M-a surprins, într-un fel, atenția aparent exagerată acordată performanțelor Simonei Halep de săptămâna trecută. Atât mediul on line, cât și cele clasice s-au întrecut în a pune pe prima pagină, în deschideri și pe crawl-uri, chipul, scorurile și performanțele tenismencei române. E meritat acest boom mediatic, e o găselniță de moment a presei, merită să vorbim în continuare despre asta? Faptele, susținute de statistici, sunt următoarele: sportiva română, câștigătoare a 6 turnee WTA anul trecut, ocupanta locului 10 în același clasament, a câștigat la Doha (Qatar) un turneu important (al treilea ca valoarea în bani și puncte), dobândind 900 de puncte în clasament, totodată, locul 9 WTA, și un premiu de 441 mii de dolari, cel  mai mare obținut de o tenismană din România. E mult, e puțin?

Trebuie spus că au fost evenimente sportive mult mai importante, cuceriri de medalii europene și mondiale (scrimă, canotaj etc.), la care presa sportivă și cea generalistă au fost ca și gheața olimpică de reci,  au menționat sec sau au ignorat cu totul aceste performanțe extraordinare. Nu uităm nici acum că ne aflăm în plină Olimpiadă Albă, eveniment sportiv major al planetei, la care presa românească abia catadicsește să privească pe furiș.

O paranteză: sigur, presa nu e obligată să facă propagandă sporturilor, dar emulația și performanța se nasc și din faima, notorietatea și gloria asigurate de mass-media. Așa se închide cercul vicios: dacă presa autohtonă nu va scrie nimic despre sporturile de iarnă sau altele, nu va putea consemna niciodată o performanță românească în aceste sporturi. Argumentul financiar nu e determinant aici, pentru că și unii și alții lucrează cu bani puțini.

Aparent, e anormal să ridici în slăvi o sportivă clasată pe locul 10 mondial, într-un sport în care susținerea publicului național nu contează, în care contribuția ta la performanțe, ca mass-media și ca public, este nulă și într-un sport eminamente individual, ca prestație sportivă în arenă și ca susținere (back up) financiară. Cu atât mai mult cu cât ții „îngropate” reușite și medalii mult mai strălucitoare. Fără a considera că se exclud una pe alta, apreciez că Simona Halep și-a meritat momentul de atenție și de glorie pe care mass-media i l-a oferit în aceste zile. Iată care sunt argumentele.

Pentru cei nefamiliarizați foarte tare cu traseele, turneele și clasamentele WTA (Women’s Tennis Association), cu dedesubturile și finețurile competiției feminine de tenis, Simona Halep pare a fi apărut de nicăieri, aproape instantaneu, neanunțat, surprinzător. Ce mare lucru să fii în primii 30 sau în primii 20 sau în primii 10, vor spune unii. E bine de știut că tenisul este un sport scump și în care nu te ajută nimeni, înafara familiei sau a sponsorilor. Legenda spune că doar primele 50 de jucătoare din clasament sunt pe bilanț financiar pozitiv. Pe de altă parte, Simona răsare dintr-un grup de sportive românce, ce formează aproape o generație, din care fac parte Sorana Cârstea, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru, Raluca Olaru, Irina Begu și altele. Deși se miza mai tare pe Cârstea, s-a întâmplat să fie Halep. Apoi,  Simona are rezultate excepționale la juniori, la nivel de Mare Slam. Tenisul mai este un sport epuizant și suprasolicitant, prin joc, dar mai ales prin calendar, unde se schimbă săptămânal orașul, hotelul, terenul și, adesea, continentul și fusul orar. La o media de 20 de turnee (aproape obligatorii), rezultă circa 25-26 de săptămâni de competiție efectivă (jumătate din an), de călătorii, adaptare la climă, la suprafețe de joc, la diferențele de orar, la meniuri alimentare, la civilizații și atitudini diferite.

Nu trebuie uitat cât de greu este progresul în clasament, deoarece în partea de jos punctele, în lipsa marii performanțe, sunt puține și se adună greu, în comparație cu turneele mari, cu mii de punte, dar la care reușitele se nasc greu și au valoare excepțională. Spre norocul fetelor, ierarhia feminină a tenisului este ceva mai fluidă, mai permisivă decât a bărbaților și permite mai lejer accesul noilor veniți. Nu în ultimul rând, trebuie să ai echilibrul și norocul de a nu te accidenta, păcat de care nu scapă aproape nimeni. Doar despre Roger Federer se spune că e jucătorul de tenis care, timp de peste zece ani la nivel de mare performanță, nu s-a accidentat niciodată pe terenul de tenis. Dar el e doar excepția care întărește regula.

Ținând cont doar de aceste considerente, succesul Simonei Halep se vede dintr-o altă lumină, ce-i dă dreptul să se simtă vedetă și să merite supramediatizarea de care a avut parte. De aici încolo totul e merit individual și prestație sportivă excepțională. Ce s-a putut vedea doar săptămâna trecută, o pune în rândul marilor jucătoare de tenis ale lumii: putere mentală, constanță la un nivel de joc ridicat, agresivitate, autoritate în joc, control tehnic al loviturilor și al momentelor importante ale partidei, modestie specifică marilor campioni. Toate acestea probate, numai la Doha, cu trei adversare foarte diferite: de la tenacitatea și forța Sarei Errani, trecând prin suplețea și inteligența în joc dovedite de Agnieszka Radwanska și până la forța brută a „panzer-ului” Angelique Kerber. Cu alte cuvinte, merită să vorbim despre asta.

Desigur că mai sunt niște „munți” înalți de trecut, precum Maria Șarapova, Victoria Azarenka sau Serena Williams. Fosta mare campionă Martina Navratilova, comentatoare pentru ESPN, o vede pe Simona mai sus, până la locul 1 mondial. Să nu ne îmbătăm cu apă rece și să nu uităm s-o susținem în momentele grele ce vor veni. Căci în acest an Simona Halep are de apărat multe puncte (câștigate în turnee anul trecut) și va fi greu să găsească putere pentru altele în plus. Așa cum știe toată lumea, doar un turneu de Mare Slam poate fi izbăvitor. Care poate să vină sau poate să nu vină.