Tag Archives: învățământ

Jun 25

Examenul de toamnă

Posted on by

Select9
„Toamna se numără bobocii”, suntem obișnuiți să spunem când facem socoteala (vre)unui an. Șabloane folosim și în politică, de pildă, când analizăm un ciclu electoral (de patru ani). Una peste alta, balanța individuală anuală și-o face fiecare în parte și este, de obicei, o chestiune personală, ce nu are de-a face, aparent, cu viața publică (chiar dacă, în realitate, este influențată de ea). Există însă și un bilanț comun, de societate și de țară care ține direct și (este) determinat de viața politică a acelei țări. Iată de ce, în tentativa unei analize „de toamnă”, am legat acest bilanț comun de ciclul politic. Cine crede că e altfel se înșeală, se supără (degeaba) și nu merge la vot, iar după alegeri, se simte frustrat și se vede nevoit să iasă (din nou) în stradă. E și acesta un (nou) șablon românesc, validat deja de practica socială curentă.
Pe de altă parte, ce-ar fi viața fără prejudecăți, repetiții și șabloane?!
Gândirea politică și experiența (de oriunde) ne arată că un ciclu electoral de patru ani la guvernare are trei părți distincte: primul și ultimul an sunt „populiști” (destinați mulțumirii populației, după câștigarea alegerilor, și „adormirii vigilenței” acesteia, înaintea alegerilor următoare), iar ceilalți doi (de mijloc) sunt „nepopulari” (destinați guvernării reale și „compensărilor”). Dacă urmărim cu atenție realitatea politică, în condiții normale, nimeni nu (prea) iese din această schemă, dar nu pentru că este una neapărat bună (pentru oameni), ci pentru că este una sigur de succes (pentru politicieni). Venind la ale noastre, în ciclul actual, coaliția la putere se va afla curând în fața bilanțului primului său an de guvernare! Constatăm că PSD și aliații săi (incluzând aici și presa partizană aservită) au încercat să respecte schema, dar că, din considerente de timing și interese personale (ale liderilor), au accelerat și suprapus etapele unu și doi ale ciclului (și chiar trei). Pe scurt, după ce au confirmat și amplificat promisiunile din campania electorală (salarii, pensii, eliminări de taxe și impozite etc.), au încercat, aproape instantaneu, „compensarea”, prin forțarea „dezincriminării abuzului în serviciu” etc. Tentativă care a eșuat, cum se știe, din cauza protestelor masive ale populației. A urmat replierea și apoi „criza Grindeanu”, expresie a aceleiași precipitări și „agende secrete” de guvernare. Din aceste cauze, coaliția de la putere a fost nevoită să reia ciclul promisiuni vrs. „compensări”, iar acum, în această toamnă, va trebui să facă primul său bilanț anual. Puterea n-a reușit aproape nimic din ce și-a propus (explicit și implicit) în ianuarie 2017, dar crede/speră că ar putea să-i iasă totul la o nouă încercare, cea care urmează acum. Dar și societatea trebuie să-și facă bilanțul ei, care ar putea să fie dramatic pentru această toamnă. Contextual, mă interesează mai puțin socotelile puterii, cât mai ales acum ce cred, ce gândesc și ce așteaptă oamenii (comunități profesionale, de interese etc.) într-un moment crucial pentru democrația românească.
Să le luăm pe rând (coane Fănică):
Partidele politice. Pentru partidele aflate la putere, relaxarea luptei anticorupție, subordonarea justiției (prin noile legi), minimal, pe fondul vestejirii reacției populare, ar fi o mare victorie, promițătoare pentru viitor. Dacă nu iese, structura, aplombul și încrederea puterii vor fi afectate puternic. În această paradigmă dramatică, partidele de opoziție sunt obligate să fie convingătoare și să închege o alternativă credibilă pentru guvernare, dacă nu, s-ar putea să dispară.
Societatea civilă. Nu mai ține gluma (din trecut) că societatea civilă „e acum o femeie”, a dovedit că există și trebuie să confirme în fiecare moment când este necesar. Aici e marea întrebare dacă (mai) există putere de reacție la manevrele oculte ale puterii și dacă se (mai) poate (auto)mobiliza în situație de alarmă roșie. Așa cum a fost întotdeauna, reacția societății civile românești este o enigmă, impredictibilă, greu de controlat și de anticipat. Ar putea fi pentru ea cel mai bun examen de maturitate.
Lumea justiției. Justiția românească n-a fost independentă cu adevărat niciodată în cei 27 de ani de democrație (să zicem). S-au reușit (cu greutate, nici nu știm bine cum) câțiva pași reali în acest proces vital (pentru statul de drept) de separare a justiției de celelalte interese (politice, legislative, economice, personale), dar a venit momentul confirmării. Comunitatea judecătorilor, în solidar cu a procurorilor și a celorlalți justițiabili are posibilitatea acum să vorbească, să fie ascultată, să-și reprezinte și apere propriile interese de independență (nu individuale sau de grup). Dacă o vor face sau nu, vom vedea. Precedentul negativ creat și pasul înapoi ar fi foarte greu de recuperat.
Salariații bugetari, pensionarii. Mulți se află în confuzie și incertitudine în ce privește promisiunile și posibilitatea reală de a fi onorate, ca și buna credință și transparența actualei puteri. Mulți, nu! Marea întrebare pentru această comunitate mare de cetățeni și votanți este cum va rezolva dilema dintre interesele perspectivei personale imediate (salariul) și datoria cetățenească de durată, în raport cu țara, economia, puterea, viitorul.
Comunitatea profesorilor. Cum le stă bine unor „intelectuali adevărați”, comunitatea celor din învățământ, de pildă, este (ca întotdeauna) învrăjbită, dezbinată și divizată. De aceea nu reușește niciodată să impună (mai) nimic. E (doar) unul dintre motivele pentru care educația românească nu ajunge la (mă feresc să zic reformă) normalitatea secolului 21. Se anunță o grevă, e tulburare și nervozitate.
Poate de data asta…
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Oct 03

Alergând după iepuri…

Posted on by

Poza blog 3
A susține, în ritmul de acum al presei, o rubrică săptămânală de opinie (la ziar) comportă câteva avantaje și mai multe riscuri. Partea bună este că îți poți organiza timpul, intri într-o cadență și poți păstra ritmul care te ajută să economisești timp. Mai ai avantajul că poți selecta mai riguros subiectele abordate și ai răgazul de a vedea urmările. Dar oare nu pierzi nimic prin asta? O caracteristică a media de azi este aceea că-și consumă cu mare viteză subiectele, online-ul se hrănește cu asta (instantaneitatea), iar televiziunile (de știri) „ard” ca lumânarea pe ele. Așadar, te trezești că, în câteva zile, despre ce vrei să scrii „nu mai există” mediatic, fiind înghițit și „alungat” de alte subiecte. Sigur, mai este soluția subiectelor perene, rupte de conjunctură, dar a face asta tot timpul poate fi nedrept și obositor pentru toate părțile.
Fără vorbă lungă, am ratat, la momentul zero, două subiecte: desemnarea capitalei culturale și homeschooling-ul, apărut nitam-nisam și dezbătut pe toate părțile. Pe lângă astea, aș fi avut chef să scriu despre alterarea vieții politice de către televiziunile de știri. Încerc a mă lega de toate, cu riscul unei firești telegrafieri.
Așadar, Clujul a pierdut în favoarea Timișoarei și instantaneu au apărut acuzele la adresa echipei de proiect, a primarului, a celor implicați. Povestea e lungă, dar o scurtez. Cei care emit păreri (critice) ar trebui să stăpânească, în opinia mea, cele două modalități de evaluare a candidaturilor: una tehnică și una strategico-politică. Opinenții care cred că, tehnic, proiectul Clujului a fost mai slab ar trebui, la rândul lor, să cunoască, la detaliu, atât procedurile și algoritmul de construire a candidaturii, cât și cele patru candidaturi, pentru a avea elementele de diferențiere. Consider că prea puțini sunt aceștia și mă tem că nu cei care au exprimat critici grele. Căci e o chestiune de pricepere, de timp, de răbdare și de interes. Dacă diferențierea s-a făcut pe criterii de conținut și substanță a proiectului, atunci comisia de evaluare va spune asta în scris, dar, la complexitatea subiectului, mă tem că se poate spune și demonstra orice cu egală îndreptățire. Tocmai de aceea, cred eu, decizia finală n-a fost una tehnică, ci una strategică. Și aici intervine cel de-al doilea criteriu, primordial, zic eu, al desemnării câștigătorului, cel politico-strategic, înțelegând prin politic nu atât coloratura candidaturii (sau a primarului) și nici a evaluatorilor, cât a face să iasă câștigător un oraș care are nevoie de ajutor, dar care are și priceperea, capacitatea și dorința de a face saltul vizat și a produce plusvaloarea culturală scontată (bineînțeles). Pe scurt, Bucureștiul e un oraș prea mare și o capitală în sine, iar a-i da și titlul era o „tautologie” (conceptuală); Baia Mare ar fi avut nevoie de ajutor, dar e greu să contruiești temeinic într-o stare de „incertitudine juridică” și în jurul unui „festival al castanelor”. Pe de altă parte, Clujul este deja o „capitală culturală” prin cel puțin trei poli (film, muzică, arte plastice), iar saltul pe care l-ar fi făcut ar fi fost (socotesc) mai mic decât al Timișoarei, un oraș identic ca mărime și potențial financiar, dar fără anvergură și ecou cultural comparabil. Altfe spus, Timișoara avea mai mare nevoie de acest titlu și cam asta ar fi filosofia jurizării, dacă acceptăm și băgăm bine de seamă. Dincolo de astea, munca aprofundată de ordonare, de conceptualizare și de ierarhizare a tematicilor și priorităților culturale ale unui oraș este un câștig îndeajuns de mare pentru a depăși logica concurențială și partitura reproșului.
Subiectul „școlii de acasă” a fost generat de două vedete (Dana Nălbaru și Dragoș Bucur) care și-au retras copilul din sistemul școlar consacrat. Au fost dezbătute legalitatea, moralitatea, responsabilitatea, eficiența și riscul unui asemenea gest, fără a se fi limpezit într-un fel lucrurile în ce privește inspirația sau greșeala celor doi părinți. Cu toate tarele învățământului de stat, consider că homeschooling-ul este, la acest moment, o aventură riscantă și un salt prea mare, fără plasă de siguranță, în lipsa unui învățământ (primar și gimnazial) privat (cât de cât) dezvoltat, ca treaptă intermediară. „Școala acasă” pare o excentricitate, ce trebuie să fie o investiție de timp, pricepere și bani pe care nu și-o poate permite oricine, iar cei care și-o permit, nu se știe dacă sunt cei potriviți. Dincolo de asta, cunosc părinți care și-au retras copiii din școlile private, tocmai pentru a compensa un deficit de integrare (socializare) și de echivalare a studiilor, aș adăuga eu. În concluzie, cred că mai sunt necesari niște pași intermediari și legali pentru a face firesc homeschooling-ul.
În fine, vroiam să spun că televiziunile de știri (multe, mărunte și inutile) se substituie partidelor politice și politicienilor. Prin acest gest persistent și interesat se dă o dublă lovitură: compromiterea actului jurnalistic în sine și golirea de conținut și de credibilitate a politicii, care se face, îndeobște, prin oameni. Prin faptul că oamenii politici sunt înlocuiți, protejați, imunizați de aliații lor media, dispare elementul concurențial și uman, totul transformându-se într-un joc de imagine reificat între mai multe televiziuni partizane, care caută să strângă aderenți. Merită revenit.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19.09.2016

Feb 18

Școala copiilor noștri

Posted on by

Poza facebook4
Istoria se repetă, miniștrii pleacă, problemele rămân. Cam așa se poate rezuma (la modul cinic) „reforma” învățământului românesc din ultimii 25 de ani, luată din nou în discuție acum și devenită, oficial, subiect de dezbatere publică. Dar care învățământ și care reformă s-ar putea întreba, pe drept cuvânt, omul obișnuit, deopotrivă, elev, profesor sau părinte? Cum care, este vorba despre „reforma curriculară” a învățământului românesc și care a făcut deja primii pași!
Fără glumă: e clar că avem un sistem de învățământ învechit, inerțial, lipsit de randament; e limpede că această stare de lucruri trebuie schimbată, iar sistemul trebuie regândit din temelii; e constatabil că au fost mai multe încercări (repetate) de a face ceva, toate eșuate, în esență; e mai mult decât evident că aceasta a devenit (prin regresie și acumulare) una dintre principalele probleme ale societății românești postdecembriste, nerezolvată în cheie politică; e imperativ necesar (oricât ar suna de descurajator) ca problema să fie luată (din nou, pentru a câta oară?) de la capăt. Bun, și ce-ar trebui să facem noi acum în calitate, deopotrivă, de consumatori, victime sau beneficiari ai actului de învățământ, așa cum sunt aproape toți cetățenii acestei țări? Să scriem fiecare câte o „reformă” despre cum credem noi că ar trebui să stea lucrurile? Să votăm „corect” odată la patru ani? Să ieșim în stradă în semn de protest că nu se face nimic și că ne sunt „batjocoriți” (din conservatorism) copii sau să blocăm orele până se va mișca ceva? Să ne dăm copii (dacă putem) la școli particulare sau din străinătate? Să sperăm că se va întâmpla un „miracol” (ca altădată) care va rezolva de la sine tot ce nu suntem în stare să facem noi prin acțiune conștientă, responsabilă și asumată? Răspunsul, în fiecare dintre cazuri, intuitiv și previzibil, este unul negativ. Pe de altă parte, cine a zis că e o treabă ușoară să schimbi „o șandrama” cu sute de mii de slujitori și milioane de beneficiari. Cât au fost ei de (ne)pricepuți, de (ne)pragmatici, de onești sau „ticăloși”, toți miniștri care au trecut pe la învățământ/educație și-au propus să facă ceva, să schimbe, să „reformeze”: unii nu au știut ce să facă, alții nu au vrut, unii și-au dat seama că nu pot, alții, că n-au avut timp etc., cert e că toți au eșuat, mai mult sau mai puțin lamentabil/onorabil. Iar dovada e sistemul însuși, în starea prezentă.
Și atunci?
Ministrul actual, Adrian Curaj, vrea să schimbe sistemul, vrea să facă „adevărata reformă” în învățământul românesc. De ce ar reuși el, unde alții n-au făcut-o, care ar putea fi traseul unei posibile reușite? Deocamdată s-a vorbit, s-a explicat și s-a dezbătut despre nevoia de schimbare, să zicem la nivel satisfăcător, apoi s-a alcătuit un grup de lucru ministerial pentru „elaborarea arhitecturii curriculare”, au fost „aruncate” în dezbatere trei variante de plan-cadru pentru învățământul gimnazial, asumate de către minister, fiind rodul (rău, spun unii) Institutului pentru Științele Educației (IȘE). Cum ar veni, a inițiat un proces care ar trebui să se finalizeze printr-un nou concept educațional, un nou sistem de învățământ, o nouă lege, nu-i așa, mai bune și care să aducă plus-valoarea așteptată. N-a cântat „cocoșul de trei ori” că acest grup de lucru (format din 11 persoane, incontestabile și necontestate, până una-alta) s-a scindat, amiabil, din motive de viziuni diferite. Cei șase „separați” cer retragerea propunerilor ministerului și înaintează un proiect propriu, pentru învățământul gimnazial, devenit public, analizabil și discutabil și el. Mai mult de atât, chiar în interiorul grupului celor „rămași”, dar care nu s-a raliat grupului separatist, există un dezacord vădit în raport cu propunerea IȘE, fiind articulat un alt concept propriu. Cu alte cuvinte, deja putem vorbi despre trei propuneri pentru curricula gimnazială (fundamentală, în opinia mea), neexistând un (minim) consens, între specialiști, pentru niciuna dintre variantele în lucru. Nu intrăm în detalii (care mai mult ne încurcă) și, s-o spunem, suntem la începutul, nu la sfârșitul unui proces de „elaborare a schimbării”. Întrebarea e cum ar putea să izbândească acest proces, dificil în sine, și deja împiedicat. Eu cred că:
1. Schimbarea nu se poate face fără a lua în considerare trinomul de interese părinte/elev/profesor, cu prioritate pe elev
2. Schimbarea nu se va putea face înafara reabilitării condiției de profesor/dascăl (morală, socială, profesională, financiară)
3. Schimbarea nu se va putea face fără un proces natural (neagresiv), amiabil, eșalonat de selecție a celor chemați la catedră
4. Schimbarea trebuie să fie opera (conceptuală) a unor specialiști, învestiți cu încredere și sprijiniți, în pofida tuturor altor interese concurente (întotdeauna prezente)
5. Schimbarea nu va fi posibilă înafara voinței politice, opera unui guvern/minister cu interese politice și electorale cât mai puține, cu sprijinul activ al societății civile
6. Schimbarea nu va fi posibilă fără (un pic de) răbdare. În țările care au investit în educație (Polonia, Finlanda), rezultatele au apărut după zece ani și sunt țările (am mai spus asta) care și-au depășit condiția de țări sărace.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 16 februarie 2016

Jul 09

Fițele omoară școala!

Posted on by

DSC_0177
Pentru școală, această perioadă a anului este una efervescentă, mai ales pentru zonele de fixare și de trecere de la un nivel la altul, esențiale în viața elevului. Fiecare face câte un pas important, absolvenții clasei a opta au evaluarea națională și admiterea în liceu, liceenii din ultimul an trec prin „furcile caudine” ale Bac-ului, urmând a opta pentru o facultate, studenții, cei mai mulți, sunt în sesiune, iar absolvenții trec prin examenul de licență șamd. Pentru nimeni (părinți, elevi, profesori, manageri) nu-i ușor într-un sistem care nu funcționează pe coordonatele cele mai firești și la cotele unui învățământ modern, dinamic, eficient.
Dintre toate punțile (suspinelor), mi-am ales să vorbesc despre treapta gimnaziu-liceu, din cel puțin trei motive: pentru că, așa cum stau lucrurile la noi, este fundamentală pentru traseul și viața elevului; pentru că este singurul nivel unde contează, formal, cunoștințele și pregătirea școlară și, în fine, deoarece cunosc acest nivel nu ca profesor (eventual, părtinitor), ci în calitate de părinte, în place să cred, interesat și responsabil. Că vrem sau nu, că e bine sau nu, evaluarea națională este, în acest moment, cel mai important examen din viața elevului și singurul care generează consecințe reale și, în general, ireversibile pentru traseul lui inițiatic. Simplu spus, „ai prins” un liceu bun, copilul mai are o șansă de a învăța, nu „l-ai prins”, formarea lui de bază pentru această vârstă este în cea mai mare parte ratată. Nu sunt cuvinte mari, sunt constatările cuiva care preia și are de-a face cu absolvenți de liceu, pe care îi cunoaște „în detaliu”.
Tehnic vorbind, în haloimăsul ce se cheamă repartizare computerizată, fiecare elev de clasa a opta intră cu o notă rezultată din media claselor 5-8, cu o pondere de 25%, și media examenului de evaluare națională (română și matematică), cu o pondere de 75%. Candidatul se poate înscrie cu opțiuni nelimitate (numeric) în privința instituției școlare și a specializării, iar computerul alege la intersecția dintre nota de concurs, liceul și specializarea bifate. Nu pot pune în discuție temeinicia acestui sistem, pare un concurs just, adevărat, aplicat unei mase eterogene, dar bazat pe rezultate școlare, are niște variabile discutabile, într-adevăr, dar asigură locuri de continuare a studiilor pentru aproape toți candidații înscriși, după medie, evident. Răul de aici începe.
Mai întâi, media claselor 5-8. La această vârstă de uriașe și importante acumulări de cunoștințe, este o competiție „la sânge” pentru note, indiferent de calitate actului de învățământ. În școlile bune (puține, câte mai sunt), nota și media la clasă a copilului îndeplinesc mai multe funcții: de onorabilitate (pentru copii, părinți, profesori, școală, minister etc.), de susținător al mediei de concurs (pentru păstrarea traseului și a poziție privilegiate) și, pur și simplu, de „fiță” (pentru sublinierea pregnanței părinților și a copiilor). În școlile slabe (cele mai multe), învățarea nu prea contează, relevanța notei scade, dar crește și acolo cea a „fiței” sociale ca substituent (tunsoare, încălțări, veștminte, telefoane etc.), care merge, de multe ori, mână în mână cu sărăcia. În primul caz, într-o competiție școlară destul de artificială, notele sunt, de multe ori, susținute financiar de către părinți (prin atenții/donații personale sau către școală) sau prin lecții particulare acordate „la greu” copiilor. În al doilea caz, competiția și motivația școlare par lipsite de noimă. De doi ani, ponderea mediei gimnaziale a fost scăzută de la 50% la 25%, cred, tocmai din motivele enumerate și pentru a da mai mare importanță ideii de concurs, de testare spontană. Este și o șansă în plus acordată celor mai „săraci”, mai fără „fițe” și a celor care-și pregătesc copii înafara sistemului oficial, nefiind „compatibili” cu acesta.
Îi lăsăm deoparte aici (nu pentru că e bine, ci din lipsa unei reforme profunde la bază) pe elevii slabi și mediocrii, majoritari, pentru care nu sunt prescrise strategii, scenarii și trasee de reușită în viață. Dar nici pentru elevii buni și foarte buni, care cochetează cu excelența, drumurile nu sunt mai netede. În primul rând, cum am arătat, grupul lor nu este rezultatul absolut al unei selecții naturale, procesul fiind bruiat și pervertit în multe feluri, ducând la frustrări, false ierarhii și inevitabile excluderi. Ca și cum n-ar fi fost îndeajuns, la apăsarea școlară inegală și nedreaptă uneori, se adaugă presiunea socială pusă asupra unor copii inocenți. S-a ajuns atât de departe încât elevi foarte buni să refuze școlile de primă mână din cauza „fițelor”. Există licee (și în Cluj câteva) în care excluziunea socială funcționează, iar standardele nu sunt impuse numai de performanță și rezultate, cât (și) de telefon, „țoale”, jeep-ul de la poarta școlii, statutul social al părinților etc. Fenomenul este cunoscut, nu prea are cine și cum să-l discute, dar este unul negativ și subminează atât selecția și performanța elevilor, cât și prestigiul efectiv al școlii.
O asemenea situație, deși este gravă, nu este insolubilă. Când familia și școala, instituții fundamentale în creșterea sănătoasă a copiilor, vor reflecta la aceste lucruri, vor găsi sigur soluții. Iar dacă ar coopera și ministerul, ar fi minunat.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iulie 2015