupției, se pare, unicul și adevăratul stăpân, dincolo de oameni și instituții. În cele ce urmează, nu voi încerca să îmbogățesc „scenarita”, alimentată la greu prin informații reale sau date „pe surse” ori prin imaginație bogată. Am senzația clară însă că niciun scenariu, nicio anchetă (oficială sau jurnalistică), nicio expertiză (tehnică, criminalistică, toxicologică, medico-legală etc.), nicio concluzie (a poliției, a parchetului, a justiției etc.) nu vor lămuri lucrurile așa cum ar trebui, cum ar fi firesc și așa cum așteaptă lumea să se întâmple. Aceasta este, în opinia mea, cea mai importantă consecință a morții lui Dan Condrea și în fața căreia nu mai are nimeni ce să facă. Celelalte decurg în mod firesc, dar sunt de importanță secundară și mai ales vor lăsa nedezlegate o serie de „mistere” din multele ce macină societatea românească.
În aceste condiții, încerc să anticipez care ar putea fi lucrurile cel mai grele și mai grave ce pot urma acestei dispariții neașteptate a unui om, devenit foarte mportant:
Să se transfere atenția publică de la un fapt de interes național/strategic (sănătatea publică), la unul de interes personal, juridic sau chiar monden (din păcate). Vinovați ar putea fi instituțiile statului (prin lipsă de transparență sau profesionalism), persoanele influente și interesate (foarte multe), presa prin supramediatizare, „foame de senzațional” și lipsă de discernământ;
Să se reverse întreaga vinovăție a unui sistem (vast, sofisticat, multi-ramificat) asupra unui singur om (mortul). Vinovați ar putea fi oamenii din justiție și cei influenți și interesați care gravitează în jurul problemei, la cele mai înalte niveluri;
Să se mușamalizeze cazul prin invocarea dispariției martorului și inculpatului principal. Asta va depinde de independența procurorilor, de interesul și motivația justiției de a ajunge la „un capăt”, de sprijinul „politic tacit” de care va beneficia, de presiunea care va veni din partea societății civile. Vinovați ar putea fi „milioane de români” indiferenți, „sute de mii de bolnavi” resemnați, „zeci de mii de asistente, surori etc.” complici, „mii de medici” iresponsabili sau corupți, „sute de politicieni” la curent cu dezastrul, „zeci de miniștri ai Sănătății” de mucava, „toți premierii și președinții” României din ultimii 15-20 de ani.
Să continue, sub alte forme, cu alte interfețe și cu alți protagoniști, „drenarea” pe canale obcure a banilor din sănătate. Acesta este pericolul cel mai mare și iminent, căci nu doar că vor fi făcuți scăpați vinovații pentru afacerea dezinfectanților (nu singura și, probabil, nu cea mai mare și mai gravă), dar aceștia se vor replia, se vor consolida și vor continua să domine situația.
Să fie „sănătatea românească” chiar fără de leac?!
Acest articol a apărut în cotidianul Monitorul de Cluj din 24 mai 2016

May 23

România nevăzută

Posted on by

DSC_0862
M-am mutat și eu (dintr-un bloc în altul), cum face lumea. S-a întâmplat apoi să fie săptămâna de vacanță după sărbători și am avut mai mult timp să lucrez acasă. Chiar era necesar, căci aveam obligația (ajunsă la scadență) să scriu o lucrare pretențioasă (cu titlul Granițele jurnalismului în era digitală) ce trebuia trimisă la o conferință (obligații profesionale). În fine, în aceste împrejurări, „masa de lucru” a devenit, volens-nolens, „punct de observație și documentare” sui generis pentru acest material. Căci aveam în câmpul vizual, la o distanță rezonabilă de observare, ghena ce deservește vreo trei blocuri din noua locație. N-am putut refuza „subiectul”, așa că, de la o oră la alta, de la o zi la alta, cu dezgust sau curiozitate, timp de o săptămână, am descoperit „o altă țară”, mai puțin văzută, dar nu mai puțin lipsită de înțelesuri: „țara căutătorilor în gunoaie”, la modul cel mai propriu.
Mi-a atras atenția, din prima zi, gălăgia. Îndeobște, oamenii își duc gunoiul menajer singuri, cu discreție, în liniște, toți facem asta. Am auzit voci șoptite și zgomote (de scotocire), apoi am văzut o femeie cu doi copii (unul în brațe, altul în coșul de gunoi) și am priceput că ei căutau mâncare. Nu era un lucru tocmai neobișnuit (asta mai văzusem) și nu m-a surprins ceea ce aveam să înțeleg, mai târziu, că e doar primul nivel (primar, ordinar), cel al mâncării găsite în gunoaie. Mi-am zis că e după Paști, se aruncă mâncare, iar unii știu și urmăresc asta. Câtă ignoranță din partea mea! Nu a trecut multă vreme și a apărut încă unul și apoi încă unul … Unii pe jos, alții cu bicicleta, alții cu căruțul, cu două sau cu patru roți. Mai bine îmbrăcați sau mai prost îmbrăcați. Nu-mi venea să cred! Într-o zi am numărat, fără exagerare, zece rânduri de „căutători”. Unii dintre ei, grăbiți , jenați sau doar speriați, alții, „dezinvolți” și foarte meticuloși în căutările lor. „Strânsura” se alege cu grijă din cele patru tomberoane și se încarcă în pungi de mână sau sacoșe (de rafie, voluminoase), genți de spate (rucsacuri), lăzi special montate pe biciclete sau cărucioare, cum spuneam, de diverse mărimi și forme. La unii am observat mănuși, iar la alții, smartfon-uri. Mi-au trebuit câteva zile la rând să văd, să înțeleg, să mă dumiresc cine vine, când vine, ce caută, care e „procesul tehnologic”. Și-apoi cine ar fi crezut că gunoaiele pot ascunde atâtea. Iar cei care la început mi-au părut niște „rătăciți” prin zonă, care aruncă o privire întâmplătoare într-un coș de gunoi, sunt de fapt „profesioniști” sau poate chiar „personaje”. Observațiile, puse una peste alta, m-au condus către următoarele constatări:
• „Căutarea în gunoaie” nu mai e o întâmplare, a devenit o ocupație în sine, „asumată” ca atare de unii și transformată în mijloc de subzistență
• În „interiorul profesiei” s-a creat diviziunea muncii. De pildă, unii caută doar mâncare și băutură (pentru consum propriu), dar alții scotocesc după pâine pe care s-o dea la porci. Dar sunt și „hainagii”, care caută haine de tot felul, „lemnagii” (vor doar lemne), „metalgii (căutători a diverse tipuri de metale) sau „cartonagii” (umblă după hârtii și cartoane) sau „pet-agii” etc. Unii sunt atât de specializați, încât o simplă „adulmecare” e lămuritoare și nu se ating de altceva. E adevărat, sunt și căutători „generaliști” care iau tot ce prind, dar cred că sunt cel mai prost văzuți de „breaslă”
• Există „concurență” pentru cine ajunge primul, mai ales în locurile „cele mai bune”. Sunt de obicei „lupi singuratici”, nu vorbesc între ei când se întâlnesc la „locul de muncă”, dar am văzut pe unii care sunau după ajutoare sau își anunțau „ortacii” neconcurenți
• Unii au transformat „căutarea în gunoaie” zilnică într-un fel de ritual: sosesc, își iau mănuși, selectează, pun deoparte, încărcă, leagă și pleacă. Unul dintre „bicicliști”, de fiecare dată la sosire, face o mică buclă, se uită de formă în jur, se îndepărtează, apoi revine și-și începe treaba
• Devin familiari, încât se transformă în „personaje” cu identitate proprie: de pildă, „rusul” are o șapcă cu cozoroc, vine zilnic și nu stă mai mult de 3-4 minute; „drumarul” vine „mascat” în vesta fosforescentă a unui lucrător la drumuri; „legistul” e înalt, slab, cărunt, pletos și cu fața gălbuie; „domnul” e chiar bine îmbrăcat și nu pare „de-al locului”; „bicicliști” sunt vreo trei, sunt versați și expeditivi, au rază mare de acțiune și sunt foarte selectivi; șamd
• Când sunt „în grafic” (înaintea mașinii de ridicare a gunoiului), niciunul aproape nu pleacă cu mâna goală, fiecare găsește câte ceva; când nu, pleacă resemnați mai departe, pe același traseu zilnic
• „Vechimea” în muncă e vizibilă după atitudine: unora nu le pasă că-i vede sau îi judecă cineva; altora le e teamă și căută orele moarte, din cursul dimineții sau după-amiezii; unii par a înțelege ce fac, alții par total declasați, inerți
Dacă ne uităm în statistici, cele care arată câtă mâncare se aruncă în țările civilizate (circa 50%), ai zice că România a intrat în „rând cu lumea”. O formă bizară de a constata nivelul de trai dintr-o societate. În alte privințe, nu, căci ceea ce nu mai folosește, românul aruncă la coș, nu pune, frumos, în fața ușii pentru cel sărac. O altă formă de a evalua nivelul de civilitate al unei țări.
Și da, e o altă Românie, nu știu a câta!
Aceste articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 mai 2016

May 16

Adevărata campanie electorală

Posted on by

DSC_0176
A început campania electorală pentru primării și consilii județene și aproape că nu am băgat de seamă. Nu știm sigur dacă e de bine sau de rău. Primul care a fost „pe fază” (probabil, cu mintea cea mai odihnită) a fost întâiul om al țării, președintele României. Într-o intervenție televizată, pe cât de scurtă, pe atât de surprinzătoare (în raport cu așteptările), Klaus Iohannis a marcat debutul procesului electoral, a subliniat importanța alegerilor și a implicării cetățenilor, a făcut referire la partidele prezente pe scena politică și a îndemnat cetățenii se meargă la vot. E adevărat că pe cât de just și de normal a fost apelul/semnalul său, pe atât de lipsit de „condiment politic” și de surprinzător, căci toată lumea se aștepta să abordeze „adevăratele” subiecte ale zilei/săptămânii/campaniei, care acum sunt cu totul altele. Ce e greșit aici, „defazajul” prezidențial sau așteptările noastre? Cine va face și va duce campania electorală, noii administratori ai orașelor sau DNA? Candidații pentru demnitățile locale sau scandalurile? Spiritul democratic sau spiritul justițiar?
Există temeri că procesul electoral va fi (și este deja) compromis, marginalizat, trecut în planul doi, acest fapt n-ar fi tocmai întâmplător, iar agenda campaniei va fi făcută de altceva/altcineva. Parcă nu e drept să comparăm „mere cu pere” și să punem în balanță alegerea primarilor cu scandalul ucigător al dezinfectanților din spitale, dar asta se întâmplă. Iar dacă vorbim despre alegeri, răspunsul este deja cunoscut. Și totuși, să le luăm la rând și „să le număram, coane Fănică!”. Alegerile și campania electorală reprezintă apogeul democrației, chintesența ei, momentul cel mai prețios și însemnat, acela în care „puterea poporului” are prilejul de a se manifesta în desemnarea conducătorilor cetății. Este și trebuie să fie un moment al adevărului, al bilanțului, al răsplății sau al pedepsei simbolice, acordate/aplicate prin vot – instrumentul acesta mic și insignifiant, dar care, prin adunare, devine mare, uriaș, înspăimântător. Oamenii trebuie să știe (și să nu uite) acest lucru și să conștientizeze că participarea la vot este (minimal) un fapt de educație și unul cultural, dovadă a faptului că înțelege lumea în care trăiește, chiar dacă nu este mulțumit de ea sau o disprețuiește. Legile și regulile democrației, imperfecte cum sunt, trebuie respectate și îndreptate în măsura posibilului și cu aportul tuturor.
De partea cealaltă a atenției noastre este și va fi (mereu) altceva, acum, scandalul contrafacerii dezinfectanților din spitale. Într-adevăr, greu de găsit ceva mai grav, mai scandalos, mai respingător și mai absurd. Pe de altă parte, din toate punctele de vedere suntem în fața unui subiect de presă excepțional, înafara oricărei discuții. E o foarte bună pildă și pentru jurnaliști, cum stau sub nasul nostru fapte evidente și foarte grave, la îndemână a se transforma în adevărate lovituri de presă și care pot să zdruncine din temelii șandramaua unui sistem, că este sănătatea, educația, justiția, sportul etc. E și un exemplu de tupeu maxim și nerușinare, de cât de departe poate merge (până la atingerea vieții oamenilor) foamea de bani, lipsa de rânduială, dimensiunea incomensurabilă a corupției și protejarea ei de către reprezentanți ai statului. Nici un jurnalist adevărat n-ar ocoli un asemenea subiect, sub niciun motiv sau pretext, pe de-o parte, pe de altă parte, nu pot fi acuzați jurnaliștii de interferență premeditată cu procesul electoral (campania electorală). Constatăm doar că startul plebiscitului a fost ratat, că interesul și atenția presei și a publicului se îndreaptă către aceasta temă (gravă și provocatoare) și nu excludem să apară altele la fel sau mai provocatoare.
Totuși, din această „cântărire” (repet) nedreaptă, cineva are de câștigat și cineva de pierdut. Scandalurile, declanșate prin presă, evident, oricât de grave sunt și de profunde, trec, asemenea apei. Însă pietrele rămân, iar „pietrele” sunt „bolovanii” acestora scandaluri, politicienii (în special) și acoliții lor din lumea afacerilor, flămânzi peste măsură. Aceștia sunt, fără putință de tăgadă, chiar „aleșii noștri”, cei la care nu suntem atenți în campania electorală, nu-i urmărim, nu ne interesează, cei pe care îi votăm cu ochii închiși, cei cărora le dăm votul din inerție, din obișnuință, cu nepăsare sau prin absență de la vot. Cu multă inconștiență, naivitate și primitivism (câteodată), acordăm maximă atenție efectelor (corupției, scandalurilor, faptelor de justiție publică etc.), dar neglijăm cu totul cauzele, care țin de defecțiunea sistemului politic, de disfuncționalitatea democrației, de procesul politic și electoral, de modul în care sunt aleși cei care ne reprezintă.
A început campania electorală, aproape că n-am băgat de seamă, și, la sfârșit, vom putea spune asemenea magistrului nostru tutelar (Nenea Iancu): „o făcurăm și pe asta și tot degeaba”. Este evident cui convine o campanie electorală anostă, lipsită de pregnanță, anonimizată, fără programe, fără dezbateri, fără prezențe semnificative, fără alternative: candidaților în funcție, cei ai marilor grupări politice, ai partidelor care promit mereu (la ananghie) că se reformează, dar n-o fac. Cei care „au votat” alegerile dintr-un singur tur.
Un mare pas înapoi pentru societatea românească și pentru democrație.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 10 mai 2016

May 05

La „Cultură”, s-a trântit o ușă

Posted on by

DSC_0177
Nu contează faptele, ci vorbele.
Nu impresionează rezultatele, ci părerile.
Nu au importanță ideile, ci impresiile.
Nu statura în sine, ci imaginea ei.
Nu ce vrei tu, ci ce cred alții.
De fapt, nu contează cine ești, ci pe cine ai.
Cam astea par să fie concluziile parțiale ale politicii în urma demiterii/demisiei lui Vlad Alexandrescu de la Ministerul Culturii. Iar aici, din păcate, înafara oricărui bilanț de activitate, lucrurile au scăpat de sub control, fapt de care nu-și dau seama (sau n-au găsit nicio soluție) nici premierul Dacian Cioloș, nici președintele Klaus Iohannis. Căci e mai rău și mai grav decât o simplă schimbare de ministru.
Se spune că Necuratul caută (sau generează el însuși) situații complicate, pe care apoi doar el, în stilul și în „folosul” propriu, să le „descâlcească”. Ba înțelepciunea populară a identificat cazuri despre care se zice că „nici (măcar) Dracu’ nu le rezolvă”. Desigur, o simplă figură de stil.
Politica românească, în „neputincioșia” ei, dacă nu poate „naște” sau „să învie” ceva, atunci hai să „omoare” pe cineva. Cu toată această întâmplare (petrecută în preajma Paștelui Ortodox), mai piere un mit în politică noastră. Și nu e cel al tehnocratului.
S-a spus și se știe că guvernul tehnocrat Dacian Cioloș a apărut pe un val de mânie populară împotriva politicienilor în urma tragediei de la Clubul Colectiv, ilustrare, fără putință de tăgadă, a funcționării proaste (catastrofale) a unui sistem girat de către aceștia. Din scurt, e drept, noul premier și-a format un guvern după pofta și gustul său, dacă e să dăm crezare zicerii că n-au intervenit/influențat nici partidele, nici președintele în alegerea noii echipe. Cu alte cuvinte, profitând de inhibiția de moment (sau frica) oamenilor din partide, premierul a pus miniștri pe cine a vrut el.
De bunăseamă, un asemenea lucru e un miracol și se întâmplă foarte rar în politica de oriunde, pentru că este „împotriva naturii”, regula fiind ca partidele, oamenii influenți, clasa politică să-și promoveze și să-și „împingă” în față oamenii pe toate căile și în orice moment.
1. Aceasta e prima „scăpare” importantă a premierului Cioloș și, deopotrivă, a președintelui Iohannis (niciunul dintre ei „om de partid”), care, primind „pleașcă”, la rândul lor, această oportunitate, n-au prea știut să aprecieze și să evalueze corect această șansă unică. Desigur, la modul realist, eu nu cred că nu au existat niciun fel de influență de la partide, dar, în același spirit, cred că în guvern au intrat oameni noi, fără legături politice, fără „ancore” și susțineri obscure și cu sincere bune intenții.
2. O a doua greșeală comună (a celor doi conducători de stat) este că n-au analizat în profunzime beneficiile și riscurile unei asemenea ocazii. Ce și cât poate face un ministru independent într-o perioadă relativ limitată, într-o țară în care se fac puține dintr-o multitudine de priorități mereu amânate?
Dacă vedeau că se aventurează prea mult unii (și doreau să-i păstreze), ar fi trebuit să-i ocrotească sau să-i avertizeze, dacă apăreau tensiuni și conflicte între miniștri, ar fi trebuit să le știe și să le rezolve, dacă nu erau de acord cu ce fac (periclitând existența guvernului), ar fi trebuit să-i schimbe.
Inocența reciprocă (a premierului și a ministrului) invocată la acest nivel înalt al politicii nu este nici scuzabilă, nici acceptabilă. E chiar dovadă de amatorism. Iar detașarea „olimpiană” a președintelui în raport cu acest caz seamănă a indiferență inconștientă, dacă nu, pur și simplu, a „înțepenire”.
Pe de altă parte, se poate vorbi, fără ezitare, de greșeli elementare de management politic. Nu e permis cuiva, într-o funcție atât de expusă, cum este cea de ministru, oricât de complicată și de dramatică ar fi situația, să schimbe o decizie de patru ori într-o săptămână, fără nici un rezultat, așa cum a făcut Vlad Alexandrescu la Opera Națională. Nu mai vorbesc că ar fi trebuit să fie informat despre potențialul exploziv al acestui scandal și ar fi trebuit să anticipeze posibila evoluție înainte de a se expune într-un asemenea mod. Nu o făcea pentru propria persoană, ci pentru propria reformă din Ministerul Culturii, care, spune, ar conta mai mult în acest scandal.
Oricum, aceste lucruri par istorie de acum, contează mai mult morala, care nu e de bun augur.
Există în societatea românească un reproș etern, profund și public la adresa oamenilor independenți, de bună-credință, competenți etc. că nu se implică în politică.
Nu știu dacă Vlad Alexandrescu îndeplinește perfect cerințele unui asemenea profil, dar face o asemenea figură. Important e că eșecul final al „aventurii” sale politice și ministeriale (dacă așa se va închide cazul), va tăia pofta altora de a „face pasul” și va închide gura „galeriei” meritocrației în politică.
Mucaliții vor conchide, scurt, că politica în România e, în continuare, pentru „dependenți”, pentru oameni de „rea-credință” și pentru „incompetenți”.
Și cu asta se va mai fi trântit o ușă.
În nasul lui Cioloș, în nasul lui Iohannis și în nasul nostru, al tuturor.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 3 mai 2016

Apr 08

„Nimeni nu vrea să piardă”

Posted on by

DSC_0175
Afirmația din titlu pare o banalitate și un „loc comun”, o atitudine care nu se probează (întotdeauna) în practică: sunt unii care nu doar că nu vor să „câștige”, ci, pur și simplu, vor să „piardă”, interesați nu atât de simbolistica și beneficiile învingătorului, cât de liniștea, folosul și anonimatul locului secund, terț sau al „n”-ălea. Există instituții și persoane în media, de pildă, care nu vor să fie primii (din rațiuni pur practice), există entități economice (de business) care nu țintesc (mai ales) întâietatea, există persoane în această lume care nu trăiesc pentru a „învinge”/„înfrânge” pe cineva etc. Sigur că se poate dezvolta de aici o întreagă teorie, valabilă mai puțin atunci când e vorba despre sport sau politică, domenii care se hrănesc, mai cu seamă, din „victorii”. Competiția în sine este (ar trebuie să fie) semn de sănătate și mod de selectare a valorilor, reper într-o lume a relativităților. Însă ea nu face bine întotdeauna și tuturor.
De pildă, competiția pentru Primăria Clujului a fost dintotdeauna (în vremuri postdecembriste) o „ciudățenie”, clujenii parcă au știut să voteze doar doi primari: pe Gheorghe Funar (trei mandate) și pe Emil Boc (două/trei mandate?). Acest fapt, mai mult decât statistic, a creat foarte multe consecințe – administrative, economice, investiționale, sociale etc. -, dar și politice, importante pentru competitorii politici. Bunăoară, se știe că la Cluj, PSD (cel mai mare partid din România) a avut constant printre cele mai slabe rezultate electorale. Fenomenul are mai multe explicații (ce nu fac obiectul acestei analize), dar PSD a încercat (pentru Primărie), fără succes, cam toate variantele, de la Teodor Groza (fost director CFR și fost ministru al Transporturilor), Remus Lăpușan (liderul „de serviciu” al organizației județene), Teodor Pop-Pușcaș (fost șef al Poliției locale), până la Ioan Rus (fost ministru de Interne). Exceptând alegerile din 2004, toate rezultatele PSD la Cluj au fost proaste sau jalnice, fapt ce a creat un fel de „psihoză” a candidaților, o reținere și o frică de a se implica pentru a nu se face de rușine (cum a pățit-o și Ioan Rus o dată). O încercare de ieșire din situația de „blocaj” consider că a făcut deputatul Aurelia Cristea, fostul și încă actualul candidat neoficial al PSD pentru Primăria Clujului pentru alegerile din iunie 2016. Ea a beneficiat de victoria USL (PSD+PNL) din 2012 și de înfrângerea PD pentru a accede în Parlament, de unde și-a consolidat poziția în partid, ajungând lider al organizației municipale și, temporar, ministru al Dialogului Social în guvernul Victor Ponta. Din aceste poziții, de bună vizibilitate, și-a pregătit terenul pentru a face pasul către o tentantă, dar riscantă candidatură la o primărie pretențioasă, precum cea a Clujului. Gestul era îndrăzneț, deoarece orașul n-a avut primar femeie și nici din PSD, temerar pentru unii, nesăbuit, pentru alții, sau vulnerabil, fără o mai mare consistență politică (personală și de partid). Întâmplător, dar mai degrabă premeditat, din „laboratoarele” politicii, cred, a ieșit legea antifumat, având-o drept inițiator pe deputata clujeană, o acțiune politică de anvergură și impact, dar și cu factor de risc. Trebuia să fie pentru „purtătorul de drapel” (dar și pentru partid) ceva de genul „totul sau nimic”, fie crea saltul calitativ necesar (prin captarea masivă a simpatiei și votului nefumătorilor), fie rămânea o acțiune marginală abandonată (din cauza consecințelor politice defavorabile). Legea antifumat a fost votată într-o variantă extrem de dură, a provocat reacții diverse, foarte multe controverse, dar nu (cred că) a generat efectul politic pozitiv anticipat, drept pentru care va fi schimbată, pentru a „îndrepta” o eroare. Un deznodământ nu foarte greu de anticipat, dar care a produs consecințe la nivelul candidaturilor.
Este un fapt că PSD Cluj, în absența succesului electoral și a lipsei de oferte valoroase, acceptă candidaturi independente pentru diverse primării. Pentru comuna Florești, a fost agreat un jurnalist (Augustin Criste), iar la Cluj-Napoca, va fi sprijinit (se pare) Octavian Buzoianu, fost director al Fabricii de bere Ursus, actual antreprenor imobiliar, un personaj cu CV și notorietate în Cluj. Întrebarea e dacă aceste acțiuni politice au fost suficient de bine gândite și pregătite pentru a duce la succes, căci provocarea e aceasta: va prevala emblema de independent a candidatului pe frontispiciul PSD-ului sau se va lipi eticheta PSD automat pe fruntea candidatului independent. Nu-i totuna! De exemplu, dacă a fost testată popularitatea lui O. Buzoianu, dacă acesta are o percepție pozitivă în rândul clujenilor, dacă, cu adevărat, el va reprezenta PSD în lupta pentru Primăria Clujului, atunci anunțarea candidaturii acestuia (de săptămâna trecută) a fost făcută greșit. Căci nici el nu pare convingător în „independența” lui, nici partidul n-a negat „susținerea”, nici „fostul” candidat nu se opune. În această fază a procesului de lansare, independența candidatului trebuia, cred, subliniată, accentuată, conturată, pentru a crea diferența specifică necesară. Dacă nu, va fi fiind doar un alt candidat al PSD-ului și nimic mai mult. Dar asta e treaba lor. Pentru clujeni, concurența la Primărie nu poate face decât bine, conferind mai multă seriozitate procesului și mai multă legitimitate câștigătorului.
Nimeni n-ar vrea să piardă, nu toți știu să câștige.
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 martie 2016